Stăpânul Muntelui (Leo Asker, #1), de Anders de la Motte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist. A debutat în 2010, când a câștigat Premiul Academiei Suedeze pentru Literatură de Suspans. Este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. A scris mai multe serii de suspans de succes care au devenit și bestsellere. În colaborare cu Måns Nilsson, Anders de la Motte a început să scrie și seria Crimele din Österlen. La Crime Scene Press a apărut primul volum al seriei, O casă mortală (2023, traducere de către Daniela Ionescu).

☾ CÂND PESTE SUFLET SE AȘAZĂ PÂSLA GROASĂ & SUFOCANTĂ A ÎNTUNERICULUI ☽

Inspectorul Leonore Asker pare să fie la un pas de poziția de șefă a Brigăzii Infracțiuni Grave din Malmö. Însă exact în toiul unui caz important de răpire superiorii aleg să o „promoveze” în postul de șefă a așa-numitului Departament al sufletelor pierdute, o unitate dedicată cazurilor ciudate, cu sediul la subsolul secției. În ciuda umilinței, Asker e atrasă de unul dintre cazurile stranii. Cineva plasează figurine înfricoșătoare într-o machetă feroviară, iar una dintre ele se dovedește că o reprezintă pe femeia răpită. Legătura dintre cazul acesta și diverse locuri abandonate o împinge pe Asker să-l contacteze pe Martin Hill, un profesor de arhitectură cu o pasiune deosebită pentru explorarea urbană. În scurtă vreme, Asker și Hill încep să suspecteze că dincolo de aparențele banale stă la pândă un rău neobișnuit.

„Dar asta însemna că trebuia să se adapteze. Nu să se comporte ca un bortbytare, ci să se deghizeze. Să ascundă bestia din el, prefăcându-se că e om.”

S-ar putea ca Stăpânul Muntelui să fie una dintre cele mai faine cărți de la Crime Scene Press citite vreodată. Una dintre cele mai complexe, ușor atipice, care m-a ținut captiv cap-coadă și nu mi-a oferit nici măcar o clipă de plictiseală. Una dintre acele cărți pe care le citești cu sufletul la gură, neștiind încotro se îndreaptă toate, care pleacă de la o premisă genială și care, pe parcurs, devine și „mai genială”. Nu doar că a fost o surpriză deosebit de plăcută ca lectură în sine, ci a fost o surpriză și ca urmare a faptului că am mai citit o altă carte scrisă de Anders de la Motte - O casă mortală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, o carte care nu prea mi-a plăcut, dar care, ce-i drept, a fost scrisă în colaborare cu Nilsson. După cum spunea și un prieten cititor, probabil Nilsson „a preluat frâiele” pentru acel volum, că altfel nu-mi explic cum de această carte mi-a plăcut atât de mult, iar celălalt volum nu prea (spre deloc). Însă aceasta mi-a oferit tot ce aș fi vrut de la un thriller bun, de la personaje memorabile, dialoguri delicioase, un superb și ușor întunecat simț al umorului, până la un deznodământ total neașteptat și întorsături de situație dintre cele mai nebunești.

„(...) Apoi plecase pe bicicletă spre casă, cu un sentiment nou în piept, de zece ori mai puternic decât ceea ce simțise înainte.

Putere asupra vieții.

Și a morții.”

Ni se dă „un criminal”, respectiv contextul în care el a ajuns să fie, de fapt, așa cum este. Într-o astfel de abordare, m-a dus cu gândul la acele documentare de genul „de vorbă cu un criminal”, în care afli, de fapt, ce anume fundamentează astfel de comportamente patologice, astfel de porniri - care, deși nu sunt vreodată viabile sau justificate, întotdeauna par să aibă la bază traume, dintre cele mai variate. Bun. Avem și perspectiva acestui „Stăpân al Muntelui”, la persoana a III-a, ceea ce potențează la maximum misterul cărții. Pe de altă parte, avem perspectiva lui Asker, pe care am adorat-o, o tipă inteligentă, care știe ce face, dar care încă nu își dă seama că ancheta dispariției celor două persoane (că de-aici pleacă totul) o va duce chiar față în față cu propriul trecut. Și propriile conflicte. Propriile drame. Propriii demoni. Asker nu are cum să nu-ți rămână în minte și nu ai cum, efectiv, să nu o consideri o prietenă. Te atașezi foarte rapid de ea, probabil pentru că Anders de la Motte reușește să o facă foarte ușor de plăcut. Încercând să descopere ce și cum, ea ajunge chiar să se expună unor riscuri majore. Pentru că de-acolo, din întunericul dens și înfometat, o așteaptă „un monstru cu chip de om”.

„A înțeles cine e.

Un monstru.

Foarte curând, va trebui să arate lumii ce a făcut.

Ea știe asta.

Îl așteaptă cu ochii ei magici.

Îi așteaptă următoarea mișcare.

Nu s-a mai simțit niciodată atât de viu.”

În romanul lui Anders de la Motte, muntele devine un fel de „suprapersonaj”. Măreț, în viscerele căruia întunericul sălășluiește, el este cel care creează și distruge, care distruge și creează, care dă sentințe. Parcă simți, efectiv, cum frigul, cum teroarea, cum acest munte este capabil să prindă viață și să ducă la bun sfârșit cele mai diabolice și patologie și nebunești planuri, ale celor mai diabolici și bolnavi și dezaxați „monștri”. Mi-a plăcut tare mult cadrul în care s-au desfășurat lucrurile, perspectiva completă (alternanța trecut-prezent; foarte relevantă din perspectiva anterioară poveștii de față), faptul că Anders de la Motte a reușit să mă surprindă și, sincer, chiar nicio clipă nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat. Abia aștept să descopăr și alte povești dintr-astea nebune în care Leonore (Leo) Asker va fi nevoită să joace rolul principal. O carte care îți oferă de toate și care, în ciuda celor mai bine de 500 de pagini, merge neașteptat de repede. Vrei să afli și mai mult, și mai mult, vrei să vezi încotro va îndrepta Anders de la Motte toate, ce anume va mai scoate la lumină. Vrei să vezi dacă Asker va reuși să rezolve tot acest mister bizar și, de altfel, dacă va reuși să iasă învingătoare din acest conflict care se extinde nu doar asupra victimelor răpite, ci asupra întregii comunități...

„Doar oamenii aleg renunțarea.

El urlă ca un monstru ce este.”

Stăpânul Muntelui este un roman pe care chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt absolut sigur că nu are cum să nu vă placă. E tare, tare bun. E complex și cu personaje faine, personaje bine dezvoltate, bine conturate. Mi-a plăcut tare mult și umorul negru al acestora, pe lângă misterul pe care Anders de la Motte a reușit să-l livreze într-o formă atât de faină. După cum deja am spus, inițial am crezut că nu are să-mi placă, dată fiind experiența anterioară cu Anders de la Motte, dar s-a dovedit că, de fapt, această carte este cu totul altceva. Probabil rețeta aceasta în care lucrează singur este mult mai pe placul autorului, deoarece poate face ce vrea, cum vrea - și o face chiar foarte, foarte bine. Abia aștept să descopăr și alte aventuri de-ale lui Leo Asker, fiindcă sfârșitul acestui volum, după cum era de așteptat, se termină în ideea unei viitoare aventuri. O aventură care sper să fie (cel puțin) la fel de interesantă, la fel de antrenantă și bine scrisă. Una peste alta, cred că este unul dintre cele mai bune thrillere citite în ultima perioadă, după o groază de rateuri și thrillere banale care, deși promiteau foarte multe, au reușit să ofere la fel de puține. Vi-l recomand cu mare încredere - fie că sunteți sau nu fani ai acestui gen literar. Anders de la Motte a scris un thriller inteligent, un thriller bine elaborat și neașteptat!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte, Stăpânul Muntelui, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Anders de la Motte, apărute și pe blog:

| O casă mortală |

Isus și Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Petridean

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

Acest eseu, prima operă postumă a lui Amos Oz, având ca punct de pornire o prelegere susținută în 2017 la Berlin, în cadrul unei conferințe, reia una dintre temele care l-au preocupat cu precădere în ultima parte a vieții pe marele scriitor israelian – aceea a trădătorului – și căreia i-a dedicat, în primul rând, un întreg roman, Iuda. Relația profund perturbată dintre iudaism și creștinism își găsește corespondentul în cea dintre Isus și Iuda, relație regândită de Amos Oz într-o manieră intimă, din interiorul unei moșteniri culturale și religioase pe care o împărtășește cu ambii protagoniști ai poveștii biblice. Oz redeschide o temă despre care fratele bunicului său, Joseph Klausner, profesor universitar și autor a două cărți controversate dedicate apariției creștinismului, scrisese la începutul secolului XX. Detectând și analizând cu multă delicatețe și franchețe fisurile de la nivelul narativului Evangheliilor, eseul de față recuperează figura biblică a lui Iuda și o resemnifică.

„Au existat și alte diferențe de opinie între Isus și mine, dar, în ciuda tuturor, am fost fermecat de persoana și de Evangheliile lui.”

Isus și Iuda este un eseu publicat postum, după moartea autorului (28 decembrie 2018), și reiterează convingerile lui Amos Oz în ceea ce privește învățăturile biblice. Am considerat acest eseu ca fiind un fel de „preambul” al romanului Iuda (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut foarte mult: dar, cu toate acestea, vorbesc strict de faptul că mi-au plăcut enorm personajele, respectiv modul în care acestea au interacționat și evoluat, și nu neapărat subiectul abordat. De altfel, nu-s interesat neapărat de astfel de lucruri, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să citesc despre ele. În schimb, este vorba strict despre „moment”, fiindcă, după, simt că nu am citit nimic care să îmi aducă un plus de înțelepciune, învățătură sau orice altceva. Așa a fost și cazul lecturii de față - a fost o lectură relativ plăcută, rapidă, și recunosc că prefața mi-a plăcut foarte mult, deoarece îmi place cum scrie Erri de Luca. Consider cartea a fi esențială în special pentru fanii autorului și, mai mult decât atât, pentru cei care chiar sunt interesați de acest subiect și vor să își lărgească orizontul, poate să descopere o altă perspectivă - nu una subiectivă, pe cât una fundamentată pe anumite învățături, pe experiența de viață - culturală, artistică - a unui renumit autor.

„(...) în clipa în care am ajuns la povestea lui Iuda trădătorul, la istoria celor treizeci de arginți și a celui mai cunoscut sărut din istorie, mai cunoscut chiar și decât acela al cuplului Romeo și Julieta, am luat pur și simplu foc.”

Dat fiind faptul că vorbim despre un eseu, nu pot aborda mai multe unghiuri - așadar, nu pot considera că ceea ce am scris este „o recenzie”, pe cât se încearcă a fi un save as al lecturilor pe care le am. Da, a fost o lectură interesantă, recunosc, dar sunt sigur că aș fi găsit-o mult mai interesantă, poate chiar esențială, dacă m-ar fi interesat subiectul de față: trădarea lui Isus de către Iuda. În schimb, nu mă pasionează, poate pentru că am considerat mai mereu că religia reprezintă „un teren minat” pe care chiar nu îmi propun să-mi asum riscul de a călca. Dar, pe de altă parte, a fost o lectură rapidă, nu m-a solicitat (deși poate chiar m-ar fi putut solicita, dacă mă interesa) și am dat-o gata în mai puțin de jumătate de oră. Poate, cine știe, ar fi trebui s-o rumeg, să-i acord mai mult timp, să încerc să înțeleg și să disec părerea lui Amos Oz. Poate unii chiar fac asta. În schimb, eu mă mulțumesc cu faptul că am citit cartea și o pot așeza în bibliotecă, lângă celelalte cărți scrise de Amos Oz pe care le am. 

„Am detestat povestea nu doar din poziția mea de evreu, nu din rațiuni șoviniste sau religioase, ci pur și simplu pentru că cititorul și micul detectiv din mine se revoltau împotriva totalei absurdități și urâțenii a scenariului. Am găsit povestea ca fiind complet ilogică; nu are pur și simplu nici un sens.”

Chiar mă bucur că am descoperit acest autor, fiindcă simt că are un potențial extraordinar și are foarte multe de oferit. În schimb, cred că vorbim și despre „un autor nișat”, oarecum, care abordează anumite teme sensibile (?!), nu neapărat potrivite publicului larg. Spun asta fără să mă bazez neapărat pe anumite considerente, deoarece am mai citit doar o singură carte de la acest autor. Dar, nu știu de ce, am această intuiție. Voi reveni cu păreri fundamentate în momentul în care voi citi mai multe cărți scrise de Amos Oz, fiindcă nu am de gând să rămân doar cu acestea două. În sfârșit, nu știu dacă v-aș putea recomanda această carte, la modul general, dar știu că aș putea-o recomanda în special celor care sunt pasionați de subiectul de față și care vor să descopere „o nouă perspectivă” - deși, în cazul în care chiar sunt pasionați de acest subiect, cu siguranță știu cum stau lucrurile. Dar, pe de altă parte, mă gândesc și că dacă sunt pasionați de această temă, poate cu greu vor accepta și altă perspectivă. Dar, cine știe - poate ar trebui să îi dați o șansă, nu?

Alte recenzii ale cărților scrise de Amos Oz, apărute și pe blog:

| Iuda |

Anna O, de Matthew Blake - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu 

Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com. Anna O este romanul său de debut, apărut și la Editura Trei, colecția Fiction Connection (2024, traducere de către Alunița Voiculescu).

💤 O CRIMĂ COMISĂ ÎN SOMN & O ENIGMĂ BIZARĂ. UN MISTER CARE SE ADÂNCEȘTE TOT MAI MULT, PE MĂSURĂ CE ÎNAINTEZI ÎN LECTURĂ 💤

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării”, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

„Sunt multe victime directe sau colaterale în povestea Annei O. 

Voi fi eu oare ultima dintre ele?”

Înainte de toate, vreau să spun că aveam așteptări mari de la romanul de debut al lui Matthew Blake, Anna O, și așteptările au fost chiar mari dat fiind faptul că foarte multe s-au învârtit în jurul acestei cărți. Prin urmare, am intrat în lectură cu niște standarde și, încă de la început, am avut un oarecare sentiment că s-ar putea să am așteptări mult prea mari. Well, se pare că așteptările mele n-au fost îndeajuns de mari, întrucât Blake chiar a reușit să le întreacă. Am citit acest thriller-de-a-dreptul-nebun în doar câteva reprize, pentru că nu m-am mai putut despărți de el. Într-adevăr, am auzit că ar fi puțin lungit, că unele chestii pe care Blake le-a inserat în lectură n-aveau niciun rost pentru intriga în sine, că ar fi putut fructifica și dezvolta mult mai bine ideea de bază. Însă, pentru mine, romanul a avut cam tot ce îi trebuie pentru a fi un thriller de succes și pentru a merita cele cinci steluțe - și, sincer să fiu, cam rar am început să dau cinci steluțe thrillerelor, pentru că mereu am un grad de comparație și, în esență, dacă aș da cinci steluțe unui thriller, înseamnă că mi-a plăcut (cel puțin) la fel de mult precum etalonul, nu? Însă această carte le-a meritat pe toate, pentru că m-a purtat într-o aventură absolut fascinantă, cap-coadă, și n-am simțit o clipă că m-ar plictisi, că s-ar lungi și ar trage de timp doar ca să mai scoată niște pagini în plus. Nup. Totul mi s-a părut exact așa cum ar fi trebuit, din start, să fie.

„Mi-e frică de ceea ce devin noaptea și de ce aș putea face.

Mi-e frică de gândurile întunecate care dorm în mine.”

Romanul ne spune povestea Annei Ogilvy - nume de cod Anna O - și a lui Benedict Prince, un psiholog care își ia misiunea de a încerca s-o trezească pe „Frumoasa Adormită”, că-i cazul atât să se afle care-i toată treaba și de ce a ajuns în punctul în care este în această stare mai mult sau mai puțin vegetativă, cât și să se rezolve, în sine, crima comisă (toate indiciile duc la faptul că Anna este criminala). În primă instanță, pentru Benedict totul reprezintă un caz clinic special, care ridică întrebări, un caz clinic relativ obscur, dar care, de-a lungul timpului, a mai avut asocieri în realitate. În fine, nu vreau să vorbesc prea mult despre plot, fiindcă nu are nicio relevanță, dar vreau doar să vă spun că aproximativ la fiecare capitol am simțit că Blake tot crește și crește și crește și mai mult suspansul. Mereu mi-au plăcut acele cărți în care capitolele se termină așa într-o atmosferă tensionată, care te face să vrei să citești imediat și următorul capitol. Ah, da, avem și perspectiva de trecut, conturată în jurnalul Annei, care ne ajută să ne formăm oarecum o imagine (relativ) mai clară privitoare la cum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și cum, de fapt, s-a ajuns la o astfel de bizară situație. Deși mi-a plăcut mai mult perspectiva din prezent, cea în care efectiv Benedict încearcă să o trezească pe Anna și să afle ce s-a întâmplat, jurnalul mi s-a părut la fel de relevant în a-i oferi cititorului și... mai multă confuzie decât exista deja!

„Ochii i se închid. Nota va fi publicată online în orice secundă. A reușit. A făcut exact cum au stabilit. Durerea aproape a dispărut. Durerea de a trăi.

Somnul se anunță îmbietor.”

Pur și simplu am cobit deloc, dar deloc, direcția în care o vor fi luat lucrurile. Într-adevăr, într-un punct ajunsesem să-mi dau seama de ideea în sine, dar nicidecum de faptul că Matthew Blake o va livra într-o astfel de formă. M-a păcălit tare, deși știu alți cititori care spun că, parcă, ar fi vrut să... Eh, nu am să menționez ce, fiindcă aș da un masiv și grav spoiler. Eu zic că faptul că Blake a ales să se ducă în această direcție a fost atât din dorința de a-l face pe cititor să revizuiască anumite întâmplări din carte, cât și din dorința, bineînțeles, de a șoca - după părerea mea, orice thriller ar trebui să aducă această componentă șocantă, neașteptată, fiindcă parcă altfel pleci dintr-o lectură care ți-a pus pe tavă ceva la care sub nicio formă nu te-ai fi așteptat (mai ales când vorbim de un thriller). Mi-au plăcut foarte mult detaliile și informațiile de natură medicală, chiar dacă viabilitatea lor, în unele cazuri, ar fi putut fi pusă ușor la îndoială. Se vede că Matthew Blake s-a documentat când a scris Anna O, deși există și câteva greșeli ușor puerile care cu un singur click distanță ar fi putut fi evitate. Dar, nu-i bai, că în literatură totul este posibil, nu-i așa? Ritmul, atmosfera, conflictele secundare, personajele bizare și întâmplările neașteptate - toate au făcut ca romanul lui Blake să-mi întreacă așteptările, și mă bucur mult că mi-a plăcut atât de mult.

„London Library. Piața St James. Mă îngrop în muncă. Nu mai trăiesc acum decât pentru răzbunare. Pe Indira, pe Douglas, pe tata. Vreau să arunc un blestem asupra tuturor. Îi vreau morți pe toți.”

Chiar cred că-i un thriller foarte bun, care merită avut în vedere, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen literar. Un thriller inteligent, bine executat, care îți oferă tensiune & mister & răsturnări de situație, care are un subiect destul de original - într-un domeniu în care deseori văd abordarea acelorași răsuflate subiecte -, pe care Blake a reușit să-l ducă într-o direcție, cel puțin după părerea mea, cu totul și cu totul nouă. Nu-i găsesc niciun defect, și nici nu încerc s-o fac, pentru că a reușit să-mi ofere ore bune de relaxare și, în același timp, m-a ținut acolo, m-a angajat în lectură, deoarece tot așteptam și așteptam să văd încotro se îndreaptă toate. Iar când la orizont s-a înfățișat „concluzia”, mi-am dat seama că, da, acest roman chiar mi-a plăcut și își merită toată atenția și toate laudele. Sunt sigur că v-ar plăcea și vouă, chiar dacă s-ar putea să aveți așteptări ușor prea mari, ca urmare a faptului că, în sine, a fost recomandat ca fiind thrillerul anului. N-aș putea neapărat spune acest lucru, dar pot spune că, într-adevăr, este un thriller bun, un thriller complex și bine elaborat, în care Blake a abordat cu atenție un subiect original, transformându-l într-o carte pe care cu siguranță n-ai s-o uiți, prea curând, după ce o vei fi citit. Cam asta am avut eu de spus despre romanul lui Matthew Blake. Sunt curios - voi l-ați citit? Și dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți parte de lecturi cât mai faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Matthew Blake, Anna O, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2016

Traducere: Marlena Braester

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

„- (...) Apropo, e în natura lucrurilor faptul că suferința, și singurătatea, și accidentele, și bolile sunt mai previzibile pentru un astfel de om decât pentru ceilalți - adică pentru noi toți. Prin natura lui, omul bănuitor e condamnat și menit nenorocirii (...). Ele îl rup pe om de lume.”

Roman al devenirii și o sofisticată poveste de iubire, Iuda repune în discuție, din perspectivă etică, politică și istorică, figura trădătorului și conceptul de trădare. O realizare literară de proporțiile unei simfonii, Iuda îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de altă parte, cele dintre Israel și lumea arabă. În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, tânărul Shmuel Asch înțelege că viața lui are nevoie de o schimbare. Dezamăgit în urma unei povești de dragoste încheiate brusc și sclav al unei vieți studențești lipsite de satisfacții, el hotărăște să se izoleze în casa veche a unui bătrân intelectual infirm, a cărui noră îl angajează pentru a-i ține acestuia companie câteva ore în fiecare zi. Ceea ce nu știe Shmuel este că traiul între zidurile groase ale casei de la marginea orașului vechi, alături de doi oameni aparținând parcă altor vremuri, nu face decât sa-l reconecteze la viață, pregătindu-l pentru ceea ce-l așteaptă cu adevărat. El descoperă treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe măsură ce desface taina celor în casa cărora locuiește. - Rodica Grigore, Trădare şi credinţă. Iuda & Isus (Viaţa românească, iulie, 2016)

„Se întâmplă ca uneori cursul vieții să-și încetinească ritmul, să se bâlbâie ca un jet de apă curgând pe jgheabul streșinii, săpându-și un șănțuleț subțire în pământul reavăn din curte. Cursul acesta dă peste o movilă de pământ, se oprește, se adună pentru o clipă într-o baltă micuță, ezită, încearcă să străpungă dâmbul care-i stă în cale sau se căznește să treacă pe sub el. Din cauza obstacolului, uneori cursul se desparte în patru sau cinci fire de apă care continuă să înainteze, ca niște antene minuscule.”

Primul meu contact cu deosebit de prolificul autor Amos Oz a fost unul foarte plăcut. Prin urmare, sunt sigur că îl voi mai avea în vedere pe viitor. Până acum, sincer, m-am tot ferit de el, deși îl vedeam cam peste tot: știam că este un autor distins cu numeroase premii, un erudit, cum s-ar spune, că ale sale cărți sunt speciale și, prin urmare, tocmai din acest motiv poate m-am tot ferit. Nu m-am simțit pregătit să îl citesc, nu m-am simțit „avizat”, să spun așa, iar acest lucru îl resimt și acum, când încerc să scriu recenzia: știu că nu voi face o „cronică-de-carte”, știu că nu voi evidenția exact ce ar trebui evidențiat după ce citești o carte scrisă de Amos Oz - sau alți autori la fel de consacrați. Cu toate acestea, nu acesta îmi este interesul, ci pur și simplu dorința de a vă livra o părere din perspectiva unui cititor oarecare, a unui „cititor normal”, care nu vrea să facă critică literară, nu caută să se transforme într-un „agent” al exegezei sau altele de natură asemănătoare. Nu. Vreau doar să vă spun cum am perceput eu cartea, legându-mă strict de aspectele care, pentru mine, au manifestat importanță: personajele, stilul descriere al cărții, acțiunea, desfășurarea ei și modul în care totul a fost pus în scenă. Și, evident, dacă mi-a atins așteptările sau nu. Cam atât!

„- Ochii, spuse Ghershom Wald, nu se vor deschide niciodată. Aproape toți oamenii își petrec viața, de la naștere și până la moarte, legați la ochi (...). Dacă am deschide doar o clipă ochii, imediat ar izbucni din noi înșine un strigăt groaznic și am continua să strigăm fără întrerupere. Și dacă nu strigăm zi și noapte, înseamnă că avem ochii legați.”

Astfel, nu doar că Iuda mi-a atins așteptările (fazual spus „așteptări”, deoarece nu pot avea așteptări din perspectiva comparației cu alte cărții, fiindcă-i prima pe care o citesc de la Oz), dar le-a și întrecut. Bun, aș fi putut avea așteptări dacă este să mă gândesc la numeroasele premii și distincții ale regretatului autor, dar am pățit de nenumărate ori să fiu dezamăgit de cărți (sau autori?) care au luat distincții literare deosebit de importante - Booker Prize, Pulitzer, chiar și Nobel -, dar aici chiar nu a fost cazul (cel puți nu cu această carte). Dincolo de valența politică & religioasă pe care pe alocuri am simțit-o, cartea mi-a plăcut deosebit de mult din prisma personajelor: Shmuel și Atalia, în special. Shmuel este personajul principal, un student care urmează să-și susțină teza, dar descoperă că subiectul ales nu este chiar atât de autentic pe cât ar fi crezut. Astfel, pentru a-și oferi timpul necesar pentru a medita asupra situației, se angajeză pentru a-i ține companie unui bătrân (tare drăgălaș, de altfel), în schimbul unei cazări și mesei în casa respectivă. Aici, el o descoperă pe Atalia, o femeie de cam 45 de ani de care se îndrăgostește. A se lua în considerare că Shmuel este cu vreo 20 de ani mai tânăr...

„- Ce importanță are? întrebă el, și după o scurtă ezitare adăugă: Amândoi suntem destul de singuri.

- Tu însuți ai ales singurătatea.”

Și nu este vorba despre o îndrăgosteală dintr-aia de puștani, pe cât este vorba de faptul că Shmuel pare-se a se îndrăgosti mai mult de misterul Ataliei, de părerile acesteia, de faptul că este atât de reținută, chiar inabordabilă, încât i se pare inaccesibilă - și tocmai această „inaccesibilitate” stârnește în Shmuel ceva ce i-am putea spune „iubire”. Dialogurile dintre cei doi mi s-au părut cele mai interesante și cele mai atent lucrate de către Amos Oz, deoarece din acestea răzbate o lumină a înțelepciunii, acel ceva care face ca o convorbire în aparență simplă să fie, de fapt, însăși filosofia de viață a unui autor. Componenta religioasă a cărții este reiterată încă din titlu, Iuda, dar de acest aspect chiar nu aș vrea să mă leg fiindcă: (1) nu sunt avizat și (2) nu a manifestat interes pentru mine. Cu toate acestea, nu am putut să nu resimt discursul politic al lui Amos Oz, valorile și credințele pentru care el pledează dar pe care, de altfel, nu încearcă să ți le livreze într-un mod agresiv, deranjant. Nu. De fapt, Shmuel este pur și simplu „un vector” prin care Os a decis să își prezinte, într-o formă relativ subtilă, părerile, și prin care a încercat să justifice într-o manieră viabilă aceste păreri.

„- Cum de nu ai murit și tu până acum?” 

Mă voi opri aici, deoarece nu mai are rost să continui. A fost o carte care chiar mi-a plăcut, o carte plină de înțelepciune, erudism, într-o scriitură care la început ți s-ar putea părea ușor greu de abordat, însă care, dacă îi dai atenția și timpul necesare, te va vrăji și te va prinde, astfel încât nici nu îți dai seama cum dai pagină după pagină după pagină și, pam, ai ajuns la sfârșit. Așa am pățit. Iar sfârșitul, ei bine, chiar mi s-a părut foarte emoționant și potrivit lecturii în sine. Nu aș fi văzut o altă direcție, și mi s-a părut că nimic nu ar mai trebui spus. În cele din urmă, romanul lui Amos Oz chiar a fost o lectură aparte care mi-a intrat la suflet și m-a vrăjit, și, sincer să fiu, parcă nu m-aș fi așteptat la acest lucru. Prin urmare, chiar am să mai dau o șansă și altor cărți scrise de acest autor, deoarece, încetul cu încetul, încerc să abordez nume mari ale literaturii contemporane pe care nu am avut curajul să le abordez cândva. Voi ați citit ceva scris de Amos Oz? Dacă da, aveți vreo recomandare specială? Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Codul Katharina (Dosare enigmatice, #1), de Jørn Lier Horst - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2023

Traducere: Ivona Berceanu

Jørn Lier Horst (n. 1970) a fost anchetator în cadrul poliției norvegiene. Și-a făcut debutul de scriitor de cărți polițiste în 2004, iar în prezent este unul dintre cei mai importanți autori nordici. Seria William Wisting a avut un succes deosebit, romanele fiind vândute în peste un milion de exemplare în Norvegia și traduse în 30 de limbi. În afara romanelor crime, scrie și cărți pentru copii, inclusiv seriile Agenția de detectivi nr. 2 și CLUE. La Editura Trei au mai apărut Casa de vacanță (2017, traducere de către Ivona Berceanu, distins cu Premiul librarilor norvegieni), Câinii de vânătoare (2018, traducere de către Ivona Berceanu, The Riverton Prize, The Glass Key Award, Martin Beck Award), Omul cavernelor (2020, traducere de către Ivona Berceanu, Premiul Petrona) și Adevăruri ascunse (2021, traducere de către Ivona Berceanu). Romanele Casa de vacanță și Câinii de vânătoare au stat la baza serialului Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

🕵🏼‍♂️ INDICIU CU INDICIU CU INDICIU, PÂNĂ LA URMĂ O SCOATEM LA CAPĂT 🕵🏼‍♂️

Thrillerul Nordic Noir al anului 2018, câștigător al prestigiosului premiu Petrona pentru cel mai bun roman crime scandinav și nominalizat la CWA International Dagger Award! Katharina Haugen a dispărut în urmă cu douăzeci și patru de ani. În fiecare an, la aniversarea dispariției ei, inspectorul șef William Wisting îi vizitează soțul, pe Martin Haugen, bărbatul pe care nu l-a putut ajuta niciodată. Și recitește dosarele cazului, căutând răspunsul pe care nu l-a putut găsi niciodată. Codul pe care nu l-a putut rezolva niciodată. Până acum. Anul acesta va fi diferit. Căci un polițist de la Kripos, Adrian Stiller, aduce o informație nouă: există o legătură între dispariția Katharinei și dispariția altei femei. Acum nici Martin Haugen nu e de găsit. Iar Wisting trebuie să-l caute și să facă o alegere: salvează un prieten drag sau se implică într-un joc mortal? Amplasat între străzile înghețate și pădurile întunecate ale Norvegiei, Codul Katharina este o poveste uluitoare a obsesiei unui polițist pentru cazul său nerezolvat. Captivant și plin de suspans, acesta este un nordic noir excepțional.

„Adrian Stiller sorbi din nou din pahar. Cunoștea genul ăsta de oameni. Oameni cu secrete mai întunecate decât cele mai adânci abisuri. Acestea erau secretele pe care îi plăcea să le dezgroape.”

Înainte de toate, trebuie neapărat să apreciez cât de bine arată coperta acestei cărți, respectiv ce treabă bună au făcut prietenii de la editură „reinventându-și” design-ul copertelor. Nu că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult și cele de dinainte, însă acum mi se pare că au un aer ceva mai sofisticat - cum, de altfel, li se cade! În al doilea rând, eu am avut o experiență tare ciudată cu această carte, în ideea în care, deseori, îmi este greu să înaintez în lecturarea thrillerelor de factură polițistă, în esență, fiindcă toată treaba asta cu ancheta nu prea reușește să mă convingă. Să se ridice la așteptările mele. Eu când zic thriller, vreau acțiune și suspans și tensiune, și nu neapărat să aflu detalii de culise privitoare la cum decurg toate și așa mai departe. Dar, culmea, deși Codul Katharina pare mai mult să se axeze pe asta - nu neapărat pe răsturnări de situație și alte cele -, eu am citit cartea aceasta în două reprize: am început-o într-o seară, citind vreo 50-60 de pagini, dar am lăsat-o deoparte fiindcă eram nevoit să mă pun la somn, că vreau să-mi formez un tipar cât mai sănătos în ale somnului. Recunosc, am adormit puțin cu gândul la ea... Apoi, a doua zi când m-am trezit și mi-am pus în ordine tot ce-aveam de făcut, m-am reapucat, undeva pe după-amiază: și, până seara, n-am mai putut s-o las din mână, iar asta a fost destul de ciudat. De fapt, aș spune că romanul e mai mult unul dintr-ăla tipic, de investigație, mai degrabă decât a fi un thriller.

„- Asta va face ca răpirea Nadiei Krogh să devină subiect de conversație, îi răspunse Stiller. Jumătate dintr-o anchetă înseamnă psihologie. Uneori nu avem nevoie de dovezi, trebuie doar să-l facem pe suspect să se încurce într-o plasă din care să nu mai poată ieși.”

Spun că a fost ciudat pentru că nu m-a prins totuși atât de tare, încât să mă țină acolo cu tot sufletul & cu toată mintea, dar a avut o chestie care, nu știu, m-a convins. M-a făcut să vreau să înaintez. M-a făcut să vreau să descopăr mai mult și mai mult și mai mult. La sfârșit am fost puțin bulversat, fiindcă nu prea am știut de unde să iau lucrurile și unde să le pun, că parcă, deși citisem ultima pagină, încă lipseau niște piese importante ale puzzle-ului. Am vorbit cu un prieten și a făcut el lumină în tot scenariul, și asta parcă m-a lăsat cu un gust amărui, fiindcă aș fi vrut ca din start Jørn Lier Horst să așeze totul așa cum, poate, ar fi trebuit. Fiindcă nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune și ce se-ntâmplă în carte, am să fiu foarte, foarte scurt: romanul urmărește dispariția Katharinei, o dispariție în circumstanțe destul de bizare, justificată de către unii și nejustificată de către alții, care lasă în urmă un cod. Un cod format din niște numere (aparent) aleatorii, dar care, totuși, reușesc să pună ancheta pe un anumit drum. Bun. Bizar este faptul că dispariția Katharinei se intersectează, pe parcurs, cu dispariția altei persoane, Nadia Krogh, o dispariție în primă instanță considerată răpire. Dar, na, cum niciuna dintre ele nu a fost vreodată găsită, suspiciunile încă există - cu Katharina, de la început, habar n-avem ce s-a întâmplat. Nici măcar o mică posibilitate... Doar niște teorii destul de interesante! 

„- De fapt, cred că fiecare ființă umană este capabilă să ia viața cuiva, atât timp cât există motiv, insistă el. Nu este despre a ucide sau nu, ci problema se pune dacă e vorba de o persoană nevinovată sau de una care ne-a amenințat în vreun fel.”

Îi avem pe detectivul William Wisting și polițistul Adrian Stiller, care fac parte din anchetă. Mai există și personaje secundare, dar nu neapărat importante, ci doar relevante în contextul anumitor situații. De aici, ni se dezvăluie, pas cu pas, mai multe piste și scenarii, noi indicii, noi întâmplări, lucruri care anterior au fost trecute cu vederea, dar care acum sunt de importanță vitală - în lumina noilor informații aflate. Bun. Mi-a plăcut, după cum am zis, cum a decurs totul, și chiar mi s-a părut bizar că mi-a plăcut atât de mult încât să nu pot lăsa deoparte cartea. Totuși, pentru că există un totuși, la sfârșit mi-am dat seama că romanul, Codul Katharina, are niște oarecare lacune, în ideea în care aș fi vrut să aflu mai multe privitoare la anumite întâmplări pe care Jørn Lier Horst a ales să nu le dezvolte prea mult. Adică, na, totuși titlul cărții poartă numele Katharinei, nu-i așa? Una peste alta, chiar a fost o lectură pe care am savurat-o, deși în general tind mai mult spre thrillere ceva mai alerte, mai dinamice, în care să nu mă simt plictisit. Romanul lui Jørn Lier Horst nu m-a plictisit, nu mă înțelegeți greșit, dar eu chiar cred că a avut potențialul de a fi fost mult, mult mai bun. Nici așa n-a fost rău, dar având grad de comparație, cred că poate, dacă s-ar fi dus la un moment dat într-o altă direcție, dacă Jørn Lier Horst nu ar fi lăsat aceste mici gap-uri care au mai șubrezit din lectură, sigur ar fi fost o lectură de cinci steluțe!

„(...) Oportunitatea dispăruse din nou.”

Un roman bun, care cred că ar putea da startul unei serii foarte, foarte interesante. Deja, la sfârșit, ni se înfățișează puțin ideea celui de-al doilea volum (aiuritul de mine a crezut, de fapt, că ar avea vreo eventuală treabă cu ceva ce mi-a scăpat mie de-a lungul cărții, și credeam că devine relevant în contextul umplerii acelor goluri pe care cartea mi le-a lăsat - dar n-a fost așa), și sunt tare curios încotro își va îndrepta Jørn Lier Horst povestea, de data aceasta. Îmi plac tare mult thrillerele acestea cu mesaje criptice, cu coduri, care ridică necesitatea atât a unui „parcurs detectivist” relativ diferit de cele clasice, cât și necesitatea, din start, ca autorul să vină la sfârșit cu acel „wow” care să te facă să zici că, într-adevăr, a meritat așteptarea; și că nu te-ai fi așteptat la asta. Într-o măsură, Jørn Lier Horst mi-a oferit și asta, dar tot nu pot trece peste faptul că nu mi-a răspuns la niște întrebări - de fapt, a făcut-o, dar mult, mult prea vag. Cred că dacă ar fi acoperit și aceste mici goluri, mi-ar fi plăcut mai mult cartea. Dar, all in one, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-a ținut acolo, care chiar m-a prins și mi-a oferit ore bune de liniște & pace. Iar asta contează, în cele din urmă, cel mai mult. Nu-i așa? V-o recomand cu mare drag, fie că sunteți fani sau nu ai genului thriller (de fapt, dacă sunteți fani, s-ar putea ca această carte să vă placă ușor mai puțin decât dacă nu sunteți fani înfocați). Spor maxim să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jørn Lier Horst, Codul Katharina, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!