Bine ai venit în America!, de Linda Boström Knausgård - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Anul apariției: 2020

Traducere: Roxana Dreve

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, începând cu Helioskatastrofen, continuând cu romanul de față, Bine ai venit în America! (2016; 2020, Editura Pandora M, în traducerea Roxanei Dreve) și cu Octoberbarn (2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, împreună cu care are patru copii.

„A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc. S-au obișnuit cu toții. Mama, frate-meu. Tata a murit, așa că nu știu ce-ar fi zis despre asta. Poate ar fi zis că e ereditar. Ereditatea mi-a afectat familia din plin. Necruțător. Din generație în generație, tot mai mult, tot mai des.”

Naratoarea acestui roman este o fetiță care renunță să mai vorbească. Înfășurată în întuneric, tăcere și singurătate, ea se retrage din fața vieții. Fratele ei mai mare trăiește închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărții în amintiri și în viziunile fetei. Mama, o actriță frumoasă, își vede de viața ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toți aceștia, chiar și pe tatăl reconstruit din amintiri, îi unește o dorință neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

„Poate că tăcerea era în mine de când m-am născut.”

Deci, înainte de toate, pot spune că nu am înțeles mare lucru din această carte (cred), sau, cel puțin, ce am înțeles eu nu este neapărat măcar cât de cât aproape de ceea ce a vrut autoarea, Linda Boström Knausgård, să transmită. Din câte știu, Linda Boström Knausgård a început prin a scrie proză scurtă - ceea ce, evident, se simte și în acest mini-roman, care, de-a lungul a 112 pagini (scrise cu un font mai măricel decât cum ne-a obișnuit, de obicei, editura) spune povestea unei tinere suedeze pe nume Ellen (să aibă în jur de 11-12 ani?!) foarte deprimată care, după moartea tatălui ei, a încetat să mai vorbească - în esență, ea simte că se face vinovată de moarta propriului tată. Are o mamă, actriță, care o iubește dar, din cauza programului încărcat, aceasta nu-i prea este prin preajmă, ceea ce înseamnă că, în cea mai mare parte a timpului, protagonista este singură. Aceasta știe că poate vorbi, n-are niciun defect în ceea ce privește articularea cuvintelor sau pronunțarea lor, dar, pur și simplu, nu vrea să o facă - înainte de a înceta să vorbească, chiar ea spune că era o mincinoasă compulsivă, așa că ce rost ar mai avea să vorbească din nou? Singura modalitate prin care comunică ceea ce gândește este prin a nota totul într-un carnețel și a-l arăta celorlalți. În orice caz, lucrurile sunt destul de bizare în această carte.

„M-am întrebat și cine e responsabil. Oare chiar o înnebuneam pe mama? Era de obicei calmă, dar când se enerva simțeam că parcă ar fi fost din vina mea. Nu doar din cauza a ceea ce spunea, ci pentru că brusc devenea mică. O micșoram. Era înfricoșător. Poate că ar trebui să mă reapuc să vorbesc ca să nu dispară. Dacă ar trebui să aleg între ea și mine, nu aș alege-o pe ea? Nu aș alege puterea ei în defavoarea puterii mele? Ba da. Aș face asta. Și totuși, așa stăteau lucrurile.”

Chiar nu am înțeles mare lucru din ea, nu am înțeles dacă, întocmai, este vorba despre o boală (genetică, transmisă de la tatăl ei?), o tulburare psihică, o afecțiune anume. Este, de fapt, această carte autobiografică? După ce m-am documentat puțin, am citit că Linda Boström Knausgård suferă, într-adevăr, de bipolaritate și, mai mult decât atât, mama ei chiar a fost actriță. În orice caz, nu știu dacă are o tentă autobiografică dar, cu siguranță, există aspecte din viața personală pe care, poate într-o formă ficționalizată, Linda Boström Knausgård le-a introdus în Bine ai venit în America!, roman care a câștigat, în 2016, Premiul August. Ellen are o inimă frântă, asta putem simți, dar nu sunt sigur care este motivul pentru care, de fapt, ea se simte așa. Ce anume din moartea tatălui ei a provocat această reacție, această muțenie cronică? Sentimentele ulterioare pe care le are după ce a murit tatăl ei - vinovăția, amintirile distorsionate, confuze? În orice caz, în spatele alegerii de a nu mai vorbi se găsește un motiv foarte, foarte puternic, pe care, eu unul, chiar nu am reușit să-l definesc (motivul pentru care mizez cel mai mult este faptul că se simte vinovată de moartea tatălui ei care, într-adevăr, a murit după ce aceasta a spus o rugăciune, folosindu-și cuvintele, în care și-a dorit acest lucru).

„De fapt, nimeni nu mă putea obliga. Nici mama, nici vreun specialist. Nu era reversibil. Refuzul meu era mai puternic și mai clar decât toate încercările lor. Abia acum îmi era clar și mie. Tot ce spusesem și făcusem părea nefiresc, de parcă m-aș fi îndepărtat pas cu pas de cine eram cu adevărat de fiecare dată când spuneam ceva. Acum mă simțeam mult mai bine.”

Linda Boström Knausgård cu siguranță înțelege cum este posibil ca o persoană să se izoleze în închisoarea propriilor gânduri. De asemenea, știe și care este antidotul pentru această autoizolare. Proza ei este crudă, sinceră, lipsită de înfrumusețări stilistice, metafore, chestii de acest gen. Totuși, profunzimea pulsează pe alocuri, dar asta face ca totul să fie și mai intens, și mai credibil, și mai convingător. Deși povestea este, în sine, tristă, pe alocuri este și deosebit de luminoasă, amuzantă. Este scrisă într-un flux al conștiinței, potrivindu-se cu protagonista, Ellen, a cărei voce pare reală - de fapt, chiar pare că ai putea auzi anumite lucruri de la oameni care trec prin perioade grele, care-i încearcă. Deși este o carte scurtă, este o carte foarte complexă care abordează un subiect sensibil, delicat, dar într-o manieră ce, după părerea mea, ar putea trece drept studiu de caz al unui curs de psihiatrie. Cu o proză intensă, ce evocă disperarea lumii, într-o manieră obsedantă, Linda Boström Knausgård chiar a reușit să creeze o poveste deosebit de interesantă dar care, pe alocuri, pare repezită și mult prea grăbită. Cred că mi-ar fi plăcut să am mai mult acces la personajul lui Ellen - dar, cum n-a fost să fie, m-am mulțumit doar cu povestea care, după părerea mea, chiar este originală!

Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Buruiană

Kevin Barry (n. 1969, Limerick, Irlanda) este autorul romanelor Beatlebone, City of Bohane, Night Boat to Tangier (Vaporul de noapte spre Tanger), și al volumelor de povestiri Dark Lies the Island, There are Little Kingdoms și That Old Country Music. Printre distincțiile primite se numără IMPAC Dublin Literary Award și Lannan Foundation Literary Award. Povestirile și eseurile sale au fost publicate în The New Yorker sau Granta. Este de asemenea dramaturg și scenarist și în prezent trăiește în comitatul Sligo, Irlanda. Vaporul de noapte spre Tanger a fost nominalizat în 2019 la Booker Prize.

„Îs prea frumușel pentru o celulă mixtă, Charlie. Aș ajunge fetița cuiva după juma' de oră. Pedro, hai, cina-i gata.”

Este târziu în noapte, iar în portul spaniol Algeciras doi gangsteri îmbătrâniți așteaptă vaporul spre Tanger. Lumea lor e pe cale să se destrame, iubirile au pierit, o fiică a dispărut, iar ceea ce-i mai ține în viață sunt amintirile. Vaporul de noapte spre Tanger este un roman plin de sex, moarte și droguri, dar, mai presus de toate, e un roman despre misterul iubirii. O capodoperă tragicomică a unuia dintre cei mai mari autori irlandezi în viață, a fost comparat cu Așteptându-l pe Godot sau cu dramaturgia lui Harold Pinter.

„Tocmai frica de a nu ne transforma în părinții noștri, a zis ea, ne face dracului să ne transformăm în părinții noștri. Nu greșea - mintea dictează corpului.” 

Un roman care m-a surprins - plăcut -, deși ar trebui să menționez că, după umila mea părere, subiectivă, nu știu dacă este chiar de Booker Prize sau, în fine, dacă chiar merită să fie înscris pe lista nominalizărilor. În orice caz, m-a surprins mult Kevin Barry, nu doar datorită formei pe care a dat-o cărții (o carte cu replici foarte „răsfirate”, o carte „care respiră”), ci și modului în care și-a construit personajele: Maurice și Charlie, bătrâni, parcă, înainte de vreme, sunt personaje ale memoriei. De fapt, toată cartea este un fel de reamintire, aruncându-se lumină asupra trecutului celor doi, cu tot ce-a însemnat acesta (ce-i drept, este vorba despre niște memorii destul de efervescente, să zic așa). Mi-a plăcut deosebit de mult proza lirică, schimbările de ton, modul în care utilizează profunzimile limbii pentru ca, mai apoi, s-o redea în toate formele ei posibile. Într-o oarecare măsură, am simțit și elemente de realism magic, să spun așa, blesteme, oameni care au puterea de a conversa cu morții. Acești doi gangsteri irlandezi, care se află în căutarea fiicei lui Maurice, Dolly, pe care nu au mai văzut-o de trei ani, abia reușesc să-și dea seama cum de au ajuns să sfârșească în aceste circumstanțe: săraci, lipiți pământului, așteptând în portul spaniol Algeciras. Dacă acum câțiva ani trăiau într-un pericol permanent, traficanți de substanțe ilicite, cu o viață plină de sex, femei, după ce s-a prăbușit piața, după ce totul a luat-o razna, nu a mai rămas decât mizeria, sclavia și oribilul trafic de persoane. Ei, bine, de asta se tem ei - de faptul că Dilly a căzut victimă acestui lucru!

„Din ce pu*a mea sunt eu făcut, Karima?

Din același lucru, a sugerat ea, din care e făcut oricare dintre noi, din toate cuvintele pe care le-am șoptit noaptea și din toate promisiunile încălcate.”

Chiar și-acum, bătrâni, cei doi reușesc să păstreze ceva amenințător în ei, puseuri ale puterii pe care au avut-o odată. În replicile pe care le schimbă unul cu celălalt se simte o tensiune nervoasă, deși par pline de veselie, glume - amintirile lor sunt fracturate, parcă înflorite (vorba aia, orice poveste bună merită înflorită), iar în timp ce își reamintesc faptele care au dus la astfel de circumstanțe (împărțind fluturași în portul Algeciras, cu chipul fiicei lui Maurice), ne sunt redate amintiri dintre cele mai ciudate, adesea morbide, violente, dar pline de nostalgie, trecându-ne din Cork, Barcelona, până în Londra și Cadiz: povești despre trădare, despre nopți petrecute în cluburi, nenorociri, sex, neobosita poftă de plăceri carnale, certuri, paranoia, alcool, droguri - totul alimentat de și mai multe droguri, și mai multă violență, și mai multă mizerie, și mai multă sărăcie. În lupta pentru a suporta apăsarea traumelor, toxicitatea trecutului, durerea amintirilor, totul va fi definit de răspunsul la întrebarea: de ce a plecat Dilly? Vaporul de noapte spre Tanger este o carte care trebuit savurată, o carte profundă, cu personaje memorabile, care abordează teme foarte sensibile - ce înseamnă viața, identitatea, dragostea care, deseori, lasă urme care nu mai pot fi înlăturate, cicatrici sub piele, despre cum este să crești într-un mediu familial toxic, ereditar patologic, despre cum este să fii tată. Chiar mi-a plăcut și, deși l-am citit foarte rapid, mi s-a părut a fi o lectură deosebit de complexă și densă.

„Insomnia și durerea lungilor absențe, zvâcnirile fierbinți de emoție, răsturnările bruște ale norocului, rugămințile nesfârșite, înduioșările lente, vremurile minunate din raiul opiaceelor, atrocitățile comise de ambele părți, tacticile de șoc și bucuria amețitoare a reuniunilor lor sexuale destrăbălate - toate se încheiaseră acum.”

Romanul lui Kevin Barry mai iese în evidență și datorită expresivității, faptului că autorul folosește un limbaj „cu substrat”, multilateral. Pe lângă personajele fascinante, stilul poetic al lui Barry reușește să redea foarte bine ce este în mintea personajelor sale și, implicit, memoriile acestora. Acești gansteri desfigurați - unul șchiop, altul cu probleme la un ochi - nu au mai rămas decât cu amintirile: pentru ei, asta înseamnă, de-acum înainte, viața. Gata cu viețile alimentate de crime, sex, droguri, infracțiuni, alcool, și mai mult sex, și mai multe droguri. Flashback-urile pe care le au reprezintă singura modalitate prin care, măcar încă o dată, mai pot „retrăi” anumite fragmente din viețile lor. Dacă, ce-i drept, ca traficanți au făcut bani, acum au rămas săraci lipiți pământului - nu e de mirare, de fapt, că viața lor s-a dus de râpă, din moment ce unul dintre ei a pierdut-o pe singura femeie pe care a iubit-o vreodată (este vorba despre Cynthia, mama lui Dilly), iar amintirile despre ea îl torturează pe Maurice precum picătura chinezească. Barry chiar este un autor foarte bun, cu o scriitură care este de o profunzime captivantă și, totuși, păstrează un limbaj, uneori, cu tentă de argou, colocvial. Dialogul dintre personaje este dur, iar umorul lor este, deseori, caustic, incisiv. 

„Cauți liniștea în viață, Charles? Și o găsești? În groapă, da. Sau în dragoste, poate. Poate.”

Concluzionând, Vaporul de noapte spre Tanger mi s-a părut o lectură diferită, care mi-a plăcut foarte mult. Sincer, i-aș fi dat fără nicio problemă cinci steluțe, dar mi s-a părut, totuși, mult prea scurtă (după cum am spus, o pagină, în sine, se citește mult mai rapid decât o pagină „normală” a unei cărți tipice, deoarece spațierea în romanul acesta este deosebit de ofertantă). Dat fiind faptul că s-a terminat cam rapid, încă au mai rămas niște lucruri care, după părerea mea, ar fi putut fi mult mai bine dezvoltate. În orice caz, mizând pe scriitura deosebit de frumoasă, sublimă, de complexitatea personajelor, profunzimea lor și development-ul acestora, este o carte care chiar merită atenția cititorilor. Eu, unul, abia am așteptat să pun mâna pe ea și să o citesc, și chiar mă bucur că nu m-a dezamăgit, ci a fost o experiență romanescă deosebit de plăcută! Să aveți doar lecturi cu spor!

Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul, de Charlie Mackesy - Recenzie

Editura: ART

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2021

Traducere: Beatrice Feleagă 

Charlie Mackesy s-a născut în decembrie 1962 în Northumberland, Marea Britanie. A urmat cursurile școlii publice Radley College, apoi liceul Hexham Queen Elizabeth. S-a înscris de două ori la facultate, dar în ambele cazuri a abandonat cursurile în decurs de o săptămână. Charlie și-a început cariera în postura de caricaturist pentru publicația The Spectator, apoi ca ilustrator de cărți pentru Oxford University Press, pentru ca mai apoi să-și expună lucrările în galeriile de artă. Primele sale desene au fost expuse la Londra, în The Park Walk Gallery, iar de atunci are expoziții în galerii din New York, Londra și Edinburgh. A locuit și a creat în Africa și America.  Lucrările lui Charlie pot fi admirate în cărți, colecții private și în spații publice, inclusiv în cimitirul Highgate din Londra, în spitale, închisori, biserici și universități de pe tot cuprinsul Marii Britanii. În 2006, a fost unul dintre artiștii invitați să se alăture proiectului Nelson Mandela Unity Series. Cartea Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul, publicată pentru prima dată în 2019, este bestseller internațional, și spune povestea prieteniei dintre un băiat curios, o cârtiță pofticioasă și plină de viață, un vulpoi pe care greutățile l-au făcut neîncrezător și un cal înțelept și blând. Toți patru explorează lumea largă. Și își pun unul altuia întrebări. Împreună înfruntă furtuni. Și învață să iubească. Această odă adusă inocenței și blândeții abundă în lecții de viață, ajungând în inimile a milioane de cititori. 

Cine spune că este o carte doar pentru copii? Mie, unul, mi se pare a fi o carte pentru oameni. Pentru fiecare suflet din această lume. Iarăși, n-am să fiu impresionist când voi spune că este una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit vreodată - și, într-adevăr, poate treceam eu printr-o perioadă ceva mai „sensibilă” când am citit-o (ceea ce, implicit, a potențat foarte mult modul în care am simțit-o), însă știu sigur că voi reveni, în fiecare an, să lecturez această carte. Pentru că, da, chiar pot s-afirm, fără rușine, că am învățat foarte multe citind-o. Și, în fine, nu neapărat că am învățat, pe cât am reușit să consolidez mult mai bine anumite aspecte ale vieții mele. Uneori, ai nevoie de un stimul exterior, iar acesta se prezintă sub forma unei cărți. Iar atunci când această carte este impecabilă, cu ilustrații de-a dreptul formidabile, cu siguranță impactul este unul și mai mare. Doamne, cât de mult mi-a plăcut romanul lui Charlie Mackesy care, deși de mici dimensiuni, deși cu foarte puține replici, cumulează o înțelepciune magistrală, livrată într-o formă estetică deosebită: o improbabilă prietenie dintre un băiețel, o cârtiță, o vulpe și un cal se transformă într-o lecție despre umanitate, solidaritate, iubire și speranță. La capătul ei, băiețelul, eroul nostru drag, cu siguranță va fi pregătit să intre în „lumea oamenilor mari”, deoarece deja are toate sfaturile de care are nevoie pentru a ști cum să se ferească de răutățile gratuite care ne înconjoară.

O carte ca un antidot pentru răutățile lumii în care trăim, ca un tabernacul în care te retragi pentru a-ți regăsi pacea, pentru a te liniști, pentru a-ți șterge lacrimile pe care, deseori, le-ai vărsat fără sens. O carte ca o mângâiere, ca un prieten care te-ascultă și căruia îi asculți cele mai înțelepte sfaturi. O carte care te vindecă, te ajută, te tratează - fix așa am simțit-o. Romanul lui Mackesy stă drept dovadă a faptului că, într-adevăr, literatura te poate vindeca. Uneori, îți poate oferi impulsul de care ai nevoie pentru a te trezi, pentru „a trece la fapte mari”. Te inspiră, te strânge în brațe, te protejează. Asta face romanul lui Mackesy - te îmbrățișează protectiv, îți oferă un refugiu. Povestea celor patru aventurieri este o poveste a devenirii, a regăsirii, a consolidării - un drum pe care l-am parcurs cu toții și de-a lungul căruia, poate dacă am fi avut persoanele potrivite alături, nu te-am fi poticnit atât de mult, atât de des. Poate nu ne-ar fi fost atât de greu, uneori, să întreprindem anumite lucruri. Poate, dacă am fi cerut „ajutor”, dând orgoliile deoparte, necrezând că este un semn de slăbiciune, am fi reușit mai multe. Ce-i drept, cea mai mare dovadă de blândețe este, într-adevăr, să fii blând cu tine însuți. Să-ți asculți, respecți, iubești, accepți și niciodată negi adevărata natură interioară. Pentru că ea, în cele din urmă, te definește: și fiecare dintre noi este unic. Și frumos!

Un roman pe care, după ce-l termini, îl treci în dreptul inimii și-i mulțumești autorului că a avut inspirația să scrie ceva atât de fromidabil, atât de delicat, frumos, sensibil, subtil. Deși aventura celor patru prieteni este, în esență, scurtă, ea este plină de înțelepciune care are să dureze o viață întreagă. Eroul nostru, un băiat micuț, încercat de frici, descoperă din înțelepciunea necuvântătoarelor, iar acestea sunt pline de sfaturi pe care să i le dea - sfaturi care au să-l formeze pe micuț, să-l pregătească pentru „lumea oamenilor mari”. În cele din urmă, băiețelul este fiecare dintre noi, fiindcă oricine a fost încercat de frici, temeri, angoase, sentimente de neputință, dureri, frustrări, neajunsuri... Charlie Mackesy ne arată că, în cele din urmă, mereu trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem, cu faptul că suntem sănătoși, cu faptul că fiecare dintre noi este unic. Fiindcă, nu-i așa?, ce este mai important decât a-i avea aproape pe cei dragi și liniște interioară? Greutățile, deseori, pălesc în fața minunăției vieții. Pentru că viața este un dar grandios de care trebuie să ne bucurăm și pe care, ei, bine, îl vom primi, poate, o singură dată. Dacă ne-am teme mai puțin, dacă am avea mai multă încredere în noi, poate am putea s-o trăim exact cum vrem: fără regrete! Nu știu ce-aș mai putea spune despre acest fabulos roman, așa că mă voi opri aici, promițându-mi, încă o dată, că îl voi reciti ori de câte ori voi simți nevoia: și sunt sigur că se va întâmpla mult mai des decât aș crede!

Scrisoare mamei, de Serghei Esenin - Recenzie

Editura: ART

Colecția: Malul albastru 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Traducere: George Lesnea

Anul apariției: 2022

Serghei Alexandrovici Esenin (1895-1925) s-a născut la Konstantinovo, în fostul Imperiu Rus, într-o familie de țărani cu venituri modeste. Cum părinții lui erau întotdeauna în căutarea unui loc de muncă, de obicei în orașele mai mari, micul Esenin a ajuns în grija bunicilor materni, al căror sat avea să-l părăsească la vârsta de șaptesprezece ani, pentru a se muta la Moscova. Aici s-a înscris la universitate, pentru ca ulterior, neavând suficienți bani să se întrețină, să abandoneze studiile. Câțiva ani mai târziu, după ce ocupase o vreme un post de corector într-o editură și după ce publicase câteva poeme prin revistele vremii, dezamăgit de lipsa de interes a societății moscovite pentru opera sa, Esenin s-a mutat la Petrograd (ulterior Leningrad, în prezent Sankt Petersburg). Încet-încet, din ce în ce mai familiarizat cu politica revoluționară a momentului, și-a extins grupul de prieteni literați, iar alături de câțiva dintre aceștia a pus ulterior bazele imaginismului; poeții imaginiști își citeau operele prin cafenele, ajungând în atenția publicului nu doar pentru extraordinarul lor talent artistic, ci și prin scandalurile de proporții pe care le creau. Și numeroasele și tumultuoasele căsătorii ale lui Esenin au intrat în atenția publicului. După un scurt mariaj cu o fostă colegă de la editura unde lucrase când se mutase la Moscova, Serghei Esenin s-a căsătorit cu actrița Zinaida Reich, alături de care a trăit timp de patru ani. Mariajul cu cea de-a treia lui soție – celebra dansatoare americană Isadora Duncan, căreia i s-a alăturat în turnee – a ajuns în atenția presei internaționale: la beție, pradă unei agresivități furibunde, Esenin distrugea camerele de hotel în care erau cazați. După ce a divorțat și de Isadora, s-a întors în Rusia, unde s-a căsătorit pentru a patra și cea din urmă oară cu una dintre nepoatele lui Lev Tolstoi. Se apropia însă de sfârșitul vieții: copleșit de un profund dispreț de sine și de sentimentul că eșuase în misiunea lui de a deveni un poet al poporului, a suferit o cădere nervoasă, în urma căreia – după o scurtă perioadă de spitalizare – s-a sinucis într-o cameră de hotel. Personalitatea lui duală – pe de-o parte un om simplu, crescut la țară, poetul unei lumi rurale a icoanelor, a cucerniciei și-a lucrurilor rudimentare; pe de altă parte, un exhibiționist scandalagiu și blasfemator – a constituit întotdeauna piedica principală în calea adaptării sale la societatea în continuă schimbare a Rusiei de început de secol XX.

„Te-oi cânta pe tine și pe oaspăt,

Soba ta, cocoșul și-acești maci,

Și pe versuri o să curgă, proaspăt,

Laptele roșcatei tale vaci.”

Volumul de față adună în paginile lui câteva dintre cele mai cunoscute poeme a lui Serghei Esenin, poet care a pus bazele imagismului - mișcare literară avangardistă în Rusia modernă -, cu intenția de a se distanța de futurismul rus și inspirat în alegerea numelui de imagismul anglo-american. Temele recurente ale versurilor sale, printre care viața la țară și anii copilăriei, în pofida nostalgiei care le împresoară, sunt toate instrumente ce înfățișează realitatea în toată cruzimea ei, lipsită de orice urmă de idealism. Patima alcoolului și actele de huliganism la care Esenin se deda neîncetat, de asemenea amintite adeseori în poezia sa, aveau să-i macine viața și relațiile sentimentale. Pe 28 decembrie 1925 Serghei Esenin a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Se pare că, după ce fusese spitalizat în același an în urma unei căderi nervoase și ajuns pradă depresiei, acesta s-ar fi spânzurat. Mai înainte însă, deznădăjduit de faptul că în camera de hotel nu exista nicio picătură de cerneală, Esenin și-ar scris ultimele versuri cu propriul sânge.

„Dar demult ei nu mai sunt pe lume.

Luna rătăcind prin țintirim

Ne arată crucile anume,

Că și noi la ele-o să venim.”

Fără să fiu impresionist, pot spune că, citind Scrisoare mamei, am citit, de fapt, cea mai frumoasă carte de poezii din viața mea. Fără să fiu impresionist, voi spune că am vârsta o groază de lacrimi și am fost încercat de sentimente dintre cele mai dureroase. În volumul acesta, Esenin, efectiv, „își varsă sângele”, realizează un impresionant și real și verosimil și palpabil tablou al unei vieți tumultuoase, zbuciumate, dar care își găsește corespondent în lumea exterioară: cățelușii abia fătați care au fost înecați, după ce au fost aruncați, într-un sac, în râul care curge neîncetat, animalele care, în fața cruzimii omului, nu au nicio șansă. În același timp, în volumul său, Esenin realizează un fidel portret al Rusiei pre- și post-revoluționare, reiterând viața la sat, dinamica ei firească, simplitatea ei sui generis, cu tot ce înseamnă aceasta. Doamne, cât de mișcat am fost de citit, cât de frumos a reușit să scrie, să redea anumite imagini, să livreze emoție palpabilă, autentică.

„Noi, prin suflete, din salt,

Aruncăm cu bombe groase.

Nu ne pasă de înalt

Și icoanele vâscoase.”

Un volum magistral, care, sincer, aș fi vrut să nu se mai termine. Aș fi vrut să fie adăugate noi pagini pe zi ce trece, pentru a-l citi până la sfârșitul vieții - câte o poezie pe zi. Nu zi, de fapt, că nu am citit acest volum de mai bine de trei ori, ci de faptul că nu m-aș putea sătura nici dacă aș citi aceeași poezie la nesfârșit. Chiar dacă, într-adevăr, unele sunt mai bune decât altele (evident, este o părere strict subiectivă), în tot volumul lui Serghei Esenin parcă pulsează același sentimente: tristețea, nostalgia, durerea. Dorul mamei, dar și frustrarea artistului care parcă nu și-a găsit locul - care nu poate, în cele din urmă, să trăiască din asta. În volumul Scrisoare mamei, Esenin nu se adresează doar mamei sale - ci întregii lumi. Întregii naturi. Se adresează angrenajelor greșite ale acestei lumi, dar nu le ceartă, nu le judecă: ci doar își deschide sufletul încercat în fața lor. Pentru Esenin, foaia reprezintă salvarea, iar cerneala cu care scrie reprezintă sufletul care sângerează. Iar când durerea își găsește loc în sufletul unui artist binecuvântat, atunci ceea ce urmează nu are să fie decât atât: capodoperă!

„Toți suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fagii frunzele deșarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc și că mă duc spre moarte.”

Am adorat fiecare poezie, fiecare rând, fiecare cuvânt (și, apropo, cartea aceasta chiar are rimă, să știți, și ritm, măsură, că tot vorbeam, într-o recenzie de mai jos, despre elementele de prozodie). Fiecare emoție pe care mi-a transmis-o Esenin a fost reală, mi s-a strecurat sub piele și m-a frământat. Nu știu, nu pot decât să vi-l recomand, fie că citiți, în general sau nu, poezie. Chiar merită, deoarece este o carte universală, o carte despre sufletul uman, despre dor, despre mamă, despre familie, despre greutatea vieții și, în cele din urmă, despre frumusețea ei. Despre dinamica firească a omului pe acest Pământ infinit. Despre limitarea noastră și ceea ce, în cele din urmă, însemnăm. Simt că am scris această recenzie și, de fapt, n-am reușit să spun nimic așa cum trebuie. În cele din urmă, rămân la concluzia pe care o am și o voi avea întotdeauna: despre poezie nu poți vorbi. Poezia nu o poți teoretiza, nu o poți explica. O poți doar trăi - atât! Iar eu am trăit acest volum de la primul cuvânt până la ultimul rând. 

Asta nu e viața mea, de Marta Petreu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecție: Seria de autor Marta Petreu 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2014

Marta Petreu este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox”; e membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş‑Bolyai” şi redactor‑şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mîniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014). Ca eseist şi istoric al filosofiei româneşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gândit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu‑Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona ş.a.). În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut până în prezent: romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România; laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, 2012; reeditat în colecţia Top 10+, 2019); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate până în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismului logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. În colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom au apărut volumele Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără (2016) şi Despre bolile filosofilor. Cioran (2017). În 2017 publică, tot la Editura Polirom, romanul Supa de la miezul nopţii (Premiul PEN România, 2018). Pentru cărţile ei, Marta Petreu a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale. Mai multe volume ale sale (poezie, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, studii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publicate în Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia, Spania, Elveţia.

„Nu-l anunță mare lucru - de fapt. E numai liniște afară

și un tremur pe dinăuntru 

Iar eu mă pomenesc deodată c-o iau pe dealuri

strigînd nu

nu e drept să vină din nou - și de ce iarăși la mine

La trecerea lui se oprește și vîntul”

„Poezia Martei Petreu este o «amprentă înmaterie», o incizie sângerie de o «brutală tandrețe» în pielea neagră-albă a cuvântului din care se desface fremătătoare și înfometate carnea jupuită a corpului, frânt și învins în lupta cu dumnezeiasca nepăsare a Tatălui, însă niciodată supus. Cu tenacitatea neîmblânzită a proorocului propriei apocalipse, autoarea ne îmbie cu fiecare poem să ne împărtășim «frumusețea feroce» a vieții.” - Roberto Merlo

„nimeni nimic plumbul s-a lăsat în tălpi nimeni nimic”

„Marta Petreu e o poetă cu mintea limpede și un curaj deosebit - iar curajul ei nu seamănă a provocare, nici a declarație de intenție sau de război, ci ni ne înfățișează ca un simplu fapt, ca un gest firesc al unei atitudini poetice fără niciun compromis.” - Szabó T. Anna

„M-am îmbrăcat în pielea ta aurie și largă ca într-o haină

de ceremonie

și m-am uitat

cum peste carnea ta îmbrobonată de sînge

se-ncheagă încet o altă piele”

Ei, bine, iată că m-am reîntors la poezie. Aproape că și uitasem cât de mult îmi place stilul liric, cât de mult mă regăsesc în plăcerea de a scrie poezie când, la rândul meu, și mie îmi place să scriu în acest gen. Ce-i drept, vorbim despre poezie modernistă, contemporană, în care nu se pune accent, neapărat, pe elemente de prozodie - rimă, ritm, măsură și altele dintr-astea. În această situație mă regăsesc și eu și, de fapt, cam toți autorii de poezie pe care i-am citit. Deși în ultimii ani am citit doar Rupi Kaur și niciun alt autor, cred că voi face o excepție și voi citi integrala scrisă de Marta Petreu. Pentru că, într-adevăr, îmi place tare mult cum scrie. Bineînțeles, nu pot face o recenzie unei astfel de cărți, să zic așa, adică nu la modul în care aș putea vorbi despre o anumită acțiune, un anumit plot, pentru că, normal, nici nu există. În schimb, pe scurt, am să vă spun cum m-am simțit eu citind această carte: pentru că, sincer să fiu, am trecut prin toate stările.

„s-a dus tristețea îmi pleacă fantasmele

decupată precis cu hîrlețul îmi pleacă astăzi și umbra”

Unu: mi-am dat seama că iubesc cum scrie Marta Petreu. Temele pe care le abordează, felul în care le livrează, feminismul, laitmotivurile pe care le folosește, pe care le echilibrează, cărora le dă o anumită formă, o anumită cadență, un anumit grad de a fi simțite drept palpabile, reale, nici nu știu cum să mă exprim, toate acestea au făcut ca lecturarea volumului de poezii Asta nu e viața mea să fie un adevărat tur de forță. Sincer, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, pentru că, în fine, puține mai sunt poeziile care reușesc să mă atingă, să mă miște, fiindcă, în general, am impresia că toate încep să urmeze un anumit șablon, o răstălmăcire de cuvinte deseori alambicate, care nu se potrivesc unele cu altele și care-s puse acolo ca să fie (am mai citit eu „poeți moderniști” care, efectiv, fac o supă de cuvinte și, la sfârșit, trântesc ceva deep wanna be). Mna, e strict părerea mea, dar chiar asta am impresia. Doi: există în poezia Martei Petreu ceva, să zic așa, „redundant”, dar nu în sensul rău. Este vorba despre anumite idei (în esență, aceleași) care, de-a lungul volumului, se reiau. Însă Marta Petreu le dă o anumită formă - și nu că n-ai înțelege că despre ideea aia este vorba, ci parcă-ți oferă „o alternativă”, o altă piesă dintr-un puzzle de-a dreptul complicat și înfiorător: viața văzută ca ceva ce am primit-o așa, pur și simplu, fără să ne-ntrebe nimeni dacă o vrem. Tema familiei, a părinților, a morții, rudelor, vieții... O efervescență lirică inconfundabilă!

„Toți știu secretul

Toți ne hrănim moartea trăgînd de timp

ținînd-o în noi drept al doilea cord

ce gîfîie ca un spărgător de gheață-n ocean

Ea este inima noastră de rezervă”

Despre Asta nu e viața mea cred că aș putea spune foarte multe, dar mă voi opri. În cele din urmă, mereu am susținut faptul că poezia nu trebuie disecată, poezia nu trebuie definită, poate chiar nici înțeleasă. Poezia trebuie trăită - și-atât! Aceasta, cred eu, este menirea ei. Să-l facă pe cititor să treacă prin anumite stări (poate nici de el cunoscute), să-i trezească anumite sentimente, să-l ghideze într-o anumită direcție. Să-i demonstreze că nu-i singur, că, într-o lume a singularității, putem oricând să ne regăsim unul pe altul. Nici nu știu ce spun aici, dar simt că asta trebuie să spun. OK, asta nu-i o recenzie, nici nu știu ce-ar putea-o face să fie, dar știu că asta simt să spun despre volumul de poezii al Martei Petreu. Și mai pot să spun doar că, imediat ce l-am terminat, am mers și mi-am cumpărat cartea Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, la care abia aștept să ajung. În rest, nu pot să vă urez decât lecturi plăcute și să nu ezitați, dacă aveți ocazia, să citiți poezie. Și pe Marta Petreu, bineînțeles!