Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), de Clare Mackintosh - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Liviu Szöke

Clare Mackintosh a lucrat 12 ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant social media. A scris thrillere care au primit numeroase premii și au ajuns toate bestsellere Sunday Times și New York Times. Cărțile ei au fost traduse în 40 de țări și au fost vândute în peste două milioane de exemplare în întreaga lume. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci (2016, traducere de către Liviu Szöke), Te văd (2017, traducere de către Mihaela Ionescu), Lasă-mă să mint (2018, traducere de către Mihaela Ionescu), După sfârșit (2020, traducere de către Mihaela Ionescu), precum și Dublura (2021, traducere de către Alexandra Fusoi), pe care o semnează alături de Sophie Hannah, B.A. Paris și Holly Brown, și Ostatica (2022, traducere de către Mihaela Ionescu). O puteți urmări pe www.claremackintosh.com, www.facebook.com/ClareMackWrites și @ClareMackint0sh.

🍷ULTIMUL PAHAR & CE A URMAT DUPĂ ACESTA 🍷

La miezul nopții, unul dintre ei este mort. Până dimineață, toți sunt suspecți. Este cea mai tare petrecere… dar nu toată lumea a venit să se distreze. De Revelion, Rhys Lloyd are casa plină de musafiri. Căsuțele lui de vacanță de pe Lacul Oglinzii au succes, iar el a invitat tot satul să vină să bea șampanie împreună cu noii vecini bogați. Însă la miezul nopții, Rhys plutește fără viață pe apele înghețate ale lacului. În prima zi a anului, Ffion Morgan are un sat întreg de suspecți. Micuța comunitate este căminul său, așa că suspecții sunt vecinii, prietenii și familia ei - iar Ffion are și ea secrete de apărat. Cu minciuni descoperite la fiecare colț, curând întrebarea nu mai e cine a vrut să-l vadă pe Rhys mort… ci cine l-a ucis până la urmă. Într-un sat cu multe secrete, crima este doar începutul.

„(...) Se uită la căsuțe și se gândește la zidurile din bolțari de sub învelișul de lemn; la secretele pe care le adăpostesc. Nu știe cum a murit Rhys Lloyd, dar știe totuși ceva: la The Shore, suprafața luxoasă ascunde o poveste complet diferită.”

Nu este primul meu contact cu Clare Mackintosh - de la aceeași autoare, tot în cadrul proiectului drag mie intitulat Crime Club, am citit și Ostatica (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Cu toate acestea, îmi amintesc, însă vag, despre ce a fost cartea și, în orice caz, știu că nu s-a ridicat tocmai la nivelul așteptărilor mele. Și spun „așteptări” pentru că, din câte am auzit, Mackintosh se conturează ca fiind o voce destul de interesantă în literatura thriller - de altfel, chiar am și celelalte cărți ale autoarei în bibliotecă, însă bineînțeles că nu am ajuns la ele. Totuși, până acum nu mi se pare că am de-a face cu vreo autoare specială, care reușește să se detașeze de ceilalți autori (din ce în ce în ce în ce mai mulți) de thriller. De fapt, mi se pare destul de slăbuță, însă poate este destul de devreme să mă pronunț în această direcție - am citit doar 2 cărți semnate de ea (nu punem la socoteală și Dublura - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI -, pentru că e scrisă-n tandem cu multe autoare). Însă, până acum, din experiențele literare pe care le-am avut, niciuna nu a reușit să iasă în evidență drept o lectură „wow”, ci au fost doar lecturi OK-ish, rapide și, pe alocuri, interesante. Dar doar atât! Nicidecum memorabile sau de referință - cum, de altfel, poate nu toate cărțile își propun, din start, să fie!

„În mijlocul lacului, un bâtlan se scufundă după un pește și sparge sticla. Dacă îi spune, nu mai există cale de întoarcere.

Ffion trage adânc aer în piept.”

Cred că asta-i problema când ești autor consacrat și, probabil, ai un contract care vine la pachet cu necesitatea de a publica nu-știu-câte volume pe o perioadă determinată. Nu am idee de ce Mackintosh s-a decis să înceapă o serie, că-mi dau seama că tot mai mulți autori o ard pe serii - după care, eu unul, nu prea mă dau în vânt. Însă, în fine, să revenim la volumul de față. Întrucât l-am citit acum ceva vreme, și s-a dovedit a fi nu o carte prea interesantă, vag îmi amintesc ce s-a întâmplat - privitor la acțiune și încotro s-au îndreptat toate, știu doar că mi s-a părut totul mult prea lungit... Inutil de lungit & îndeajuns de lungit pentru a știrbi din interesul meu. Mai mult decât atât, îmi amintesc că nici personajele nu mi s-au părut a fi prea interesante, iar „ancheta” în sine a fost ștearsă de numeroasele „detalii” absolut irelevante pentru acțiunea cărții în sine. Mi-a amintit vag, dar foarte vag, de o carte scrisă de Claudia Piñeiro, însă în cazul Claudiei Piñeiro am avut parte de o radiografie excelentă a vieții obișnuite dintr-o comunitate restrânsă, în esență privilegiată, de oameni. Aici, doar un baleiaj foarte abstract al acestui tip de viață... Deși, părerea mea, ar fi putut poate să scoată mai bine în evidență care-i treaba cu acești „vecini bogați” și trecutul lor...

„- Și ai face bine să le tratezi mai bine decât ai tratat personalul meu, altminteri s-ar putea să uit cum se ține un secret.”

Partea OK la Ultima petrecere a fost faptul că a mers rapid, ceea ce tind să apreciez din ce în ce mai mult la cărțile thriller. Cred că, de fapt, cadența unei povești va defini ulterior și cât de mult ți-a plăcut (sau nu). Tocmai din acest motiv, cred că un scriitor de thrillere este necesar să știe cum să dozeze întocmai detaliile & descrierile - care pot fi chiar foarte importante - astfel încât să nu ajungă să plictisească. Știm cu toții cât de mult apreciem un thriller dinamic, un thriller care pare să curgă de la sine și care te face să dai pagină după pagină după pagini, pentru că neapărat vrei să știi ce urmează și încotro se îndreaptă toate, vrei să ajungi la sfârșit și să afli cum, de fapt, a stat treaba și, de cele mai multe ori, cine-e-vinovatul. Ei, în cazul de față nu am dat neapărat pagină după pagină cu sufletul la gură, dar recunosc că am fost curios încotro se îndreaptă toate. Însă, dacă ar fi făcut puțin rabat de detaliile inutile & descrierile fără vreo relevanță (in)directă asupra a ceea ce urmează, probabil mi-ar fi plăcut și mai mult. Însă, în cele din urmă, nu m-a convins, dar mă bucur în schimb că am citit-o și că o pot adăuga în colecția seriei de autor Clare Mackintosh din biblioteca mea.

„Își acoperă gura ca să-și înăbușe țipătul, tremurând din tot corpul.

Ce-a făcut?”

All in one, a fost o lectură pe care aș recomanda-o și pe care nu aș recomanda-o: cu o relativă reținere chiar aș recomanda-o celor care nu sunt neapărat fani ai genului, așadar nu au o experiență literară tocmai vastă în această direcție. În schimb, nu cred că aș recomanda-o celor care citesc majoritar cărți din genul thriller - nu e o carte care să aducă ceva nou, ceva special, care să te surprindă sau să se ridice la nivelul așteptărilor (de multe ori mari, în condițiile în care mai bine de 50% din totalul cărților citite până acum au fost thriller). Însă, este o carte care merge rapid, care nu te solicită, și care pe alocuri îți place. Oricum, eu unul, aș fi vrut să pot aprecia că această carte mi-a plăcut cap-coadă. Cu toate acestea, n-a fost să fie. Poate data viitoare, cine știe?! Am multe alte „etaloane” când vine vorba de cărți thriller, de unde și rating-ul relativ micuț (deși e mai mult de jumătate) pe care l-am dat cărții lui Mackintosh. Dar eu zic că nici 3 steluțe nu-s puține, nu-i așa? Deci, dacă nu sunteți fani ai genului, dar căutați o carte lejeră, pe alocuri interesantă, dar puțin deficitară în ceea ce privește tensiunea & dinamica (pe care eu le caut la un thriller bun), atunci v-o recomand cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Clare Mackintosh, Ultima petrecere (Ffion Morgan, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Clare Mackintosh, apărute și pe blog:

 | Dublura | Ostatica |

Dacă ar fi fost cu mine, de Laura Nowlin - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Young Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2023

Traducere: Irina Stoica

Laura Nowlin a studiat limba și literatura engleză, cu accent pe scriere creativă, la Missouri State University. Este nu doar o scriitoare ambițioasă, ci și o cititoare împătimită. Când nu muncește din greu la propriile romane, Laura lucrează la o bibliotecă publică, ai cărei clienți o inspiră mereu. Locuiește în St. Louis, alături de soțul ei muzician, de câinele lor nevrotic și de o pisică psihotică. Dacă ar fi fost cu mine (Editura Trei, colecția Young Fiction, 2023, traducere de către Irina Stoica) este primul roman al autoarei tradus la noi.

👦 ÎNCEP SĂ-MI DAU SEAMA TOT MAI MULT CUM A TRECUT TIMPUL ȘI-AM AJUNS ADULT 👩

„Dacă ar fi fost cu mine, totul ar fi fost diferit...”. În copilărie, Autumn și Finn erau nedespărțiți. Apoi ceva s-a schimbat. Sau poate s-au schimbat ei. Acum fac tot posibilul să se evite. Autumn are un iubit, Jamie, și un grup de prieteni apropiați. Finn a devenit acel băiat din școală în preajma căruia toți elevii își doresc să se afle. Totuși, în rarele momente când se întâlnesc, Autumn e cuprinsă de senzații ciudate, care nu-i mai dau pace. Începe să se întrebe dacă lucrurile ar fi putut să stea și altfel. Oare ar trebui să fie împreună? Pe măsură ce timpul trece, Autumn își dă seama că e posibil să aibă doar o singură șansă de a îndrepta lucrurile înainte să fie prea târziu.

„(...) De câteva zile mă tot gândesc la o idee pentru o poveste; brusc mi se pare momentul potrivit s-o scriu. Nu sunt sigură unde începe povestea, dar știu ce vreau să se întâmple.

Ca multe dintre poveștile mele, va avea un final tragic.”

Dacă tot am scris recent despre un alt romance, voi continua în aceeași manieră. Nu că despre acesta aș avea lucruri mai bune de spus, sincer, dar, comparând (și asta nu-i chiar relevant, dată fiind situația), romanul Laurei Nowlin a fost (relativ, cu puțin, nu prea mult) mai bun. Încep să-mi dau seama tot mai mult că, probabil, anumite cărți au-publicul-lor & ar-trebui-citite-la-o-anumită-vârstă pentru a-ți plăcea. Câtuși de puțin. Pentru a le înțelege și pentru a avea acces la poveste. Well, dat fiind că am 27 de ani și probabil „mi-a trecut vremea”, este prea puțin posibil ca astfel de cărți să-mi mai placă. De altfel, probabil nu aș fi ajuns la această carte dacă n-aș face parte din echipa editorială a unui website pe care, majoritar, se postează recenzii de cărți. Îmi asum faptul că fiecare recenzie pe care o voi face va fi una sinceră, din propria-mi perspectivă, așadar prin definiție subiectivă. Nu de alta, dar mai știu persoane care au citit acest volum și cărora, de altfel, chiar le-a plăcut. Nu spun că a fost o carte mediocră, pentru că a avut - și chiar a avut - părți care mi-au plăcut, care pe alocuri au reușit să-mi transmită ceva, spre deosebire de alte lecturi (a se vedea recenzia de mai jos) care mi s-au părut pur și simplu teribile.

„Nu pot să scriu nimic bun. Încerc și eșuez. Îmi dau seama acum că totul e fals. Mereu a fost așa. Îmi opresc calculatorul și rup foaia de hârtie.

Obișnuiam să-mi spun că trebuie doar să trec peste iarnă, că trebuie doar să aștept. Că totul va fi mai bine.

Și știu că iarna se va termina la un moment dat, dar nimic nu e cum ar trebui să fie.”

Nu voi vorbi despre acțiune și ce se întâmplă în carte, fiindcă nu-i spre interesul nimănui - și, sincer să fiu, abia dacă-mi mai amintesc ce s-a întâmplat în această carte. În schimb, îmi amintesc cu fidelitate modul în care m-a făcut să mă simt și, astfel, cum am perceput-o (fiindcă, deloc surprinzător, și acum o percep la fel). Mi s-a părut a fi o carte nu-pentru-mine, o carte pe care ușor aș trece-o cu vederea dacă aș vedea-o într-o librărie, dar la care, prin conjunctura dată, am ajuns. Și, sincer, într-un fel mă bucură faptul că am reușit să ajung la ea și să o citesc, fiindcă prea des o vedeam la alți cititori. Știam, chiar de la bun început, faptul că s-ar putea & este foarte probabil să nu-mi placă, dar am zis, meh, hai să-i dau o șansă. În plus, a fost lectura imediat următoare unei alte lecturi mult mai solicitante (cum, de altfel, fac mai mereu - după o carte care m-a solicitat, și care de multe ori ajunge să-mi placă, tind să aleg o lectură mult mai ușoară, în general din genul romance, asta dacă se întâmplă să am în bibliotecă vreo carte din acest gen). Deci, un plus a fost faptul că s-a citit foarte ușor, fără a mă solicita deloc, și cred că avem nevoie și de astfel de cărți, nu-i așa? Minusurile? Reprezentate de faptul că eu nu pot să simt o astfel de poveste, nu mă pot lăsa convins de ea, plus toate chestiile puerile care se-ntâmplă în ea. Chestii care, implicit, nu mă încântă și mi se pare că dau cărții un aer ușor lipsit de convingere. 

„Nu știu ce să-i răspund. Așa că mă uit la el. Zâmbește și mă trage din nou spre el, iar eu mă culcușesc în brațele lui și e cel mai firesc lucru din lume.”

Dacă ar fi fost cu mine n-a fost pentru mine, dar știu că romanul Laurei Nowlin are publicul ei. În schimb, eu îmi voi spune părerea subiectivă (pleonasm?!), deoarece despre asta este blogul meu. Nu pot avea în vedere variabile de ordin stilistic (cât de bine scrie autoarea, ce mijloace folosește și așa mai departe), deoarece sunt sigur că nu prea a avut în vedere astfel de criterii atunci când a scris (oare ceea ce spun deja are valoare definitorie?) romanul. În schimb, recunosc că anumite fragmente și pasaje chiar au reușit să mă miște puțin, adică am simțit că autoarea a investit ceva emoție. Cum, de altfel, se cade într-o carte de genul. În rest, întâmplări lungite și fragmente inutile, personaje care pe alocuri mi s-au părut antipatice, o poveste (sau mai multe?!) de dragoste destul de nereușită, care nu te convinge, și întâmplări care pur și simplu au fost inserate „ca să fie”. Un roman căruia i-am dat 3 steluțe cu ceva indulgență, fiindcă totuși pe alocuri mi-a plăcut, spre deosebire de alte cărți din acest gen pe care le-am citit și pe care, în general, am tendința de a le nota cu 2 steluțe. A fost o lectură rapidă, ușoară, light, dar care nu a ieșit cu nimic în evidență, dar totuși a reușit să fie (puțin) mai mult decât mediocră. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Când viața bate filmul, de Annabel Monaghan - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Runcanu 

Annabel Monaghan este autoarea a două romane pentru adolescenți, precum și a volumului Does This Volvo Make My Butt Look Big?, o selecție de schițe umoristice publicate în Huffington Post, The Week și The Eye Record. Când viața bate filmul (Editura Litera, colecția Blue Moon, 2023, traducere de către Laura Runcanu; Nora Goes Off Script) este debutul său în literatura pentru adulți. Annabel Monaghan locuiește în Rye, New York, împreună cu familia.

˙✧˖°🍿  UN TITLU NU-PREA-ORIGINAL PENTRU O CARTE LA FEL DE NU-PREA-ORIGINALĂ ˙✧˖°🍿 

Nora Hamilton cunoaște formula iubirii mai bine decât oricine. Asta este meseria ei, ca autoare de scenarii pentru un canal de filme romantice. Dar când soțul ei pleacă de acasă, părăsindu-i pe ea și pe cei doi copii, Nora transformă eșecul căsniciei sale în bani, scriind cel mai bun scenariu al ei, Casa de ceai. Nimeni nu este mai surprins decât ea atunci când scenariul este cumpărat pentru marele ecran, iar casa ei veche de o sută de ani este aleasă ca loc de filmare. Și cum cel mai sexy bărbat din lume, Leo Vance, este distribuit în rolul indolentului său soț, viața Norei nu va mai fi niciodată aceeași. În dimineața de după încheierea filmărilor și plecarea echipei, Nora îl găsește pe Leo pe veranda ei cu o sticlă de tequila pe jumătate golită și cu o propunere: să-i dea o mie de dolari pe zi ca să locuiască o săptămână în casa de ceai. Nu numai că cei șapte mii de dolari ar ajuta-o enorm pe Nora, dar el pare să aibă cu adevărat nevoie de acest refugiu. Plină de căldură, de spirit și înțelepciune, Când viața bate filmul este cel mai convingător gen de poveste de dragoste, genul real, în care iubirea este complicată de muncă, de copii și de bagajul emoțional care s-a adunat. Pentru Nora și Leo, acest fel de dragoste este mai cuprinzător decât se poate exprima pe marele ecran.

„(...) M-am surprins zâmbind în timp ce priveam pe fereastră din casa de ceai și întrebându-mă dacă nu cumva viitorul tocmai s-a deschis în fața mea.”

Voi fi scurt, foarte scurt, fiindcă nu prea pot spune nimic (de bine, în esență) despre acest volum. Unu la mână, se recomandă a fi debutul autoarei în „literatura pentru adulți” - dacă așa-i cazul, atunci încă sunt copil, dar, culmea, nici cărțile pentru adolescenți (în special romance) nu-s pentru mine. Doi la mână - mi s-a părut atât de irelevant totul & atât de plictisitor & fără sens, încât nici nu știu cum de am reușit să termin cartea (de fapt, am terminat-o pentru că am pitici-pe-creier care nu mă lasă să pun deoparte o carte începută, chiar dacă nu-mi place). Trei la mână - cică „(...) gen de poveste, genul real”, dar mie mi s-a părut că e departe de realitate & cum se-ntâmplă, de fapt, „lucrurile reale”. În fine. Nu mi-a plăcut mai nimic la cartea aceasta, dar i-am dat totuși 3 steluțe ca urmare a faptului că a fost o lectură ușoară, o lectură care nu m-a solicitat deloc, că venise imediat după o carte extrem de complexă & extinsă. I-am dat 3, deși, dacă stau să mă gândesc, merita 2, dar o lăsăm așa, în fine. Dincolo de toate, cred că și titlul m-a adus la liman fiindcă, pe bune, oare nu putea s-aleagă altceva? Așa-de-previzibil-și-așa-de-meh!

„(...) Sunetul vocii lui șoptindu-mi numele. Pielea lui netedă, acum umedă de sudoare. Senzația corpului meu deschizându-se către ceva atât de puternic încât nu știu dacă mă voi putea reîntoarce de acolo.”

M-am uitat pe Goodreads, când i-am dat rating-ul, și am văzut că are o medie imensă a rating-urilor, respectiv un număr foarte mare de rating-uri. Nu știu ce considerente au alți cititori atunci când dau steluțe unei cărți, dar, my God, cartea aceasta chiar nu are - din punctul meu de vedere - nimic special și nimic, implicit, care să justifice rating-ul ăsta atât de mare. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare este liber să citească ce vrea, dar cred că putem supune cărțile unei radiografii - din punct de vedere uman - și să avem în vedere niște criterii universal valabile când vine vorba de a face diferența între „o carte bună”, „o carte mediocră” și „o carte slabă”. Simt nevoia de a menționa că „mediocru” este acel ceva aflat între extremele „bun” și „slab”, implicit care nu iese în evidență prin nimic. Această carte nu doar că nu iese în evidență prin nimic, dar pur și simplu mi s-a părut slabă. Fadă. Fără emoție și fără sens. Pur și simplu, am avut impresia că Monaghan a umplut paginile și atât, bazându-se probabil pe popularitatea pe care o avea deja și care ar fi dictat faptul că, la rândul ei, cartea aceasta va fi apreciată. Nu cred că mi-a scăpat nimic mie, și dacă mi-a scăpat, atunci se justifică rating-ul imens pe care cartea îl are.

„(...) Întreaga morală a poveștii a fost că uneori oamenii pleacă, fără să ia nimic cu ei.”

După cum am spus, voi fi scurt, așa că mă voi opri aici. Pentru mine, Când viața bate filmul n-a avut absolut nimic special, a fost o carte pe care am citit-o pur și simplu ca s-o citesc, iar după ce am terminat-o am lăsat-o deoparte și... Cam atât! Nu cred că o voi recomanda cuiva, fie că-i fan sau nu romance, fiindcă am mai citit și eu cărți romance, iar unele chiar mi-au plăcut - să zicem! Așadar, probabil o voi lăsa deoparte și o voi uita, sau cel mai probabil am s-o dau cuiva care chiar o vrea, care a auzit de ea și ține neapărat s-o citească. În rest, chiar a fost o carte care nu mi-a oferit nimic. Nu m-a dezamăgit, oricum, asta pentru că nu am avut așteptări și, chiar dacă le-aș fi avut, ar fi fost foarte mici. Și chiar dacă ar fi fost foarte mici, aparent chiar nu ar fi reușit să le întreacă. Acum, când scriu asta, îmi dau seama că am să-mi modific rating-ul dându-i 2 steluțe, și nu 3 (tocmai am modificat pe Goodreads). Vă doresc lecturi cât mai frumoase și cu spor, cu dorința de a nu avea parte de cărți la fel de banale și de meh - cum am avut eu, din păcate, în ultima perioadă. Deși încerc să tot diversific ceea ce citesc, îmi dau seama că unele cărți pur și simplu nu-s pentru mine. Mai simt nevoia să menționez că această „recenzie” este strict subiectivă, bazată pe gusturile & predilecțiile mele literare. Spor!

Fragment din „Toți din acest tren sunt suspecți” (Ernest Cunningham, #2), de Johann Stevenson

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect

Limba originală: engleză

Traducere: Mihaela Apetrei 

ISBN: 978-606-40-2230-1

Număr de pagini: 416

Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva 

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: 

• Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice 

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

🪶FRAGMENT🪶

CAPITOLUL 9 

               Acum, scriind toate astea, am înțeles de ce mă simțeam atât de atacat, personal, de ceilalți scriitori. Cu toții avem uneori sindromul impostorului, nu e ceva nou printre romancieri. Nimeni nu este imun la încercarea de a încerca să-și demonstreze ceva lui însuși. Dar aici, la fes­tival, eram cinci oameni care încercau să-și demonstreze valoarea în mod creativ. Și, cu toate că păream motivat de aceeași vanitate, eu mă străduiam să dovedesc altceva: că oricare ar fi fost destinul care hotărâse ca în familia mea să moară cineva, în timp ce eu continuam să trăiesc, nu greșise câtuși de puțin.     

Terapeutul meu a pus și un nume acestui lucru: vina supraviețuitorului. Nu prea o vezi în romanele polițiste din Epoca de Aur. Protagoniștii termină o carte și apoi rămân în amorțire până când totul o ia de la capăt, cu prima pagină a următorului roman. Nu există un impact cumulativ al volumului de morți și de violență pe care le văd ei; nicio crimă nu li se întipărește în minte, nu le afectează psihicul, nu-i mănâncă de vii. Oricât de tare mi-aș dori să fiu ca acei celebri detectivi imaginari, în realitate eu sunt bântuit într-un fel în care ei nu sunt, adormiți între momentele când creatorii lor pun mâna pe stilou. Miss Marple nu are coșmaruri, asta încerc să spun.

Faptul că, într-un final, reușisem să-i spun toate astea lui Juliette m-a făcut să mă simt un pic mai bine. Legăna­rea ușoară a trenului m-a ajutat și ea, iar tăcerea noastră era confortabilă. Cei mai mulți părăsiseră deja vagonul, dar Wyatt și Wolfgang se aflau încă acolo. Wyatt avea în fața lui ceva ce părea un carnet de cecuri în care bătea ritmic cu stiloul. Nu auzeam ce vorbesc, însă, judecând după felul cum cealaltă mână a lui Wyatt strângea fața de masă și după faptul că stiloul nu se mișca să mai facă niște zerouri, Wolfgang n-avea să fie cumpărat.

În cele din urmă, Juliette a căscat.

— Cred că o să mă retrag. Vreau să mă trezesc de­vreme, să prind răsăritul — Aaron zice că-i o chestie unică în viață.

A arătat din cap spre vagon.

— Mergem?

— Aș vrea, m-am strâmbat eu. Speram să dau peste Simone la bar. O să mă mișc repede.

— Rahat!

Juliette a început să se bată cu palmele peste buzu­nare, cu toate că lucrul pe care-l căuta cu greu ar fi putut încăpea acolo.

— Eșarfa! Am uitat-o la micul-dejun, am uitat com­plet să i-o dau înapoi. Oh, fir-ar să fie! O să verific mâine dacă au birou de obiecte pierdute, sau poate că a luat-o cineva. Te superi dacă nu pomenești de asta când o vezi? Spune-i că am încă nevoie de ea. Nu că am pierdut-o.

Am spus deja că neglijența lui Juliette va fi un punct important în desfășurarea acțiunii. Și iată: eșarfa albastră trece dintr-o mână în alta. Acest macabru dă-mai-departe duce la un cadavru.

— Deci și ție ți-e frică de ea, am jubilat eu.

Mi-a aruncat o privire care spunea: Dacă n-ai de gând să mă ajuți… așa că am dat înapoi.

— Măcar nu poate ajunge prea departe. N-o să-i po­menesc nimic. Și încerc să mă mișc repede.

— Să nu întârzii, a spus ea și m-a sărutat. Și, dacă are vreo importanță pentru tine, să știi că mă bucur că ești aici. Exact aici. Cu mine.

Spuma din espresso martini a navigat de pe buza su­perioară a lui Simone pe obrazul meu, când mi-a vorbit.

— Nu-i un capăt de țară, Ernie. Las-o încolo.

— Pentru mine este.

— Și ce vrei să fac eu? Dacă aveai o problemă cu asta, n-ar fi trebuit să accepți scuzele lui Wyatt.

— N-am știut pentru ce sunt!

— Atunci de ce le-ai acceptat?

Am pufnit.

— Am fost politicos.

— Iar acum ar fi politicos să lași baltă toată treaba, înainte să te faci de râs.

Am expirat greu pe nas și am numărat trei inspirații și trei expirații. Simone era ca piatra cubică: rareori reușeam să calc ferm în apropierea ei. Dar fusese o zi grea și espressourile martini nu sunt cunoscute pentru proprietățile lor de dezamorsare a tensiunii. Dacă le-ar servi pe la summiturile politice, ar exista un război mon­dial la fiecare trei luni.

M-am îndreptat de spate și mi-am dres vocea.

— În regulă. Sunt clientul tău. Te-am angajat. Și îți cer să acționezi în numele meu într-o chestiune despre care cred că are un impact negativ asupra carierei mele. OK?

Simone a stat o secundă pentru a cântări seriozitatea din expresia mea, apoi a pufnit.

— Dacă aș fi știut că ai coloană vertebrală, Ernest, prietenia noastră ar fi putut înflori mai de mult.

Mi-a pus palma pe piept și m-a bătut ușurel, cu îngăduință.

— În niciun caz n-am de gând să vorbesc cu Wyatt despre asta, dar sunt mândră de tine.

— Dar deja ai vorbit cu el despre asta — v-a auzit un invitat certându-vă. Deci ceea ce-mi zici de fapt nu este că n-ai face-o, ci că este prea dificil și renunți?

— OK, bine. Am ridicat problema, așa cum a auzit și amicul tău. Dar ai și tu încredere în mine cu treaba asta, Ern: niciun autor nu vrea să audă toate conversațiile pe care le are echipa despre el. Îți zic doar ce trebuie să știi.

M-am dezumflat.

— Îți pasă și ție câtuși de puțin de cariera mea?

— Adică ce vrei să zici?

— Păi, azi-dimineață păreai grozav de prietenoasă cu McTavish și Wyatt. După ce a apărut comentariul.

Simone și-a terminat băutura și și-a rotit privirea prin bar. Având în vedere startul avut în zori și întunericul de afară, ar fi fost ușor de crezut că se făcuse mai târziu decât era, de fapt. Harriet și Jasper beau un pahar într-un sepa­reu aflat în partea opusă a vagonului. Brooke, președinta Mongrelilor, citea în colțul cel mai îndepărtat. Singura parte a corpului lui McTavish a cărei poziție se schim­base în ultima oră, în mod repetat, era cotul. Cele trei femei în vârstă, dintre care două împărțiseră desertul cu Juliette și cu mine, se purtau de parcă ar fi fost petrecerea burlăcițelor, dând peste cap pahar după pahar. Fiecare ținea pe masă câte un exemplar al aceleiași cărți, ca pen­tru un club de carte, cu toate că titlul de pe copertă nu aparținea niciunuia dintre scriitorii invitați la festival: Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, de Erica Mathison.

Știam cartea aceea. Fusese un fenomen viral. Prea mult sex ca să fie pentru consum de masă, nu îndeajuns pentru a fi de-a dreptul pornografică, dar îndeajuns de discutată prin saloane și la ora ceaiului ca să se fi vândut binișor, în câteva milioane de exemplare. Dacă scriitorii consacrați mă urau pe mine, categoric o disprețuiau de-a dreptul pe Erica Mathison. Cartea făcuse furori pe TikTok, care era deopotrivă o aplicație social media, dar și sunetul auzit pro­babil de cei ca Royce când noii scriitori găsesc cititori noi în medii noi. Cea de-a treia femeie, pe care n-o cunoscusem încă, cu părul răsucit într-un soi de stup argintiu, își arăta exemplarul cu autograf (Lui V!), zdrăngănindu-și brățările aurii, sclipitoare. Cartea avea pe cotor sigla Gemini Publi­shing și pe prima copertă un abțibild de la librăria Darwin — știam sigla pentru că mă dusesem acolo ca să-mi aranjez cărțile mai în față pe raft, numai că nu găsisem niciuna.

McTavish mi-a atras atenția, căci a lovit tare cu bas­tonul în podea. S-a ridicat de pe banchetă și s-a proptit zdravăn în baston, ca să stea în picioare.

— Așa! Acu’ la culcare cu ăsta.

S-a împuns în piept cu degetul mare și a strigat peste bar spre Cynthia. Un invitat a prins ocazia să țâșnească și să-i taie calea cu pixul pregătit și cu un exemplar din Vine noaptea deschis la prima pagină. Am crezut că și Brooke o să-i urmeze exemplul, însă Jasper a fost următorul care s-a adăugat micii cozi formate. El nu venise cu o carte și, când i-a venit rândul, a întins mâna prea devreme și apoi a trebuit să facă vreo câțiva pași cu ea așa, întinsă, ca o cârmă de vapor, până când a aterizat prostește în fața centurii lui McTavish.

— Jasper, a spus el.

McTavish a bombănit un salut, însă mâna lui Jasper a rămas nestrânsă.

Jasper a tușit ușor.

— Jasper Murdoch.

— Da. În regulă. Stai așa, a spus McTavish.

A pescuit un pix din buzunarul hainei și apoi a luat de pe bar un suport de carton pentru paharul cu bere, a mâzgălit ceva pe el și i l-a întins lui Jasper:

— Poftim.

Jasper a rămas o clipă nemișcat, răsucind suportul în mână, apoi s-a întors la masa lui și i l-a întins nevesti-sii, după care a sorbit din paharul cu băutură. Arăta ca unul care tocmai traversase curtea școlii ca să-i ceară o întâl­nire fetei de care se îndrăgostise, și părea acum complet stors de puteri și de rezervele de energie, totodată.

— „Lui Jasper Murdoch“, a citit Harriet de pe suportul de carton, apoi l-a îndesat în geantă. Uau! Asta se păstrează.

McTavish s-a împleticit pe coridorul care ducea spre restaurant și spre cabina lui, aflată mai spre locomotivă, iar apăsarea grea a bastonului se transmitea la fiecare pas prin podeaua subțire.

— OK, a reluat Simone după ce McTavish a dispărut din vedere și bufnetul ritmic al bastonului său s-a estom­pat aproape de tot.

Tonul lui Simone fusese ferm, șuierător, dar mai de­grabă în genul O să-ți zic ceva ce trebuie să auzi, și nu ca admonestare.

— Ca să știi și tu, suntem într-un parteneriat. Nu tre­buie să-mi spui ce am de făcut. Se presupune că avem încredere unul în altul.

— Eu doar…

Simone a ridicat un deget.

— N-am terminat. Știu că ești supărat. Înțeleg. Dar nu vreau să te iei cu McTavish, OK? Am auzit că situația e un pic tensionată între Wyatt și Henry. Au făcut afaceri di­rect multă vreme — Wyatt a pus gheara pe el înainte să-l adulmece vreun agent și nici acum nu are vreunul. Așa că fricțiunile dintre un anumit autor și un anumit editor s-ar putea să aducă niște oportunități pentru cineva ca mine, care să lucreze cu cineva precum prietenul nostru scoțian. Fără supărare, dar n-am venit într-o excursie ca asta ca să asist la discuțiile voastre. Dacă reușesc să-l aduc pe Henry la bord, o să-mi cresc vizibilitatea afacerii. Și o să crească și vizibilitatea ta, în virtutea faptului că ești o parte din businessul meu, așa cum sunt toți autorii mei. Și uite-așa, când o mână spală pe alta, cineva ca tine ar putea să capete un citat.

— Încerci să semnezi contract de reprezentare cu McTavish? am gândit eu cu voce tare. Și bineînțeles că Wyatt va urî chestia asta, probabil pentru că a primit seria cu Morbund contra unei sume de rahat plătite lui McTavish. Or, tu poți să-l ameninți că te duci cu el în altă parte, presupun.

Mi-a făcut semn să tac, cercetându-i pe cei din bar ca să vadă dacă nu cumva ne-a auzit cineva.

— Poți să fii și tu mai discret? Iisuse.

— Deci nu vrei să faci o scenă în legătură cu recenzia lui McTavish pentru că, ia să vedem, o să-ți distrugă ție șansele să semnezi cu el, dacă se întoarce împotriva ta? Și ar trebui să cred că-mi faci mie vreo favoare?

— Nu. O fac pentru mine. Normal c-o fac pentru mine. Ai auzit vreodată de capitalism?

M-a privit ca pe un idiot.

— Dar spun că ai putea să beneficiezi și tu din asta. Pe termen lung.

— Iisuse, toată lumea fură pe toată lumea în ziua de azi?

— Nu, de la mine nu. Să nu-ți faci idei!

M-a fulgerat un gând.

— Cine îl publică pe Wolfgang?

— Ah.

A trecut prin minte suportul rotativ de cărți de vizită din mintea ei.

— Brett Davis. De la HarperCollins. De ce?

— Wyatt încearcă să-l cumpere.

— Serios?

A pufnit.

— Nu m-am gândit că ar fi stilul lui. Hm. Încearcă să adauge un pic de clasă la lista lui, presupun. Să echili­breze rahatul ăla.

A făcut semn din cap spre clubul de carte din spatele nostru, ale cărui participante discutau cu o veselie nestă­pânită despre cartea Ericăi Mathison. Am ridicat tonul, ca să le acopăr.

— Și încă ceva: ai spus că McTavish nu dă citate.

Am ridicat o mână, în semn de apărare.

— Nu-i vorba despre mine, jur. Doar că mi se pare interesant.

— Nu dă, a confirmat Simone. Am fost și eu la fel de surprinsă ca tine. Fie Lisa sau editorul ei îl are la mână cu ceva nasol de tot, fie a făcut-o doar pentru expresia de pe fața lui Royce.

— A meritat, am comentat eu cu cruzime.

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

Cartea umbrelor (Trilogia memoriei, #3), de E. O. Chirovici - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Adam

Eugen Ovidiu Chirovici a publicat primul roman în 1991 și a desfășurat o bogată activitate literară și publicistică în România înainte de a se stabili în Europa de Vest în 2012. Opera lui de ficțiune a fost tradusă în patruzeci de limbi și se bucură de o largă recunoaștere internațională. O adaptare cinematografică a thrillerului Cartea oglinzilor, intitulată Sleeping Dogs (Fantomele trecutului) a fost lansată în 2024, avându-l pe Russell Crowe în rolul principal.

⛓ NIMIC NU TE POATE SCĂPA DE LANȚURILE GRELE ALE TRECUTULUI ⛓

Cartea umbrelor este ultima carte, care încheie Trilogia memoriei scrisă de Eugen Ovidiu Chirovici (din care mai fac parte Cartea oglinzilor și Cartea secretelor). Așa cum ne-a obișnuit, și de această dată autorul ne poartă prin minunata și neînțeleasa lume a amintirilor. Personajele sunt prinse într-un joc al realității în care amintirile pot redimensiona prezentul, iar ficțiunea poate schimba percepția întâmplărilor. Iar când la mijloc se află o crimă, adevărul poate fi o dimensiune interpretabilă. După întâlnirea cu un cuplu misterios la o petrecere în Manhattan, Jim Goldman pleacă în Mexic pentru a recupera un manuscris. Fragmentul nesemnat pe care îl descoperă acolo spune povestea unui scriitor consacrat, Autorul, a cărui soție a fost victima unei crime odioase. Incapabil să continue proiectul la care tocmai lucra, intitulat Cartea umbrelor, Autorul angajează un scriitor surogat care să îl ajute în acest sens. În curând, însă, acesta din urmă ajunge la concluzia că Autorul și-a ucis soția și că noul lui roman este o confesiune inconștientă. Prin urmare, el începe să scrie pe ascuns o altă versiune a Cărții umbrelor, menită a-l demasca pe Autor. Fragmentul descoperit în Mexic se sfârșește în acest punct. Jim decide să completeze manuscrisul cu propria lui versiune, însă în curând realizează că povestea din manuscris pare să aibă un corespondent real și că frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere.

„(...) Arta autentică este întotdeauna învăluită-n mister și accesibilă doar celor aleși.”

Un fascinant & plin de suspans roman - de la început până la sfârșit, nu am putut să-l las din mână. Iar asta nu-i puțin lucru, întrucât sunt mare iubitor de thrillere și mă dau în vânt după acest gen literar. Or, tocmai acest lucru deseori mă face, în același timp, să fiu foarte reticent & exigent cu lecturile (de această natură) pe care le am. Înainte să ajung la Cartea umbrelor, am avut niște experiențe neplăcute cu diferite cărți care se recomandau ca fiind geniale & nemaipomenite, dar s-au dovedit a fi doar-alte-cărți-care-abia-pot-fi-numite-thrillere. Drept urmare, și n-am să mint, am intrat în această lectură puțin rezervat, deoarece, de altfel, domnul E. O. Chirovici este foarte lăudat și apreciat - și tocmai acest lucru m-a făcut să fiu puțin rezervat. Dar, după primele pagini, am uitat de toate prejudecățile (nefondate, de altfel), fiindcă mi-am dat seama că așteptările au să-mi fie nu doar atinse, ci întrecute. În scurt timp, am dat gata cartea (n-am mai putut, pur și simplu, s-o las din mână), și mi-am dat seama că, într-adevăr, autorul chiar își merită toate laudele & aprecierile & merită toată atenția iubitorului de thriller. Mai ales a iubitorului de thriller care este în căutarea unei lecturi autentice, în care suspansul este atât de dens de-l poți tăia cu cioburile unei oglinzi... O oglindă a trecutului care s-a spart și a împrăștiat în jurul ei cele mai bizare & neașteptate comploturi.

„(...) În drum spre casă, am avut sentimentul straniu că vedeam pentru prima oară orașul, iar manuscrisul neterminat, pe care îl recuperasem doar ca să-l pierd definitiv, îmi schimbase viața pentru totdeauna.”

Romanul ne spune povestea lui Jim Golden, care printr-o conjunctură neașteptată ajunge să pună mâna pe un manuscris cel puțin la fel de bizar ca realitatea pe care deja o trăia. Își dă seama că acest manuscris este mult mai real decât s-ar fi așteptat, întrucât are corespondenți în realitate - atât de natură umană, cât și circumstanțială. De-aici, până la a se ajunge la o nebuloasă în care nu mai poți face diferența între realitate-ficțiune nu este decât un simplu pas, pe care E. O. Chirovici îl dictează cu o măiestrie fascinantă: fără a oferi prea multe detalii, fără a deveni redundant & plictisitor (ceea ce ar știrbi deosebit de mult valența unei cărți thriller), dar oferindu-i cititorului tot ce îi este necesar pentru a-l ține acolo, în fascinanta lume a romanului. Manuscrisul pe care Jim îl găsește ajunge să devină un fel de „suprapersonaj”, fiind cel care parcă dictează, în totalitate, viața acestuia. Angajându-se în a-l termina, Jim va ajunge să fie absorbit complet de „creație” - m-am gândit, pe alocuri, că ar fi un fel de catharsis, dar mi-am dat seama că, de fapt, de acest act creator pare să depindă întreaga viață a lui Jim. Bântuit de misterele din jur - ce s-a întâmplat cu Eve, de ce încep să dispară anumite persoane, cum de manuscrisul a ajuns tocmai în Mexic, de ce lumea pare să-i ascundă atât de multe lucruri - Jim se pierde (sau se dăruiește) în totalitate actului creator. Neștiind că, de fapt, la finele său Jim nu va mai fi același.

„Primele fraze ale unei povești nu reprezintă începutul acesteia, după cum nici ultima propoziție nu este sfârșitul ei, pentru că începutul și sfârșitul unei istorii nu există cu adevărat. Ele sunt doar momente subiective alese de cineva dintr-un șir neîntrerupt de posibilități, alegere care îți îngăduite să tragi cu coada ochiului spre ceva care a început, de fapt, cu mult timp în urmă, se desfășoară pentru o perioadă nedeterminată și se va sfârși cândva în viitor, sau nu se va sfârși deloc, ci doar se va repeta la nesfârșit.”

În general, nu-mi place să vorbesc prea mult despre acțiune & ce se întâmplă în carte, fiindcă nu are niciun sens. Însă, vă pot spune că se-ntâmplă foarte multe, însă NU prea multe pentru a-l obosi pe cititor. Mă voi repeta, spunând că E. O. Chirovici știe cum să-și fructifice intriga și talentul în așa măsură încât să nu exagereze, dar nici să fie auster, redundant. Am ales să-i dau 4 steluțe din simplul fapt că, bineînțeles, am niște „etaloane” atunci când vine vorba de cărți thriller, dar știu că (aproape) fiecare carte are acel ceva al ei. Ah, era să uit, parcă aș fi vrut ca personajele să fie puțin mai bine conturate, dar asta-i ceva care nu este vital (cel puțin într-un thriller) - este doar un lucru asupra căruia aș fi vrut ca autorul să insiste ceva mai mult. În rest, totul mi s-a părut foarte bine dozat, executat impecabil și dus în direcția potrivită, fără să fi simțit măcar o clipă că mă plictisește și obosește. Mi-a plăcut foarte mult și modul în care E. O. Chirovici, în Cartea umbrelor, a reușit să redea cu fidelitate ce înseamnă, în sine, actul creației pentru un scriitor - la rândul meu, cochetând cu scrisul, m-am identificat cu foarte multe aspecte de această natură. Chiar mi-a plăcut modul în care a făcut-o!

„(...) Eram eu cel care o visa pe Eve, era Eve cea care mă visa pe mine sau eram amândoi plăsmuiri ale visului unui necunoscut?”

În sfârșit, nu mă voi mai lungi, deoarece cred că am făcut-o destul și uneori am impresia că „spun multe” fără, de fapt, a spune ceva concret. Îmi dau seama tot mai mult că despre unele cărți nu prea poți să vorbești în adevăratul sens al cuvântului, spunând ceva relevant: despre unele cărți este îndeajuns să spui că le recomanzi, iar asta spune cam tot ce vrei să spui. După părerea mea, romanul care încheie Trilogia memoriei merită toată atenția, pentru că i se cuvine o atenție deosebită mai ales din partea cititorului iubitor de thriller - așa cum sunt eu. Și, implicit, dacă recomand această carte, eu chiar cred că înseamnă multe, fiindcă am o bogată & vastă & efervescentă experiență literară când vine vorba de cărțile din acest gen literar. Mă bucur tare mult că am reușit să pun mâna pe ea; și, mai mult decât mă bucură faptul că am citit-o, mă bucură faptul că nu m-a dezamăgit și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a oferit exact ceea ce-mi trebuia după multe-alte-lecturi-eșuate (bineînțeles, tot thriller). Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere (și nu mă refer doar la Cartea umbrelor, ci și la celelalte 2 volume din serie), fie că sunteți sau nu pasionați ai genului thriller!