Elocința sardinei, de Bill François - Recenzie

Editura: Univers

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Pelea Și Rodica Baconsky

Elocința sardinei este o carte despre natură extraordinară – informativă, captivantă și accesibilă, scrisă dintr-un unghi personal, despre un subiect care a fascinat omenirea dintotdeauna și își păstrează și acum misterul: oceanul, viața acvatică. Povestea începe cu milioane de ani în urmă, pe când Atlanticul era o mare tânără și mică, și curge spumos de-a lungul vremii până în zilele noastre, când, la o terasă, cu meniul în față, nu prea știm ce să alegem. Personajele sunt fascinante, ca de roman (o veți întâlni pe cea mai singuratică balenă din lume, ale cărei cântece îi uimesc pe cercetători din 1989, de când i-au captat vocea prima oară cu ajutorul sonarelor, veți coborî în subteranele Parisului, fugăriți de poliție, alături de un grup de oameni de știință în căutarea anghilelor, vă veți amuza de suspiciunile unor generali care erau cât pe ce să pornească un război din cauza unui banc de heringi și tot așa).

„Sardinele dețin arta elocinței perfecte: cu un simplu gest, spun tot; o simplă privire și totul se înțelege de la sine. Fără a fi nevoie de un dirijor sau de ordine date mulțimii; interacțiunea dintre vecine e de-ajuns, iar bancul se organizează singur. Milioane de sardine înoată astfel, aliniate automat sau dispuse în careu, perfect sincronizate.”

Sunt o sardină, o sardină șmecheră care vrea să-ți povestească despre aventurile și călătoriile ei. Dar eu nu știu să scriu, și chiar dacă aș ști, înotătoarele mele nu-mi permit să bat eficient la tastatura laptopului. Așa că-l voi lăsa pe Bill François să-ți vorbească despre bine. Bill François știe cum să comunice cu o sardină. Cel mai probabil, Bill François a fost o sardină într-o altă viață. Încă de mic, a iubit apele Mediteranei, și tocmai acesta a fost începutul unei pasiuni care durează o viață întreagă - marea. Încercat în permanență de acest simț cronic al curiozității, cu o imaginație debordantă, Bill François începe să ne prezinte misterele oceanului, cu tot ce presupune acesta: un adevărat Univers subacvatic, infinit, efervescent, complex, zgomotos, plin de creaturi bizare și de alte lucruri și vietăți la care nici nu ne-am putea gândi. O lume efervescentă pe care, atât cât își permite, Bill François ne-o prezintă într-un stil ludic, jucăuș, care te ține captiv și nu te plictisește chiar deloc. Eu iubesc cărțile de nonficțiune, și, recunosc, multe dintre cele prezentate de Bill François nu mi-au fost necunoscute: în schimb, necunoscut mi-a fost acest mod genial de prezentare, care depășește categoria cărților „de popularizare a științei”. Amuzant, revigorant, lecturarea volumului Elocința sardinei chiar a fost o experiență parte.

„Spunându-și istoria, creaturile marine strecoară în ea și strigăte de ajutor. E datoria noastră să le descifrăm.”

Bill François este fascinat de viața din adâncuri, de viața marină, iar acest lucru se resimte în fiecare pagină. De profesie, Bill François este fizician, dar are o pasiune pe care nu ezită să și-o fructifice: aceea de a descoperi creaturile care trăiesc în apele lumii, de a învăța în mod constant lucruri noi despre crustacee, despre pești, corali, balene, sardine și tot ce o mai găsi el. Interesat și de mituri, legende, de povești transmise din gură în gură, Bill François știe totul despre „ce mișună” prin zonă. Și totul a început din copilărie, când a fost martorul unei anumite situații. De-acolo, au pornit zeci de întrebări care l-au făcut ca, odată cu trecerea timpului, să se transforme într-un adevărat explorator. Citind cartea, nu doar că ne familiarizăm într-un mod rapid și practic, deloc solicitant, cu ce presupune această viață marină, ci chiar ajungem să vedem cu alți ochi peștii. La fiecare pagină poți simți pasiunea autorului, și cred că asta mi-a plăcut, de fapt, cel mai mult. După cum am spus, eu citesc frecvent nonficțiune, în esență cărți științifice, și sunt destul de familiarizat cu anumite lucruri - dar, în cazul cititorului care așa-zis „neavizat”, sunt sigur că această carte s-ar dovedi mult, mult mai interesantă.

„Am avut norocul să fiu adesea martor la viața și la tainele creaturilor marine. Când poveștile lor ne sunt spuse direct de spectacolele din adâncuri, să le asculți e o fericire fără seamăn.”

Cartea conține o mulțime de informații ușor de înțeles și asimilat, informații chiar interesante, în mare parte organizate în capitole specifice („Scoici și crustacee”, „Înghesuiți ca sardelele”, „Dialoguri acvatice”, „Șerpi de mare” și altele). Surprinzător ar mai fi faptul că este o carte destul de lirică, iar asta mi s-a părut și mai antrenant. Evident, anecdotică, Bill François reușește să ne ofere informații destul de complexe și complet - în cele din urmă, ajungi la concluzia că pe cât de drăguți și adorabili sunt acești peștișori, pe atât sunt de ciudați și complicați. Din păcate, prin practica zootehnică actuală, am ajuns nu doar să distrugem habitate naturale, ci și să exacerbăm procesul pescuitului industrial, transformându-l în pescuit lipsit de sustenabilitate. Oricum, mergem într-o direcție nepotrivită, iar asta probabil nici nu mai trebuie menționat - trăim pe propria piele aceste lucruri. În loc să avem grijă, pentru a preveni (pentru că a preveni este mult mai ușor decât a trata), suntem martorii extincției în masă... Partea aceasta din Elocința sardinei m-a întristat, în primul rând pentru că știu cât de adevărat este și cât de neputincioși, din păcate, suntem...

„Fiindcă lumea mărilor e ca lumea cuvintelor: un spațiu al libertății, și trebuie să rămână așa. Cei care vor să pună frâu cuvintelor, să impună reguli exprimării și vorbei sunt asemenea celor care vor să zăgăzuiască mările. Oceanul e al tuturor și al nimănui. La fel și imaginația. Așadar, dacă suntem o balenă solitară care-și vorbește propria limbă sau una dintre hamsiile disciplinate ale unui banc, o caracatiță inventivă, un pește-ventuză lipicios ori un homar discret, fiecare, în felul nostru, trebuie să ne cântăm liber poveștile.”

Nu știu ce aș mai putea spune despre cartea lui Bill François, așa că mă voi opri aici. Chiar v-o recomand cu mare încredere, deoarece vă va amuza și vă va distra, în măsura în care vă va oferi și multe informații foarte prețioase. Atunci când devii mai conștient de lucrurile din jurul tău, când te interesezi cu privire la alte domenii - care, în esență, n-au treabă cu domeniul tău de activitate, de studiu sau altele, dar trebuie să ai în vedere că au treabă cu faptul că exiști - devii mult mai conștient, parcă, de această lume imensă. Avem tendința de a ne crede stăpâni peste tot ce este în jurul nostru, de a ne simți la capătul lanțului trofic, de a ne afla în vârful piramidei - când, de fapt, suntem atât de mici și atât de neînsemnați, mereu la cheremul forței naturii. Cu toate acestea, dacă ne-am întoarce puțin privirea spre ceea ce cu adevărat este important - comuniunea, grija față de alte mici creaturi și ceea ce ne înconjoară -, poate am reuși să realizăm că, într-adevăr, suntem singura specie care, voluntar, își distruge pe zi ce trece habitatul în care trăiește. Avem o singură planetă, și-am avut tendința de a completa în continuare cu „din păcate”... Dar, sincer, chiar mă bucur că avem o singură planetă, deoarece nicio altă planetă nu merită soarta Pământului! 

Lumea estompată, de Iris Wolff - Recenzie

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Green Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Odoviciuc

Iris Wolff s-a născut în 1977 la Sibiu și a emigrat împreună cu familia în Germania la vârsta de opt ani. Are studii de limba și literatura germană, grafică, pictură și studii religioase. A lucrat, timp de zece ani, în cadrul Arhivei literaturii germane din Marbach și a primit numeroase premii pentru opera sa literară, printre care Premiul Ernst Habermann, Premiul pentru Literatură ALPHA, Premiul Otto Stoessl, Premiul Thaddäus Troll și Premiul Marieluise Fleißer pentru întreaga activitate literară. A fost nominalizată la prestigiosul premiu Alfred Döblin. Este membră PEN International și locuiește la Freiburg. 

„Existau un timp în care se grăbea să curgă înainte și un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc și unul care nu se mișca și nu era niciodată mai mult decât un moment unic.”

Iris Wolff spune povestea tumultuoasă a unei familii din Banat ale cărei legături sunt atât de strânse, încât nu se rup nici măcar dincolo de granițe. Un roman poetic despre pierderi și noi începuturi. Oare Florentine și Hannes le-ar fi deschis ușa celor doi tineri călători dacă ar fi știut ce rol va juca vizita din RDG în viața familiei bănățene? L-ar fi sprijinit Samuel pe cel mai bun prieten al său, Oz, dacă ar fi conștientizat amploarea deciziei sale? În Lumea estompată, Iris Wolff împletește traiectoriile a șapte persoane care, în ciuda loviturilor destinului și a distanțelor fizice, se regăsesc în permanență. Pe fondul declinului comunismului în Europa și al istoriei frământate a secolului XX, Wolff scrie un roman extraordinar despre prietenie și lucrurile pe care suntem dispuși să le sacrificăm de dragul fericirii altuia, o poveste emoționantă despre iubire și pierdere.

„(...) Dar viața nu datorează nimic oamenilor, cu atât mai puțin împlinirea dorințelor.”

O carte destul de restrânsă ca număr de pagini - și, totuși, am simțit că nimic nu ar mai fi trebuit spus. Că nimic, dar absolut nimic nu a rămas „estompat”, suspendat în aer. O splendoare de carte, care, vorba aia, went so deep in my soul, încât la sfârșit m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Această poveste a unei familii din Banat, România, spusă episodic, din perspectiva unor membri diferiți, poate pe alocuri inadecvată cronologic (uneori mi-a fost necesar să fiu foarte atent pentru a-mi da seama, temporal, unde anume mă plasez, și pentru a afla cine este naratorul) - mi s-a părut a fi de o sensibilitate și o frumusețe cum rar mi-a fost dat să văd, făcând ca plăcerea lecturii să capete conotații de o emoție apoteotică! De la personaje, care mi s-au părut deosebit de frumoase, complexe și frumos creionate, până la cadrul în care s-au desfășurat acestea, și până la scriitura splendidă a lui Iris Wolff, am iubit totul la această carte, și am trăit alături de toate dramele, și toate durerile, și toate emoțiile și toate speranțele. O poveste de familie care se întinde pe parcursul a patru generații, la sfârșitul căreia mi-am regăsit inima deschisă pentru a primi această carte și acolo, nu doar pe rafturile bibliotecii. 

„Stana respira ușor în îndoitura brațului. Tristețea umplu locul în care înainte fusese inima ei, fără ca Stana să știe de ce și fără să îndrăznească să se miște.”

În doar câteva pagini, Iris Wolff a reușit să creeze o comoară literară, și sunt absolut sigur că în viitor voi auzi mult mai multe despre autoare. Fiindcă promite o carieră literară deosebită. Nu am să vorbesc despre acțiune, pentru că aș putea ajunge ușor la concluzia că Lumea estompată nu este o carte care a vrut să mizeze pe acțiune, „pe dinamică”, ci o carte „de stare”, în care ceea ce contează este emoția și trăirea, sufletul omului care, oricât de mult ar fi sondat, oricât de mult ar fi analizat, n-ar putea fi niciodată definit în totalitate, teoretizat și explicat. Asta încearcă Wolff să facă - să ne ofere o lecție privitoare la cât de fictivi suntem, cât de mult ne lăsăm modelați de ceea ce se află în jurul nostru, de lucrurile prin care trecem. Un roman pe care îl simți, chiar îl simți, și cred că asta este tot ce contează, de fapt, la sfârșitul lecturii. Deși are doar două sute și ceva de pagini, și se citește relativ rapid, resimți această lectură mult, mult timp după ce ai terminat-o. Drept dovadă, eu am citit această carte cred că undeva pe la sfârșitul anului trecut sau începutul anului acesta - iar acum, când scriu recenzia, îl resimt la fel de acut, la fel de puternic. Poate o fi faptul că în anumite lucruri m-am regăsit mai mult decât de obicei, ca urmare a anumitor circumstanțe... Oricum, pot spune că acest roman m-a emoționat profund!

„Cele zece porunci ar fi putut fi douăsprezece, porțile de fotbal ar fi putut fi pătrate, râvnita egalitate a tuturor - o inegalitate îndrăgită de fiecare în parte. O rânduială în vigoare putea fi schimbată dacă se inventa pur și simplu o altă rânduială.”

Iris Wolff a reușit să scrie un roman atemporal, veșnic, un roman care devine remarcabil datorită modului în care este scris - din punct de vedere lingvistic, este ireproșabil! De asemenea, pe lângă această valență estetică, literară, romanul lui Iris Wolff ilustrează în mod fidel și modul în care migrația și părăsirea „locului de baștină” ne modelează, ne supune unor forțe pe care nu ni le putem explica, dar pe care le lăsăm să acționeze - în primul rând, pentru că nu avem de ales. Dar, dincolo de toate acestea, am iubit fiecare personaj, am iubit fiecare poveste și fiecare lecție de viață pe care, prin intermediu lor, am reușit s-o învăț. Este absolut de prisos să spun ceva legat de faptul că Wolff scrie impecabil, iar talentul său literar îl pot vedea doar pe o formă de manifestare a divinului. Cunoaște puterea cuvintelor, cunoaște forța care sălășluiește în interiorul lor, iar din acest motiv totul este atent, totul este bine dozat, pus la punct, analizat și gândit. Oh, dar ce pasaje frumoase am reușit să găsesc în carte, cât de multe au fost momentele în care m-am oprit din citit, mi-am așezat cartea pe piept și am manifestat aprecierea și faptul că, uite, există autori atât de frumoși și atât de talentați!

„(...) Tăcerea lui nu era premeditată, însă Bene o resimțea din când în când ca pe o pedeapsă. Taciturnitatea altor oameni îl plictisea. În cazul lui Samuel, până și ea era frumoasă. Era o tăcere născută dintr-o singurătate îndelungată și doar cineva familiarizat cu solitudinea o recunoștea ca atare.”

Lumea estompată este, după părerea mea, un roman pe care toată lumea trebuie să îl citească. Pe care orice iubitor al frumosului, al profunzimii, eleganței și rafinamentului, ar trebui să îl încerce. Da, poate mă manifest impresionist și, prin această recenzie, n-am spus nimic - dar nici nu sunt multe de spus. Eu cred că uneori trebuie doar să citești o carte, nu trebuie s-o teoretizezi, să-ncepi să explici în stânga și în dreapta ce și cum! Unele cărți trebuie trăite - iar eu chiar cred că romanul lui Iris Wolff este un roman care se trăiește, nu doar se citește. Printr-o sensibilitate aparte, cu o profunzime extraordinară, autoarea reușește să livreze o poveste de viață pe care nu ai cum să nu o simți. Știu prea bine că acest roman va rămâne mult, mult timp în inima mea, și mai sunt la fel de sigur de faptul că abia aștept să citesc și altceva scris de această autoare. Nu am dubii că, de asemenea, va fi un roman special, pentru că este practic imposibil să-ți schimbi stilul când, deja, tu ai găsit rețeta succesului: profunzimea, capacitatea de a observa lumea așa cum este ea. Și așa cum va fi mereu: infinită! Sub o mare de stele, Wolff țese o suită de personaje cu care te împrietenești și la care, mult timp după ce vei fi terminat romanul, te vei fi gândit. Încă mă întreb, de fapt, ce-ar fi făcut Florentine și Hannes... 

Noroc chior, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Mioara Angheluță

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice.

„Monștrii se ascund în măruntaiele lugubre ale vieții domestice.”

Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

„- Uite cum stă treaba, la vârsta mea mi-am dat seama că oamenii nu se împart în bogați și săraci, negri și albi, de dreapta sau de stânga, bărbați și femei, bătrâni și tineri, musulmani și creștini, spune el în cele din urmă. Nu. Adevărul adevărat e că oamenii se împart în buni și răi. În ființe care pot să se pună în locul celorlalți și să sufere și să se bucure împreună cu ei, și niște ticăloși care nu-și văd decât de propriul interes și n-ar fi în stare să miște un pai pentru alții.”

Nu este primul meu contact cu autoarea spaniolă Rosa Montero - încă de când am citit Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că am de-a face cu o autoare extrem de inteligentă, care are un acut simț al realității și în fața căreia, de altfel, alte cărți care abordează tematici asemănătoare (omul, în toată simplitatea sa, drama și situațiile sociale) ar părea anemice. Înainte de a scrie despre romanul de față - care nu doar că mi-a plăcut, dar mi-a întrecut enorm așteptările -, vreau să apreciez faptul că Mioara Angheluță a făcut o treabă excelentă: o traducere impecabilă. Am reușit să pătrund în toată profunzimea orășelului - aparent plictisitor - Pozonegro, să simt pulsul străzilor și al magazinelor, al micilor petreceri și situații sociale la care au luat parte personajele noastre dragi. Și totul începe cu Pablo, un renumit arhitect spaniol, care coboară în stația greșită și se refugiază aici, în Pozonegro, un loc în care însuși timpul pare că a încremenit, dar care este atât de animat de oamenii care se perindă pe-aici. Avem de-a face, așadar, cu un roman polifonic, și vreau să vă spun că am savurat absolut fiecare capitol și m-am lăsat vrăjit de „fiecare voce” care mi s-a adresat.

„Frica e ca o piatră pe care o cari cu tine în stomac. Zile de-a rândul îți înghiți necontenit învălmășeala de temeri, tot la fel cum pisicile își înghit părul, până când în abdomen se formează un ghemotoc strâns care îți dă senzația de vomă și care te face să umbli puțin adus de spate, de parcă te-ai aștepta să primești o lovitură. Frica e un parazit, un invadator. Un vampir care îți soarbe gândurile, pentru că nu poți să ți-o îndepărtezi din minte.”

E tare bizar faptul că, pe alocuri, Noroc chior poate fi considerat un roman plin de mister - ce l-a făcut pe acest arhitect renumit, Pablo, să se retragă chiar aici, în Pozonegro, unde pare că nu ar exista nimic „special de făcut”, nimic care să te anime și să te facă să te simți viu? Totuși, pe măsură ce ajungi să înaintezi în lectură, Pablo ni se destăinuie în toate tainele, temerile și motivațiile sale. Îi suntem prieteni pe măsură ce se perindă pe străzile din Pozonegro, pe măsură ce problemele și grijile par să îl macine tot mai mult. Apoi, apare în scenă Raluca - cea care dă atât de multă efervescență acestui roman -, o figură puternică și semnificativă, o româncă care a fost părăsită la naștere și și-a petrecut copilăria în mai multe centre de plasament, până când a făcut 18 ani și a ajuns în stradă, văzându-se nevoită să ia mâini propria-i viață. Din perspectiva acestor personaje - cărora li se mai alătură niște figuri foarte colorate și emblematice -, ne sunt relevate, în stilul jurnalistic caracteristic al Rosei Montero (un stil jurnalistic, dar totuși atât de emoționant, profund), ne sunt relevate niște aspecte destul de sensibile: violența domestică, agresiunea, violența îndreptată împotriva animalelor... 

„Raluca e o planetă. Raluca e Pământul care plutește în univers, albastru și verde și alb de la frișca lăsată de nori, o minge însorită și sclipitoare, tot la fel de frumoasă precum cea mai frumoasă bijuterie în întunecimea solitară a cosmosului, iar Pablo este un meteorit care cade nestăvilit spre ea, prins de implacabila lege a gravitației.”

Ca și în celălalt roman al autoarei pe care l-am citit, bătrânețea, trecerea neînduplecată a timpului, reprezintă o altă temă abordată - acel ciclu al vieții care pare să meargă mână în mână cu nesiguranța, cu fricile și complexele care devin tot mai acute pe măsură ce înaintăm în vârstă, când greutatea anilor pare să ne apese tot mai mult. Romanul de față te surprinde mult prin realitate, prin faptul că te-ai putea gândi că această poveste pare a fi atât de veridică - deși, după cum Rosa Montero afirmă, totul este fictiv, mai puțin partea cu violența domestică, din păcate. Un roman uman, un roman nuanțat, surprinzător, în care Rosa Montero ne dezvăluie binele și răul, aspecte naturale ale vieții, care se concretizează în cele din urmă în dorința noastră de a fi, de a iubi, de a plânge, de a striga, de a o lua de la capăt, de a greși din nou și din nou și din nou. Chiar dacă această carte a început să fie scrisă în timpul pandemiei, când am fost nevoiți să ne izolăm, pare a fi o carte care se adresează întregii lumi, o carte „ca un strigăt”, care ne reamintește de adevărata valoare pe care o păstrăm în suflet, de adevăratele puteri pe care le avem. Și despre cum, uneori, iubirea se poate înfățișa în forme pe care le recunoaștem din ce în ce mai puțin... Evident, să nu uităm cum „norocul chior” este cel care, uneori, pare să ne fi salvat de-a lungul acestei vieți. Nu-i așa? Un simplu și neașteptat noroc chior...

„Când mortul se duce, ia cu sine și lumea lui. Rostul lumii lui (...). Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.”

Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Rosei Montero - de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Extrem de bine scris, foarte frumos conturat, dezvoltat, cu personaje care mi-au intrat la inimă și de care m-am atașat instant. Evident, Raluca și Pablo au fost preferații mei, dar trebuie să recunosc că lectura n-ar fi fost aceeași și fără alte personaje care i-au dat romanului o anumită efervescență. Rosa Montero chiar scrie foarte, foarte bine, și până acum nu m-a dezamăgit deloc. Tocmai m-am apucat de un alt roman scris de ea, și aproape că este gata, deoarece n-am mai putut să-l las deoparte. Așa mi s-a întâmplat și cu romanul de față - Noroc chior - pe care l-am citit pe nerăsuflate: atât din dorința de a afla ce îl împinge pe Pablo să vină aici, când ar fi putut avea în față o carieră extraordinară, cât și să văd ce o să mai facă Raluca, draga de ea, care pare să aibă atât de multă forță și determinare, atât speranță încât să zâmbească vieții chiar și în ciuda a toate prin care a trecut. Un personaj frumos, care mi-a fost tare drag și de care m-am atașat încă de la începutul acestei cărți. Rosa Montero chiar este o autoare pe care ar trebui să o aveți în vedere dacă sunteți în căutarea unei lecturi frumoase, relaxante, care să vă miște și să vă țină captiv. Abia aștept să văd ce vor mai traduce, în viitor, prietenii de la editură! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

 | Nebuni din iubire |

Bărbatul rătăcit, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2023

Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița, romanul ei de debut, a fost adaptat pentru marele ecran, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: cartea anului la Australian Book Industry Awards și la Australian Indie Awards, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist și British Book Awards, secțiunea Crime and Thriller. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au apărut Arșița, Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu) și romanul Supraviețuitorii (2022, traducere de către Alunița Voiculescu).

„A rămas mult timp acolo, după care s-a ridicat și a privit în jur în toate direcțiile. Dar Nathan nu a întors și el capul. Știa ce era acolo. Nimic. Kilometri întregi de nimic.”

O poveste cu suspans, intensă și dură, care se desfășoară într-un peisaj copleșitor. Nathan și Bub Bright se întâlnesc după luni întregi, în arșița dogoritoare din Queensland, pentru a încerca să elucideze moartea fratelui lor Cameron. Toți locuiesc într-o zonă izolată, iar casele lor se află la distanță de trei ore de mers cu mașina. Oare ce îl determinase pe Cameron, cel care administra proprietatea familiei, să plece pe un drum fără întoarcere? Curând, încep să apară bănuielile, iar Nathan e nevoit să scotocească printre secrete pe care familia le-ar vrea uitate. Dacă fratele lui a fost ucis, suspecții sunt puțini în această pustietate.

„- Spunea că cel mai tare strigau cei rătăciți. Mamele lor îi auzeau pentru tot restul vieții lor, plângând și strigând în vânt. Crezi că ar putea fi adevărat?

- Că sunt fantome aici?

- Că vântul le aduce mamelor plânsetele copiilor pierduți.

- O, nu, a spus el și i-a luat din nou mâna mamei sale.

Chiar nu credea asta. Dacă ar fi fost adevărat, vânturile din pustiu ar fi urlat atât de tare, încât pulberea lor nu s-ar fi așezat niciodată la loc.”

De-a lungul timpului, am tot citit cărți scrise de Jane Harper. De fapt, am citit toate cărțile scrise de ea care au fost traduse și la noi - Arșița (nu știu unde este recenzia, că pe blog, aparent, nu este, dar am citit-o și îmi amintesc că nu a reușit să mă convingă), Forța naturii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Supraviețuitorii (poate cartea care mi-a plăcut cel mai mult; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, după ce am citit și cel de-al patrulea roman, pot afirma asta: eu și Jane Harper avem o relație de love-hate, ceea ce înseamnă că iubesc cărțile ei, și în același timp le urăsc (contextual spus). De ce? Pentru că, ei bine, eu văd la Jane Harper ceva foarte fain: personajele. Ador, efectiv, personajele pe care le creionează și cărora le dă viață. În schimb - și aici este vorba strict de predilecțiile proprii - nu îmi place faptul că mai în toate cărțile ei totul merge foarte, foarte, foarte greu. Și nu este vorba de asta, că ce vrea Harper să facă chiar funcționează, dar acest slow burning ajunge pe alocuri să mă scoată din sărite, pentru că sunt atât de curios de care-i faza încât nu-am-răbdare-să-aștept. Și știu că la alte persoane chiar funcționează acest „gen de mister”, dar la mine nu cred că este chiar rețeta de succes. Sau e, dar depinde foarte mult de starea pe care o am când citesc cartea.

„- Ascultă, prietene, o să-ți zic eu ce cred, l-a întrerupt Harry. Uneori, în mod accidental sau nu, lucrurile se aranjează cum e mai bine. Iar când ajungi unde ți-ai dorit, oare mai are sens să răscolești drumul care te-a dus până acolo, înțelegi ce zic?”

În Bărbatul rătăcit am avut parte de o doză foarte faină de mister; și ce mai apreciez, iarăși, la Jane Harper, este faptul că întotdeauna natura pare să devină un „suprapersonaj”: păduri, deșerturi, ploi, vânt, zăpadă, soare, mare, apă... Nu știu, acest context chiar mă vrăjește deseori și, citind această carte, pe cuvânt că parcă-mi aminteam că trebuie să beau apă cât mai des pentru a-mi menține echilibrul hidric. Mi-a plăcut cadrul desfășurării acțiunii, și parcă simțeam „arșița dogoritoare din Queensland” arzându-mi pielea. Misterul, evident, a fost la el acasă, și nu vorbim despre un thriller tipic cu situații tensionate și altele de acest gen. La Jane Harper, este vorba mai mereu despre un mister aparte, ceva care ține strict de personaje, de pornirile lor, de interesele lor, minciunile și secretele pe care au sau le-au avut. Îmi place asta, da, pentru că ajung să-mi dau seama că citesc un thriller-dramă, ceva în care știu că, la un moment dat, voi afla cum stau de fapt lucrurile, dar care este departe de orice aș fi putut crede (și, tocmai din acest motiv, nu obișnuiesc să cobesc sau să presupun ce-ar putea să se întâmple mai departe). Nu - doar mă așez frumușel, îmi iau cartea și aștept să văd ce are Harper să-mi mai ofere. 

„(...) Încă unul care intra la doi metri sub pământ.”

În altă ordine de idei, intriga acestei cărți, cel puțin pentru mine, a „scormonit”, să zic așa, niște lucruri destul de personale. Pot spune că din acest motiv mi-a fost destul de greu să citesc romanul, dar nu am să intru în detalii. Mi-a luat ceva până am terminat cartea, și nu pentru că nu m-ar fi prins - pentru că, după cum am zis probabil, chiar m-a prins -, ci pentru că nu am avut forța necesară pentru a înainta în lectură și a mai citi detalii despre... În fine. Dar, dincolo de astea, a fost o lectură antrenantă. La Jane Harper, așa cum am menționat deja, personajele joacă un rol central, iar această carte stă drept dovadă (ca și celelalte, în mare parte). Îmi place mult cum reușește autoarea să elaboreze „planul de bătaie” pentru ca în cele din urmă să mă pună față în față cu anumite aspecte, cu anumite secrete, minciuni, traume și drame, conflicte exterioare și interioare. Aici, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie tot mai multe lucruri, așa cum se decojesc straturile unei cepe: aflăm că la mijloc există interese, un fel de „subintrigi” care, întrețesute, ar putea duce la un conflict de mari proporții. Și tare îmi place atunci când un autor mizează și pe personaje, nu doar pe situații șocante și altele de acest gen.

„Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.”

Bărbatul rătăcit chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a ținut acolo și mi-a oferit o doză faină de mister. Am fost tare curios în legătură cu ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cameron, și pe măsură ce anumite aspecte începeau să iasă la iveală, am ajuns să nu mai am încredere în mine. Îmi place când autorul se joacă așa cu mintea cititorului, când îl face să creadă ceva doar pentru ca apoi să-i dea peste cap toată încrederea într-un personaj. Mi-a plăcut cadrul de desfășurare al acțiunii, toate chestiile acelea legate de miturile locale, poveștile cu fantome, acea stare teamă & angoasă pe care pe alocuri am putut-o resimți. Poate aș fi vrut ca lucrurile să fie, totuși, un pic mai dinamice, dar știu că sunt mulți cititori cărora le plac romanele care te fierb la foc mic, care-ți dau așa „cu lingurița” și te lasă să aștepți, dar care în același timp n-ajung să te plictisească cu descrieri și dialoguri inutile, irelevante pentru ideea cărții. Jane Harper știe cum să-și dozeze misterul și cum să-l livreze în porții atent fracționate, inserând la un anumit număr de pagini acel ceva care, în esență, potențează misterul. O lectură care merită o șansă și pe care, eu unul, chiar o recomand cu mare drag.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jane Harper, apărute și pe blog:

 | Forța naturii | Supraviețuitorii | 

Misteriosul caz Christie, de Nina de Gramont - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Valentina Georgescu 

Nina de Gramont locuiește în zona de coastă a statului Carolina de Nord, alături de soțul ei, scriitorul David Gessner. Predă la Universitatea din Wilmington, Carolina de Nord, și este aproape întotdeauna însoțită de cei doi câini ai ei. Este autoarea cărților de succes Meet Me at the River, Every Little Thing in the World, Gossip of the Starlings, The Last September și The Distance from Me to You. Misteriosul caz Christie (The Christie Affair) este cel mai recent roman al ei, apărut și în traducere la Editura Litera, colecția Buzz Books, anul trecut, în traducerea Valentinei Georgescu.

„Însă pentru Agatha Christie: mii de oameni - polițiști și localnici. Câini de vânătoare. Chiar și avioane. Luând la puricat fiecare centimetru pătrat din fiecare pădure. Împrăștiați în toate direcțiile, chiar și după lăsarea întunericului, cu torțe în mâini (...). De parcă forța pură a durerii ei ar fi făcut-o, în mod inexplicabil, cea mai importantă persoană de pe pământ.”

Lumea Agathei Christie este una a petrecerilor somptuoase, a vizitelor de weekend la reședințele de vacanță ale prietenilor și a faimei literare în creștere. Lumea lui Nan O’Dea este cu totul diferită. Încercările ei de a lăsa în urmă o copilărie dificilă o poartă, în timpul Primului Război Mondial, de la Londra în Irlanda, unde viața ei va fi marcată de o dramă ascunsă. După ce reușește să se întoarcă în Anglia, o ia în vizor pe Agatha. Pentru că Agatha are ceva ce ea își dorește nespus. Și nu este vorba doar despre soțul ei. În ciuda diferențelor dintre ele, cele două femei vor deveni cele mai neașteptate aliate. Și în timpul celor unsprezece zile misterioase în care Agatha este dată dispărută, va ieși la iveală un secret întunecat, a cărui cheie o deține doar Nan. Misteriosul caz Christie, uimitorul roman al Ninei de Gramont, reimaginează dispariția inexplicabilă, timp de unsprezece zile, a Agathei Christie, petrecută în anul 1926, un subiect care a fascinat multă vreme întreaga lume și despre care se vorbește încă și astăzi.

„- Eu sunt chiar aici. Dar ea nu mai e. Nu are rost să cauți ceva ce nu vei găsi niciodată, nici să te agăți de ceva ce e deja pierdut.”

A trecut ceva timp de când am citit această carte, motiv pentru care în momentul de față sunt sută la sută predispus să fac o recenzie care nu are în vedere cât de impresionat am fost de finalul acestei cărți ci, de fapt, cât de impresionat a fost de toată lectura în sine. Romanul lui Nina de Gramont m-a surprins deosebit de plăcut, în primul rând pentru că nu știam mare lucru despre, așadar nu știam de unde să-l iau, unde să-l duc și despre ce e. De obicei, nici nu obișnuiesc să citesc ce scrie pe spatele unei cărți, adică sinopsisul, și am fost tare surprins să aflu că, contrar așteptărilor mele de a avea de-a face cu un roman romance, de iubire, am avut de-a face cu un roman plin de mister, foarte tensionat pe alocuri, dar care în același timp reușește să păstreze ideea aceasta de iubire & dragoste. Inspirându-se dintr-un anume eveniment din viața lui Agatha Christie, și anume dispariția dumneaei timp de câteva zile, Gramont reușește să contureze o poveste plină de mister și suspans, de-a lungul căreia te tot întrebi care este de fapt treaba și ce s-a întâmplat, mai exact, în acea perioadă.

„Anumite elemente ale lumii dispăruseră. Ea scria așa cum o făcea mereu, fără să se gândească la cititori, la agenți sau la editori. Agatha scria pentru plăcerea ei, la fel cum inventase povești în mintea ei încă din copilărie, dând de-a dura cerul în jurul pinului chilian de la Ashfield și plăsmuind personaje. Scrisul unei cărți era o altă lume în care trăia. Iar ea avea mare nevoie de o lume diferită.”

O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nemaiputând s-o las din mână - am vrut neapărat să aflu totul în aceeași zi în care am citit prima pagină, deoarece foarte rapid am fost captivat de poveste și prins de acțiune. Mister, muuult mister, și personaje care nu sunt ceea ce par, care ascund ceva și la care cu greu ai acces. Gramont reușește să îmbine armonios componenta aceasta de mister cu componenta emoțională, profundă a cărții, care reiterează un subiect destul de sensibil - de altfel, aș putea să spun că acest roman are și o valență istorică aparte, dat fiind fundalul istoric în care s-au desfășurat anumite situații. Povestea este prezentată din perspectiva personajului numit Nan O'Dea, care ar fi fost de fapt amanta soțului Agathei Christie, Archie. Aici, Gramont se folosește de un artificiu interesant, deoarece, din prisma lui Nan O'Dea, ni se prezintă anumite lucruri care s-ar fi putut întâmpla cu Agatha cât timp a fost plecată. Ne sunt prezentate și aspecte din propria-i viață, care se dovedesc a fi necesare pentru direcția în care o vor lua toate lucrurile. Evident, Nan O'Dea nu-i un personaj oarecare, ci joacă un rol foarte important în toată intriga acestei cărți. Nu doar că o invidiază pe Agatha pentru ce este și pentru toată popularitatea, ci interesul este, de fapt, unul mult mai complex.

„(...) Dintre calitățile de invidiat ale Agathei, poate că cea mai semnificativă era abilitatea sa de a prospera în această lume a bărbaților. Respectând regulile, dar reușind de asemenea să se ridice deasupra lor.”

N-aș putea spune foarte multe despre carte, fiindcă n-ar fi relevant nici pentru voi, nici pentru mine. Pot spune doar că este un roman care te antrenează, care te prinde și te face să vrei să afli cât mai rapid ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile. Este și dinamic, dar și emoționant și profund (pentru mine, este chiar combinația câștigătoare), este misterios și ciudățel, îți ridică întrebări și chiar îți dă de gândit. Apoi, când descoperi direcția în care au luat-o toate lucrurile, nu poți decât să te declari mulțumit de faptul că da, chiar ai citit o carte bună, bine pusă la punct și elaborată. Misteriosul caz Christie este o carte care mi-a ținut companie o zi întreagă și pe care l-aș recomanda cu cea mai mare căldură oricui, în special celor care sunt pasionați de cărți cu mister, cărți care îți dau de gândit și te țin antrenat - și, totuși, nu vorbim despre un thriller tipic, pentru că n-aș cataloga acest roman drept thriller. Dar are ceva așa aparte, un mister foarte bine dozat, pe baza căruia s-au construit intrigi interesante, dezvoltate perfect, ulterior, de către Nina de Gramont. Chiar a fost o carte care m-a surprins și mi-a plăcut neașteptat de mult.

„(...) Trupul știe, chiar și atunci când mintea nu.”

Chiar vă recomand cu mare încredere această carte, mai ales dacă rezonați cu lecturile mele. Mi-a plăcut, recunosc, absolut tot, și nimic nu mi s-a părut prea mult sau prea puțin. Am avut parte de personaje bine construite, alcătuite din lumini și umbre, am avut parte de o creionare frumoasă a vremurilor respective, a culorii locale, a cadrului desfășurării acțiunii. Evident, misterul a fost la el acasă, iar componenta romance a romanului chiar a reușit să mă convingă, să mă emoționeze și nu mi s-a părut deloc superficială. De fapt, a fost chiar puțin tristă, dar n-am să zic mai multe. Trăgând o linie, pot spune că romanul Ninei de Gramont a fost exact ce trebuie și chiar m-am bucurat că am avut ocazia să îl citesc - și, mai mult decât atât, m-am bucurat că mi-a plăcut și a reușit chiar să îmi depășească așteptările. Așadar, dacă sunteți fani ai cărților cu mister, dar care au și o parte de romance, care îmbină armonios & elegant mai multe valențe literare, cu siguranță ar trebui să dați o șansă acestei cărți. Nu doar că o să vă placă, dar o să vă vrăjească de la bun început!