Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2022

Traducere: O. Nimigean

Mohamed Mbougar Sarr, născut în 1990 în Senegal, a absolvit studiile militare la prestigiosul Prytanée Militaire de Saint-Louis din Senegal. După mutarea în Franța, este admis la École des hautes études en sciences sociales (EHESS), unde studiază literatură și filosofie. Pentru primul său roman, Terre ceinte (Pământ împresurat), primește Prix Ahmadou-Kourouma și Grand Prix du roman métis. În 2018 devine cel mai tânăr scriitor recompensat vreodată cu Prix Littérature-Monde, pentru Silence du choeur (Tăcerea corului). De purs hommes (Despre oameni puri) este cel de-al treilea roman al său urmat, în 2021, de Cea mai tainică amintire a oamenilor, care îi va aduce în același an Prix Goncourt și Prix Transfuge pentru cel mai bun roman de limbă franceză din 2021. În prezent locuiește la Paris.

„Sanza ne-a invitat la el în seara asta. M-am dus fără niciun chef, gândindu-mă la deșertăciunea a ceea ce scriu, la minciuna a ceea ce scriu, la distanța dintre ceea ce scriu și viață (...). Mă piteam după literatură ca în spatele unui geam sau scut; iar de partea cealaltă se desfășura viața adevărată, cu violența ei, cu împunsăturile ei, loviturile ei de berbec în stomac. Ar trebui să te descoperi pe tine însuți și să faci față, să fii gata să încasezi la poace și, poate, să le dai înapoi. Ar fi bine să ai un pic de curaj; fără târguieli, fără trucuri, fără aranjamente, doar curaj. Acesta este prețul.”

În 2018, Diégane Latyr Faye, tânăr scriitor senegalez, descoperă la Paris o carte mitică, editată în 1938, Labirintul neomenescului. Nu se mai știa nimic despre autor, numit în epocă „un Rimbaud negru”, după scandalul declanșat de apariția romanului său. Diégane pornește, fascinat, pe urmele misteriosului T.C. Elimane, confruntându-se cu marile tragedii care au fost colonialismul și Holocaustul. Fără să piardă firul anchetei sale, Diégane frecventează la Paris un grup de tineri scriitori africani, care își dispută ideile, beau, fac dragoste și se întreabă despre necesitatea de a crea în condițiile exilului. În vârtejul acestei căutări, Diégane se va apropia de două femei: sulfuroasa Siga, deținătoarea unor secrete despre Elimane, și energica fotoreporteriță Aïda...

„Cartea esențială se scrie în limba morților;

Cartea esențială se scrie în timpul uitării;

Cartea esențială dă gir imprezenței (nici prezență, nici absență).

În acest moment, vidul își taie beregata, iar în strigătul mut pe care lama i-l deschide în carne ți se pare că auzi cum cade, ca dintr-o gură care se sufocă, o ultimă ipoteză, înspăimântătoare și înspăimântător de calmă:

Cartea esențială nu se scrie.”

Cea mai tainică amintire a oamenilor - romanul pe care nu ai cum să-l uiți, romanul pe care poate ai vrea să-l uiți, cât de cât, pentru că e romanul care continuă să te macine & să te macine & să te macine la mult timp după ce îl vei fi terminat de citit. Este romanul... romanelor! Un volum absolut splendid, pe care îl simți, chiar de la prima pagină, ca fiind o capodoperă. Este absolut monumental, și, fără să exagerez, cred că este una (dacă nu chiar cea mai bună) dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, de fapt, mult timp de-acum înainte. Pentru că nu întrevăd să citesc, cel puțin în viitorul apropiat, un roman măcar la fel de bun. Un paragraf întreg, și eu nu am reușit să surprind nimic din modul în care am trăit această carte, din modul în care m-a făcut să mă simt. Dar nici nu-mi pasă, pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr nici nu se vrea a fi „teoretizat”, „explicat”, trecut sub lupa unui cititor oarecare... Că ăsta mi-s, nu? Eu cred că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr trebuie-doar-trăit-și-atât-și-iubit-așa-cum-se-cuvine.

„Odaia. Încă nu i-ai trecut pragul, dar ți-a și întors stomacul pe dos mirosul bătrâneții și al bolii și al slăbiciunii unui corp care nu mai ține seama de nicio pudoare când se apropie sfârșitul. Pe tata nu l-am cunoscut decât bătrân. De aceea l-am urât cu atât mai mult, cum am urât și camera din care aproape că n-a mai ieșit în ultimii ani din viață. Ajunseseră, odaia și tata, să facă până la urmă corp comun. Dacă mă gândesc la el, înainte de a-mi apărea fața lui de orb, simt întâi miasma odăii.”

Pentru mine, această carte a fost de o măiestrie cum rar mi-a fost dat să văd. Nici nu vreau să vă menționez cât de multe au fost paragrafele în care pur și simplu mi-am zis că trebuie-să-fii-de-pe-o-altă-lume-pentru-a-scrie-așa-de-bine. Așa de frumos. Așa de atent. Așa de sublim și, în același timp, cu o forță literară atât de mare. Nu voi vorbi despre acțiunea cărții, pentru că eu, unul, am trecut-o pe un plan secundar. Am fost pur și simplu vrăjit de stilul autorului, ahtiat să găsesc mai mereu fragmente care îmi dau de gândit, imagini pe care și acum mi le amintesc, fraze, dialoguri, maxime, emoție și profunzime. Oh, și cât de multă profunzime! O carte ca o bijuterie rară, prețioasă, pe care n-ai vrea vreodată să o porți, pentru a nu-i știrbi din strălucire, dar pe care ai vrea să o porți pentru a te simți „complet”, pentru a te simți desăvârșit. Pentru că, de fapt, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr așa este - desăvârșit, pur, strălucitor, complex și de o forță incredibilă. O „carte-lume”, după cum spune și exegeza, și chiar pătrunzi într-o lume din care nu vrei să mai ieși. De fapt, oricum nu mai ai cum să ieși, chiar dacă ai terminat de citit cartea...

„(...) Întreabă-ți sângele. Întreabă-ți carnea! Întreabă misterul genelor, care traversează timpul și desemnează, în două puncte îndepărtate din lungul său curs, o ascendență și o descendență, strămoși și moștenitori. Totul începe cu marea strămoașă. Totul începe cu Mossane.”

Am iubit fiecare pagină a acestui volum, am adorat fiecare literă și fiecare spațiu dintre cuvinte. Pentru că totul se clădește într-o arhitectură demnă de a te lăsa cu gura căscată, bucuros că ai reușit, măcar din treacăt, să arunci o privire. În romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, nu doar că reușești să arunci o privire, dar te pierzi... Te pierzi și vrei să mai fii găsit. Un roman ca o furtună puternică, care lasă în urmă prăpăd emoțional. Cu o profunzime aparte, această carte nu are cum să nu te miște. Atât din prisma personajelor complexe, cât și din prisma cugetărilor în sine... Poate par impresionist în această recenzie-și-nu-prea-recenzie-dar-până-la-urmă-ce-e-o-recenzie, dar chiar nu prea am cuvinte să spun altceva. Folosesc adjective fără a le justifica, asta simt, dar... Cam asta-i tot ce pot face. Cea mai tainică amintire a oamenilor rămâne un roman pe care nu îl voi recomanda publicului larg, deoarece simt că această carte are nevoie să fie „descoperită” în mod individual, atunci când îi sosește timpul...

„(...) Ce suntem noi? Un inel de sânge într-un sipet de lumină - sau invers. Iar diavolul ne potrivește rânjind pe degetul său.”

Însă știu că cei care nu vor fi citit niciodată romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, au multe, foarte multe de pierdut. Repetându-mă, este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, și recunosc că am avut ceva rețineri la început. Dar, cu primele pagini citite, am știut că mă angajez într-o lectură la sfârșitul căreia voi fi fost altul. Pentru că romanul lui Mohamed Mbougar Sarr te învață, te purifică, îți dă de gândit și te face să-ți pui întrebări. Îți ridică probleme, îndoieli, dar acestea nu fac decât să te rafineze, „să te crească” - ca om, ca natură, ca individualitate biologică. Un monument al literaturii, și sunt absolut sigur că de Mohamed Mbougar Sarr vom auzi multe, foarte multe în viitor. Are un potențial extraordinar, iar iubirea sa față de cuvinte, față de literatură, se face resimțită în fiecare pagină, și cu fiecare pagină pe care o dai, pare să crească & să tot crească & să tot crească. Mohamed Mbougar Sarr, îți mulțumesc din suflet pentru această carte & îți mulțumesc că exiști. Iar prin literatura ta parcă reușim și noi să existăm mai mult!

Merele nu cad niciodată, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare, Nouă străini (ecranizată într-o serie Amazon Prime Video) și Idila hipnotizatoarei.

„(...) Le-ar spune despre trădări. Cele la care se făcea referire în mod direct și cele discutate în detaliu, fără ocolișuri. Le-ar da polițiștilor tot ce aveau nevoie pentru a-l condamna pe soțul ei, «Iată un posibil motiv și iată altul», deoarece orice căsnicie de durată presupune multe motive de crimă. Orice ofițer de poliție și orice coafeză știu asta.”

Un roman despre căsnicie, frați de sânge și despre cum oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni cel mai tare! Membrii familiei Delaney se iubesc foarte mult – doar că uneori vor să se ucidă între ei… Dacă mama ta ar dispărea, ai anunța poliția? Chiar dacă suspectul numărul unu ar fi propriul tău tată? Familia Delaney reprezintă un reper în comunitate. Părinții, Stan și Joy, sunt invidiați de toți prietenii. Sunt imbatabili pe terenul de tenis, iar dincolo de el chimia lor este palpabilă. Cei patru copii – Amy, Logan, Troy și Brooke – au fost și ei vedete ale tenisului, însă niciunul nu a rămas fidel acestui sport. După 50 de ani de mariaj, Stan și Joy își vând faimoasa academie de tenis și sunt gata să înceapă ceea ce ar trebui să fie vârsta de aur a vieții lor. Într-o noapte, o străină pe nume Savannah bate disperată la ușa lor, după o ceartă aprigă cu iubitul ei. Soții Delaney sunt mai mult decât fericiți să-i ofere sprijinul de care are nevoie. Măcar de ar fi vrut doar atât…

„- Era o fată drăguță și tăcută. Pregătise o grămadă de mâncare pentru noi, apoi a fost foarte amabilă să ne servească, în casa părinților noștri. A fost ciudat și jenant. Era a și cum ar fi fost Cenușăreasa, abia dacă a mâncat ceva... iar părinții mei deveniseră straniu de... îndrăgostiți de ea. Dependenți de ea. Parcă apăruse și rezolva o problemă despre care noi nu realizam că avea nevoie de rezolvare.”

Probabil știți deja că, pentru mine, Liane Moriarty și Joël Dicker sunt autori de suflet. Dap, autori cărora le-aș citi și lista de cumpărături, dacă ar publica-o, pentru că pur și simplu ador-tot-ce-au-scris-și-voi-adora-tot-ce-vor-scrie (și sper doar să nu mă lase să aștept prea mult). De altfel, aștept această carte (traducerea) încă de când a fost anunțată apariția ei. Dat fiind faptul că am și celelalte cărți scrise de Liane Moriarty, și le-am citit pe toate, nu am vrut „să stric” colecția cumpărându-mi cartea în limba engleză. Așadar, n-am putut decât să aștept și să mă rog ca prietenii de la Editura Trei să o scoată cât mai curând. Știam, de altfel, că va apărea, dar nu știam când... Ei, bine, m-am bucurat tare mult că anul 2023 a venit la pachet și cu traducerea acestei cărți, pentru că muream de nerăbdare. Bineînțeles, nici nu știu dacă mai are rost să spun că mi-a plăcut foarte mult și această carte, pentru că Liane Moriarty, la fel ca Joël Dicker, are ceva special. Are acel ceva care îi transformă cărțile în adevărate povești de viață - și, în general, despre familie. Iar „thrillerele domestice” sunt, din punctul meu de vedere, o adevărată savoare. Am citit toate cărțile scrise de Liane Moriarty și, sincer, pot spune că este una dintre autoarele mele preferate, pe care le voi citi toată viața. Sunt absolut sigur!

„Pentru prima dată în cei 69 de ani ai ei, simți teamă: teama care o paște pe orice femeie, teama care o pândește de undeva din întunericul minții ei, chiar dacă acea femeie și-a petrecut toată viața fiind iubită și ocrotită de bărbați buni.”

Merele nu cad niciodată a fost un roman care m-a purtat printr-o mulțime de stări, printr-o mulțime de emoții și nervi și întrebări și confuzii. Într-adevăr, „merele nu cad niciodată departe de trunchi”, și faptul că Moriarty încă o dată a mizat pe familie - pe drama de familie, pe familia disfuncțională, pe moștenire și ereditate și toate alea -, un subiect atât de bine dezvoltat în acest roman, a fost, evident, cheia succesului. Nu vă voi spune nimic despre acțiunea romanului, dar vă pot spune doar că, încă o dată, în jurul unui mister - o anumită dispariție - Liane Moriarty țese o mulțime de intrigi secundare, o mulțime de conflicte dintre cele mai ciudate, întorsături de situație și tensiune cât se poate. Dincolo de toate acestea, la Liane Moriarty mereu am adorat personajele, modul în care autoarea le construiește și cum le dă viață, cum le dă psihologie, putere, lumină și umbră. Pentru mine, personajele lui Moriarty pot fi reale - îmi pot fi prieteni, vecini, oameni pe care îi văd pe stradă. Modalitatea aceasta de a mă convinge și de a mă face să-mi pun întrebări... Rar am întâlnit-o la alți autori. Iar Moriarty excelează, din punctul meu de vedere, la acest capitol.

„Îngheță, deoarece chipul lui nu mai era al lui. Era o mască necunoscută de furie hâdă.”

Astfel, chiar pot spune că punctul forte al autoarei - dincolo de faptul că scrie bine și știe cum să livreze cititorului o proză complexă, gândită și atent armonizată - este modul în care își creează personajele, modul în care le tratează și le dă viață. Rareori observi tendința de a scoate în lumină un anumit personaj, pentru că, de fapt, toate sunt importante. Uneori cred că pur și simplu evoluția lor este dictată de personajul însuși, de numele acestuia, de acțiunile sale, iar Liane Moriarty pur și simplu are rolul de a pune pe hârtie ceea ce personajul îi spune. Ah, cât am așteptat această carte și cât mă bucur că nu m-a dezamăgit (nici nu mă așteptam la așa ceva), și mă bucur tare mult că în sfârșit pot să o așez lângă celelalte volume ale autoarei. Când am primit coletul, n-am mai avut răbdare și am început să îl desfac încă de pe drum, pentru a o putea ține în sfârșit în mână. Romanul pe care l-am așteptat mai bine de un an și jumătate, și pe care, ca să mă bucur cât mai mult de lectură, am încercat să îl citesc în reprize. Astfel încât să mă pot lăsa vrăjit de lumea ficțională a lui Liane Moriarty.

„- Aș vrea s-avem un cadavru, adăugă ea, apoi făcu o pauză. Adică, evident că nu vreau un cadavru.

- Dar dacă-i moartă, vrei.

- Dacă-i moartă, vreau, consimți Christina.

Dacă ar fi fost pasionată de jocuri de noroc, ar fi pus pariu că Joy Delaney era moartă.”

Abordând astfel de teme - familia, în principal, relațiile dintre părinți, frați, vecini, rude -, Liane Moriarty reușește să atingă și teme sensibile. Nu neapărat în acest roman, pe cât în celelalte romane ale sale. Dar, evident, tot familia reprezintă punctul central și al acestei povesti. Frați, părinți, întâmplări din sânul familiei și... multe, multe conflicte. Multe focuri care au ars mocnit mult prea mult timp și, acum, scot la iveală un adevărat incendiu. Nu pot decât să vă recomand din suflet cărțile lui Liane Moriarty, oricare ar fi. Merele nu cad niciodată a fost un roman care mi-a depășit așteptările, dar pot spune că orice roman al autoarei este, cel puțin din punctul meu de vedere, un adevărat succes. Bine, la nivel statistic, Marile minciuni nevinovate pare-se a fi cea mai populară carte a autoarei - și, într-adevăr, chiar este un roman genial. În schimb, mie chiar toate mi-au plăcut și abia aștept să mai publice și altceva. Cât mai curând, de preferat, pentru că am nevoie de „doza mea periodică de Moriarty”. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de această autoare! Dacă da, cum vi s-a părut, și ce anume ați citit? Să aveți parte doar de lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Liane Moriarty, apărute și pe blog: 

| Marile minciuni nevinovate | Nouă străini | Idila hipnotizatoarei | Am uitat să fim fericiți | Când vina ne desparte | Secretul soțului | Ultima aniversare |

Rețete de iarnă din colectiv, de Louise Glück - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi Blues

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 64

Anul apariției: 2023

Traducere: Bogdan-Alexandru Stănescu

Louise Glück (născută în anul 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a paisprezece volume de poezie, a două volume de eseuri și a unui roman. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985. La Editura Pandora M, colecția Anansi Blues, a mai apărut și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (2021, traducere de către Bogdan Alexandru-Stănescu). 

„Iar lumea ne trece prin fața ochilor,

toate lumile, fiecare mai frumoasă decât cea dinaintea ei;

Îți ating obrazul ca să te apăr -”

Iubesc poezia. Cred că, înainte de a fi început să citesc proză, respectiv să scriu, am fost iubitor al poeziei. Nu mai știu cine spunea că, înainte de a fi prozator, ești poet. De altfel, subscriu faptului că este mult mai greu să scrii poezie - poezie bună - decât proză. De ce? Pentru că în doar câteva strofe (adică, într-un „spațiu” limitat) este necesar să surprinzi emoția unui întreg roman, a unei întregi povești. Asta este părerea mea. Și pe Louise Glück o citeam încă dinainte de a fi apărut și la noi, tradusă, încă dinainte de a fi laureată a prestigiosului Premiu Nobel. Prin urmare, m-am bucurat enorm când am auzit știrea că este câștigătoarea anului 2020. Merită, fără niciun dubiu, deoarece poezia ei are puterea de a vorbi o limbă universală, o limbă pe care cu toții am înțelege-o, care ne adună împreună și ne face să iubim și mai mult: frumosul, armonia, emoția, iubirea, viața aceasta. Iar volumul de față mi-a smuls lacrimi (de fericire? de tristețe?) încă de la prima poezie scrisă de Louise Glück. Și, Doamne, cât talent are această femeie și câtă emoție poate surprinde în câteva versuri... Câtă realitate și cât mister, câtă profunzime și câtă tristețe!

„Portar, am spus. Portar îți spuneam.

Și înainte de asta, tu, ceea ce este, cred,

o convenție a ficțiunii.”

Nu este primul meu contact cu Louise Glück, după cum am spus. Din aceeași colecție am mai citit și volumul Noapte credincioasă și virtuoasă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un alt volum de poezie care mi-a plăcut deosebit de mult. Făcând o mențiune, nu vreau ca această „recenzie” să fie o „recenzie”. De fapt, vorbim despre poezie, și eu mereu am susținut că poezia-nu-trebuie-explicată și că poezia-nu-trebuie-teoretizată. Nu. Poezia-trebuie-trăită - și atât. Trebuie să știi cum să te bucuri de metaforele superbe, de modul în care autorul îți livrează aceste mici fărâme de viață, aceste emoții deseori „ascunse”, dar pe care nu trebuie să le cauți. Cred că pentru a citi & a trăi poezia trebuie, înainte de toate, să știi cum să iubești poezia. Da, acest gen literar nu este chiar pe placul oricui, și înțeleg, fără nicio reținere, motivele. Dar, în cazul meu, poezia este, a fost și va fi genul literar care m-a introdus în literatură și care a făcut ca lectura să fie parte integrantă a vieții mele. Din aceste motive, mereu voi citi poezie și voi aprecia enorm acest gen: bineînțeles, vorbind strict despre poezie bună! Poezie care mă îmi stârnește emoții, care mă atinge - poezie profundă, poezie scrisă bine!

„Am auzit ticăitul ceasului,

făcând probabil aluzie la trecerea timpului

dar în fapt anulând-o.”

Ce consider eu a fi poezie bună? Multe sunt de luat în calcul. Înainte de toate, îmi place poezia care are „un rost”, să spun așa, poezia care nu mizează pe o adunătură de cuvinte puse laolaltă pentru a ieși „ceva”. Înțeleg mișcarea avangardistă, precum și poezia contemporană, poate deseori inadecvată din punct de vedere logic (și, totuși, cine a zis că poezia trebuie să fie logică?), dar uneori am impresia că prea se exagerează cu gradul acesta de inadecvare rațională - am citit poezii pe care chiar am vrut să le înțeleg și care, chiar dacă la o primă citire îmi sunau bine, nu îmi transmiteau nimic. Prin urmare, nu este vorba doar despre valența estetică a poeziei, ci și despre emoția pe care reușește să mi-o transmită. Și nu este neapărat vorba despre o emoție imediată, ci despre capacitatea poeziei de a stârni acel ceva în mine, pe care, deseori, nici eu nu îl înțeleg. Dar știu că există. Dar știu că acel ceva a fost declanșat. Iar la poezia lui Louise Glück nu doar că acest sentiment este omniprezent, ci este ușor de înțeles - dat fiind faptul că Louise Glück reușește să dea o formă superbă celor mai intense emoții.

„Ce grea mi-e mintea,

plină de trecut.

E destul loc

să pătrundă lumea?

Trebuie să se ducă undeva,

nu poate sta pur și simplu la suprafață -”

Rețete de iarnă din colectiv este un volum care se citește rapid, dar care îți rămâne în suflet mult timp după ce îl vei fi terminat. Este un volum scris cu emoție, scris cu realitate, cu putere. Louise Glück dă viață unor imagini extraordinare, de o valență estetică și emoțională uimitoare. Oarecum scris într-o idee autobiografică, volumul amintește de frumusețea uitată a vieții, de lucrurile simple, dar atât de intense, care sunt și care ne-au format, prin care am trecut și care încă stăruie în noi: amintirile, ceea ce suntem și ceea ce vom fi. Datorăm, deseori, trecutului ceea ce suntem. Deciziile pe care le-am luat și pe care le vom lua. Oamenii care am fost și oamenii care vom fi; oamenii pe care i-am întâlnit și oamenii pe care îi vom întâlni. Louise Glück va rămâne una dintre autoarele mele de suflet și mă bucură enorm faptul că este tradusă și la noi, și tot mai mulți iubitori de poezie se pot bucura de talentul dumneaei. Nu pot să vă recomand acest volum decât dacă, ei bine, sunteți pasionați de poezie. În aceeași măsură, cred și că mai mulți dintre noi ar trebui să dea o șansă poeziei - fiindcă este un gen literar deosebit de profund de care, tind să cred, mulți scriitori „se tem”. Să aveți doar lecturi frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Glück, apărute și pe blog:

 | Noapte credincioasă și virtuoasă | 

Cronica Akasha, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția Vorpal

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2021

Ștefania Mihalache (născută în 1978, la Brașov) este absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Romană-Engleză. A debutat literar cu poezie în revista studențească Erata. A continuat să publice poezie în reviste literare și de cultură ca: Interval, Paralela 45, Vatra. A colaborat cu proza, eseuri și cronică literara în Observator cultural, Dilemateca, Noua Literatura, Tiuk!, Până mea, Cuvântul, TimeOut București. A debutat cu proză în cadrul volumului colectiv Junii 03, Antologia tinerilor scriitori brașoveni, editat cu sprijinul revistei Interval (2003). Debutul individual l-a reprezentat romanul Est-falia, apărut la Editura Paralela 45 (2004). Romanul a fost nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei, la Editura Cartea Românească. A participat la diferite festivaluri și evenimente literare europene: Scritture Giovanni (Mantova, Italia), Hay Festival of Literature & Arts (Marea Britanie), Salonul de Carte de la Torino (Italia). În 2012 a obținut titlul de doctor în filologie al Facultății de Litere, Universitatea București, cu o teză despre tema copilăriei în proza românească de după 1989.

„Stăm ghemuiți în case

și nu ne întrebăm dacă o să murim,

ne întrebăm cu toții

cu ce plouă.”

Știu că este greu să pierzi pe cineva... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Știu asta. Și probabil, de fapt, de asta am simțit și așa tare poezia Ștefaniei Mihalache. Nu este primul meu contact literar cu dumneaei, am mai citit și Sisteme de fixare și prindere - un volum care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut ceva mai mult. Dar n-a fost vorba neapărat despre „plăcere” citind acest volum, ci despre a simți... emoția din el. Realitatea. Durerea. Un volum în care iubirea & neputința & întrebările & durerile & bucuria amintirii & amintirea bucuriei fac casă comună, un volum pe care nu-l teoretizez, nu-l definesc, nu-l explic, că nici nu pot, ci un volum pe care doar-îl-trăiești-și-atât. Și pe care, după ce l-ai citit, îl lași deoparte, știind că vei reveni constant la el. La anumite poezii care, bineînțeles, te-au atins mai mult decât altele. La unele fragmente care ți-au dat de gândit mai mult decât altele. Și așa mai departe, și așa mai departe. Știu că este greu să pierzi pe cineva.... Știu că modul în care cei care pleacă - rămâne. Și știu că și Ștefania Mihalache are certitudinea acestui lucru. Volumul de față este în amintirea tatălui dumneaei.

„Când aprinzi lumânări

la morți și la vii,

te rogi ca celula viului 

să continue să moară

și celula mortului

să rămână

exact așa cum este.”

Nu cred că o carte de poezie poate fi recenzată, și nici nu sunt genul care să facă critică, să spună cuvinte frumoase & pompoase (să nu mă înțelegeți greșit, știu cât de relevantă este exegeza atunci când vine vorba de cronica unei cărți, dar eu, unul, n-am „avizarea” necesară pentru a face asta). De aceea, în „recenziile” mele pur și simplu simt nevoia să spun cum am perceput eu lectura, deseori rezumându-mă doar la lectură, dar, prin extensie, la experiența mea literară. Nu prea am mai citit poezie în ultimii ani, recunosc, dar am avut plăcerea să o întâlnesc la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), anul acesta, pe Ștefania Mihalache. Am o prietenă care adoră cum scrie - și mie-mi place, recunosc - dar ea chiar adoră stilul autoarei. Și, într-adevăr, mi-a plăcut tare mult să o ascult vorbind și, poate, descoperindu-i mai bine persoana. Acum, citind poeziile, parcă am regăsit, într-adevăr, o oarecare vulnerabilitate, dar foarte multă emoție și sinceritate. Foarte multă realitate. În celălalt volum al autoarei, Sisteme de fixare și prindere, am găsit, în schimb, mai multă metaforă.

„Orice ar fi

să nu lași pe nimeni să-ți ia pantofii.

Poți să dai portofelul, actele, banii, chiar și ceasul,

cu toate că știu că acela îți este cel mai drag,

dar păstrează pantofii.

Ți i-am legat strâns cu șireturile

în jurul gleznelor,

pentru că mi-e teamă

că nu o să ai cu ce să te încalți în grabă,

când vei auzi

«cu moartea pre moarte călcând».”

Mă voi opri aici, pentru că știu că am scris deja două paragrafe destul de lungi și, de fapt, n-am spus nimic relevant, și nici nu ar fi fost ceva relevant de spus în afara faptului că, probabil, mă voi reîntoarce - încet și sigur - și spre poezie. Uitasem cât de frumoasă este poezia bună și cât de multe emoții reușește să îți transmită, cât de multe imagini frumoase reușește să creeze. Am câteva poezii preferate în carte, și unele chiar mi-au plăcut mai mult decât altele, iar pe unele chiar le-am fotografiat cu camera telefonului și le-am trimis și prietenilor mei care știu că mai cochetează cu poezia. Mi-au confirmat că, într-adevăr, am gusturi. Și că Ștefania Mihalache are talent. Și că eu am talent să ghicesc poeziile care știu că ar plăcea și altora, nu doar mie. Așadar, nu pot decât să vă urez spor la lecturi cât mai frumoase, și închei această „recenzie” întrebându-vă dacă citiți poezie. Și, dacă o faceți, care sunt autorii voștri preferați? Chiar mi-ar face mare plăcere să aflu!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ștefania Mihalache, apărute și pe blog:

 | Sisteme de fixare și prindere | 

Maia Morgenstern, Carmen Tănase, Eugenia Șerban, Bogdan Medvedi în „Omul fără linia vieții”, filmul care relatează spectaculoasa poveste de viață a inventatorului român Ionel Sporea

• Un film bazat pe romanul autobiografic al lui Ionel Sporea “Dincolo de iubire și ură”. 
• Filmul va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din România începând din 1 decembrie. Pelicula este regizată de basarabeanca Adriana Vasilcov. 
• Rolul lui Ionel Sporea este interpretat de actorii Armand Calotă și Rareș Andrici.
• Piesa „Tu”, de pe coloana sonoră a filmului, este realizată de Bogdan Medvedi, artist care își face totodată debutul pe marile ecrane cu un rol în film.

Filmul inspirat de fapte reale, „Omul fără linia vieții”, în regia Adrianei Vasilcov, va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din toată țara începând din 1 decembrie. Lungmetrajul relatează spectaculoasa poveste de viață a lui Ionel Sporea, românul care a inventat lansatorul automat de mingi de tenis de masă, iar din distribuție fac parte nume mari precum Armand Calotă, Maia Morgenstern, Eugenia Șerban, Rareș Andrici și Carmen Tănase.

„Este o poveste de viață cutremurătoare, înduioșătoare, incredibilă pe alocuri. Și totuși adevărată. Peste toate acestea a intervenit măiestria regizorului, a scenaristului și măiestria întregii echipe de filmare, de la cel care face imaginea, la felul în care se pictează lumina, la felul în care se înlănțuie dialogurile, la felul în care există un schimb de energie, de emoții. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, și totuși există momente mari unde dincolo de toate greutățile, spaimele, impedimentele, blocajele, rămâne emoția, adevărul, comunicarea, între generații, peste generații”, a spus Maia Morgenstern.

Noua producție cinematografică are la bază romanul “Dincolo de iubire și ură”, autobiografia lui

Ionel Sporea. Filmul este inspirat din viața românului care a inventat robotul de antrenament pentru tenis de masă. „Omul fără linia vieții” ne spune povestea tânărului care devine o vedetă în lumea sportului, doar că ajunge după gratii fiind învinuit de trădare de patrie, cu o sentința dură: 12 ani de pușcărie la Jilava. Este eliberat abia după moartea lui Nicolae Ceaușescu și decide să emigreze în Canada. Astfel, invenția care urma să-l facă bogat și celebru l-a lipsit de identitate și succes.

„Viața mea a fost un film și de asta am avut curajul să scriu romanul și apoi să fac scenariul filmului, pentru că într-adevăr a fost o viață incredibilă. Povestea filmului pornește de la faptul că, în 1985, eu am devenit primul inventator din lume al robotului de antrenament la tenis de masă. Atunci, însă, în România era regimul comunist și totul aparținea statului”, a declarat Ionel Sporea.

Filmul a fost regizat de basarabeanca Adriana Vasilcov, după scenariul realizat de Ionel Sporea și adaptat de ea împreună cu Laura Grigore. Filmările s-au desfășurat în Republica Moldova pe parcursul a mai bine de jumătate de an, iar la realizarea producției de mare anvergură au participat aproape 300 de actori. Lungmetrajul a atras deja atenția specialiștilor din domeniu de peste hotare, fiind selecționat pentru a fi proiectat în cadrul Hollywood Florida Film Festival 2023, eveniment care are loc în SUA, începând cu 16 noiembrie.

“După doi ani de muncă am început filmările pentru acest film. Voiam să mă asigur că am pe hârtie ceea ce simt în legătură cu această poveste reală cu adevărat impresionantă, și că pot reda asta în imagini. Acum, când văd rezultatul final, înțeleg de ce a trebuit să lupt să transpun această istorie pe marile ecrane. Sper că publicul va găsi și va alege să urmărească acest lungmetraj și vreau să mulțumesc întregii echipe implicată în realizarea filmului pentru dedicația și pasiunea cu care și-au făcut meseria.”, a menționat regizoarea Adriana Vasilcov.

Rolul inventatorului român Ionel Sporea este jucat în film de actorii Armand Calotă și Rareș Andrici.

„Este o poveste extraordinară, noi toți cei care am citit acest scenariu am fost vrăjiți parcă de el. Am aniversat 60 de ani pe platoul de filmare. Trebuia să merg și să petrec la Roma, dar nu-mi pare rău deloc că eram în Republica Moldova, la filmări. A fost o experiență minunată și sper ca publicul să simtă asta.”, a declarat actorul Armand Calotă.

„Omul fără linia vieții” este o peliculă despre iubire și lipsa ei, traume îngropate adânc, frici… și chiar moarte, de care protagonistul reușește să scape ca prin minune. Ionel Sporea nu are linia vieții în palmă? Înseamnă oare asta că nu trebuia să se nască? Sunt doar câteva dintre întrebările la care eroul încearcă să găsească răspunsuri.

„Am jucat teatru în Republica Moldova, dar nu m-am filmat niciodată. Am acceptat pentru că am citit scenariul și mi s-a părut foarte interesant”, a spus actrița Carmen Tănase.

„Am fost invitată în această producție de domnul Sporea, cel care este protagonistul poveștii reale. M-am simțit foarte bine în Moldova și le-am spus celor din echipa de filmare că dacă mâine mă vor chema într-un alt proiect, vin neapărat”, a menționat actrița Eugenia Șerban. 

Piesa de pe coloana sonoră a filmului, „Tu”, este realizată și interpretată de Bogdan Medvedi, care are totodată și un rol în lungmetrajul „Omul fără linia vieții”.

„Pentru mine este prima experiență cu actoria și cea mai frumoasă, cu ocazia aceasta mi-am descoperit pasiunea pentru această meserie. Mă veți vedea în rolul lui Emil Marian, prietenul lui Ionel Sporea, cel care l-a și ajutat pe acesta cu construcția robotului, lansatorului de mingi. Este o poveste de viață absolut impresionantă, filmul are tot ce trebuie, sunt absolut convins că o să vă placă.”, a declarat Bogdan Medvedi.

Pentru a afla mai multe detalii despre film, urmăriți pagina oficială a proiectului. „Omul fără linia vieții” este o producție marca House on Mars Entertainment, Maru Sea Production și Dedline Cinema. Filmul va fi distribuit de Happy Cinema în cinematografele din România începând din 1 decembrie 2023.

Trailer-ul filmului poate fi urmărit AICI. 

Social media:

• Facebook;
• Instagram.

Website-ul oficial îl găsiți AICI. 

HAPPYCINEMA® este un lanț de cinematografe și distribuitor de film cu capital 100% românesc, înființat în anul 2012. În prezent deține o rețea de 8 cinematografe la nivel național iar anual, cinematografele Happy Cinema sunt vizitate de peste 400.000 de clienți. Programul complet al lanțului de cinematografe poate fi consultat pe www.happycinema.ro.