Ostatica, de Clare Mackintosh (Crime Club) - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Ionescu 

Clare Mackintosh a lucrat doisprezece ani în poliție, apoi a fost jurnalist independent și consultant social media. A scris patru thrillere care au primit numeroase premii și au ajuns toate bestselleruri Sunday Times și New York Times. Cărțile ei au fost traduse în 40 de limbi și au fost vândute în peste două milioane de exemplare în întreaga lume. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci (2016, traducere de către Liviu Szöke), Te văd (2017, traducere de către Mihaela Ionescu), Lasă-mă să mint (2018, traducere de către Mihaela Ionescu) și După sfârșit (2020, traducere de către Mihaela Ionescu), precum și Dublura (2021, traducere de către Alexandra Fusoi), pe care o semnează alături de alte autoare: Sophie Hannah, B.A. Paris, Holly Brown.

„Îmi iubesc fiica. Nu am nevoie de notiță acum. Nu am nevoie de un memento. Nici măcar nu am nevoie să-mi imaginez chipul fiicei mele sau să invoc o amintire. Ceea ce simt pentru Sophia inundă fiecare venă, fiecare terminație nervoasă, până devine atotcuprinzător. Dragoste nespusă, nesfârșită. Și frică.”

Poți salva sute de vieți. Sau o poți salva pe cea mai importantă… La bordul primului zbor fără escală Londra–Sydney, atmosfera este încărcată. Se zvonește că printre pasageri ar fi multe celebrități, iar avionul va fi întâmpinat de ziariști la aterizare. Mina face parte din echipajul de cabină ales special pentru acest zbor. Se străduiește să se ocupe de pasageri și să nu-și facă griji pentru fetița sa de cinci ani sau problemele grave din căsnicie. Însă imediat după decolare, primește un bilețel anonim înspăimântător. Cineva vrea să se asigure că avionul nu va ajunge la destinație. Pentru asta, are nevoie de ajutorul Minei și știe exact cum s-o oblige să colaboreze. Mai sunt 20 de ore până la aterizare. În 20 de ore se pot întâmpla atât de multe.

„(...) Mi-e atât de dor de Sophia, încât efectiv mă doare în piept, cu sentimente de iubire și vinovăție amestecate, că sunt imposibil de separat. N-ar fi trebuit s-o părăsesc. Nu ar trebui să mă aflu deloc aici. Închid ochii strâns, făcând promisiuni tăcute, fără rost.”

Well, well... De unde să începem? Înainte de toate, vreau doar să spun că acesta este primul meu contact, exclusiv, cu Clare Mackintosh. Am citit și Dublura (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), însă este scrisă în tandem alături de mai multe autoare și, mna, nu se pune. Acum, vorbind despre această carte, pot spune următoarele: după ce am terminat-o, nu mi-am putut da seama dacă mi-a plăcut foarte mult sau, dimpotrivă, foarte puțin. Tocmai de aceea, nu i-am dat niciun rating pe Goodreads imediat după, ci mi-am dat timp să mă gândesc. Așadar, după ce am ajuns la o concluzie cu mine însumi, după ce am putut mai bine să analizez anumite variabile, mi-am dat seama că, de fapt, a fost o carte okay-ish, să zic așa. În esență, nu m-a surprins prea mult, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut faptul că a fost ceva oarecum diferit, chiar dacă nu tocmai pe placul meu. Recunosc, nu mi-a plăcut deloc cadrul acțiunii (un avion), și nici alternanța perspectivelor narative (ea, mina, care-l lasă pe el, Adam, acasă cu fiica lor, Sophia, și o dădacă bizară, Becca). În schimb, mi-a plăcut faptul că s-a citit rapid și, în esență, chiar m-a prins, adică voiam să văd ce urmează să se întâmple. Însă nimic mai mult, din păcate, dar asta este în regulă pentru că am plecat în lectură fără a avea așteptări (și nu știu de ce) mult prea mari - cred că am mai citit recenzii ale acestei cărți și cam toate sunau la fel!

„- Pentru fiecare bătălie câștigată, trebuie să existe sacrificii.”

Punctul de plecare nu mi s-a părut spectaculos - Mina este însoțitoare de zbor, se urcă într-un avion care abia acum are primul zbor, iar la bord se-ntâmplă niște lucruri extremiste, ceva grup de militanți pentru mediu, amprenta de carbon, și hotărăsc ei să facă ceva (aparent, să deturneze un avion) pentru a atrage atenția guvernului și, implicit, un semnal drastic de alarmă. Bun, total de-acord, chiar trebuie făcuți pași semnificativi în această direcție. Dar, pe bune, Mackintosh - ăsta să fie mobilul crimei, să zic așa? Nu, asta chiar nu m-a convins, iar Mina chiar nu mi-a plăcut ca personaj. De altfel, o parte mult mai interesantă s-a concretizat în paginile care surprindeau mărturiile pasagerilor, mare parte dintre ei fiind, de fapt, membri ai grupului care milita pentru mediu. Interesant să vezi care sunt de fapt motivele pentru care au decis să ia parte la acest plan. Apoi, cred că sfârșitul este cel care, iarăși, mi-a plăcut și mai mult, încât aproape că m-a făcut să-i dau patru steluțe cărții, și nu trei. Și dacă ar fi să mai spun ceva ce mi-a plăcut la carte, poate ar fi faptul că, pe alocuri, unele pasaje au fost destul de emoționante, pe lângă anumite întorsături de situație complexe - ideea că Adam ascunde ceva de Mina, ideea că Mina ascunde ceva de Adam (deși tipică, a fost interesant explorată de către Clare Mackintosh). 

„Ce trebuie să înțelegi este că nu mi-am dorit niciodată să fie cineva rănit. Dar știi cum se spune: nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Uneori, violența este singurul limbaj pe care îl înțelege lumea.”

Partea bună la Ostatica a fost, după cum am zis, că s-a citit rapid. Chiar am citit-o într-o singură zi și, sincer să fiu, mi-era dor de o carte pe care s-o dau gata în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Așa, bine, faptul că nu am citit-o rapid pentru că mi-ar fi plăcut e partea a doua, dar asta înseamnă că merge drept o lectură pe care s-o inserezi între două cărți ceva mai serioase. Îmi place genul thriller, asta știți cu toții, și chiar am mizat pe Mackintosh (dar nu pe această carte!) ca fiind o autoare care chiar să se numere, de ce nu, printre preferatele mele. Mai am alte cărți scrise de ea, acasă, și cu siguranță am să le încerc, dar cu romanul de față n-a fost să fie - chiar nu mi-a plăcut. De altfel, motivele sunt pur personale, întrucât n-am fost fan al cadrului în care s-a desfășurat acțiunea, nu mi-a plăcut cum au evoluat (de fapt, nici nu știu dacă aș putea vorbi de „o evoluție”) personajele și nici direcția în care s-a dus totul. Da, mi s-a părut autentic (asta, înainte de toate, pentru că n-am mai citit o carte a cărei acțiune să se desfășoare la bordul unui avion) faptul că a introdus și realitatea dureroasă a dinamicii pe care o cunoaște lumea în care trăim, mediul în special, văzută în principal prin perspectiva militanților.

„Ne-am pus în mișcare. Centurile de siguranță au fost decuplate, pasagerii s-au ridicat în picioare, semnalele sonore indicând că deja ne sunt solicitate băuturile. E prea târziu acum. Prea târziu să mai pot face ceva cu vocea aceea din mintea mea care mă avertiza să nu plec în cursa asta. E doar conștiința mea, atâta tot. Sentimentul de vinovăție pentru felul în care mi-am făcut loc aici, în loc să stau acasă cu Sophia; pentru că mă aflu aici, când viața ar fi putut arăta cu totul altfel.”

Fără să mai spun și altele, am să mă opresc aici. Aș fi vrut, poate, ca lucrurile să o ia într-o altă direcție, dar au fost multe scene care n-au reușit să mă convingă și, de la bun început, „justificările” chiar nu m-au mișcat deloc. Mi s-a părut puțin cam extremist (or, fix despre asta era, de fapt, vorba?) să faci așa ceva, adică să deturnezi un avion pentru a trage niște semnale de alarmă în ceea ce privește poluarea, extincția speciilor. Poate mi-ar fi plăcut să aflu mai multe „din spatele culiselor”, adică în ceea ce privește „grupul de teroriști” care au hotărât să ia această decizie. În orice caz, mă bucur, în cele din urmă, că am citit această carte, chiar dacă n-a fost o lectură memorabilă, de referință. A fost, în schimb, chiar relaxantă, pentru că s-a citit foarte rapid, nu m-a solicitat și nici nu m-a plictisit - iar uneori, de altfel, chiar avem nevoie de asemenea lecturi, nu? O recomand doar celor care vor să citească un thriller care merge rapid, alert, dar fără a satisface, neapărat, așteptările anumitor cititori (în special a celor care, în general, obișnuiesc să citească romane aparținând genului thriller).

„Se uită la noi acum - trebuie să plec. Nu le povesti ce ți-am spus, da? Este micul nostru secret. Rezistă și nu sufla niciun cuvânt. Fii cine vor ei să fii. Deocamdată. 

O să te anunț când va veni momentul.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Clare Mackintosh, Ostatica, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!