Fără scăpare, de Mark Billingham - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2023

Traducere: Timea Kovacs

Când un tânăr este ucis într-un spital de psihiatrie, acuzațiile încep să curgă pe bandă rulantă. A fost unul dintre pacienți? Un membru al personalului? Sau a intrat cineva din afară? Detectivul Alice Armitage e pe urmele ucigașului. Singura problemă este că și Alice este pacientă.

„Eram eu când îmi câștigam cinstit existenta, făcând tot posibilul să prind violatori și ucigași? Sau am fost adevărata eu odată ce m-am «îmbolnăvit» și am început să văd cât de malefici pot fi oamenii așa-numiți vinovați? (...) Dorințele întunecate, planurile secrete, înțelegerile pe care le fac cu diavolul (...).”

Ce a început ca un promițător thriller (după scurta descriere de pe copertă), s-a dovedit a fi... doar un alt thriller. Spunând asta, îmi dau seama că nu am spus ceva care să defavorizeze lectura, pe cât am spus ceva care are relevanță în contextul propriu de cititor-ahtiat-după-thrillere. Am citit atât de multe, încât destul de puține reușesc să mă mai convingă să le dau acele cinci steluțe pe Goodreads. Romanului lui Billingham i-am dat trei, iar asta nu-i puțin, că-i mai mult de jumătate, dar nu-i nici mult, că-s mai puține de patru. Pentru mine, patru steluțe înseamnă că romanul merge recomandat, adică merită să-i oferi timp, pentru că sigur, într-un fel sau altul, te va prinde și te va ține acolo, prins în lectură, alături de personaje. Dar, dându-i trei, înseamnă că e un roman oarecare, pe care îl citești și pe care-l uiți imediat ce l-ai citit (sau la scurt timp după) - în orice caz, nu-i un thriller care să placă (mai ales dacă ești fan al genului), pentru că nu aduce nimic nou și, de fapt, este destul de greu să aduci ceva nou într-un gen literar în care pare că toate-s folosite și subiectele saturate în toate modurile posibile.

„Îți întoarce lumea cu susul în jos.

Te transformă în altcineva.”

Dar, la Fără scăpare, nu doar asta a fost problema, ci și faptul că n-am putut rezona, din nicio lumină, cu „povestitoarea” Alice, care se găsește închisă într-un spital de psihiatrie, și nici nu prea mi-am dat seama dacă-i aici de bunăvoie și nesilită de nimeni, sau și-a dat seama că are nevoie să fie aici. În fine, pe undeva prin ultimele capitole îți dai seama cum stă treaba, dar cred că atât de mult voiam să termin, în sfârșit, această carte, încât nici nu mi-a mai păsat ce caută Alice în gloata asta de dezaxați și altele. Așa, revenind, spuneam că nu mi-a plăcut de Alice, și mai ales de faptul că ea „povestește” cum stă treaba. Adresarea asta directă, la modul „tu, cititorule” nu m-a încântat vreodată, deoarece mi se pare că, în loc să mă apropie de personaj (și mă gândesc că asta a fost și intenția autorului), mai tare m-a depărtat. De ce? Pentru că Alice mi s-a părut puțin cam liniară, nu i-am gustat „glumițele” și nici încercarea de a fi profundă și de a da sfaturi de viață. Una peste alta, din acest motiv n-am putut să fiu prea prins de acțiune, pentru că totul era văzut din perspectiva ei puțin cam centrată asupra propriei persoane. De altfel, cred că a exagerat puțin treaba privitor la cum stau lucrurile într-un spital de psihiatrie, și a dus totul într-o direcție mult prea puțin convingătoare...

„Trează sau adormită, ceva regizează acest spectacol de groază.”

În esență, avem de-a face cu o crimă, în primă instanță, iar aproape jumătate de carte se-nvârte în jurul cozii și nu oferă aproape nimic relevant privitor la ce s-a întâmplat cu acel pacient. Mult prea multă umplutură care, implicit, taie din potențialul elan al cărții, șubrezește dinamica și, într-un punct, ajunge să te plictisească. Chiar nu mă interesau foarte multe aspecte privitoare la regim și pastile și alte mici tabieturi într-un astfel de context (spitalul de psihiatrie), fiindcă, așa cum am menționat, am fost prin astfel de instituții și prea puțin mi s-a părut că ce-mi spune Billingham se pupă cu realitatea. Dar, în fine, nu contează, că pot trece peste asta. Dar n-am putut trece peste multele pasaje în care mi se dădeau niște detalii cu totul și cu totul irelevante. Stilul de scriere a fost chiar accesibil, și la început m-am bucurat că lectura merge rapid, că pare relativ fluidă și, îmi ziceam, o dau gata repede-repede, mai ales dacă se duc lucrurile în direcția aia în care aș fi vrut să se ducă. Da, exact, nu s-au dus lucrurile în direcția aia, și nici nu știu dacă au fost vreodată, de fapt, pe drumul cel bun. Păcat, fiindcă mereu am crezut că dă-i unui autor de thrillere un spital de psihiatrie și o să scoată ceva măcar demn de a-ți merita timpul. N-a fost cazul, deși mă bucur că am descoperit - indiferent de cum s-a dovedit experiența - și acest autor, Mark Billingham.

„Doamne, va fi atât de ușor, fiindcă nu am nimic cu ce să ripostez, iar acum o voce din capul meu îmi spune Cui îi pasă? Oricum, nu prea am pentru ce să lupt, așa că ce rost mai are?

Nu merită să lupt pentru mine.”

Rezumând pledoaria de mai sus: idee cu potențial și context interesant, care zic c-ar fi putut fi exploatate ceva mai bine. Din păcate, pe mine nu m-a convins, și nici marea-dezvăluire-schimbarea-la-față (a se citi: care-i treaba cu crimele) nu mi s-a părut „wow” (cum aș dori să mi se pară în general acest lucru în cărțile thriller). Schimbări de situație - ce-s alea? Personaje interesante, care să te țină captiv în lectură - pas! Nu mă înțelegeți greșit, nu zic că a fost o carte rea, că e foarte posibil ca altora să placă. Mie, drept cititor avid de thriller, nu mi-a plăcut, pentru că am numeroase grade de comparație și „cărți-thriller-etalon” pe care le am în vedere. Implicit, spre exemplu, să zic că-l compar de Mark Billingham cu scriitorul elvețian Joël Dicker, cu John Marrs (câțiva dintre autorii mei preferați, scriitori de thrillere) - păi, deja vorbim despre cu totul altceva. Dar, după cum ziceam, există în mintea mea acest grad de comparație, și nu-l pot trece cu vederea. Cel mai probabil, această carte este mult mai potrivită pentru cei care nu cochetează neapărat cu acest gen, așadar nu au așteptări prea mari pentru că, ei bine, nu au citit îndeajuns de multe cărți pentru a-și consolida astfel de așteptări! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Mark Billingham, Fără scăpare, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Delta lui Venus, de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Alina Purcaru

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Sexul își pierde toate puterile și toată magia când devine explicit, monoton, exagerat, când devine o obsesie mecanicistă. Devine plictisitor. Ne-ai învățat mai multe decât oricine altcineva despre cât e de rău să nu-l împletești cu emoție, foame, dorință, poftă, toane, capricii, legături personale, relații mai profunde care-i schimbă nuanțele, aroma, ritmurile, intensitățile.”

Un misterios colecționar de cărți i-a oferit lui Henry Miller o sută de dolari pe lună ca să scrie povestiri erotice. Miller a acceptat cu entuziasm, dar curând a abandonat ideea și i-a sugerat lui Anaïs Nin să continue ea. Astfel au apărut prozele reunite în volumul Delta lui Venus, care se numără astăzi printre cele mai de succes creații ale literaturii erotice, ecranizat în 1995 de Zalman King sub același titlu. Cititorul care pășește în lumea îmbibată de erotism a lui Anaïs Nin trebuie să lase prejudecățile la intrare: autoarea încearcă să deschidă acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminină, înfățișând-o sub măști felurite, însă fără tușe clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafrodiți, artiști, femei îndrăgostite, bărbați de o virilitate uluitoare – universul lui Anaïs Nin funcționează după legea instinctului ridicat la rang de artă.

„Nu găsești două corpuri cu aceeași textură a pielii, cu aceeași luminozitate și temperatură, cu aceleași umbre, cu aceleași mișcări; pentru că un amant, când e exaltat de dragoste adevărată, se împărtășește din tainele amorului cu care s-au hrănit atâtea secole. Ce vastitate, ce schimbări ale vârstei, câtă variațiuni între maturitate și inocență, perversitate și artă...”

15 povestiri erotice: s-o spunem pe șleau, acesta este erotism „la superlativ”. Maximul de erotism pe care, cred eu, un autor l-ar putea atinge. M-a intrigat foarte mult faptul că multe persoane consideră această carte drept „scârboasă”, „umilitoare”, „neplăcută”. Nu pot nega acest lucru și nici nu o voi face, pentru că, evident, depinde de gusturile fiecăruia. Evident că violul, pedofilia, umilința, batjocura, incestul sunt lucruri pe care nu că mulți dintre noi le percepem drept greșite & neplăcute, dar mulți dintre noi ar trebui să le perceapă astfel. Da, este scârbos, multe lucruri putând ușor părea neatrăgătoare la această carte. Însă eu cred că fundamental la această carte este faptul că Anaïs Nin - o autoare care pentru mine a spart tiparele, relevându-se în forme deosebit de senzuale, înțelepte și inteligente - în această carte depășește barierele genului, „îl neînțelege”, să spun așa. Scopul eroticii, după părerea mea, nu este acela de a excita & face hormonii s-o ia razna, ci despre a merge în locuri în care alt gen de scriere n-ar putea merge, despre a sparge tabuurile, a le depăși, a le da o formă, a le înțelege și a le lăsa așa cum au fost dintotdeauna: poate de neatins, într-o „tagmă” undeva la periferia literaturii „acceptate”, la limita de separație dintre pornografie și erotism. După părerea mea, volumul acestora de povestiri nu doar că a fost bun, dar a fost și deosebit de atent scris, îngrijit - așa cum de obicei Anaïs Nin scrie.

„Îl atingea ușor cu degetele, dar, dintr-odată, aceste degete delicate căpătau nerv, apăsau adânc în carne și-l răneau, ca și cum ar fi vrut să se convingă în acest fel violent că el exista cu adevărat.”

La fel ca orice alt tip de carte de ficțiune, și genul erotic ar trebui să presupună o expansiune a minții & viziunii cititorului. Dacă vorbim de cărți fantasy, science-fiction, thriller sau distopice, fiecare încearcă să evoce anumite situații, anumite genuri de personaje și întâmplări, pe care de obicei să le putem cât de cât contextualiza la realitatea noastră, chiar și în cele mai improbabile forme. Iar aici intervine, în cele din urmă, genul erotic, care s-ar putea să fie printre singurele genuri care examinează convenții sociale rând pe rând, lăsându-ne să avem acces la aceste tabuuri - chiar dacă neplăcute -, pentru a vedea ce se întâmplă atunci când au loc, respectiv ce se întâmplă atunci când nu au loc. De altfel, am mai observat un lucru în timp ce citeam (nu, nu m-a dezgustat nimic, fiindcă am citit această carte cu o altă idee, și anume aceea că scriitura lui Anaïs Nin întotdeauna mi s-a părut specială): ideea aceasta de a te deschide unor astfel de experiențe, de a le da undă verde, cred că se dorește mai degrabă a fi, din prisma povestirilor lui Anaïs Nin, tulburătoare și provocatoare, decât excitantă. Nu cred că Anaïs Nin a scris această carte pentru a-și „concretiza” niște fetișuri sau înclinații de natură sexuală, ci pentru a le radiografia, pentru a le da anumite conotații poate chiar viabile.

„Spre ce-și putea îndrepta Miguel dorințele? Spre băieți, spre băieți pentru că erau lipsiți de deschizătura lacomă, spre băieți pentru că aveau sex ca al lui, un sex care nu-l speria, spre băieți pentru că lor le putea satisface dorințele. 

Așa se face că, exact în seara în care Elena și-a simțit corpul săgetat de dorință și cuprins de fierbințeală, Miguel descoperise soluția intermediară, un băiat care-l ațâța fără să-i mai stârnească frica, îndoielile sau teama de tabu.”

Într-adevăr, povestirile sunt tulburătoare pe alocuri, violente, bizare, cu descrieri care îți creează anumite stări bizare. Este o lectură provocatoare, care te șochează - și, bănuiesc, poate Anaïs Nin chiar a vrut să șocheze cititorul, după cum de fapt i-a cerut și cel care a solicitat povestirile. „Să renunțe la poezie și metafore”, să-i ofere acțiuni crude, primitive, sex & dragoste, poate mai mult sex decât dragoste, personaje care sunt dominate de dorința aceasta de a oferi și primi plăcere. Erotica nu este neapărat sexy, sau nici nu trebuie să fie sexy, ci trebuie să fie bogată, senzuală, trebuie să aibă miros de iasomie, mirosul unei fântâni întregi pline cu trandafiri. Și, dacă e să mă refer la proza lui Anaïs Nin, cred că este dominată și definită de toate florile & cele mai frumos mirositoare dintre ele. Stilul în care scrie Anaïs Nin este, fără îndoială, unul dintre cele mai stilizate, un stil atent și gândit, un stil efervescent și plin de înțelesuri. Poate ce îi șochează pe cititori este faptul că Anaïs Nin aplică această „senzualitate nemiloasă” atât stilului ei de scriere, momentelor de dragoste & sex, cât și momentelor de violență, sadism, înjosire care apar în carte. Anaïs Nin provoacă reacții, controverse, împarte cititorii în tabere și în tagme - dar, în cele din urmă, cred că nimeni nu îi poate contesta intelectul & talentul.

„După ce au epuizat noutatea poveștilor erotice, au descoperit un alt tărâm: tărâmul geloziei, al fricii, al îndoielii, al furiei, al urii, al contrariilor, tărâmul luptei prin care ființele umane trec din când în când pentru a rupe legătura care le ține împreună.”

Anaïs Nin nu se va demoda niciodată, părerea mea, și mă bucur deosebit de mult că am descoperit o autoare care scrie atât de bine, atât de intens și plin de pasiune. Nu m-a deranjat nimic la această carte, chiar dacă nu este o carte grozavă, memorabilă. În schimb, este o lectură puternică, plină de forță, și totul se datorează în special intensității scenelor, descrierilor, trăirilor - când intri într-o astfel de lectură, cam trebuie să-ți dai jos haina pudorii, să renunți la presupuneri, contexte, ideologii dezordonate și altele de acest gen. În același timp, nu trebuie să te gândești la următorul cuvânt: „porno”. La excitație sau orice ar presupune ridicarea nivelului anumitor hormoni, pomparea sângelui spre anumite organe. Nu. Trebuie să te eliberezi de prejudicii, dar în niciun caz de romantism, senzualitate, excesul plăcerii. Nu ar trebui să avem concepții greșite, redimensionate sau „livrate” privitoare la activitățile sexuale, fie ele unele „eclectice” - știm cu toții ce-anume răspândesc anumite cărți, anumite genuri de filme, și ce idei implementează în mințile tinerilor; și nu spun că Delta lui Venus este o carte de educație sexuală, că, probabil, e cel mai departe de a fi așa ceva - în schimb, spun că este o carte care reiterează tabuuri sociale, care vorbește de ele, le-aduce în lumină și, în cele din urmă, permite cuiva să abordeze poate cele mai incomode aspecte ale „problemelor sexuale”.

Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312 

Anul apariției: 2018

Traducere: Luana Schidu

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

„- Le-am iubit pe toate, dar cumva nici una nu mi-a cucerit inima. Are sens ce spun?

- Nu tocmai. Eu aș alege o singură fată pe care s-o iubesc și cu care să-mi petrec viața.”

Tatuatorul de la Auschwitz se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe brațele prizonierilor, femei și bărbați deopotrivă. Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înțelege că aceasta poate fi șansa lui să supraviețuiască, deși trebuie să-și înțepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare. De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluiește astfel. Dar într-o zi reușește să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.

„Când Lale îi cere părerea, i se pare că răspunsul Nadiei e asemănător cu cel pe care i l-ar fi dat mama lui. Asta e ceea ce-l atrage la ea, ceea ce-l face să vrea s-o ocrotească așa cum o ocrotește pe Gita? Simte că-l copleșește un dor cumplit de casă. Nu-și poate ignora temerile cu privire la viitor. Îl mistuie gânduri negre pe care le-a alungat mereu, despre ai lui și siguranța lor. Dacă nu-i poate ajuta pe ei, va face tot ce va putea ca s-o ajute pe femeia din fața lui.”

Deși am mai avut contact cu Heather Morris, din prisma cărții de nonficțiune Povești despre speranță. Cum ne găsim inspirație în viața de zi cu zi (recenzia o puteți găsi AICI, dacă vă interesează), este primul meu contact „romanist” cu ea. Și pot spune, de altfel, că este prima carte de acest gen pe care o citesc fără oprire, cap-coadă, dintr-o singură repriză. Nu doar că m-a ținut captiv, m-a făcut să vreau să descopăr și mai mult din povestea lui Lale, dar mi-a cutremurat inima și ființa, deși știam, în esență, cam ce ar presupune o carte cu și despre Holocaust. După părerea mea, această perioadă greșită a istoriei mondiale nu este pe deplin cunoscută de către toți - de altfel, nici nu ar trebui să fie, însă nu poți să rămâi rece în fața tuturor ororilor, întâmplărilor care au avut loc. În orice caz, pot spune că Heather Morris nu livrează cititorului imagini terifiante, așa cum am întâlnit în alte cărți despre Holocaust, ci o splendidă poveste despre speranță, despre cum, în întunericul dens, lumina poate lua forma iubirii, a dorului, și a gândului că, într-o zi, vom scăpa și vom avea o familie împreună, ne vom bucura de libertate și de ceea ce, de fapt, înseamnă viața. Chiar dacă am ezitat mult timp să citesc această carte, acum știu, cu certitudine, că este o carte pe care toată lumea trebuie să o citească, fiindcă îți umple sufletul cu bucurie, dincolo de toată mâhnirea pe care o simți de-a lungul lecturii.

„(...) Da, trebuie să rămână o pată care să-i amintească lui Lale de cel mai recent pericol care a apărut în viața lui. Trebuie să se ferească mereu de acest om al cărui suflet e mai rece decât bisturiul.”

Povestea nu este tocmai complicată, și n-are rost să vă spun despre ce este cartea. Însă pot spune că este foarte complexă din prisma adevărului istoric - iar când știi că, de fapt, totul a fost adevărat, că aceste lucruri chiar s-au întâmplat, că Lale, Gita, Cilka chiar au trăit, chiar au trecut prin aceste orori, totul te lovește și mai puternic. În schimb, chiar am încercat să păstrez o urmă „de detașare” (cred că este prea mult spus), deoarece mereu cărțile care abordează acest subiect îmi rup sufletul. Am încercat să urmăresc doar povestea dintre Gita și Lale, deși, bineînțeles, nu au fost rare paginile în care îmi spuneam, iarăși și iarăși, cât de greșită a fost acea perioadă, și cât de puține am reușit să învățăm din istoria lumii. În această carte este vorba despre redobândirea libertății, a demnității care le-au fost furate în momentul în care prizonierii s-au transformat „doar în niște numere”. Un roman care te vindecă, care îți dă speranță și te face să te gândești că altruismul, prietenia, a dărui și a ajuta reprezintă singurele posibilități de salvare ale unei lumi întunecate. Dincolo de modul în care erau tratați, dincolo de toate muncile la care au fost supuși, grozăviile, foametea, boala, frigul, prizonierii au reușit să-și păstreze, mulți dintre ei, speranța. Și să trăiască pentru a învăța, din nou, ce înseamnă să fii liber.

„Imaginea mamei se dizolvă - lacrimi, chipul se încețoșează, el clipește - și și-o imaginează pe Gita în brațele lui, el mângâindu-i părul.

- Ai avut dreptate, mamă. Știu.”

Simt că aș putea spune atât de multe despre această carte, Tatuatorul de la Auschwitz, însă orice aș spune ar fi inutil. Este o carte pe care trebuie să o citești, indiferent de genul pe care îl abordezi cel mai des. Această carte, tind să cred, se potrivește oricui, fiindcă oricare dintre noi poate simți, oricare dintre noi are emoții și are un suflet. Mi se pare imposibil să citești romanul lui Heather Morris fără să simți un nod în gât, un junghi în piept. Fără să te miște măcar puțin. Pentru că este o poveste reală, chiar dacă livrată într-un mod estetic viabil. Morris reușește să contureze o poveste care ar fi putut fi a oricăruia dintre noi, învățându-ne, încă o dată, cât de important este să apreciem ceea ce avem, faptul că suntem sănătoși, liberi, că avem atât de multe opțiuni la dispoziție și, practic, suntem capabili să facem orice ne dorim. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, dar uneori cred că nu apreciem în totalitate ceea ce avem, ceea ce însemnăm. Luăm „de-a gata” tot ce ni se oferă, de parcă ni s-ar fi cuvenit de la bun început să avem toate astea. Nu, nu este așa, pentru că uneori trebuie să pierzi un lucru pentru a-l aprecia la adevărata sa valoare. Iar când îți pierzi libertatea, în special pe nedrept, îți dai seama că ai fost îngrădit de un drept fundamental al omului. Și niciun alt lucru nu cred că doare mai tare.

„Lale își scoate încet cămașa și se întoarce cu spatele la ea. Ea nu spune nimic, dar își trece degetele foarte ușor peste cicatricile de pe spatele lui. Apoi le atinge cu buzele și el știe că nu mai e nimic de spus. Fac dragoste încet și blând. Simte că-i dau lacrimile și se chinuie să și le rețină. E cea mai profundă iubire pe care a simțit-o vreodată.”

În cele din urmă, nu pot să reiterez decât ce am scris mai sus: această carte trebuie neapărat citită. Pentru că este o lectură esențială, o lectură care depășește granițele ficțiunii, chiar un document istoric al unui om care a reușit să-și recapete libertatea și demnitatea pe care, de fapt, nu și le-a pierdut niciodată: libertatea sufletului, demnitatea de a lupta în continuare pentru drepturile sale. Curajos, foarte inteligent, Lale a fost un om care merită luat drept exemplu - o dovadă a faptului că niciodată nu trebuie să-ți pierzi speranța, ci mereu trebuie să lupți pentru visurile tale. Sfârșitul cărții m-a regăsit cu lacrimi în ochi, chiar dacă-l bănuiam de la bun început. M-am bucurat extraordinar de mult de faptul că Lale și Gita s-au căsătorit, de faptul că au reușit să-și întemeieze o familie și să se bucure de o viață frumoasă, prosperă, exact așa cum i-a promis Lale lui Gita în momentul în care se aflau în lagăr. În cele din urmă, viața și iubirea vor triumfa. Pentru că oamenii care au speranță, oamenii care nu depun armele, sunt cei care întotdeauna vor învinge și vor lăsa, în urmă, moșteniri memorabile. Tatuatorul de la Auschwitz este o carte pe care, fără doar și poate, v-o recomand din tot sufletul!

Ultimul diavol care trebuie să moară (Clubul Crimelor de Joi, #4), de Richard Osman - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2023

Traducere: George Arion Jr.

Richard Osman este un scriitor, producător, comediant, scenarist și prezentator de televiziune britanic. Este cunoscut drept gazdă a mai multor emisiuni, printre care Pointless și Richard Osman’s House of Games, a lucrat ca director de creație pentru Endemol UK, a prezentat emisiunea Pointless de pe BBC One și este invitat frecvent la emisiuni-concurs ca Have I Got News For You, Would I Lie to You și Taskmaster. În prezent locuiește la Londra și se bucură de succesul uriaș al primului său roman, Clubul Crimelor de Joi, lansat în septembrie 2020. La Editura Crime Scene Press, tot în traducerea lui George Arion Jr., au mai apărut și volumele: Clubul Crimelor de Joi (2020), Bărbatul care a murit de două ori (2021),  Glonțul care a ratat ținta (2022).

„- (...) am putea presupune logic că tuturor ne este alocat de-a lungul vieții același număr de momente de noroc aleatoriu (...). Iar dacă tuturor ne este alocat același număr de momente aleatorii de noroc, continuă Ibrahim, îndreptând mașina pentru ceea ce speră că va fi ultima oară, e ma ibine să nu le irosim pe lucruri mărunte.”

Un vechi prieten anticar a fost ucis, iar un colet periculos pe care îl avea în grijă a dispărut. Gașca intră în acțiune. Pe parcurs întâlnesc falsificatori de obiecte de artă, escroci online și traficanți de droguri, dar se confruntă și cu suferințe aproape de casă. Numărul de cadavre crește, coletul e de negăsit și necazurile se țin scai de ei. Oare li s-a terminat norocul? Și cine este ultimul diavol care trebuie să moară?

„- Murim de dragu' planurilor, zice Ron. Acu' jumătate de oră eram cu picioarele-n sus, mă uitam la curling, și-acu' uită-te la mine: depozit, cadavru, tot tacâmul.”

Nu este primul meu contact cu Richard Osman, și, deși am toate cărțile dumnealui, am mai citit doar Clubul Crimelor de Joi (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), primul volum din populara serie a autorului britanic. Totuși, într-o oarecare măsură mă bucur că nu am citit încă și celelalte volume, fiindcă asta înseamnă că încă mai am prilejul de a mă bucura de cărțile sale, cel puțin până apare următoarea. Din secțiunea „Mulțumiri” a romanului de față am înțeles, totuși, că va trebui să mai așteptăm puțin până când vom avea de-a face din nou cu noi aventuri ale grupului-vesel-de-a-dreptul-delicios, întrucât Osman ne pregătește noi aventuri, dar cu alte personaje: un fascinant duo socru/noră. Oh, abia aștept să văd în ce direcție vor evolua lucrurile. Dar, revenind la volumul de față, nu pot spune decât că a fost cea mai bună lectură cu care mi-aș fi putut începe anul literar 2024: aventuroasă, plină de emoție, plină de mister și, dincolo de toate, cu personaje de care pur și simplu nu ai cum să nu te atașezi și pe care nu ai cum să nu le iubești. Osman este cu totul altceva când vine vorba de literatura thriller, fiindcă reușește să transmită atât tensiune, cât și emoție. Atât mister, cât și o frumusețe pur și simplu omenească pe care ai vrea să o poți vedea mult mai des în jurul tău...

„Restaurantul de la Coopers Chase a fost martorul multor evenimente în ultimii câțiva ani (...). Însă nu a fost niciodată martor la genul de adunare care are loc la masa privată din seră. Doi dintre cei mai prolifici traficanți de droguri din Marea Britanie, o anticară multimilionară și uriașul ei soț canadian, un profesor de arheologie de la Universitatea din Kent, un constructor polonez tatuat din greu, iar în capul mesei mândrele gazde: o fostă asistentă medicală, o fostă spioană, un fost sindicalist și un psihiatru care încă mai profesează ocazional.”

Pentru mine, Richard Osman scrie o literatură plină de compasiune, plină de emoție. Personajele sale sunt absolut delicioase, amuzante, vii, sunt prieteni pe care ai vrea să-i ai. Cineva chiar m-a întrebat, după ce i-am recomandat cartea și a citit-o, dacă „așa vom fi și noi la bătrânețe”. Nu știu dacă așa vom fi, dar știu că așa aș vrea să fim! Cu o dinamică bine pusă la punct, o evoluție atentă, bine elaborată, cu mai multe „mistere” inserate pe parcurs, Richard Osman se pare că a reușit să găsească rețeta succesului și știe cum să își asezoneze cărțile: mult umor, multe glume, ceva dramă dintr-aia bună, în sinergie cu o componentă thriller aparte - grupul nostru drag aflat în cocârdășie care nu se dă deoparte când vine vorba de a-și băga nasul acolo unde nu-i fierbe oala. Probabil nu este necesar să încep să vă descriu acum ce și cum, fiindcă dacă ați ajuns la această recenzie cu siguranță sunteți deja familiarizați cu grupul efervescent și curajos. Da, ador personajele lui Osman, dar trebuie să recunosc că Joyce este preferata mea și, probabil, așa va rămâne. O eroină improbabilă, dar legendară!

„Totuși, nu poți apuca să-ți cer scuze pentru fiecare greșeală măruntă, nu-i așa? O iei razna. Haosul care vine în urma ta nu e responsabilitatea ta.”

Romanele lui Osman au suflet, au un ceva care te atrage și te prinde, care te convinge și însuflețește întreaga lectură. V-am spus, este imposibil să nu te atașezi de personaje, să nu trăiești alături de ele întreg parcursul cărții. Nici nu-mi mai amintesc când a fost ultima dată în care am citit un roman atât de rapid, dar pur și simplu nu am putut să mă desprind de el - voiam nu neapărat să văd ce se întâmplă, fiindcă acest aspect era doar un fel de „bonus” al plăcerii principale: personajele pe care voiam să le aud, voiam să le trăiesc, să le simt, să fiu alături de ele. Recunosc, într-un anumit punct această carte a reușit să mă atingă poate prea mult, date fiind anumite circumstanțe și un anumit pasaj din „Mulțumiri”, în care autorul își arată susținerea și compasiunea pentru cei care au sau au avut în familie persoane cu afecțiuni neurodegenerative. În acel punct, mi-a câștigat în totalitate respectul și admirația, deoarece a atins un punct sensibil din viața mea. Iar Ultimul diavol care trebuie să moară, dincolo de a fi fost o carte deosebit de bună, a fost și o lecție de viață...

„De fapt, își va da el seama mai târziu, probabil că de asta n-a văzut semnul că era ceva în neregulă. I-a scăpat faptul că lumina din apartamentul lui era stinsă, când el o lasă mereu aprinsă. 

De asta a intrat drept în capcană.”

Mă voi opri aici din scris, fiindcă, așa cum probabil știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea unei cărți atunci când scriu o recenzie, ci să mă axez pe ceea ce mi-a transmis și pe modul în care cartea m-a făcut să mă simt. Iar șarmul, inteligența, perspicacitatea și talentul lui Osman nu au cum să nu mă convingă de faptul că, într-adevăr, acest autor chiar știe ce face și o face foarte, foarte bine. Abia aștept să îi descopăr și celelalte cărți, să mă las captivat de aventurile prin care mă vor purta și să mă las atins de emoțiile pe care mi le vor transmite. Nu știu dacă faptul că am citit primul volum, iar apoi direct pe al patrulea, a afectat în vreun fel modul în care am înțeles anumite personaje - cine știe, poate pe parcurs s-a întâmplat ceva ce mi-a scăpat și avea importanță în dinamica romanului și evoluția personajelor. În orice caz, am simțit ca și cum personajele au fost răbdătoare cu mine, și le-am luat exact de acolo de unde le lăsasem. Vorba aia, prieteniile solide rămân prietenii chiar și atunci când proximitatea nu este una întocmai favorabilă. Iar Osman și personajele sale mi-s prieteni, chiar dacă ei s-ar putea să nu știe încă acest lucru. Să aveți lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Richard Osman, Ultimul diavol care trebuie să moară, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Richard Osman, apărute și pe blog:

 | Clubul Crimelor de Joi |

Prada, de Yrsa Sigurðardóttir - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2023

Traducere: Liviu Szöke

Yrsa Sigurðardóttir născută la Reykjavík în 1963, a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și patru volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea (2018, traducere de către Liviu Szöke), Răfuiala (2019, traducere de către Liviu Szöke), Iertarea (2020, traducere de către Liviu Szöke) și Stânca Spânzuratului (2022, traducere de către Liviu Szöke).

„- Din experiența mea, e mai bine să înfruntăm lucrurile neplăcute decât să se lăsăm în seama imaginației. De obicei, realitatea nu-i așa rea cum e ce reușește să inventeze mintea noastră.”

Într-o zonă muntoasă izolată din Islanda, echipele de căutare pornesc pe urmele unui grup de persoane dispărute. Ce i-a determinat pe turiști să vină în munți în toiul iernii grele, în beznă și viscol? Și ce i-a făcut să-și părăsească adăpostul și să se aventureze în zăpadă fără echipament? Între timp, la stația radar din Stokksnes se întâmplă lucruri bizare. Fie că e vorba de balta de sânge găsită în zăpada imaculată, în plină pustietate, fie că e vorba de un pantofior de copil dezgropat după ce a stat în pământ zeci de ani sau de puțul căscat în stâncă pe malul mării, care pare să atragă oamenii… nimic nu e ce pare a fi.

„(...) Acum, tot ce putea să facă era să stea întinsă în întuneric în timp ce aștepta să vină somnul. Și să asculte zgomotele familiare din timpul nopții.

Zgomote care până acum i se păruseră mereu liniștitoare și-i dăduseră senzația că se află acasă.”

Nu știu cum să-ncep, că nu vreau să fiu rău. Dar, pentru a mai exclude din „răul ce va să vie”, vă spun doar că eu citesc multe thrillere, așadar am grad de comparație, etalon, standard, astfel încât „pragul” este unul destul de ridicat. Drept urmare, Prada, primul meu contact cu autoarea islandeză Yrsa Sigurðardóttir, de altfel deosebit de apreciată și prolifică, n-a fost o întâmplare întocmai fericită. Aș fi vrut să-mi placă, pentru că în prolog se fundamentase ceva destul de interesant, și m-am gândit că poate o ia într-o direcție foarte interesantă. În schimb... M-a chinuit! Pe bune! M-a chinuit această carte, pentru că totul mi s-a părut mult prea greu, mult prea dens, mult prea „degeaba”, pe alocuri, și deși am înțeles necesitatea de a crea o atmosferă propice, de a scoate în evidență peisajul local, într-o măsură în care chiar simțeam cum în fața ochilor se desfășoară peisaje fascinante, totul pare să fi știrbit din dinamica dorită a cărții. Mi s-a părut că totul a mers încet, încet, încet, astfel încât am ajuns să fiu degajat, să nu-mi mai pese încotro se îndreaptă totul, chiar dacă pe alocuri au fost inserate și momente dintr-alea de suspans (în special la sfârșitul capitolelor). Și să nu mai zic de faptul că mișcarea de a menționa spre sfârșit cum stă, de fapt, treaba, mi s-a părut total greșită... 

„Afară, auzea murmurul înfiorător și jalnic. Acum părea să fie mai aproape, aproape ca și cum cineva stătea chiar de cealaltă parte a stratului de pânză subțire.”

Totul începe când patru persoane dispar în munții, pe un viscol teribil, și totul devine o cursă contracronometru. De fapt, cartea surprinde, în esență, trei fire narative, dintr-o perspectivă obiectivă. Nu știu dacă vreuna mi-a plăcut mai mult și m-a făcut să fiu mai angajat în poveste, pentru că în cele din urmă m-am raportat doar la modul în care a fost scrisă povestea. Da, într-adevăr, ideea a fost destul de interesantă, dar execuția, din punctul meu de vedere, a lăsat de dorit. La un thriller, eu am nevoie de tensiune, am nevoie de muuultă dinamică, de răsturnări de situație, de revelații și mult, mult mister. Pe alocuri, nu mă supăr dacă autorul adaugă și ceva profunzime, un citat dintr-ăla deep pe care să-l ții minte și care să te facă să îndoi colțul paginii pe care este scris. Îmi spunea cineva că este o lectură destul de potrivită pentru iarnă, și așa este. Dar... răbdarea mi-a jucat feste. Au fost destul de multe pagini care ușor mi s-au părut degeaba, adică n-au avut prea multă relevanță în definirea acțiunii sau chiar în înțelegerea personajelor. Într-adevăr, au dus într-o direcție, dar cred că foarte bine s-ar fi putut întâmpla la fel lucrurile și fără detaliile inutile și covârșitoare. Deși a început promițător, pe parcurs s-a dovedit a fi mult prea „seacă”, nu pe gustul meu, firește, dar asta nu înseamnă că nu s-ar potrivit mult mai bine altui tip de cititori.

„Oare cruzimea și ticăloșia acestei lumi chiar nu aveau nicio limită?”

Nu știu de ce am avut impresia, pe alocuri, că pur și simplu această carte a apărut din necesitatea contractuală de „a mai scoate o carte”. Nu mă pot pronunța în legătură cu modul în care scrie Yrsa Sigurðardóttir, dacă într-adevăr celelalte volume au o cu totul altă dinamică, dar, din câte am înțeles, are puțin tendința de a scrie așa dens. Dar, aici, nici personajele nu mi s-au părut prea atractive, deși avem parte de niște „substraturi” în ceea ce le privește. Recunosc că mi-a plăcut parcă mai mult cronologia anterioară întâmplărilor, când ni s-au relevat informații privitoare la ce s-a întâmplat cu acel grup și cum s-a ajuns la ce s-a ajuns. N-am prevăzut (de altfel, nici n-am încercat s-o fac) încotro se vor îndrepta lucrurile și cine va mai apărea în scenă, dar nici nu m-a prea convins. Atmosfera, dacă este să mă rezum doar la aceasta, merită 5 steluțe fără niciun dubiu, dar nu pot face asta. Făcând o medie, comparând-o cu alte cărți thriller pe care le-am citit - cu mult mai bune - și lăsând de la mine, că mereu las de la mine, cred că trei steluțe sunt destul de bune pentru un volum pe care l-am citit doar ca să-l fi citit, că nu obișnuiesc să renunț la cărțile începute, chiar dacă la scurt timp după ce le-am început deja știu că nu îmi vor fi plăcut prea mult. 

„(...) Nu era nevoie să vadă mai bine; știa deja cine e. Femeia cu ochi negri fără nicio lumină în ei, cea care stătea fixând cu privirea ușa cabanei când se afla ea în hol.”

În rest, nu știu ce-aș mai putea spune. N-am să-ncep să vă prezint ce se întâmplă în carte, fiindcă am impresia că nici nu am reținut prea bine ce și cum, că m-am pierdut în detaliile dense până în punctul în care părea că citesc robotic, doar ca să ajung la sfârșit. Chiar dacă începutul m-a făcut curios, pe parcurs mi-am pierdut din elan și nu am mai putut fi „acolo”. Înțeleg conceptul de slow-burn, dar cred că lectura m-a prins într-o fază destul de nepotrivită, când nu mai am răbdare îndeajuns de multă. Am atâtea de făcut, încât aș fi avut nevoie de o carte care să meargă mult mai rapid, să mă prindă mult mai tare și să mă convingă. Să mă facă să ajung la concluzia că, într-adevăr, a meritat timpul investit. N-a fost cazul, însă sunt foarte curios, în aceeași măsură, cum sunt și celelalte volume apărute la editură. Poate, cine știe, a fost doar o experiență neplăcută, iar celelalte cărți se vor dovedi a fi mult mai bune, mult mai dinamice. Întrucât mă voi opri aici, nu vă pot spune decât că merită să-i dați o șansă doar dacă sunteți fani ai cărților „tihnite”, dacă aveți răbdare și, de asemenea, puneți preț pe atmosferă, înainte de toate, atunci când alegeți un thriller. Dacă da, s-ar putea să vă placă mai mult decât (nu) mi-a plăcut mie!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Yrsa Sigurðardóttir, Prada, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!