Furia, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariței: 2024

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides s-a născut și a crescut în Cipru. Are o diplomă de master în literatură engleză de la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și o alta în scenaristică de la American Film Institute din Los Angeles. Primul lui roman, Pacienta tăcută (The Silent Patient, 2019), a debutat pe primul loc în lista de bestsellere din New York Times și s-a vândut în peste 6,5 milioane de exemplare în toată lumea. A fost publicat într-un număr-record de 52 de țări. Cea de-a doua carte, Fecioarele (The Maidens, 2021), a fost, de asemenea, bestseller New York Times. Furia (The Fury, 2024) este cel mai recent roman al său.

🧿 CÂND TRE' SĂ MAI SCOȚI O CARTE & NU ȘTII DE UNDE 🧿

Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia. Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul... și o crimă. Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte. Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.

„Nikos nici nu-și mai amintea ultima dată când fusese atins. Ca să nu mai vorbim de sărutat.

Stătuse singur prea mult timp. Uneori se întreba dacă nu cumva e pe cale să înnebunească. Cei din cârciumă ziceau că vântul te scoate din minți. Însă nu era vântul.

Era singurătatea.”

Primul meu contact cu foarte popularul Michaelides - (aproape) toată lumea a citit Pacienta tăcută, așa-i? Și, de fapt, nu doar că a citit, dar a și adorat acel roman. Eu, unul, încă n-am pus mâna pe el. Dar, vorbind din perspectiva celor care au citit și prima carte a autorului, și care și-au propus să le citească și pe celelalte (și chiar au făcut-o), s-a lăsat înțeles un singur lucru: primul a fost genial, restul au fost basic & meh. Ce am crezut eu? Că dacă n-am citit Pacienta tăcută - deși urmează să o fac cât de curând -, s-ar putea ca volumul de față să nu mă dezamăgească chiar așa de tare, pentru că nu am niciun grad de comparație în ceea ce-l privește pe Michaelides. Se pare că n-a fost așa - oricât de mult aș fi vrut să-mi placă, volumul de față mi s-a părut un rateu total, de-o banalitate ieșită din comun și, colac peste pupăză, m-a enervat la culme. Motivele? Variate! Chiar nu mi-a plăcut deloc, dar d-e-l-o-c, și i-am dat 2 steluțe doar pentru că a mers destul de rapid, nu m-a solicitat, însă am vrut neapărat să-l termin cât mai rapid pentru a nu prelungi agonia & chinul. În esență, volumul ăsta mi-a lăsat impresia că autorul pur și simplu a fost obligat, contractual, să mai scoată o volum, și probabil n-avea inspirația necesară pentru a scrie un altul, așa că a adunat niște schițe și încercări de roman de când era mai tânăr și, mna, le-a trimis editurii. Pentru că, sincer, nu cred că am citit vreun thriller (wanna be) mai lacunos și plictisitor decât acesta.

„După cum știi însă, vrăjile nu durează veșnic. Într-o bună zi, vraja se stinge, farmecul se sfârșește; iluzia încetează.

Și nu mai rămâne absolut nimic.”

Nici n-am să vorbesc despre acțiunea cărții & ce anume se întâmplă în ea, fiindcă n-are niciun sens. Înainte de toate, nu se-ntâmplă multe. De fapt, se-ntâmplă multe, PREA MULTE, și asta nu mi-a lăsat decât impresia că Alex Michaelides doar a vrut să lungească volumul ăsta cât mai mult, probabil pentru că în contract se stipula și un număr minim de pagini. În fine. În ceea ce privește acțiunea, a lăsat de dorit. Personajele? Pur și simplu deloc convingătoare, cu dialoguri de-a dreptul lipsite de naturalețe, seci, vagi, fără vreun sens. Descrierea lor? Am trecut-o cu vederea, fiindcă pur și simplu nu mi-a păsat. În al doilea rând, vorbim despre lucrul care m-a enervat cel mai tare la volumul de față: adresarea directă a naratorului/personajului, la o adică cu „tu”, persoana a doua singular. Din dorința - cel mai probabil - ca acest roman să se transforme într-o destăinuire, într-un dialog ca de la prieten la prieten, autorul a apelat la acest artificiu. Rezultatul? În cazul meu nu a reușit decât să mă îndepărteze și mai mult de personaje & acțiune & eventualele emoții vrute a fi transmise. Dap! M-a îndepărtat și mai mult de esența (inexistentă) a cărții, și efectiv mă lua pe spate atunci când personajul mi se adresa cu „tu” („tu știi”, „tu crezi” și altele). Chiar n-am mai pățit asta până acum, dar „rețeta” aceasta chiar nu funcționează în cazul meu.

„Asta e povestea mea, pe scurt. Povestea unui plan splendid, bine-intenționat, care s-a încheiat în moarte. Ceea ce este o metaforă bună a vieții, nu?

Mă rog, a vieții mele, oricum.”

Mai departe, avem toate clișeele posibile într-un thriller - și nu doar că le avem, dar multe dintre ele sunt pur și simplu duse la o extremă nepotrivită. Aici, practic, mă refer la sfârșitul cărții - da, domnule Michaelides, am înțeles că mizezi pe „senzațional”, pe „șocant”, dar... Nu prea ți-a ieșit de data aceasta. Nope. Nu m-ai convins deloc de ce ai vrut să mă convingi, dar m-ai convins de faptul că pur și simplu ți-ai dorit să termini cartea aceasta cât mai rapid (te chinuia și pe tine, probabil). M-a chinuit și pe mine, te-a chinuit și pe tine - dar, ia uite, până la urmă tot am citit-o și tu tot ți-ai luat banii. Cine a câștigat până la urmă este evident... Oricum, chiar dacă am citit Furia și nu mi-a plăcut d-e-l-o-c, tot parcă sunt destul de intrigat de celelalte cărți. Am pus mâna și pe Pacienta tăcută, când a avut autorul lansare la București, și urmează să ajungă și la mine în perioada următoare. Sunt tare curios cum este volumul de debut al autorului - pentru că, așa cum am menționat deja, cam toată lumea care l-a citit mi-a spus că, într-adevăr, este net superior față de tot ce-a scris ulterior Michaelides. Asta-mi amintește de Markus Zusak care, cel mai probabil, a simțit o presiune enormă după ce a publicat Hoțul de cărți - după cum și el a menționat, cărțile pe care le-a scris ulterior nu se ridică la înălțimea volumului de debut.

„Dar mă tem că nu-i decât ficțiune.

Viața reală s-a dovedit a fi cu totul altfel.”

În orice caz, tind să cred că genul thriller devine din ce în ce mai „răsuflat”, să spun așa - de fapt, nu neapărat genul, pe cât cărțile de acest gen care continuă să apară. Cel puțin din punctul meu de vedere, uneori am impresia că le-am citit cam pe toate și puține mă mai conving, mă mai surprind. Nu mă mai încântă senzaționalul (deseori relevat la sfârșit), nu mă mai încântă întorsăturile alea de situație de-a dreptul neașteptate (decât atunci când CHIAR se potrivesc contextului și nu sunt puse doar ca să... șocheze). Vreau să citesc thrillere bune, thrillere care aduc ceva nou, aduc ceva diferit - și nu doar variațiuni pe aceeași temă dată, lucruri nu noi, ci doar într-o formă (aparent) nouă. Ingredientele cărții de față sunt aceleași care au fost folosite și refolosite de o mulțime de alți autori pe care i-am citit. Însă, dacă și scriitura este banală, pe alocuri chiar ridicolă, atunci chiar nu-i cazul să pot aprecia cartea respectivă. Așadar, primul meu contact cu Alex Michaelides a fost un dezastru total, și nu știu dacă să mai am speranțe... Totuși, aș acum am menționat deja, voi citi și romanul de debut al autorului. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice, de Jim Al-Khalili și Johnjoe McFadden - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana-Maria Cojocaru

Jim Al-Khalili (născut în 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science, Black Holes, Wormholes and Time Machines (Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, Humanitas, 2021) și The World According to Physics (Ce ne spune fizica despre lume, Humanitas, 2022). Johnjoe McFadden este profesor de genetică moleculară la Universitatea din Surrey şi editor al unor tratate importante de biologie moleculară şi biologie sistemică a tuberculozei. De peste un deceniu s‑a specializat în tuberculoză şi meningită, inventând primul test molecular de succes pentru meningită şi primind premiul Royal Society Wolfson Research Merit pentru descoperirile sale. Este autor al volumului Quantum Evolution, coeditor al Human Nature: Fact and Fiction şi scrie pentru Guardian despre subiecte legate de plantele modificate genetic, droguri psihedelice şi mecanică cuantică.

În ciuda progreselor biologiei moleculare din ultimele decenii, nimeni n-a reușit să creeze viață pornind exclusiv de la materie nevie. Ce anume scapă înțelegerii noastre privind fenomenul vieții, cel mai uimitor din universul cunoscut? Un fizician, Jim Al-Khalili, și un biolog, Johnjoe McFadden, încearcă să găsească răspunsul la această întrebare din perspectiva unui nou domeniu de cercetare: biologia cuantică. Ideea că mecanica cuantică, teoria care descrie lumea la nivelul atomilor și moleculelor, are de spus un cuvânt decisiv în biologie a fost avansată încă din anii 1940 de Erwin Schrödinger, autorul celebrei cărți Ce este viața?, dar până relativ recent au lipsit datele experimentale care s-o susțină. Al-Khalili și McFadden aduc în Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice dovezi fascinante că fotosinteza, acțiunea enzimelor, simțul olfactiv, orientarea în zbor a păsărilor sau fluturilor care migrează și mecanismele genetice pot fi înțelese doar apelând la fenomene cuantice. Viața se află la frontiera dintre lumea clasică, guvernată de legile newtoniene și termodinamică, și strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani. Poate că abia creând-o noi înșine am ajunge să înțelegem cu adevărat ce e viața, iar astfel am beneficia de tehnologii care să permită, de pildă, vindecarea țesuturilor noastre deteriorate.

Nu este primul meu contact cu Jim Al-Khalili. Tot semnate de el am citit volumele Ce ne spune fizica despre lume (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI) și Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp (dacă vă interesează părerea mea, o găsiți AICI). Bineînțeles, mi-au plăcut mult, în primul rând pentru că I am a science nerd (dar nicidecum expert), și-mi place mereu să mă documentez, să aprofundez ceea ce știu deja, să descopăr noi idei & teorii. Însă, mai mult decât orice, îmi place atunci când o carte reușește să fie în contradictoriu cu ceea ce știam sau credeam sau speculam eu. În esență, sunt un fan al științei și îmi place să descopăr tot mai multe despre lumea înconjurătoare pentru că, na, mereu am fost atras de științele exacte și însuși domeniul meu de activitatea și profesia mea sunt parte integrantă a științelor exacte. De aceea, am în bibliotecă o selecție destul de variată de cărți de nonficțiune, în esență cărți științifice. Iar, dintre acestea, cărțile semnate de Jim Al-Khalili se numără printre preferatele mele. Pentru că din fiecare carte semnată de el pe care am citit-o, am simțit nu doar că aflu lucruri noi, dar am reușit să înțeleg mult mai multe aspecte despre lumea înconjurătoare. O lume atât de vastă. O lume atât de complexă. O lume atât de fascinantă & magică - și, totuși, încă atât de puțin cunoscută și descoperită.

Înainte de toate, eu am dat 5 stele acestei cărți pentru subiect - un subiect fascinant, un subiect încă deosebit de important, aflat la început, dar care are potențialul de a explica atât de multe privitoare la lumea din jurul nostru. În al doilea rând, am dat 5 stele acestei cărți pentru că, în general, Jim Al-Khalili știe cum să își livreze informațiile, știe cum să își susțină teoriile, fără a încerca, însă, să te convingă neapărat de ele. Cu alte cuvinte, are expertiza și experiența necesare pentru a face acest lucru. „Biologia cuantică” nu știu dacă este un truism neapărat, cel puțin nu în momentul de față, însă încă are potențialul de a fi explorată și de, după cum am spus, de a oferi răspunsuri marilor întrebări ale comunității științifice. De asemenea, are potențialul de a ridica nenumărate alte întrebări, întrebări care ar deschide calea unor noi științe, unor noi dezbateri, unor noi explicații? Cine știe. În orice caz, ne-am putea gândi la următoarele - când fiecare reacție chimică sau activitate electrică dintr-un organism viu își bazează viabilitatea pe interacțiunea particulelor cuantice, în esență, ar fi nevoie de o știință separată? Ar fi nevoie de „biologia cuantică”? Cei din domeniu - care nu-s chiar mulți, ci relativ puțini -, cum ar fi fizicianul Jim Al-Khalili și biologul Johnjoe McFadden, sunt de părere că da, chiar ar merita o știință separată...

La nivelul biologiei cuantice, multe efecte cuantice, cum ar fi întricarea cuantică, au un impact direct asupra sistemelor macromoleculare - fie că este vorba despre capacitatea unei păsări de a folosi o așa-zisă „busolă magnetică moleculară”, sau de ceea ce stă la baza fotosintezei, multe „fenomene” par să descrie un comportament cuantic relativ bizar - care i-ar surprinde atât pe biologi, pe cei care nu-s nocivi ai științei, cât și pe cititorul neavizat, neexperimentat. Autorii sugerează că acesta ar fi unul dintre motivele pentru care, de altfel, viața poate exista, se poate concretiza. Există două aspecte esențiale ale cărții, cu adevărat fascinante. Unul dintre ele este explorarea modului în care fotosinteaza are la bază efecte cuantice (și, de fapt, nu ar putea funcționa fără acestea, nu doar că are la bază astfel de efecte). Este fascinant faptul că electronul, aflat în stare de excitație, care urmează a fi transmis ca sursă energetică spre centrul de reacție al fotosintezei, nu are cum „să parcurgă” acest drum fără a folosi probabilitățile cuantice (pentru infinitele căi pe care le are) pentru a găsi exact drumul către centrul de reacție. Pe măsură ce cei doi autori explorează această improbabilitate incredibilă ca electronul să ajungă unde trebuie, devine tot mai evident faptul că trebuie să fi existat, încă de la început, un efect cuantic care să „dirijeze” acest proces.

În Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice, mi s-a părut totuși că fizica cuantică (și mecanica cuantică) sunt prezentate destul de difuz, probabil ca urmare a faptului că a avut doar rolul de a fundamenta, și asta la modul general, ideea de „biologie cuantică”. Aflăm că particulele cuantice pot fi în două locuri în același timp (unde, în realitate, nu se află niciodată într-o locație fixă), și că spinul cuantic ar sugera literalmente modul în care o particulă se învârte (când, de fapt, nu o face). Nu spun că poate ar fi niște greșeli ale autorului, pentru că nu cred acest lucru, dar cred că aceste idei au fost introduse doar la nivel superficial pentru a putea înțelege alte informații ulterioare. Spre exemplu, în carte putem afla și de ce (cel puțin după Al-Khalili), fenomenul de „inseparabilitate cuantică” (în limba engleză quantum entanglement) nu face posibile fenomenele paranormale, telepatia. Într-un anumit punct, autorii insistă destul de mult pe detalii biochimice care, pentru mulți, ar putea foarte ușor să fie neinteresante, plictisitoare, mult prea tehnice. În fine, cred că în cele din urmă putem ignora partea de „fizică cuantică” din carte, dar nu putem ignora detaliile biologice. Oricum, Jim Al-Khalili și Johnjoe McFadden au scris împreună o carte cu un subiect fascinant, o carte care ne introduce într-o nouă ramură a științei. O ramură minunată, strălucitoare și extrem, extrem de ofertantă!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jim Al-Khalili, apărute și pe blog:

| Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp | Ce ne spune fizica despre lume | 

Drumul, de Cormac McCarthy - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariței: 2022 (prima ediție apărută în 2009)

Traducere: Irina Horea 

Cormac McCarthy s-a născut în Providence, Rhode Island, în 1933. Studiază, timp de doi ani, artele liberale la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 se înrolează în aviația militară a SUA, petrecând doi ani în Alaska. Nu își termină studiile pentru că se mută la Chicago, unde scrie primul său roman, The Orchard Keeper, publicat în 1965 și recompensat cu William Faulkner Award. În 1966 primește o bursă Rockefeller și ajunge la Ibiza, în Spania, unde termină al doilea roman, Outer Dark. Urmează romanele: Child of God (1973); Suttree (1979); Blood Meridian, or the Evening Redness in the West (1985; în 2006, romanul ocupă locul trei într-un top al revistei New York Times Magazine); The Border Trilogy: All the Pretty Horses (1992; câștigător al National Book Award și National Books Critics Circle Award și ecranizat în 2000, în regia lui Billy Bob Thornton), The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998); No Country for Old Men (2005; ecranizarea din 2007 în regia fraților Coen a câștigat patru premii Oscar), Drumul (The Road, 2006; câștigător al Pulitzer Prize 2007 și James Tait Black Memorial Prize 2006, ecranizat în regia lui John Hillcoat în 2009). Cormac McCarthy a mai scris un scenariu de film, The Gardener’s Son (1976), și două piese de teatru, The Stonemason (1995) și The Sunset Limited (2006). În toamna anului 2022 apare dipticul romanesc alcătuit din Pasagerul (The Passenger; Humanitas Fiction, 2023) și Stella Maris (Humanitas Fiction, 2023), care întrețese povestea unei familii atinse de aripa geniului și frumuseții, dar și a nebuniei. Cormac McCarthy încetează din viață în 2023.

✘ PORTRETUL PĂMÂNTULUI LA SFÂRȘITUL UMANITĂȚII ✘

O iarnă atomică în care nu mai există animale sau plante, singura prezență constantă fiind foamea, și orice întâlnire între două ființe omenești poate sfârși într-un act de canibalism. Iată decorul postapocaliptic prin care călătoresc un bărbat fără nume și fiul lui, încercând să ajungă la mare. Au un pistol cu două gloanțe, ceva resturi de mâncare și niște pături vechi – și, foarte important, se au unul pe celălalt. Supraviețuirea înseamnă însă amoralitate, după cum învață copilul studiindu-și tatăl, a cărui dragoste pare a fi ultimul lucru rămas din lumea veche, ultima realitate confortabilă și ocrotitoare. ,,Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază“ – aceasta este starea de spirit în lumea lui McCarthy, pe care n-o colorează decât foarte rare detalii de un umor nostalgic: ultima sticlă de Coca-Cola sau singura inscripție ce a supraviețuit dezastrului nuclear – rămășițele unei civilizații semănând neliniștitor de mult cu a noastră, căreia i s-a promis o resurecție.

„Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice. Purtate, împrăștiate și din nou purtate departe. Totul desprins de orice liman. Rămas fără niciun reazem, în văzduhul plin de cenușă. Singurul sprijin, o respirație, scurtă și tremurătoare. De mi-ar fi inima de piatră.”

Fascinant roman. Pur și simplu fascinant. L-am citit într-o zi și, sincer să fiu, nu-mi amintesc carte a fost ultima carte care a reușit să mă țină acolo atât de acut. Mi-a plăcut enorm; și, deși i-am dat 4 steluțe, și nu 5, am făcut asta pentru simplul fapt că așteptările mele erau cu totul altele, în sensul în care credeam că această carte este una cu zombie (nu mă întrebați de ce!), dar se pare că n-a fost așa. Oricum, nu justifică în totalitate de ce i-am dat 4 și nu 5, pentru că alt motiv chiar n-am. Însă, dincolo de asta, în Drumul am descoperit nu doar o atmosferă de-a dreptul fascinantă, o tensiune atât de densă de parcă aș fi putut-o tăia cu cuțitul, ci și o poveste de viață, să-i zic așa, de-a dreptul tragică. Nu m-am gândit vreodată că un astfel de scenariu ar fi posibil - și, de altfel, de ce n-ar fi -, însă cartea asta chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să mă întreb: oare ce-aș face în astfel de circumstanțe? Oare cum aș reacționa? Oare în ce s-ar transforma „moralitatea” (oricum, din ce în ce în ce mai știrbită în ziua de astăzi)? Într-o oarecare măsură, Cormac McCarthy mi-a oferit răspunsuri - da, este exact răspunsul ăla la care cu toții, poate, ne gândim. Ce-am face pentru a avea grijă de cei dragi în condițiile în care, ei bine, oricum nu mai avem nimic de pierdut... în afară de propria viață?

„Se trezi în întunericul pădurii, printre frunze, tremurând violent. Se ridică în capul oaselor și bâjbâi după băiat. Atinse cu mâna coastele lui slăbănoage. Căldură și mișcare. Bătăile inimii.”

Totuși, printr-un personaj, și anume fiul, mi-am dat seama că McCarthy a încercat să scoată la lumină faptul că, chiar și într-o lume în care întunericul domnește, un strop de bunătate, un strop de lumină ar putea schimba cu totul coordonatele lumii. Într-o țară în care nu există decât rămășițe, în care singurul „motor al lumii” este reprezentat de încercarea de a supraviețui de pe o zi pe alta, de a mânca, nevoi pur și simplu biologice, pericolul pândește la orice colț. Pericolul care, în esență, ia forma omului, iar omul care ia forme din ce în ce mai necunoscute. Mai rele. Mai diabolice. Cu acțiunea parcă plasată într-un film de groază, Cormac McCarthy scrie un roman care rezistă testului timpului, iar motivele sunt evidente: nu doar că este un roman profund, un roman foarte bine scris, ci este un roman care foarte ușor se transformă într-o stare de spirit. Îți pune întrebări, dar în același timp nu te lasă să găsești un răspuns, pentru că ritmul alert & dinamica te fac să vrei să descoperi și mai multe, să vezi încotro se vor îndrepta toate. De foarte mult timp am vrut să pun mâna pe această carte și chiar mă bucur că, deși o aveam în bibliotecă de ceva vreme, simt că am citit-o la momentul-ăla-potrivit-când-a-trebuit-citită! 

„(...) Poate veniseră să-l avertizeze, își zise. În legătură cu ce? Că nu putea aprinde în inima băiatului ceea ce se prefăcuse în cenușă în inima sa. Chiar și-acum, o parte din el își dorea să nu fi găsit niciodată acest refugiu. O parte din el își dorea tot timpul ca totul să se termine.”

Nu aflăm numele personajelor, și asta probabil este un „artificiu” pe care McCarthy l-a folosit - într-o astfel de lume întunecată și diabolică, identitatea nu mai contează. Nu mai contează decât faptul că, în fine, oricând ai putea deveni felul principal de mâncare al altui om. Da, orice întâlnire între cel puțin doi oameni se poate transforma cu ușurință într-un act de canibalism. Să nu mai vorbim despre faptul că cei doi sunt (aproape) lipsiți de apărare, nevoiți să-mpingă în „drumul lor” un cărucior în care au reușit să mai strângă și ei cele necesare supraviețuirii. Însă, poate, cea mai importantă (și puternică) armă pe care o au este că sunt împreună: tatăl și fiul, încercând să răzbată într-o lume dominată de teamă, în care moartea poate fi ceva de doar o simplă secund. Un cuțit înfipt unde trebuie, un glonte care să atingă organul potrivit. După cum și autorul spune la un moment dat, „Suntem morții vii bântuind prin decorul unui film de groază” - și fix aceasta este starea de spirit pe care, de altfel, Drumul reușește să ți-o transmită: un film de groază în care ne-am putea, de ce nu, regăsi în orice moment... Lumea aceasta este de-a dreptul plină de hazard și atât, atât de fragedă...

„Ce-ar fi dacă ți-aș spune că e un zeu?

Bătrânul clătină din cap. Am trecut de faza asta. De ani de zile. E mai bine să fii singur. Așa că sper să nu fie adevărat ce-ai spus, pentru c-ar fi îngrozitor să fii pe drum cu ultimul zeu, chiar sper să nu fie adevărat. Lucrurile se vor îndrepta după ce toată lumea va fi dispărut.

Chiar așa?

Bineînțeles.

Se vor îndrepta pentru cine.

Pentru toată lumea.”

Enorm de mult mi-a plăcut această carte, și-n special felul în care Cormac McCarthy scrie. Pe alocuri ți s-ar putea părea anemic, cu fraze scurte și dialoguri seci, fără metafore și alte artificii stilistice. Dar, dacă te uiți mai atent, vei vedea că Cormac McCarthy inseră niște detalii de-a dreptul fascinante, care reușesc să reitereze și mai bine această „atmosferă” de-a dreptul înfiorătoare: un ultim semn înscris, o ultimă doză de Coca-Cola care parcă păstrează o urmă a umanității trecute. Un stil muzical, un stil care, pe alocuri, capătă și conotații profunde. Nu știu, mi se pare că autorul a reușit să livreze un fel de portret al lumii postapocaliptice care te bântuie și te urmărește. N-ai vrea să fii, de fapt, în această lume. N-ai vrea ca lucrurile pe care le-ai citit aici să se transforme vreodată în realitate. Nu-s vreun conspiraționist, dar știu că în această lume se întâmplă, din păcate, orori care nu-s scoase la lumină. Iar de la acestea, până la un eventual scenariu de genul, sunt la fel de sigur că nu este cale lungă. Însă, până atunci, prefer să citesc despre, și nu să trăiesc în. Cu cea mai mare încredere vă recomand această carte pentru că sunt absolut sigur că va fi o lectură cu adevărat memorabilă!

Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romance, de William Hansen - Recenzie

Editura: Humanitas

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2022

Traducere: Anca Bărbulescu

Cea mai cuprinzătoare antologie de narațiuni populare antice de până acum, Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane reunește aproape 400 de fragmente din texte ilustrând toate tipurile de teme, genuri și specii literare. O atenție specială este acordată formelor mai puțin convenționale, precum legendele – eroice, istorice, religioase, supranaturale și urbane –, novellele și poveștile milesiene, anecdotele, glumele, poveștile gogonate, fabulele, basmele, poveștile în lanț, poveștile cu clenci și aretalogia. Dincolo de miturile clasice cu zei și eroi, putem găsi în acest volum povestiri inspirate de existența cotidiană, cu protagoniști din toate straturile sociale – regi și atleți, filozofi și soldați, preoți și negustori, dramaturgi și războinici, prințese și curtezane, legiuitori și actori, taumaturgi și țărani –, care evoluează într-o lume populată de zei și spirite ale naturii (satiri, centauri, nimfe), fiinţe polimorfe (lamii, vârcolaci), fantome și strigoi. Aceste povești alcătuiesc ceea ce clasicistul și folcloristul William Hansen, editorul cărții, numește Cealaltă Mitologie, mai puțin cunoscută cititorilor de rând, ba chiar și specialiștilor.

🏺MITOLOGIE, NELINIȘTE, FANTASME, UMOR, PATIMI, POEZIE & ANTICARI 🏺

„Aceste povești spuse de greci și de romani în viaţa lor de zi cu zi ne deschid o perspectivă unică asupra fantasmelor, neliniștilor, umorului, patimilor și valorilor anticilor, fie ei tineri sau bătrâni, femei sau bărbaţi, liberi sau sclavi. Ele ne arată la ce cugetau oamenii din vechime, ce frici aveau și ce îi făcea să se cutremure de râs. Am ales să prezint aceste naraţiuni atât pentru felul în care sintetizează viaţa și gândirea Antichităţii, cât și pentru pura plăcere pe care o oferă ca povești, ca forme de exprimare ale unei arte vechi și rafinate. Toţi cititorii sunt invitaţi să-și închipuie că sunt oaspeţii Elenei, care, după cum spune Homer în a patra carte a Odiseei, toarnă nepenthés, minunata iarbă de leac, în olurile cu vin, pune să se umple pocalele, izgonind orice jale, furie sau gând nefericit, și-i îndeamnă pe cei adunaţi să-și petreacă timpul în desfătare și depănarea poveștilor.“ — WILLIAM HANSEN

Mereu am fost fan al mitologiei, și cred că totul a luat naștere citind cele două volume din Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. De-atunci, am citit absolut orice a apărut la noi. Și nu puteam, bineînțeles, să trec peste acest volum. Mai mult decât oricare altul, cred că aici am găsit o perspectivă aproape exhaustivă asupra miturilor greco-romane, cu tot ce-nseamnă acestea: suprarealism, trădare, tradiție, morți bizare, învingeri victorioase și înfrângeri mai puțin victorioase, războaie iscate din absolut nimic, dar care au căpătat proporții colosale, zei & spirite ale naturii, filosofi și oratori, oratori și filosofi, pseudofisolofi, poeți și pseudopoeți... Absolut orice ți-ai dori. Deși este o carte care se-ntinde de-a lungul a mai bine de 500 de pagini, pur și simplu m-a ținut acolo și nu m-a plictisit deloc. Am râs, m-am amuzat copios la foarte multe povești, am recitit povești pe care le știam deja aproape pe de rost. Pe de altă parte, în acest volum William Hansen reunește și povești mai puțin cunoscute din mitologia greco-romană, și chiar m-a încântat să descopăr noi lucruri privitoare la miturile și legendele greco-romane. Ah, da, să nu uităm de povești - astea, de altfel, s-ar putea să fie mai puțin cunoscute de către cei pasionați de mitologie.

Foarte multe dintre povestirile și narațiunile din acest volum oferă o perspectivă chiar profundă asupra modului în care decurgea viața - și valorile gândirii - în perioada Antichității. Cred că, dincolo de faptul că mi-au plăcut ele nespus, prin valoarea lor intrinsecă, mi-a plăcut extrem de mult și modul în care William Hansen le-a prezentat - cu umor, cu sarcasm, cu ironie fină & delicioasă. Povești inspirate din viața cotidiană, cu protagoniști de din toate păturile sociale ale vremurilor respective - regi, cerșetori, filosofi, mai mari ai satelor, soldați, prințese, curtezane, actori și actrițe, țărani și țărăncuțe, oameni învățați și mai puțin învățați. Oricum ar fi, efervescența povestirilor & glumelor & basmelor & fabulelor și a orice întâlnești în această carte nu poate fi pusă la îndoială. Un volum pe care eu l-aș recomanda oricui este pasionat de mitologie și care vrea să descopere (și) mai multe despre acest frumos & impresionant „domeniu”. Am savurat fiecare povestire, m-am delectat cu lucruri pe care deja le cunoșteam și cu lucruri pe care le cunoșteam mai puțin; și, în cele din urmă, am apreciat enorm cât de bine arată cartea asta și că va arăta tare, tare frumos în biblioteca mea. Chiar este un volum căruia îi acord un loc de onoare, să zic așa, pe rafturile mele.

Este oarecum impropriu să spun că „fac o recenzie” acestei cărți, pentru că nu prea am ce recenza. Pot doar să scriu câteva rânduri despre ea aici, astfel încât, dacă în vreun fel sau altul dați peste ele, să-ncerc să vă conving de faptul că, într-adevăr, ar merita atenția voastră. E o carte scrisă foarte bine, atent documentată și totuși nu detaliată, să spun așa, astfel încât să te plictisească. Cartea este împărțită în mai multe părți, cum ar fi „Regi și prințese”, „Zei și duhuri”, cu subcapitolele „Revelații divine”, „Mitologia măruntă”, „Creaturi care își schimbă înfățișarea”, „Duhuri”, „Primii taumaturgi” și altele, capitolul „Legende pe teme diverse”, cu subcapitolele „Ciudățenii” (prinderea unui satir sau a unui centaur, spre exemplu), capitolul „Șarlatani și îndrăgostiți” și așa mai departe. Pe scurt, este o carte destul de complexă, cu povești extrem de variate care, astfel, n-are cum să vă plictisească. Ce mi-a mai plăcut a fost faptul că, într-o mare măsură, are și o oarecare tentă dintr-aia de „poveste cu tâlc”, întrucât din multe cele citite reușești să desprinzi ideea unei valori morale, a unui arhetip uman și tot așa. Evident, componenta aceasta mitologică (care, pentru foarte mulți, implică și partea ficțională) se face resimțită de cele mai multe ori de-a lungul cărții. 

Cam atât voi spune despre Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane, pentru că nu știu ce altceva ar mai fi de menționat. Chiar este un volum pe care vi-l recomand cu foarte mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai mitologiei greco-romane. De altfel, nu neapărat dacă sunteți fani, pentru că sunt de părere că volumul lui William Hansen este și o oportunitate foarte bună de a descoperi, în sine, tărâmul efervescent și ofertant al miturilor greco-romane, eroilor și eroinelor, zeilor și zeițelor, prinților și prințeselor. Nu cred că mă voi sătura vreodată să citesc cărți care abordează astfel de subiecte - și, cu atât mai mult cu cât îmi oferă noi perspective, noi povești. Eu i-am dat 5 steluțe, după cum se poate observa, și pot spune că le merită fără niciun dubiu. A reușit să îmi țină companie foarte multe zile - de obicei, citeam din această carte la sfârșitul zilei, până când mă fura somnul. Tare plăcut era să adorm între paginile acestei cărți, gândindu-mă la eroii mei preferați și descoperind noi povești care parcă mă antrenau în lumea respectivă. Dincolo de faptul că multe dintre ele pot fi citite chiar drept povești pline de acțiune, înțelepciunea lui William Hansen se face resimțită de-a lungul întregii lecturi! Să aveți parte de povești cât mai frumoase și pe placul vostru!

Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini - Recenzie

Editura: NICULESCU

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela S. Oprea-Aron

Khaled Hosseini este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori din lume, cu vânzări de peste 39 de milioane de cărți la nivel mondial. În 2013 i-a apărut al treilea roman, Și munții au ecou. Cele două romane publicate anterior – Vânătorii de zmeie și Splendida cetate a celor o mie de sori – au fost traduse în 57 de limbi și publicate în 70 de țări (de asemenea, au apărut și la Editura NICULESCU). În 2006, a fost numit Ambasador al Bunăvoinței din partea UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați. De asemenea, este fondatorul Fundației Khaled Hosseini. Mai multe informații puteți găsi pe site-urile: www.khaledhosseini.com și www.khaledhosseinifoundation.org.

🪁 POARTĂ-MI SUFLETUL PESTE MEMORIA TIMPULUI 🪁

„În Kabul, frica domnește peste tot, pe străzi, pe stadi­oane, în piețe, face parte din viața noastră de aici, Amir aga. Zilele trecute, am însoțit-o pe Farzana jan la bazar să cumpere niște cartofi și naan. L-a întrebat pe vân­zător cât costă cartofii, dar el n-a auzit-o, cred că era tare de o ureche. Așa că ea a întrebat mai tare și, din senin, un tânăr taliban s-a repezit și a lovit-o cu un băț peste picioare. A lovit-o atât de tare încât a căzut jos. Țipa la ea și o blestema, spunând că Ministerul Viciului și al Virtuții nu le permite femeilor să vorbească tare. Câteva zile bune a avut o vânătaie mare, roșie, pe piciorul lovit. Și eu ce altceva puteam să fac, decât să stau și să mă uit cum soția mea este bătută? Dacă m-aș fi luptat, câinele ăla ar fi băgat bucuros un glonț în mine, fără să clipească! Și atunci ce s-ar fi ales de Sohrab al meu?”

„- Bachem, adopția asta... Nu știu dacă e o soluție pentru noi, afganii.

Soraya mi-a aruncat o privire obosită și a oftat.

- În primul rând, când acești copii crescut, vor să știe cine sunt părinții lor biologici, a continuat el. Și nu poți să-i condamni. Uneori, părăsesc casa unde ai muncit din greu, ani de zile, ca să le asiguri traiul și pornesc în căutarea celor care le-au dat viață. Legătura de sânge e un lucru extrem de puternic, bachem, să nu uiți asta niciodată!”

Vânătorii de zmeie are tot ce îi trebuie pentru a deveni un monument literar. O carte care îți pătrunde, încet dar sigur, în suflet, care își „proclamă” un loc pe veci acolo. O carte pe care nu poți să o uiți, și pe care într-o oarecare măsură ai vrea să o uiți, fiindcă este o carte la care dacă te gândești... Te doare! Este o carte pe care o iubești și o urăști în același timp, pentru toate nedreptățile și toate durerile și toate lacrimile care descriu experiența acestei lecturi. Povestea lui Amir și Hassan este de-a dreptul impresionantă, o poveste care transcende granițele timpului și pe cele geografie, devenind poate una universală și oricând „valabilă”! Amir este fiul unui antreprenor înstărit, care crește într-o zonă privilegiată din Kabul, Afganistan, o țară în care sărăcia și războiul sunt omniprezente... Aflăm că, într-un fel, Amir îl trădează pe Hassan, prietenul său din copilărie, alături de care a crescut. Hassan este băiatul servitor al familiei lui Amir, simbolul inocenței și bunătății în cartea Vânătorii de zmeie. De-a lungul tuturor provocărilor la care îl supune viața, el își păstrează lumina interioară și nu își permite niciodată să fie corupt. Rămâne fidel bunătății și iubirii până la sfârșitul vieții sale...

„- Văd că ai preluat de la americani optimismul care i-a făcut celebri. Asta e foarte bine. Noi, afganii, suntem un popor melancolic, nu-i așa? Ne bălăcim prea des în prea multă ghamkhori și autocompătimire. Ne dăm bătuți în fața pierderii, a suferinței, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viață, uneori chiar necesare. Zendagi mizgara, zicem noi - viața merge mai departe. Numai că eu nu mă las înfrânt de soartă, caut să fiu pragmatic. Am fost la câțiva doctori buni de aici și toți mi-au spus același lucru. Am încredere în ce mi-au spus și îi cred. Se va face voia Domnului!”

Dacă ar fi să pot alege între cei doi, cu siguranță aș spune că Hassan mi-a ajuns mai bine la suflet. Poate o fi faptul că a reușit să mă emoționeze mai mult condiția sa - crescut doar de tatăl lui, Ali, cu mama plecată de îndată ce l-a născut, nevoit să îndure batjocura și hărțuirea celorlalți. De asemenea, nici Amir nu are mamă, dat fiind faptul că aceasta a murit atunci când și-a născut băiatul. Astfel, între Hassan și Amir se stabilește, în primul rând, o legătură de prietenie consolidată pe lipsa mamei și pe faptul că ambii sunt crescuți doar de către tații lor. Lui Amir îi place să scrie povești și, într-o măsură, știe că tatăl său este oarecum dezamăgit de el - în plus, este gelos atunci când tatăl său, Baba, își arată afecțiunea față de Hassan. Hassan este cel mai bun alergător la jocul cu zmeie: o competiție de proporții colosale (cel puțin pentru băieți) care are loc în fiecare an. Câștigătorul acestei competiții este considerat un „zeu al aerului”, și fiecare băiat va face orice pentru a primi această titulatură.

„(...) Luptele dintre fracțiuni erau cumplite și nimeni nu știa dacă are să trăiască până la sfârșitul zilei sau nu. Urechile ni se obișnuiseră cu șuieratul și căderea rachetelor, cu focul mitralierelor, iar ochii, cu imaginea oamenilor care dezgropau cadavre de sub grămezile de moloz. În zilele acelea, Amir jan, Kabulul semăna destul de bine cu iadul pe pământ.”

În 1975, Amir câștigă acest turneu și îl trimite pe Hassan să recupereze ultimul zmeu pe care acesta a reușit să îl doboare la pământ. Hassan, devotat și loial lui Amir, face acest lucru. Câștigând turneul, Amir are certitudinea că, în sfârșit, Baba va fi mândru de el. Când observă că Hassan nu se mai întoarce, Amir pleacă în căutarea lui - dar ajunge să fie martorul unui eveniment groaznic atunci când îl vede pe Hassan. Totuși, el alege să nu facă nimic. Alege să nu spună nimic. În acel moment, Amir își dă seama că poate este un laș. Poate nu merită să fie privilegiat. Nu merită prietenia lui Amir... Dar, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, fiindcă nu este spre interesul nimănui. Au fost multe lucruri pe care le-am iubit la Vânătorii de zmeie - primul meu contact cu Khaled Hosseini, dar nicidecum ultimul -, și aș începe cu contextul istoric în care s-a desfășurat aceasta: acțiunea începe în anii '70, când Amir are aproximativ 12 ani, și continuă până în anul 2002 (în acest punct, privim oarecum retrospectiv ceea ce s-a întâmplat în trecut). Romanul dezvăluie simplitatea vieții lor înainte de războiul afgano-sovietic, care a durat 10 ani (1979-1989), cu tot ce a însemnat aceasta...

„(...) Undeva, dincolo de acei munți, spre vest, dormea orașul unde eu și fratele meu cu buză de iepure ridicaserăm zmeie. Undeva, acolo, bărbatul legat la ochi din visul meu murise de o moarte care nu folosea nimănui. Cândva, dincolo de acești munți făcusem o alegere. Iar acum, după un sfert de secol, această alegere mă adusese înapoi, chiar aici, pe pământul acesta.”

Khaled Hosseini a reușit să reitereze un fel de „latură umană” a Afganistanului de-atunci. Făurește un tablou parcă de vis, un tablou cu iarbă verde, terenuri de joacă, piețe pline, duzi și rodii, și parcă simți aroma picantă a condimentelor care se vând pe-acolo, parcă poți auzi copiii mici cum se joacă lipsiți de griji și cu sufletele pline de fericire. Într-o comunitate restrânsă, unită, în care sufletul se face resimțit. În egală măsură, urmărim și povestea lui Amir și Hassan, urmărim ce-a urmat după acel eveniment, frământările sufletești, conflictele interioare, drama... O poveste desfășurată pe fundalul unei țări a cărei cultură este pur și simplu fascinantă și la care mă bucur că, citind această carte, am reușit să am acces. În roman, evenimentele politice sunt doar o parte a povestii, dar au relevanță istorică aparte - reușesc să ne (re)amintească de faptul că, pentru ani întregi, oamenii din acea zonă au încercat să țină piept violenței și brutalității - care, din păcate, nu au luat sfârșit nici măcar în ziua de astăzi. Chiar nu știu ce aș mai putea spune, pentru că, iarăși, simt că am scris mult și nu am reușit să spun exact ceea ce voiam. Doar mai menționez că vă recomand cu tot sufletul această carte, deoarece sunt absolut sigur că o veți fi simțit (cel puțin) la fel de mult ca și mine. Să aveți lecturi cât mai pe sufletul vostru!