Carrie, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Bogdan Coșa

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„(...) Părerea mea e că unicul ei scop, de la început până la sfârșit, a fost să o distrugă pe Carrie White...”

Debutul legendar al lui Stephen King! Carrie White este o adolescentă timidă și retrasă, care a îndurat mereu ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care e supusă cad asupra ei fără încetare, ca niște săgeți otrăvite. Acasă, o așteaptă o mamă violentă, care își ascunde brutalitatea sub pojghița periculoasă a fanatismului religios. Disperarea îi ajunge la apogeu, iar în Carrie se trezește o putere teribilă: telekinezia. De-acum poate mișca lucruri cu puterea minții, poate să incendieze și să distrugă. Poate, în sfârșit, să se răzbune. Orice dar poate deveni o armă – iar Carrie nu va ezita să-și folosească puterea în cele mai cumplite moduri, cu o pasiune care amintește de natura dezlănțuită.

„Numai că regretele sunt semipreparatele emoțiilor omenești, ca să zic așa. Tot că-ți pare rău spui și când verși o ceașcă de cafea, și când ratezi o aruncare la bowling. Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca o iubire adevărată (...). Dar pentru Carrie îmi pare rău.”

Well, probabil știți foarte bine că eu și Stephen King n-am avut o relație tocmai plăcută. Însă, în ultima perioadă, am început să-l citesc din ce în ce mai mult. Și spre surprinderea mea (dar nu numai a mea), s-a dovedit că m-am înșelat amarnic atunci când am afirmat că ba e hype-ul prea mare, ba nu merită, ba toate alea. Dumnezeule, Stephen King este extraordinar, și are un stil aparte de a crea povești, de a livra cititorului intrigi geniale, de a construi o anumită „soliditate” și „robustețe” romanistă. King, într-adevăr, chiar e un rege când vine vorba de a creiona personaje absolut geniale. De la el am mai citit și cărțile Culoarul morții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Salem's Lot (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Amândouă cărțile mi-au plăcut la nebunie. Acum, am citit, în sfârșit, și romanul său de debut, Carrie, o altă carte care mi-a plăcut extraordinar de mult. Deși, într-adevăr, se simte ca fiind o carte de debut, pot să spun că Stephen King depășește cu mult alți autori pe care i-am citit. Și, da, după trei lecturi serioase, pot să mă declar un fan convins al maestrului: vreau să citesc absolut TOT ce există și este tradus la noi, pentru că fiecare experiență literară pe care am avut-o până acum a fost de-a dreptul magistrală!

„Acesta e regretul meu. Dar sper că i-a plăcut la bal, până să se dezlănțuie iadul, sper că i-a plăcut și că a fost bine și frumos și minunat și magic...”

Romanul de față spune povestea - oh, waw, ce surprinzător, nu? - lui Carrie, o adolescentă izolată, timidă, care este hărțuită de către colegii ei de școală. Crescută într-un spirit religios, de o mamă habotnică, care consideră că pedeapsa fizică duce la izbăvire și iertarea păcatelor (Doamne, cât m-a enervat maică-sa, dar și cât de mult mi-a plăcut fidelitatea cu care Stephen King a reușit să redea ideea de fanatism religios dus, efectiv, la extrema negativă), Carrie nu știe prea multe despre viață, în general, și nici despre corpul ei. Când ajunge la vârsta în care corpul își cere nevoile lunare, situația o izbește din plin. Mai mult decât atât, colegii ei văd acest lucru și încep să râdă de ea, iar în momentul acesta în Carrie se declanșează ceva ce a existat înlăuntrul ei dintotdeauna: o putere supranaturală, aceea de a putea mișca obiecte. OK, acum, sincer, mă voi opri din a descrie care-i treaba cu carte, și-am să spun doar că haide să zicem că ceva a mers prost, o, ba nu, super-mega-ultra prost, iar micuțul orășel are să țină minte o anumită zi din an. Bun. În esență, acțiunea am putea spune că-i destul de simplă. Dar știți care-i faza? NIMIC, de fapt, nu e simplu la Stephen King.

„Și ei îi fusese dat să simtă - chiar simțise - puterea diavolului care mocnea în Carrie. Ți se târa pe tot trupul și te împungea și te gâdila ca niște degețele - își pusese în cap să-și facă datoria și să o nimicească atunci când Carrie avea trei ani și o prinsese păcătuind, uitându-se la târfa Babilonului din curtea de vizavi, dar atunci veniseră pietrele și îi slăbiseră voința; după care, iată, puterea își făcuse din nou simțită prezența treisprezece ani mai târziu. Pe Dumnezeu nu-L iei în râs.

Mai întâi sângele, apoi puterea,

(scrie-ți numele, cu sânge scrieți-l).”

Știți ce mi-a plăcut cel mai mult până acum la celelalte lecturi pe care le-am avut? Dincolo de acțiunea care m-a prins, intrigile complexe, modul în care își creionează personajele, mi-a plăcut extraordinar de mult și felul în care King reușește, în fiecare carte, să introducă ceva deosebit de profund. OK, nu știu cum să o spun, însă ideea este că personajele lui King (și anumite situații) chiar reiterează comportamente din ziua de astăzi. Cum ar fi, în romanul de față, hărțuirea, ideea de bullying, nu? Și cât de departe pot ajunge repercursiunile acestor circumstanțe. Bineînțeles, nu-i vorba despre telekinezie, nu în realitate, ci despre faptul că acest factor poate fi un trigger real al anumitor comportamente nedorite. Și King, prin Carrie, reușește foarte bine să redea această idee: impactul negativ al acestor întâmplări. Iar în alte cărți, de altfel, ne confruntăm și cu alte „subiecte sensibile”: rasismul, sărăcia, lipsa educației, lipsa accesului la educație. Nu știu, King chiar are ceva ce mă atrage de mor, iar cărțile sale chiar se dovedesc a fi din ce în ce mai bune. Mă bucur nespus că, în sfârșit, am realizat cât de bine scrie și i-am oferit șansa și posibilitatea de a mă convinge. Chiar mă bucur! Mulțumesc, Ana, pentru faptul că mi l-ai recomandat! Chiar îți mulțumesc, deoarece nu știu dacă, altfel, i-aș mai fi vreun fel de șansă în această viață. I mean, really!

„(...) Carrie fusese ciuca bătăilor toată viața, iar în noaptea aia părea că se-ntâmplă ceva anormal. Era de parcă o persoană de mult dispărută se-ntorcea printre semenii ei, iar eu i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru asta. După care s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat. Oroarea.”

Carrie este un roman care m-a trecut prin tot felul de stări și pe care l-aș recomanda oricui. Iubesc coperta cărții și chiar mi se pare relevantă pentru conținut, deși aș spune că nu prea se potrivește cu descrierea pe care Stephen King i-o face lui Carrie (cea fizică, cel puțin). Știu că este și un film, însă nu am apucat să mă uit la el. Cu toate acestea, prefer să mă bucur în continuare de ideile pe care mi le-a transmis cartea, imaginile pe care mi le-am creat singur. Stephen King este un povestitor formidabil, iar toată popularitatea sa este justificată de calitatea cărților pe care le-a scris. După cum am spus, abia aștept să le citesc și pe celelalte, să mă pot bucura în continuare literatură de calitate care mi se arată în forme din ce în ce mai plăcute. Într-un fel, aș putea spune că Stephen King este un autor „de confort”, deoarece știu că orice aș citi, n-are cum să-mi placă. Deja mi-am format o părere viabilă în ceea ce privește romanele publicate, și știu că n-am cum să dau greș: poate nu m-ar surprinde sau satisface prin acțiune, dar știu că personajele sale, descrierile sale n-au cum să fie deficitare. Se pricepe de minune la aceste lucruri. Iar asta, după părerea mea, face diferența: grija paternă față de toate personajele sale!

Aristotle and Dante Dive into the Waters of the World, de Benjamin Alire Sáenz - Recenzie

Editura: Simon & Schuster

Număr de pagini: 522

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2022

Benjamin Alire Sáenz (born 16 August 1954) is an award-winning American poet, novelist and writer of children's books. He was born at Old Picacho, New Mexico, the fourth of seven children, and was raised on a small farm near Mesilla, New Mexico. He graduated from Las Cruces High School in 1972. That fall, he entered St. Thomas Seminary in Denver, Colorado where he received a B.A. degree in Humanities and Philosophy in 1977. He studied Theology at the University of Louvain in Leuven, Belgium from 1977 to 1981. He was a priest for a few years in El Paso, Texas before leaving the order. In 1985, he returned to school, and studied English and Creative Writing at the University of Texas at El Paso where he earned an M.A. degree in Creative Writing. He then spent a year at the University of Iowa as a PhD student in American Literature. A year later, he was awarded a Wallace E. Stegner fellowship. While at Stanford University under the guidance of Denise Levertov, he completed his first book of poems, Calendar of Dust, which won an American Book Award in 1992. He entered the Ph.D. program at Stanford and continued his studies for two more years. Before completing his Ph.D., he moved back to the border and began teaching at the University of Texas at El Paso in the bilingual MFA program. His first novel, Carry Me Like Water was a saga that brought together the Victorian novel and the Latin American tradition of magic realism and received much critical attention. In The Book of What Remains (Copper Canyon Press, 2010), his fifth book of poems, he writes to the core truth of life's ever-shifting memories. Set along the Mexican border, the contrast between the desert's austere beauty and the brutality of border politics mirrors humanity's capacity for both generosity and cruelty. In 2005, he curated a show of photographs by Julian Cardona. He continues to teach in the Creative Writing Department at the University of Texas at El Paso. 

“You're every street I've ever walked. You're the tree outside my window, you're a sparrow as he flies. You're the book that I am reading. You're every poem I've ever loved.”

In Aristotle and Dante Discover the Secrets of the Universe, two boys in a border town fell in love. Now, they must discover what it means to stay in love and build a relationship in a world that seems to challenge their very existence. Ari has spent all of high school burying who he really is, staying silent and invisible. He expected his senior year to be the same. But something in him cracked open when he fell in love with Dante, and he can’t go back. Suddenly he finds himself reaching out to new friends, standing up to bullies of all kinds, and making his voice heard. And, always, there is Dante, dreamy, witty Dante, who can get on Ari’s nerves and fill him with desire all at once. The boys are determined to forge a path for themselves in a world that doesn’t understand them. But when Ari is faced with a shocking loss, he’ll have to fight like never before to create a life that is truthfully, joyfully his own. The highly anticipated sequel to the critically acclaimed, multiple award-winning novel Aristotle and Dante Discover the Secrets of the Universe is an achingly romantic, tender tale sure to captivate fans of Adam Silvera and Mary H.K. Choi. 

“You matter more to the universe than you will ever know.”

În sfârșit, în sfârșit, în sfârșit! Doamne, de când am așteptat cartea aceasta, because I have loved Ari & Dante în prima carte pe care, deși am citit-o în română, mi-am cumpărat-o și în engleză. De fapt, continuarea, Aristotle and Dante Dive into the Waters of the World a apărut și la noi, la prietenii de la Editura Trei (o găsiți AICI), și m-am bucurat foarte mult anunțul (iar primul volum este disponibil pe site, AICI, la un preț foarte bun). Cu toate acestea, eu chiar cred că volumul de față poate fi citit și separat, asta fără a ști, neapărat, ce s-a întâmplat în primul volum; cu toate acestea, ar fi păcat să te privezi de cât de minunată și înălțătoare și luminoasă și drăguță și superbă este și prima carte, nu doar a doua. Recunosc, dacă ar fi să fac o comparație, primul volum mi-a plăcut mult mai mult, pe când al doilea mi s-a părut, cum să zic, puțin cam prea lung (are aproximativ două sute de pagini în plus), și chiar și Benjamin Alire Sáenz a afirmat că nu s-a gândit să scrie o continuare când s-a apucat de prima carte. Cu alte cuvinte, n-avea de gând ca povestea frumoasă și emoționantă dintre Ari & Dante să se desfășoare în cadrul unei dilogii. Cu toate acestea, eu pur și simplu am citit cartea pentru modul în care scrie Benjamin Alire Sáenz - subtil, profund, poetic, emoționant, ca un adevărat poet. N-am pus preț pe acțiune, deși m-am bucurat că povestea dintre Ari & Dante a continuat într-un mod atât de frumos, și totuși atât de neașteptat.

“I thought he was only going to teach me how to swim in the waters of this swimming pool. Instead, he taught me how to dive into the waters of life.”

Am vrut să-mi iau această carte pentru că, după cum am spus, primul volum a avut un impact colosal asupra mea, întrucât mi-a arătat că, într-adevăr, există speranță, există iubire, există prietenie și curaj și devotament și mulțumire și tot ce frumos și bun în lumea aceasta. Știu că primul volum l-am citit dintr-o singură suflare, imediat ce l-am cumpărat. M-am așezat pe o canapea în mall și am rămas acolo de la început până la sfârșit. Ari & Dante vor rămâne întotdeauna în inima mea, acești doi băieți curajoși și frumoși încercați de sentimente dintre cele mai efervescente, cele mai reale, care-și caută rostul într-o lume plină de frici și întuneric și, Doamne, mă simt atât de pios scriind această recenzie, atât de impresionist, încât nici nu știu dacă reușesc să transmit întocmai ce am simțit citind această carte. Ce bucurie am avut când am văzut că am ajuns și am pus mâna pe ea, fiindcă chiar voiam s-o citesc de îndată ce a apărut (a, și să nu mai zic de faptul că am găsit-o la un preț de nerefuzat, la prietenii de la Books Express). De altfel, mă bucur foarte mult că am citit-o în engleză, deși știu că și traducerea primei cărți mi s-a părut deosebit de bun - în engleză, frazele au o altă cadență, parcă au o altă „realitate”, parcă reușesc să redea mult mai bine anumite sentimente, stări, emoții. Iar autorul, Benjamin Alire Sáenz, chiar știe cum să dea forță cuvintelor - cum să le transforme în magie.

“Stories were living inside us. I think we were born to tell our stories. After we died, our stories would survive. Maybe it was our stories that fed the universe the energy it needed to keep on giving life. Maybe all we were meant to do on this earth was to keep on telling stories. Our stories - and the stories of the people we loved.”

Bineînțeles, n-am să vă vorbesc despre acțiune, chestii de-acest gen, n-am să vă zic ce se întâmplă în carte. Deși, sincer, chiar se întâmplă foarte multe, iar decorurile sunt des schimbate. Bineînțeles, înainte de toate se pune accent pe relația dintre Ari & Dante, despre trăirile pe care aceștia le au, transformările prin care le trec, conflictele interioare, zbuciumul tinereții, efervescența acelor clipe care se dovedesc a fi memorabile. O, cât de frumos scrie Benjamin Alire Sáenz, cât de profund și liric și duios. Ador, pur și simplu, ador cum scrie. Aș vrea să-i citesc și volumele de poezii și să mă pierd în cuvintele pe care le folosește, în subtilitatea pe care o are și profunzimea pe care reușește s-o contureze. Ari & Dante, îmi veți rămâne prieteni pe vecie, și știu că, undeva în viitor, mă voi întoarce la voi - să văd ce-ați mai făcut, unde ați mai ajuns, cum au mai decurs lucrurile între voi. Doi băieți plini de curaj, plini de speranță, doi băieți care înfruntă lumea în care trăiesc, care se luptă cu prejudecățile și care, în cele din urmă, împreună, cresc în dimensiuni, demonstrându-ne că iubirea adevărată are să învingă întotdeauna, biruind peste toate nedreptățile, toate răutățile lumii. O poveste care te inspiră, care te emoționează și care îți dă curaj. O poveste memorabilă despre frumusețea clipelor și intensitatea acestora!

“He was like a heart that was beating in every pore of my body. His heart was beating in my heart. His heart was beating in my head. His heart was beating in my stomach. His heart was beating in my legs. His heart was beating in my arms, my hands, my fingers. His heart was beating in my tongue, my lips. No wonder I was trembling.”

Ah, da, știți că se va face și serial (sau film, nu știu sigur)? Abia aștept. Mai mult Ari & Dante, mai multe emoții, mai multe trăiri. Oh, da, sunt pregătit să fiu distruuuuus! După cum v-ați dat probabil seama, vă recomand cu cea mai mare încredere cele două cărți. Benjamin Alire Sáenz scrie superb, absolut magistral, un poet care scrie proză și reușește să păstreze lirismul drept licență artistică. Mereu mi-a plăcut proza lirică, dozată corespunzător, dar care surprinde și acțiune și personaje complexe, iar prietenii noștri, Ari & Dante, oh, da, sunt foarte, foarte complecși! Și foarte minunați și tandri, profunzi și inteligenți. Aristotle and Dante Dive into the Waters of the World este cartea pe care știu că nu o voi uita vreodată, și pe care o voi păstra întotdeauna în inimă. De fapt, vorbesc despre serie, pentru că și prima carte (care mi-a plăcut, după cum am spus, mai mult) - Aristotle and Dante Discover the Secrets of the Universe - este foarte, foarte bună. Deci, să n-o mai lungesc, vă recomand amândouă cărțile, însă nu știu de ce am certitudinea că fie vi le doriți deja, fie le-ați citit (măcar primul volum). Sunt lecturi memorabile, care ar trebui să treacă prin mâinile oricărui cititor împătimit: pentru că le veți iubi, le veți adora, le veți prețui și, de asemenea, veți reveni în mod constant la ele! Să aveți doar lecturi faine!

Frânturi din ea, de Karin Slaughter - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Bâltâc

Karin Slaughter este una dintre cele mai populare și apreciate scriitoare ale momentului. Publicate în peste 120 de țări, cu peste 35 de milioane de exemplare vândute pe tot globul, cele 21 de romane ale sale au fost recompensate cu numeroase premii literare și au devenit bestsellere New York Times încă de la lansare. Slaughter este fondatoarea proiectului „Save the Libraries”, o organizație nonprofit înființată pentru a sprijini bibliotecile și în special pe cele din zonele rurale. Originară din Georgia, locuiește acum în Atlanta.

„Ceea ce ascunsese această femeie, singurul păcat pe care nu îl putuse mărturisi niciodată, era că ea aprinsese prima scânteie. Căci crezuse întotdeauna - cu încrâncenare și din toată inima - că singura modalitate de a schimba lumea era prin a o distruge.”

Cum ai reacționa dacă persoana pe care credeai că o cunoști cel mai bine se dovedește a fi cineva complet diferit? Andrea știe totul despre mama ei, Laura. Știe că aceasta și-a petrecut mai toată viața în Belle Isle, un orășel de la malul mării unde pare că nu se întâmplă nimic niciodată; știe că femeia, care lucrează ca logoped, nu și-a dorit altceva decât să ducă o viață liniștită ca stâlp al micii sale comunități; știe că Laura nu are niciun secret. Pentru că ne cunoaștem cu toții mamele, nu-i așa? Lucrurile se schimbă însă atunci când, în timpul unei ieșiri la mall, are loc un atac deosebit de sângeros. În acel moment, Andrea descoperă cu surprindere o latură complet diferită a Laurei. Pentru că se dovedește că, înainte ca Laura să devină Laura, aceasta a fost… altcineva. De aproape treizeci de ani, femeia își ascunde adevărata identitate, nutrind în van speranța că nimeni nu o va găsi vreodată. Acum însă a fost dată în vileag și nimic nu va mai fi la fel. Poliția vrea răspunsuri, iar nevinovăția Laurei este pusă la îndoială. Din nefericire, femeia nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, nici măcar cu propria fiică. Astfel, Andrea pornește într-o călătorie disperată pentru a afla adevărul, dar și a-și salva viața, urmând frânturile de informații lăsate cu zgârcenie de mama ei. Totuși, va trebui să se miște repede, altminteri s-ar putea să nu mai existe niciun viitor pentru ele două.

„Ziua ei de naștere fusese ieri, 20 august.

De ce spusese Laura că se născuse în ianuarie?”

După ce am terminat romanul lui Karin Slaughter - de fapt, și în timp ce îl citeam - mi-am spus că, mna, chiar e cazul să fac ceva în ceea ce privește cărțile care nu îmi plac și care nu reușesc să mă prindă de la bun început. De ce? Pentru că, astfel, s-ar putea să investesc mult prea mult timp într-o carte din care să nu fi rămas cu nimic, care să nu mă fi atins în nicio formă posibilă sau imposibilă. În fine, încă lucrez în direcția asta: să renunț la cărți care nu-mi plac. Deși, eu unul, simt că-mi iau un fel de angajament față de autor atunci când mă apuc de o anumită carte - măcar din respect pentru munca depusă (acolo unde e cazul), simt că trebuie să citesc până la capăt o respectivă carte. Cine știe, poate chiar la un moment dat are să se dovedească a fi meritat așteptare? În cazul de față, n-a fost să fie, fiindcă Frânturi din ea, de la prima până la ultima pagină, mi s-a părut un roman basic, banal, nepotrivit pentru mine, dată fiind experiența mea efervescentă și foarte complexă cu romanele din genul thriller. În orice caz, mai știu un lucru: sunt absolut sigur că serialul (parcă e serial, nu?) este mult mai bun decât cartea, în primul rând pentru că una dintre actrițe (cea care o interpretează pe mama lui Andrea, Laura) îmi place foarte mult.

„Andy a împrăștiat fotografiile polaroid ale mamei ei pe birou. Crestătura de pe piciorul acesteia. Ochiul negru. Gâtul învinețit. Abdomenul bumbăcit. Nasul spart.

Frânturi dintr-o femeie pe care nu o cunoscuse până atunci.”

Revenind la roman, nici nu știu ce să zic. Unul la mână, premisa mi-a plăcut, oarecum, dar am avut impresia că lucrurile au fost mult-mult-mult prea lungite pentru a fi convingătoare. I mean, aproape șase sute de pagini? Liniștește puțin! De ce să adaugi atât de multe situații care nu justifică și nu construiesc, în niciun fel, intriga, punctul culminant, deznodământul? Doamne, cât urăsc chestiile astea în cărți - și nu vreau să fiu înțeles greșit, nu urăsc descrierile, ba dimpotrivă, însă atunci când anumite fragmente îmi dau impresia de umplutură, de „să fie acolo doar ca să fie”, chiar mă frustrează. Vreau să zic că aș fi putut trăi foarte bine și fără să știu că mănânci unt pe pâine prăjită și nu pe pâine albă - înțelegeți ce vreau să zic? OK, la un moment dat, trebuie să spun că mi-am pus destul de multe întrebări și chiar eram curios cum stă treaba, care-i faza, unde vor ajunge lucrurile. Însă, ca să fie treaba și mai bună, pe mine nu m-a convins mai deloc tot ce s-a întâmplat. Nu prea m-a convins „justificarea” autoarei în ceea ce privește cine-i de fapt doamna Laura. Nu știu, ori am citit eu prea multe cărți de acest gen, ori chiar nu-i nimic de capul ăsteia. Și nu vreau să dau de pereți cu romanul lui Slaughter, că nu-i cazul, dar eu vorbesc aici strict de experiența mea - iar când o descriu, am în vedere faptul că eu sunt un mare fan al cărților thriller și, drept urmare, foarte puține cărți (chiar foarte puține) din acest gen reușesc să mă mai impresioneze și să-mi ofere ceva nou.

„Toată lumea era cumva supusă. Jane nu-și dădea seama dacă era din pricina șocului sau a oboselii. Aveau cu toții sentimentul aproape tangibil că ajunseseră într-un punct din care nu se mai puteau întoarce. Amețeala înnebunitoare pe care o trăiseră prostește când vorbiseră despre faptul că fugeau de justiție, ca și cum ar fi fost gangsteri într-un film cu James Cagney, fusese sfâșiată de crunta realitate.”

Aș putea spune, într-o măsură, că mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut că misterul a fost dozat oarecum echilibrat (exceptând „lungeala” aceasta fără sens), și, de altfel, că romanul nu m-a solicitat și l-am citit destul de rapid (în primă instanță pentru că pur și simplu am vrut să scap de el și să nu mai am de-a face cu Slaughter, cel puțin nu în viitorul apropiat). Totuși, abia aștept să văd serialul, fiindcă știu că va fi pus preț doar pe acțiune, nu și pe monologurile și descrierile plictisitoare și inutile. Sincer, chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar știam în ce mă bag, chiar știam, deoarece multe persoane mi-au spus că nu-i o carte prea bună, o carte care să te cutremure sau să-ți dea impresia unei lecturi memorabile. „E doar o lectură care e”, vorba aia, nici bună, dar nici chiar atât de degeaba. O experiență, să zicem așa. Când am terminat-o, m-am simțit sec, n-am simțit nici măcar o secundă că aș vrea s-o recomand cuiva. Cu toate acestea, chiar știu - și cred că am spus asta de fiecare dată când am făcut recenzia unui thriller care nu mi-a plăcut - că Frânturi din ea se potrivește mult mai bine unui public cititor care nu prea a abordat, până acum, genul thriller, dar ar vrea să o facă. Are o premisă sănătoasă, are o intrigă OK dezvoltată, dar pentru mine nimic n-a fost nou; și, de fapt, nu e neapărat vorba că este necesar să fie nou, original, autentic, pe cât e vorba să fie scrisă bine, să mă țină acolo, să mă treacă prin anumite stări, fie ele bune sau mai puțin bune. În schimb, a fost un roman plat, care nu mi-a inspirat nimic.

„- Spune-le celor de la FBI că au mai puțin de trei ore la dispoziție pentru a-mi oferi un târg sau va avea loc o explozie uriașă la New York!”

În concluzie, n-aș recomanda romanul lui Karin Slaughter unui împătimit al genului thriller, în schimb l-aș recomanda celor care vor să citească ceva din această tagmă literară. De altfel, am simțit în această carte chiar și ideea de a se fi vrut, de fapt, a fi o carte ecranizată, ceea ce nu-i deloc greșit: și scriitori trebuie să trăiască, nu? Și ei au de plătit facturi, și ei trebuie să aibă o sursă de venit. Apreciez asta, și chiar nu judec că anumite cărți pur și simplu sunt scrise pentru a fi vândute, chiar dacă sunt cărți care n-ar merita, neapărat, să fie traduse la noi. Poate sunt puțin incisiv, însă chiar aș fi vrut să-mi placă această carte deoarece, nu știu cum, am avut așteptări mari - deși, după cum v-am spus, chiar multe persoane mi-au zis că nu-i o carte memorabilă, nu-i un thriller prea bun. Mna, acum chiar am certitudinea că, într-adevăr, nu-i un thriller pe care îl voi ține minte, ci o altă carte pe care o voi așeza în bibliotecă și o voi lăsa acolo fără a mai reveni - probabil vreodată - asupra ei. Frânturi din ea ar fi avut, poate, un impact mult mai pozitiv asupra mea, asta dacă acțiunea n-ar fi fost atât de plată, atât de lungită, și premisa ar fi fost mult mai bine valorificată de către autoare. Cu toate acestea, s-a citit rapid, nu m-a solicitat și, deși are șase sute de pagini, am dat-o gata în mai puțin de două zile, parcă. Deci, e o lectură care merge rapid dar pe care, din păcate, o uiți la fel de rapid.

Cartea Oglinzilor, de Eugen Ovidiu Chirovici, va fi ecranizată

Romanul lui E. O. Chirovici, publicat deja în mai multe țări, este în curs de ecranizare, iar producția va începe în ianuarie 2023. Russell Crowe va juca rolul unui fost detectiv de omucideri însărcinat să reexamineze un caz brutal de crimă din trecutul său în filmul intitulat Sleeping Dogs, o adaptare după aclamatul roman al lui E.O. Chirovici, Cartea oglinzilor. Filmul produs de Nickel City Pictures marchează debutul regizoral al lui Adam Cooper, care a scris și scenariul împreună cu Bill Collage.

Crowe îl va juca pe Roy Free man, care este supus unui tratament de ultimă oră pentru Alzheimer. El este forțat să se confrunte cu impactul unei investigații din trecutul său, după ce un deținut condamnat la moarte pe care Freeman l-a arestat cu 10 ani înainte începe să-și proclame nevinovăția. Intrigat și luptând să-și recapete memoria, Freeman îl angajează pe fostul său partener pentru a-l ajuta să reînvie cazul și să descopere adevărul. Împreună, pornesc în dezlegarea unei rețele încâlcite de secrete, forțându-l pe Freeman să facă niște descoperiri îngrozitoare.

Logodnicele Reichului, de Jean-Christophe Grangé - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Numă de pagini: 688

Anul apariției: 2022

Traducere: Horia Nicola Ursu

Jean-Christophe Grangé (15 iulie 1961 la Boulogne-Billancourt) este un jurnalist, reporter, scriitor, scenarist și autor de benzi desenate francez. Opera sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi, Grangé devenind, astfel, unul dintre cei mai de succes autori francezi contemporani de polar. În 1994, debutează în roman cu Le Vol des cigognes, un volum mai bine primit de criticii literari (care îi laudă imaginația bogată) decât de public. Totuși, al doilea său roman, apărut în 1998, Les Rivières pourpres, devine bestseller absolut. În 2000, Les Rivières Pourpres e adaptat pentru cinema de către Mathieu Kassovitz. Un alt succes răsunător: filmul depășește 3,5 milioane de bilete vândute în Franța și are încasări importante cam peste tot în Europa, dar mai ales în Italia. După apariția romanelor Le Concile de pierre (2000) și L’Empire des loups (2003), reputația lui Jean-Christophe Grangé de maestru al thriller-ului francez devine de necontestat. La Editura Crime Scene Press au mai apărut și romanele Ultima vînătoare (2021, traducere de către Horia Nicola Ursu), Rîuri de purpură (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu) și Tărîmul morților (2019, traducere de către Horia Nicola Ursu).

„Ea se supuse, în foșnetul de mătase al veșmîntului vaporos. Femeia era pur și simplu răpitoare, și, în acel moment, se simțea el însuși «răpit» de frumusețea ei.

Jocul de cuvinte, ticul obsesiv al psihanaliștilor.”

Superbele „Logodnice ale Reichului” se întâlnesc în fiecare după-amiază la Hotelul Adlon din Berlin, unde stau de vorbă și beau șampanie în timp ce Europa, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, e gata să facă implozie. Dar ele sunt și victimele unui ucigaș misterios, care le atacă pe neașteptate pe malurile râului Spree și le supune unor mutilări cumplit. În acest Berlin incandescent, trei personaje ieșite din comun pornesc o anchetă: Simon Kraus, un psihanalist talentat și gigolo, pregătit oricând să-și șantajeze pacienții; Franz Beewen, un uriaș al Gestapo-ului, brutal și nemilos, aflat în război cu lumea întreagă; Minna von Hassel, o moștenitoare bogată și un psihiatru dedicat, hotărâtă să-i salveze pe cei de care Reich-ul a uitat. Cei trei anchetatori care nu au nimic în comun unul cu celălalt pornesc pe urmele Monstrului și descoperă un adevăr năucitor. Răul nu e întotdeauna acolo unde te aștepți să fie.

„Dar cum oare avea să-l convingă să o ajute?

Simțise de multă vreme că ciclopului i se cam aprinseseră călcîiele după ea, dar asta nu avea să fie de-ajuns. 

Privi încă o dată lista de nume și-i veni o idee.

Da, aceasta era singura cale...”

Bun, am să-ncep această recenzie spunând că ce a început ca o angoasă, teamă, din cauza numărului atât de mare de pagini, implicit a gândului de „mamă, cât a lungit-o!”, s-a transformat aproape instant în certitudinea faptului că, ei bine, în această carte nimic nu este în plus, nimic nu este tras de păr, ci totul este exact la locul lui, cum trebuie. M-a încurajat și faptul că Anca, o colegă de echipă, a spus că îi place cartea, și de obicei ne cam potrivim la lecturi. Well, Anca, chiar știu de ce ți-a plăcut: pentru că, într-adevăr, este un roman bun, bun de tot, care de-a lungul a aproape șapte sute de pagini (!!!) te poartă printr-o aventură intensă, într-o desfășurare uimitoare de forță literară și documentare istoric. Logodnicele Reichului are tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller clasic, de-o bogăție și fidelitate uimitoare a detaliilor istorice, care atestă munca de documentare a unui autor de top, extrem de bine plasat în ierarhia scriitorilor de succes din Franța. Intriga este extrem de bine pusă la punct și, mai mult decât atât, atent valorificată de către domnul Jean-Christophe Grangé: elaborarea ei m-a dat pe spate și, sincer să vă spun, eu am citit acest roman în doar câteva reprize - l-am început într-o zi și l-am terminat în următoarea -, pentru că nu m-am putut desprinde de el. Voiam să aflu și mai multe, și mai multe, și mai multe, și în cele din urmă să descopăr care-i toată faza. De asemenea, tot la recomandarea unui coleg de echipă, nu mi-am bătut capul pentru a-mi da seama care-i treaba, pentru că oricum (după cum s-a și dovedit), nu mi-aș fi dat seama în veci și pururi. Ah, și cât ador cărțile de genul!

„Kraus nu avu timp să ceară lămuriri mai precise; îi fu de-ajuns însă să imite gestul sec al nazistului, care avea și el arma în mână. Trase brusc de chiulasă, care se ridică și se îndoi ca un braț mecanic și, gata șmecheria!, un glonț intrase pe țeavă.

Ceilalț doi îi imitară la rîndul lor și, din nou, auzind clinchetul armelor, Simon tresări. Acum chiar își dorea să pornească cît mai repede la acțiune.”

În Berlinul nazist, a comite crime nu este ceva ce ar ieși în evidență, nu? O mare parte din populație are mâinile pătate de sânge. Totuși, atunci când soțiile marilor demnitari naziști devin ținta unui criminal feroce, psihopat și violent, care își mutilează victimele și, într-un mod bizar, le fură pantofii, bineînțeles, da, bineînțeles că lucrurile trebuie să se schimbe, nu putem permite așa ceva, nu? Normal! Așadar, este vorba despre un thriller cu crime (my God, și ce crime, cu detalii înfiorătoare, explicite, mutilare și extirparea organelor), în care, evident, ideea este de a-l găsi pe criminal și a-l pedepsi. Totuși, romanul acesta este mult mai mult decât atât. Dincolo de acțiunea palpitantă, intriga bine dezvoltată, complexă, pistele atât de bizare (evident, false), dincolo de indiciile elaborate și finalul care îți dă de gândit, romanul lui Jean-Christophe Grangé este un adevărat document istoric, care conturează, încă o dată, ororile de nedescris din timpul domniei celui de-al Treilea Reich. Așadar, nu e doar un thriller extrem de bun, ci și un roman istoric deosebit de fidel situațiilor care descriu această perioadă istorică (greșită, după părerea mea, din istoria întregului mapamond).

„Toată lumea se grăbise să se pună la adăpost. Traversară prima curte, apoi pe cea de-a doua. Ploaia trezea rezonanțe extraordinare în spațiul închis, cu acorduri grave și greoaie sub porți, cristaline în zonele deschise ale curților. Nici una dintre curți nu avea o suprafață mai mare de treizeci de metri pătrați. Simon își aminti că aceasta era suprafața minimă necesară pentru mânuirea unui furtun de pompieri.”

De asemenea, personajele cărții sunt complexe, foarte bine dezvoltate de-a lungul cărții, fie că vorbim despre protagoniști sau personaje secundare. Franck Beewen, ofițer SS care, totuși, nu împărtășește ideologiile naziste, dat fiind faptul că tatăl său, acum într-un azil condus de către Minna Von Hassel, medic psihiatru a cărui teză de doctorat tratează recidiva criminalilor, care îl ajută foarte mult pe acest ofițer în ancheta sa, dar și Simona Kraus, psihanalist care este foarte interesat de lumea viselor și însemnătatea acestora și care, de asemenea, se întâmplă să aibă printre pacienți câteva dintre victime. Acest „gigolo”, de fapt, trăiește periculos, șantajându-și amantele - soțiile unor înalți și puternici demnitari naziști. Victimele? Tinere frumoase, care duc o viață lipsită de griji, și care, în fiecare după-amiază, se întâlneau la hotelul Adlon, un loc lipsit de griji în inima unei Europe care stătea să explodeze. Câteva dintre ele obișnuiau să meargă la Simon Kraus, deoarece păreau să manifeste simptome de anxietate, în special vise ciudate în care le apărea un om misterios făcut în întregime din marmură. Mai mult decât atât, după cum își dă Kraus seama, fiecare femeie care a visat acel om de marmură a fost găsită, în cele din urmă, moartă. Bizar, nu?

„Nu mai avea tată, nu mai avea un ucigaș pe care să-l urmărească, războiul nu mai exista pentru el: avea să mai pedaleze în gol vreo cîteva secunde, dar picajul era iminent...”

Amestecând ficțiunea (într-o formă estetică formidabilă) cu realitatea istorică reprezintă, după părerea mea, un pariu destul de curajos - însă Jean-Christophe Grangé chiar reușește să le dozeze exact cum trebuie pentru a face din roman o experiență literară memorabilă. Un roman istoric de anvergură, foarte bogat, perfect documentat, care te poartă printr-un carusel întreg de întâmplări bizare pe care, dacă le analizezi cu atenție, nu ai cum să nu le percepi ca fiind de-a dreptul fascinante: o fi ele crime, însă motivele din spatele lor (normal, când ajungi să le afli) se dovedesc a-l convinge pe cititor că, într-adevăr, a meritat toată așteptarea. Recunosc, la mine n-a fost o așteptare prea lungă, pentru că, vorba aia, „am dat talpă” și am citit romanul extrem de rapid (l-am adorat pagină cu pagină cu pagină), și am fost extrem de satisfăcut de faptul că nu am simțit măcar o clipă că totul ar fi prea lung, cu descrieri absolut lipsite de sens și finalitate. Nu. Jean-Christophe Grangé și-a tratat personajele exact cum trebuie, a oferit detaliile exact cum trebuie și a dus toată acțiunea exact în direcția în care trebuie. După ce am citit Logodnicele Reichului, mi-am dat seama că vreau să citesc cât mai rapid și celelalte trei cărți scrise de autor și traduse la Editura Crime Scene Press. Am nevoie de ele exact acum, pentru că mi-au lipsit cărțile thriller bine scrise, care să mă țină captiv (total neașteptat!) de-a lungul întregii lecturi.

„- Mergem la morgă, spuse el. Să-ți schimbi puțin starea de spirit.”

O lectură densă, captivantă, care m-a surprins în toate privințele. Și în primul rând m-a surprins cel mai mult faptul că, deși are aproximativ șapte sute de pagini, nu m-a plictisit deloc, dar deloc. În măsura în care este un thriller, un roman polițist, mistery, acestă carte este și un roman istoric care ne oferă un punct de vedere original, aș zice, asupra modului în care s-a întâmplat totul. M-a cucerit în totalitate, sincer, iar personajele mi-au plăcut la nebunie acești „eroi” neașteptați care, în fine, or fi ei ușor de detestat, însă fiecare este mânat de motivele sale, de slăbiciunile și tabieturile sale, dar de care ajungi, încetul cu încetul, să te atașezi. Iar asta chiar nu-i puțin lucru. Spre sfârșit, nu pot spune decât că vă recomand cu cea mai mare încredere cartea lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, cu mențiunea că, na, v-aș recomanda să o citiți doar atunci când sunteți siguri că aveți la dispoziție timpul necesar pentru a-i acorda atenția și timpul cuvenite. Nu e un roman tocmai ușor, în special datorită (sau din cauza?) detaliilor istorice fidele, dar cu siguranță este o lectură prețioasă, o lectură care ne arată, încă o dată, cât de puține am învățat din istoria lumii. Iar asta o face să fie, de fapt, de neprețuit. Ah, da, am uitat să menționez și chiar vreau să o fac: felicitări traducătorului, Horia Nicola Ursu, care a făcut o treabă extraordinară! 

„Deodată, capacul se deplasă puțin. Insistă și, de astă dată, avu succes. Capacul sări de la locul său. Îl împinse deoparte și reuși să-și umple plămînii cu aer.

Era salvat. Era în viață. Era afară în ploaie și era el însuși ploaie și viață, aer și noapte.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jean-Christophe Grangé, Logodnicele Reichului, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!