Supraviețuitorii, de Jane Harper - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița (2017, Editura Trei), romanul de debut, a fost adaptată pentru marele ecran într-un film cu buget mare, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: Australian Book Industry Awards Book of the Year, Australian Indie Awards Book of the Year, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist, British Book Awards Crime and Thriller Book of the Year. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Arșița (2017, traducere de către Mihaela Buruiană) și romanul Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu)

„- Din același motiv pentru care Sean este încă prieten cu el, bănuiesc. Oamenilor le pare rău pentru el. Deși nu ar trebui, spuse Liam cu un ton sever. Însă le pare rău pentru că cealaltă persoană pe care idiotul ăsta a reușit să o omoare atunci a fost propriul frate.”

Chiar și cele mai adânci secrete ies la lumină. Viața lui Kieran Elliott s-a schimbat pentru totdeauna în ziua în care o greșeală necugetată s-a soldat cu urmări devastatoare. Vinovăția care încă îl bântuie iese la suprafață când vizitează cu familia sa micuța comunitate natală de la malul mării. Părinții lui Kieran își duc viața într-un oraș unde destinele sunt decise de mare, iar între ei stă fratele lui absent, Finn. Când pe plajă este descoperit un cadavru, secrete de mult îngropate amenință să iasă la lumină. O epavă scufundată, o fată dispărută și întrebări care n-au fost niciodată alungate.

„- În fine, a zis Liam cu voce aspră. Eu văd lucrurile foarte simplu: dacă omori pe cineva, meriți tot rahatul care urmează.”

Well, eu și Jane Harper n-avem o relație tocmai bună. Am citit toate cărțile scrise de care au fost traduse la noi, adică și Arșița (căruia, din câte văd, nu i-am făcut o recenzie, deși știu că mi-a plăcut și nu prea, dar dacă e să fac o comparație, mi-a plăcut mult mai mult decât celălalt din 2020) și Forța naturii (recenzia o puteți găsi AICI), și după lecturarea celor două, am ajuns la o concluzie: fie îți place Jane Harper foarte mult, fie nu-ți place. De ce? Pentru că știu persoane care adoră cum scrie Harper, și mai mult decât atât, persoanele respective chiar citesc multe, multe cărți thriller (da, Adela, despre tine este vorba). Cu romanul de față am avut o experiență destul de interesantă, întrucât, încă de la început, știam în ce mă bag: mă așteptam să nu-mi placă întocmai pe cât aș fi vrut să-mi placă, iar pentru aproximativ două sute de pagini chiar am avut impresia asta (dat fiind faptul, de altfel, că Jane Harper chiar are un stil precis pe care îl abordează - slow burning, încet, tihnit, încât cu ușurință ar putea părea plictisitor și enervant). De data aceasta, spre deosebire de experiența pe care am avut-o cu celelalte romane, am fost mult mai răbdător: așteptam să ajung într-un punct, în acel punct. Iar de acolo, bineînțeles, lectura a curs ca un râu liniștitor în care te scufunzi pentru a te răcori într-o zi călduroasă de vară.

„Nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). Nimeni nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). O plăcea cu adevărat pe Olivia și doar își dorise să o vadă (...). Finn și Toby aveau suficientă experiență cât să ia singuri decizii pe apă (...). A fost un accident.”

Romanul acesta are un mister care, în sine, este destul de interesant și convingător. Narațiunea, în ansamblu, este condusă de anumite secrete din trecut, în principal câteva morți care au avut loc în condiții bizare. În orice caz, în toată cartea, chiar dacă se-ntâmplă lucruri obișnuite, de rutină, domină un sentiment care-ți insuflă că „ceva nu este în regulă”. Un fel de răutate subtilă provenită din partea personajelor, ceea ce-ți dă o stare bizară, intensă, greu de descris. De fapt, ca și în celelalte romane ale autoarei, este obișnuit să ai impresia că la suprafață nu prea se-ntâmplă mare lucru, fiindcă adevăratele și importantele lucruri se-ntâmplă, de fapt, în profunzime, în interiorul personajelor, iar pe acest aspect se construiește povestea lui Harper, până se ajunge la inevitabila și de-a dreptul surprinzătoarea concluzie: oamenii, într-adevăr, chiar nu sunt ceea ce par să fie. Chiar mi s-a părut o poveste captivantă, dar nu la modul clasic în care aș putea-o spune: nu e captivantă prin acțiune, ci prin psihologia personajelor. Prin scenariul construit pas cu pas, încet și sigur, care te duce către o concluzie care, într-un fel, este pe cât de neașteptată, pe atât de banală - chiar nu știu cum să explic ceea ce am zis, sincer. Dar simt că așa aș putea descrie direcția în care au mers toate lucrurile.

„Kieran i-a privit cum stăteau umăr la umăr în obosita lor sală de evenimente, în fața fotografiilor fetei lor răposate. S-a gândit că arătau ca din altă lume. La modul propriu, era ca și cum nu se aflau cu adevărat acolo. I se părea că îi aude gândindu-se că asta nu era viața lor. Că nimic din toate astea nu li se întâmpla cu adevărat.”

Am observat că poveștile lui Harper au întotdeauna în centru personaje (nu acțiune, vreau să zic, ci personajele în sine reprezintă, de fapt, puncte de plecare, nu neapărat anumite întâmplări): este vorba despre secrete, despre sentimente patologice de vinovăție, teamă, și o frică oarecum omniprezentă insuflată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu pare să fie cine (și cum) susține că este. De asemenea, este vorba și despre cum se raportează acele personaje unul la celălalt. Jane Harper este foarte perspicace și atentă atunci „când le pune în cârcă” anumite întâmplări, slăbiciuni sau puncte forte. Niciodată nu trebuie să ai impresia că cineva este cu adevărat real, fiindcă toți ascund anumite secrete - fie că au o însemnătate în dinamica și cronologia poveștii, fie că nu. În Supraviețuitorii este vorba de nuanțele personajelor, despre psihologia lor, iar punctul culminant al poveștii nu este reprezentat de situații în sine, ci de personajele care, în esență, nu te-ai fi gândit să facă vreodată parte integrantă din „verdictul” autoarei. Cred că am fost mult mai răbdător cu această carte, și tocmai din acest motiv mi-a plăcut mai mult decât celelalte scrise de autoare.

„- A fost dureros pentru toată lumea, știu asta. Însă, în toți acești ani petrecuți de mine ca polițist, nu mi-am închipuit niciodată că așa ceva se putea întâmpla aici. Mă tot gândesc la ceea ce am făcut sau poate că nu am făcut, de am ajuns să se întâmple așa ceva în circumscripția mea. Când a devenit Evelyn Bay un loc în care o fată venită să lucreze peste vară ajunge să moară?”

Chiar dacă începutul poveștii a fost mai lent, chiar plictisitor, am ajuns destul de rapid în punctul în care n-am mai putut lăsa cartea din mână. De fapt, pentru mine chiar a fost o surpriză faptul că am citit-o într-o singură zi, fiindcă m-aș fi așteptat să mă chinuie, bazându-mă pe experiențele anterioare. În schimb, chiar a avut tot ce-i trebuie, după părerea mea, pentru a fi un mistery suficient de bun încât să-l recomand și altor persoane. De asemenea, a fost și un roman chiar profund și emoționant, aș putea spune, deoarece abordează un subiect destul de sensibil (deși nu face punctul maximal de interes al dinamicii). Cadrul în care s-a desfășurat totul, în aceeași măsură, m-a convins, deoarece mi-a dat impresia unui loc în care astfel de lucruri chiar s-ar putea întâmpla (de fapt, chiar îmi place mult că Jane Harper mizează pe chestiile astea cu natura, nu știu, mi se pare ceva autentic, ceva diferit). Există numeroase puncte forte ale acestui roman, iar unul dintre ele ar fi, după cum deja probabil v-ați dat seama, personajele: personaje reale, alcătuite din lumini și umbre, complexe, duplicitare și dinamice, care evoluează pe măsură ce acțiunea înaintează. Teamă, vină, egoism și duplicitate - trăsături atât de frecvente și, totuși, atât de greu de observat.

„- Furtuna aceea...”

Așadar, chiar vă recomand romanul scris de către Jane Harper, Supraviețuitorii, cu cea mai mare încredere. Cred că v-ar plăcea, în special dacă sunteți în căutarea unei lecturi slow burning, care îți dă de gândit și se joacă extrem de ușor cu mintea ta. După cum am spus, se citește foarte rapid și nu te solicită, dar asta nu-l face să fie un mistery banal - nu, nu e, ci chiar e mult diferit față de multe cărți din acest gen. Are Jane Harper acel ceva cu care ori are de câștigat, ori poate foarte ușor să dea greș. În momentul de față, încă sunt în dubii, deoarece celelalte două experiențe anterioare n-au fost dintre cele mai plăcute sau memorabile. Cu toate acestea (și mai ales că am și uitat despre ce erau cărțile respective), chiar am de gând să le recitesc și, de ce nu, poate să-mi reconsider părerile (spre exemplu, același lucru l-am făcut recent și cu cărțile scrise de Ruth Ware pe care, acum câțiva ani, nici nu le-aș fi atins - deși le-am citit -, deoarece nu-mi plăcea deloc cum scrie; acum, în schimb, ador efectiv tot ce a scris și, de asemenea, am citit tot ce a apărut la noi). Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

„Înspre nord, valurile își rostogoleau spuma pe nisip. În depărtare se vedeau două bărci care pluteau în bătaia vântului. Înspre sud... Kieran a înțepenit. Înspre sud, la doar câteva minute de mers, a văzut adunat un mic grup de oameni. Stăteau în picioare, nemișcați și băgați unii în alții, cu capetele plecate și câinii ținuți strâns în lese. Cu toții priveau ceva ce se petrecea la linia țărmului. Putea simți de la distanță, pulsând cumva, nenorocirea.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jane Harper, Supraviețuitorii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!