Povești de groază, de Péter Nádas - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2024

Traducere: ldikó Gábos-Foarță

Scriitorul maghiar Péter Nádas s-a născut la Budapesta, în 1942. În anii 1960 a lucrat ca fotoreporter și jurnalist. La 25 de ani a debutat cu A biblia (Biblia, 1967), volum inspirat din evenimentele istorice petrecute sub regimul stalinist al lui Mátyás Rákosi. Vreme de aproape un deceniu, din 1969 până în 1977, tot ce a scris i-a fost cenzurat, astfel încât romanul Egy családregény vége (Sfârșitul unui roman de familie, 1977) avea să apară târziu, în 1988. Odată cu Emlékiratok könyve (Cartea memoriilor, 1986), pe care Susan Sontag l-a numit „cel mai bun roman al vremurilor noastre”, Péter Nádas avea să devină cunoscut şi în afara Ungariei. Publică în continuare povestiri, eseuri, piese de teatru și cărți ilustrate, iar în această perioadă lucrează la ceea ce avea să devină celebrul Párhuzamos történetek (Povestiri paralele, 2005). Lui Nádas i se decernează Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur în 1991, în 2003 primește Franz Kafka Prize (printre ai cărui câștigători se numără Milan Kundera, Margaret Atwood sau Philip Roth), iar în 2014 primește Würth-Preis für Europäische Literatur, după ce, doi ani mai devreme, primise, alături de Christina Viragh, traducătoarea romanului Povestiri paralele, Brücke-Berlin-Preis. În prezent, Nádas își împarte viața între Gombosszeg și Budapesta.

𖣂 INTENSITATEA, POVARA, ELIBERAREA - TOATE CU & ALE FRICII 𖣂

Eroii romanului Povești de groază sunt oameni obișnuiți, locuitori ai unei așezări de pe malul Dunării: țărani și zilieri, un preot catolic și un pastor reformat, o tânără cu mintea rătăcită, chinuită de epilepsie și pofte trupești, un colos, ajutor de brutar, posedat de diavol și harnica lui mamă, aristocrați exilați și doamne în vilegiatură, un tânăr genial osândit să trăiască într-un scaun cu rotile, care-l ține departe de dragostea vieții lui, o frumoasă studentă. Aceste figuri, personaje cufundate în bunătatea și răul pe care-l fac sau care le înconjoară, sunt însoțite la răstimpuri de fantome. În intriga ce se întinde pe câteva zile, cu vertiginoase întoarceri în timp și incursiuni în realități paralele, cunoaștem multiple versiuni ale căderii, vulnerabilității, dependenței și violenței pe care cei aflați în suferință le percep ca pe singura lor viață. Ne aflăm într-un univers care comunică cu lumile lui Céline și Cehov, în care limbajul și realitatea, ce-și au propriile legi greu de pătruns, intră în contact cu neputința de a articula, unde nu doar egoismul și bunătatea își croiesc drum, dar și forțe ale haosului, energii demonice care împing personajele în direcții necunoscute.

„În povestea asta horror născută din nimic, a cărei responsabilitate o apăsa, cel mai înspăimântător pentru Piroska era faptul că, de cel puțin zece minute, făcea asta pentru ea.

Din cauza ei chinuia câinele, nu se înșelase.

Când câinele ieșea la mal, îl apuca și-l azvârlea din nou.

Pentru ea o făcea criminalul ăsta.

Ei îi întinsese capcana dragostei, tentativa asta de crimă, pentru ea, sub ochii ei, o să sacrifice câinele.”

Să nu mă-ntrebe vreodată cineva despre ce este romanul lui Péter Nádas, Povești de groază, pentru că n-aș ști să îi răspund... clar. Dar, în schimb, pot spune cum este să citești romanul lui Péter Nádas - precum o plimbare de-a lungul unui coridor îngust și întunecat, care de-o parte și de alta are uși, și fiecare ușă care se deschide pe măsură ce înaintezi aduce în lumină o altă dimensiune (dintre nenumăratele dimensiuni) ale întunericului abisal al omului. Titlul poate să sugereze, inițial, o colecție de povești de groază - clasice sau moderne -, dar Péter Nádas își țese proza într-un mod mult mai profund, și dincolo de a livra povești de groază, își invită cititorul să exploreze partea psihologică a fricii - a fricii care ia naștere din memorie & din traume. O carte viscerală și întunecată, o poveste care nu urmărește neapărat un fir epic sau cronologic, dar care scoate la liman cele mai întunecate substraturi ale ființei umane. O proză densă, detaliată, cu referințe culturale, o proză care abordează pe alocuri un limbaj foarte trivial, dar care nu și-a propus să glorifice acest limbaj. Acesta, de fapt, are rolul de a reitera și mai bine dimensiunea psihologică a personajelor, a timpurilor, a spațiilor pe care Péter Nádas le dezvăluie în cartea sa. O carte care, deși a mers foarte, foarte greu, mi-a plăcut extraordinar de mult! Cartea este mai degrabă un fel de „meditație” asupra lumii interioare, mai mult decât a fi o colecție de povești clasice „de groază”, cum am putea asocia genul cu literatura gotică. La Nádas nu-s de interes monștrii din exterior - deși există și aceștia -, ci mai mult cei care locuiesc înlăuntrul nostru - fantomele trecutului, angoasele neînțelese, fricile nenumite care ne urmăresc în permanență...

„Era îngrozită de faptul că un om poate să aibă asupra ei un efect atât de puternic ținând-o captivă, alături de el, în labirintul banal al sentimentelor contrare, în toată dualitatea și dialectica asta blestemată. Omul ăsta avea ceva total neobișnuit, în sinea ei ar fi spus că este josnic și nelegitim, la fel ca modul în care fusese conceput.

Un distructiv înnăscut.

Un ins subversiv.”

O „temă centrală” pe care am putut-o urmări - deși la un moment dat pur și simplu m-am hotărât să înaintez în lectură fără să-ncerc să mai țin firul - a fost modul în care angoasa, frica, păcatele și traumele se perpetuează ereditar, de la o generație la alta. Nádas nu vorbește doar despre spaima individuală, ci și despre spaima colectivă, care a marcat istoria recentă a Europei Centrale și de Est. Istoria, evident, devine astfel nu doar un simplu fundal al cărții - este un personaj omniprezent, o entitate care pătrunde în viețile tuturor personajelor, modelându-le și dictându-le destinele. Poveștile individuale din carte (chiar dacă este foarte greu să pui o linie de demarcație între ele) sunt, de fapt, amintiri fragmentate, bucăți dintr-un puzzle final pe care cititorul nu este invitat să-l reconstruiască, pentru că oricum imaginea finală nu va fi niciodată una complet clară. Este ca și cum te-ai lăsat dus de val, pentru că scriitura lui Nádas este precum un uragan - cel puțin așa am perceput-o în Povești de groază, singura carte scrisă de dumnealui pe care am citit-o. Personajele sunt înstrăinate, parcă mai mereu singure - și nu înstrăinate doar de ceilalți, ci și de sinele lor. De interiorul lor. Sunt blocate între trecut și prezent, parcă incapabile să scape de o rană teribilă care sângerează în permanență. Această tensiune între timpuri diferite, conflictul între real și imaginar, creează un efect straniu, aproape hipnotic, pe care îl resimți pe măsură ce universul sumbru pe care Nádas îl creează te absoarbe și prinde în ghearele sale.

    „De parcă nici ei înșiși n-ar mai fi fost absolut prezenți în trupurile lor, cei care erau acolo pentru binecuvântare, și de parcă, într-o oarecare măsură, s-ar fi amestecat între ei.

De parcă într-un fel și-ar fi ieșit din piele.

De parcă amândoi, cu propriul lor spirit, nu al celuilalt, cu propria lor conștiință și-ar fi continuat dialogul, în numele celuilalt.”

În fiecare pagină se resimte o atmosferă grea, încărcată, care te face să simți că este pe cale să aibă loc ceva de-a dreptul teribil - chiar și atunci când în desfășurare pare să nu fie nimic concret, adecvat din punct de vedere logic. Aici am simțit măiestria lui Peter Nádas: în loc să „meargă la sigur” și să livreze scene explicite de groază, în esență verbale, el se concentrează pe detalii subtile care încetul cu încetul cu încetul dau naștere unei tensiuni psihologice de-a dreptul insuportabile. Într-un fel, cartea nu este despre ce se întâmplă, ci despre spaima a ceea ce NU se întâmplă, dar s-ar putea întâmpla. Este acea frică primordială de necunoscut, de ceva ce nu poți controla, acea frică profundă care apasă și care macină. Nádas sădește în mintea cititorului o sămânță a fricii și terorii, explorând tot felul de subiecte dintre cele mai sensibile, care mai degrabă ar fi rămas îngropate pe vecie. Dincolo de dimensiunea fricii, Povești de groază are și un puternic substrat politic și istoric. Frica este modelată de regimuri represive, de război și violență sistemică. Într-o Europă sfâșiată de conflicte, în special în contextul comunismului, spaima a devenit un mod de viață, o stare permanentă pentru cei care au trăit în acele vremuri. Personajele lui Peter Nádas trăiesc într-o lume în care pericolul & frica sunt omniprezente și unde chiar și cele mai banale acțiuni pot avea, în sfârșit, consecințe devastatoare.

„Lor puteai să le spui că noi, reformații, pe nimeni și nimic, numai pe Domnul nostru, Creatorul, și pe unicul său Fiu, Isus Cristos, îl adorăm, noi chip cioplit și idoli nu adorăm.

Se căcau alea și pe capul propriilor progenitori, darămite pe străini ori pe Isus, numai să-și aibă banii, de pe căpșune, de pe zmeură, numai banii, mereu.”

Proza lui Peter Nádas aș zice că este una aproape palpabilă, muzicală. Fiecare frază este atent gândită și, de asemenea, uneori ai impresia că totul decurge de la sine, datorat hazardului, dinamicii firești a conversațiilor dintre doi oameni. Chiar dacă ritmul este încet, foarte lent, iar uneori ți-e destul de greu să-ți dai seama cine cui se adresează, atmosfera este apăsătoare, copleșitoare. Mă gândeam că pentru unii cititori, în special cei care nu sunt prea familiarizați cu acest stil de scriere, această „densitate” poate părea solicitantă, provocatoare, obositoare. Însă, pentru cei care se lasă absorbiți și convinși de acest stil - vă garantez, recompensa este una semnificativă. Da, este o carte care îți solicită atenția, care se cere a fi citită încet, lăsându-te să simți greutatea fiecărui cuvânt, înțelesul fiecărei tăceri. Nu este o carte care, să zicem, te-ar speria, după cum ar recomandat-o titlul ca fiind „de groază” - dar este o carte care chiar reușește să te bântuie mult timp după ce ai terminat-o. Natura umană, frica, suferința, trecutul - umbrele care ne urmăresc fiecare pas, fantomele pe care le purtăm în noi - Nádas scrie despre cum suntem prizonierii propriilor noastre amintiri, propriilor noastre decizii. Un roman intens, fascinant, care pe alocuri se simte precum „o povară” - dar una dintr-aia pe care o duci știind că, după ce vei fi scăpat de ea, vei fi cu totul altcineva. Chiar mi-a plăcut la nebunie și aș recomanda-o oricui rezonează, în general, cu lecturile pe care eu le am!

Execuția, de Danya Kukafka - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Luminița Gavrilă

Danya Kukafka a crescut în Colorado și și-a făcut studiile la New York, unde dragostea pentru citit și scris a dus-o prin aproape toate zonele industriei editoriale. A făcut stagii la diferite agenții literare, a continuat la Riverhead Books, unde a lucrat, printre alții, cu Meg Wolitzer, Paula Hawkins, Lauren Groff, Brit Bennett, Emma Straub și Gabriel Tallent. Romanul ei de debut, Girl in Snow, publicat în 2017, a devenit bestseller în Statele Unite. Drepturile de ecranizare pentru Execuția (2024, Editura Trei, colecția Fiction Connection Crime, traducere de către Luminița Gavrilă) au fost cumpărate de John Wells Production. O puteți urmări pe https://www.danyakukafka.com.

𓃦 IZBĂVIREA. IERTAREA. TEROAREA. ÎNTUNERICUL CARE NE-A FORMAT 𓃦

Un roman care deconstruiește povestea unui ucigaș în serie aflat în așteptarea execuției, văzută în principal prin ochii femeilor din viața lui. Povestea se dezvăluie prin prisma unui întreg caleidoscop de femei — o mamă, o soră, o polițistă. Mama, Lavender, care l-a născut la 17 ani; Hazel, sora soției lui Ansel, silită să vadă cum relația surorii sale îi distruge pe toți; Saffy, detectivul devotat prinderii infractorilor, dar care abia reușește să-și vadă limpede propria viață. Execuția îmbină suspansul cu o empatie uluitoare și prezintă un portret tulburător al feminității în paralel cu scenariul familiar al ucigașului în serie american, punând sub semnul întrebării sistemul judiciar și obsesia culturală pentru povești polițiste, precum și falsa promisiune a căutării unui înțeles în psihicul bărbaților violenți.

„Parcă își ținuse prea mult propria dorință în palmă, iar acum nu era altceva decât un obiect fără sens, care ocupa locul degeaba.”

Execuția - m-a prins, m-a prins rău de tot și m-a zdruncinat. Recunosc că am intrat în lectură având așteptări destul de mari, dat fiind faptul că am citit și romanul de debut al autoarei, care mi-a plăcut foarte mult. Nu știam prea multe despre el, dar mi-a plăcut foarte mult premisa - investigarea circumstanțelor acestor crime și a oamenilor afectați de acestea, implicit povestea victimelor. De câte ori, de fapt, se dă glas victimelor în thrillere? Poate nu-mi amintesc eu bine, dar nu am citit foarte multe cărți de acest gen. Pe parcurs, mi-am dat seama că Kukafka vorbește mai mult decât doar despre ce anume a dus la crimele respective și circumstanțele implicite - ea ne oferă o privire introspectivă asupra naturii umane, asupra modului în care ne formăm, ce anume ne formează, impactul pe care anumite întâmplări din viața noastră îl au asupra devenirii noastre ulterioare. Kukafka explorează complexitatea, natura versatilă a identității noastre deseori fragile și, în cele din urmă, ce înseamnă, de fapt, justiția. La o primă vedere, poate părea un thriller destul de tipic, dar narațiunea e astfel construită încât să nu te concentrezi neapărat pe ce s-a întâmplat, ci mai exact pe cum și de ce s-au întâmplat lucrurile respective.

„Universului nu-i păsa cum iubești. Puteai să iubești așa - presant și alunecos, ca o iubită sau o nevastă. Puteai să iubești ca o soră sau chiar ca o geamănă. Nu conta.

Două lucruri legate sunt întotdeauna menite să se separe.”

Povestea centrală este despre crime - Ansel Packer, un condamnat la moarte, așteaptă execuția pentru crimele pe care le-a comis. Cu toate acestea, în loc să fie pur și simplu un thriller misterios, lectura se deschide în moduri neașteptate cititorului, devenind de fapt un prilej spre a-ți pune anumite întrebări și a căuta răspunsurile aferente. Kukafka folosește o structură narativă fragmentată, în care „sare” prin perspectivele mai multor personaje: Ansel însuși, o detectivă care a urmărit cazul său și parcă s-a apropiat prea mult de Ansel, sora lui, și alte personaje care au interacționat cu el de-a lungul vieții. Capitolele sunt destul de lungi - dar intense -, și reprezintă un mijloc prin care Kukafka nu doar că reușește să construiască mult mai bine portretul și identitatea lui Ansel, ci și modalitatea prin care ne oferă accesul la viețile oamenilor, la modul în care acestea se intersectează, se împletesc, se distrug și se consumă reciproc. Perspectivele individuale (deși nu la persoana întâi, ci prezentate la persoana a treia) se îmbină foarte interesant, cel puțin pentru mine. Uneori, simt că nu am energia sau atenția necesară pentru a urmări întocmai acest gen de lectură, dar mi-a plăcut enorm să urmăresc cu Danya Kukafka a dezvăluit, încetul cu încetul, ce anume l-a transformat pe Ansel într-un astfel de monstru. Evident, nu justifică faptele sale, dar aduce în lumină mediul, traumele și deciziile pe care acesta le-a luat de a reușit să ajungă într-un astfel de punct al vieții.

„(...) Nu e atât de greu să fii rău. Răul nu este un lucru pe care să-l arăți cu degetul, să-l atingi sau să-l alungi. Răul se ascunde, viclean și invizibil, în toate colțurile.”

Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult la această carte este felul în care Kukafka își construiește personajele. În mod special, felul în care l-a conturat pe Ansel Packer. În loc să îl portretizeze ca pe un răufăcător tipic, el devine o figură fascinantă și complexă, un om în care se îmbină brutalitatea și introspecția. Pe parcursul romanului, ajungem să vedem nu doar un criminal rece, ci un individ care se luptă cu propria umanitate. În multe momente, m-am trezit simțind milă sau compasiune pentru el, deși era clar că nu ar trebui să simt așa. Dar ceea ce mi s-a părut și mai interesant este că Ansel nu este un personaj izolat. Kukafka alege să se concentreze pe oamenii din jurul lui - cei care l-au cunoscut, cei care au fost afectați de crimele sale și cei care încearcă să-l înțeleagă. Acest aspect a adăugat o notă profundă romanului - pentru că nu este doar o poveste despre un criminal, ci despre modul în care acțiunile lui au reverberat prin viețile altora.

„Nu mai puteai fi ajutat. Nu se mai putea face nimic pentru tine. Nu vei fi niciodată mai mult decât ceea ce ești.”

Una dintre temele majore ale cărții este ideea de justiție - ce înseamnă aceasta, cine are dreptul să o decidă și cum afectează ea viețile celor implicați. Kukafka nu oferă răspunsuri ușoare, iar acest lucru mi-a plăcut. Nu este vorba despre alb și negru, ci despre toate nuanțele de gri care există între. Este vorba despre acele momente în care te întrebi: dacă circumstanțele ar fi fost diferite, ar fi fost și Ansel diferit? De ce unele persoane devin monștri, iar altele nu? De asemenea, am apreciat foarte mult felul în care cartea explorează ideea de vinovăție și responsabilitate. Nu este vorba doar de ce a făcut Ansel, ci de cum fiecare dintre noi contribuie, într-un fel sau altul, la ceea ce devin oamenii din jurul nostru. Kukafka ridică întrebări dificile despre natura umană, despre trauma din copilărie și despre felul în care alegerile pe care le facem pot avea consecințe neașteptate.

„Durerea era o groapă. Un portal către neant. Era o plimbare atât de lungă încât Hazel nici nu-și mai simțea picioarele. O explozie de soare orbitor. Un noian de amintiri: sandale pe trotuar, o stare de somnolență pe bancheta din spate, picioarele cu unghii lăcuite pe gresia din baie. Durerea era o formă de singurătate mare cât o planetă.”

O altă temă importantă este aceea a umanității. Kukafka ne forțează să ne uităm nu doar la victimele crimelor, ci și la criminal. Ce înseamnă să fii uman? Este umanitatea noastră definită de acțiunile noastre cele mai întunecate, sau există speranță pentru iertare și schimbare? Aceste întrebări persistă pe parcursul întregii povești, iar răspunsurile nu sunt niciodată clare. Acesta este unul dintre punctele forte ale cărții - nu oferă concluzii facile, ci te lasă să reflectezi asupra complexității vieții și a naturii umane. Dap, mie chiar mi-a plăcut mult de tot această carte și cu siguranță aș recomanda-o oricui. Chiar dacă a fost o lectură relativ solicitantă - pentru că nu-i un thriller tipic, ci abordează chiar subiecte sensibile, într-o manieră care îți pune întrebări și îți dă de gândit -, am savurat absolut fiecare pagină. Execuția chiar a fost un thriller foarte bun - deși chiar nu aș vrea limitez cartea la încadrarea riguroasă a acestui gen; cred că este mai mult decât un thriller. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Danyka Kukafka, Execuția, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Crimă în familie, de Cara Hunter - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2024

Traducere: Monica Vlad

Cara Hunter este autoarea seriei bestseller de romane cu detectivul-inspector Adam Fawley și echipa lui de la poliția din Oxford. Din serie, Close to Home a fost finalist pentru Crime Book of the Year la British Book Awards 2019, iar No Way Out a fost selectată de Sunday Times drept unul dintre cele mai bune 100 de romane crime de după 1945. Cărțile ei s-au vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume. Locuiește la Oxford, pe o stradă care nu diferă prea mult de cele prezentate în cărțile ei. Crimă în familie (traducere de către Monica Vlad) este primul roman scris de autoare apărut și la noi, în limba română.

🎬 ȘI VOM FI AFLAT CRIMINALUL ÎN DIRECT. FĂRĂ A FI FOST NIMIC REGIZAT. UN CADAVRU. ȘASE EXPERȚI. POȚI REZOLVA MISTERUL ÎNAINTEA LOR?🎬

Un thriller care te absoarbe cu totul, scris ca un scenariu de televiziune și care îl face pe cititor să-și pună întrebări și să cerceteze fotografii, hărți, rapoarte de autopsie și alte dovezi. Dar poate să-și dea seama cine minte? A fost o crimă care a ținut o țară întreagă cu sufletul la gură. În decembrie 2003, Luke Ryder, tatăl vitreg al celebrului regizor Guy Howard, a fost găsit mort în grădina casei, iar poliția nu a arestat niciun suspect. Însă unele cazuri nu pot fi date uitării niciodată… Iar emisiunea Notoriu lansează o serie dedicată investigării — și poate rezolvării — misterului și aduce o echipă de experți să revadă dovezile. Iar rezultatele sunt șocante. Oare echipa știe mai multe decât lasă să se vadă? Adevărații iubitori ai genului crime pot examina dovezile și mărturiile în același timp cu experții. Oare pot să rezolve cazul înaintea lor?

„Sunt de acord - jumătate dintre investigațiile mele se bazează tocmai pe acest lucru. Credeți-mă: n-ar trebui să subestimați niciodată cât de repede pot detona banii chiar și familiile așa-zis fericite. Și, din câte văd, familia asta nu era chiar fericită.

(îi aruncă o privire lui Guy)

Fără supărare.”

Ah, finally, un thriller bun, bun, bun, bun, bun! Cât am așteptat acest moment - după nenumăratele rateuri din trecut. De fapt, chiar știam că are să-mi placă, și n-a fost nicio surpriză faptul că, după primul capitol, pur și simplu n-am mai putut să-l las din mână? Sau, mai degrabă, ar trebui să spun „după primul episod”? Pentru că, de fapt, cam așa este scrisă cartea - în stilul unui reality-show live, în care totul se desfășoară în fața ochilor cititorului. Nu am să vorbesc neapărat despre acțiune, fiindcă nu are niciun sens, ci am să-ncerc mai mult să spun de ce mi-a plăcut atât de mult acest thriller, spre deosebire de alte lecturi anterioare pe care le-am avut. Pentru mine, aceasta a fost „rețeta câștigătoare” - avem muuuultă dramă, multe întorsături de situație, multe lucruri total neașteptate, într-o carte care se citește rapid, care nu te plictisește deloc și care a fost scrisă într-un format aparte. Ni se dau niște personaje care, în direct, lucrează la un caz vechi, încercând să descopere misterul din spatele morții lui Luke Ryder. Ah, da, emisiunea este produsă în exclusivitate de către Guy Howard, fiul vitreg al lui Luke.

„(...) cineva despre care descoperim acum că nu știam absolut nimic (...).”

De-aici, până la o poveste de-a dreptul nebunească, este doar un mic pas. Pentru că, pe măsură ce înaintezi în lectură, ajungi să afli din ce în ce mai multe despre ce s-a întâmplat de fapt. Apar noi dovezi. Apar noi martori. Noi piste. Noi teorii & noi persoane implicate - într-un fel sau altul - în ceea ce s-a întâmplat în trecut. Emisiunea Notoriu tocmai asta își propune - să aducă, în exclusivitate, cazul în lumină, și chiar să-ncerce să-l rezolve. Rezultatele? De-a dreptul șocante. Îți dai seama, pe parcurs, că „specialiștii” implicați în acest caz se prea poate să știe mai multe decât o arată. Evident, de fapt, că fiecare știe mai multe... Dar așteaptă momentul oportun pentru „a arunca bomba”! Mi-a plăcut foarte mult modul în care a fost scrisă cartea, și chiar mi-a dat impresia că m-aș uita la un documentar dintr-ăla de pe vreo platformă de streaming - ni se dau detalii despre cadru, despre cine apare în cadru și cum, detalii despre „imagini” care rulează pe ecran, iar la începutul fiecărei replici este menționată și persoana care spune replica potrivită. Ca și cum ai citi o piesă de teatru, sau ceva de genul!

„Timp de 20 de ani, moartea lui Luke Ryder a fost un mister. Adevărul a scăpat nu numai Poliției Metropolitane, ci și miilor de detectivi amatori care au investigat cazul online.

Dar acum, tot ceea ce credeam că știm despre acest caz a fost pus sub semnul întrebării (...).

Oare adevărul adevărat e pe punctul de-a ieși la iveală?”

Ritmul a fost unul foarte rapid, în măsura în care cu greu am putut să las cartea din mână. Evident, fiecare episod are tendința de a se încheia cu o „mare bombă”, astfel încât neapărat vrei să citești mai departe și să afli ce urmează. Chiar nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat, și nici n-aș fi avut cum, de fapt, să mă aștept la asta. Într-un anumit punct, chiar îmi propusesem să încerc să descopăr cum a stat de fapt treaba și cine-i „vinovatul”! N-am ghicit, evident, și nici motivele care au dus la întâmplarea respectivă nu mi-au fost accesibile până când nu mi-au fost livrate de către Cara Hunter. Dap, chiar a fost un thriller foarte bun, din punctul meu de vedere, pe care cu încredere l-aș recomanda absolut oricui. Are tot ce-i trebuie pentru a fi unul de succes și chiar sper să se bucure de acest succes și printre cititorii din România. Pentru că autoarea are mai multe cărți scoase și, cel mai probabil, apariția unor alte eventuale traduceri depinde în mare parte de succesul (sau lipsa succesului) cărții Crimă în familie. Dacă sunteți iubitori de thriller, vi-l recomand cu mare încredere; și dacă n-ați mai avut de-a face cu acest gen literar până acum, tot cu mare încredere vi-l recomand!

„JJ NORTON

(pe un ton batjocoritor)

Și ai putea să descoperi vinovatul, în direct în fața camerei de filmat, ca un fel de Hercule Poirot modern îngâmfat.”

Mă voi opri aici, pentru că nu mai are niciun sens să continui. Un thriller foarte, foarte captivant, ingenios și cu un punct de plecare foarte, foarte fain. Pe care Cara Hunter chiar a știut cum să-l valorifice. Dincolo de toate, mi s-a părut interesant și modul în care această carte a fost scrisă, prezentată, forma pe care a luat-o - cu toate „artificiile” acesteade genul e-mail-urilor, paginilor de ziar, micile inserții legate de decor & atmosferă... Chiar a fost ceva ce am savurat cu cea mai mare plăcere. Și, dacă nu am menționat deja, am citit cartea aceasta deosebit de rapid, poate în maximum trei reprize de citit, pentru că am vrut să aflu cât mai rapid încotro se duc toate și care este „deznodământul”. Recunosc, m-au întristat puțin anumite lucruri, dar mi s-au părut „viabile” pentru tot ceea de, de fapt, s-a întâmplat, și pentru direcția în care au luat-o lucrurile. Repet, este un thriller aparte, cel puțin pentru mine, pe care l-am citit cu mult interes și care chiar mă bucur că nu doar că mi-a îndeplinit așteptările, ci chiar le-a și depășit. Să aveți lecturi cât mai frumoase și, dacă aveți ocazia, să nu uitați să treceți pe listă și romanul Carei Hunter. Sunt convins c-o să vă placă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Cara Hunter, Crimă în familie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Secretul pacientei, de Lorett Anne White - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela-Magdalena Dumitru

Loreth Anne White este autoare de thrillere și de cărți de suspans și mister ajunse pe listele de bestsellere de pe Amazon și din Washington Post, printre ele numărându-se In the Dark, In the Deep, Beneath Devil’s Bridge, Secretul pacientei (The Patient’s Secret), The Maid’s Diary și The Unquiet Bones. Are peste trei milioane de cărți vândute în toată lumea, a fost de trei ori finalistă a Premiului RITA pentru ficțiune literară, câștigătoare a Premiului Daphne du Maurier, finalistă a Premiului Arthur Ellis și i s-au decernat diferite alte premii ale industriei literare. Fostă jurnalistă care a lucrat atât în Africa de Sud, cât și în Canada, acum consideră Canada căminul ei. Locuiește în zona Pacificului de Nord-Vest, împărțindu-și timpul între Victoria, pe Insula Vancouver, stațiunea de schi Whistler din Munții Coastei și o cabană rustică de pe malul unui lac din districtul regional Cariboo. Când nu scrie și nu născocește intrigi literare, o veți găsi pe lac, la ocean sau pe traseele turistice, împreună cu câinele ei, încercând – și nereușind – să evite urșii. Pentru mai multe informații despre cărțile sale, vizitați site -ul www.lorethannewhite.com.

🩸VIAȚA EI PERFECTĂ NU MAI ESTE UN REFUGIU ÎN CARE SĂ SE SIMTĂ ÎN SIGURANȚĂ. CÂND CADAVRUL PLIN DE RĂNI AL UNEI FEMEI IEȘITE LA ALERGAT ESTE GĂSIT LA BAZA STÂNCILOR DE PE COASTA DE LA MARGINEA UNUI ORĂȘEL IDILIC, VECINII IDEALI NU MAI PAR DINTR-ODATĂ CHIAR ATÂT DE IDEALI 🩸

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși. Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze. Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.

„Acesta este parțial motivul pentru care a devenit psiholog - înțelege dintr-o experiență personală, intimă, ce efecte debilitante poate avea trauma pe termen lung asupra unui copil și cum îl pot modela pe un adolescent sau chiar adult incidentele traumatizante. Scopul ei în viață este să-i ajute pe ceilalți să facă față problemelor mintale, să demonstreze că efectul unui eveniment oribil din trecut nu este iremediabil. Scopul ei zilnic, săptămânal, lunar, anual este să arate, din nou și din nou, că un om poate alege să-și schimbe povestea, să rescrie tiparul istoric. Că o persoană nu trebuie să se lase definită de trecut. Sau de factorul genetic. Că oamenii se pot schimba.

Este vocația ei. Țelul ei. Oricine are nevoie de un țel în viață.”

Oh, da, ăsta numesc eu thriller bun! Un thriller pe care n-am mai putut să-l las din mână, efectiv, după ce am citit primul capitol. Ideea e că totul a mers din aproape în aproape în așa fel încât să nu pot renunța la lectură, pentru că prea curios eram de ce mai urmează & ce mai urmează. Pe lângă asta, a avut și capitole foarte fain dozate, cu mister, dar și cu lucruri privitoare la viețile personajelor care nu făceau decât să îmi stârnească și mai mult interesul. Dap, chiar a fost o lectură thriller reușită - după multe nereușite anterioare -, ceea ce parcă, într-un fel, mi-a mai dat speranța că încă mai există autori de cărți thriller care știu cum să scrie și știu cum să ofere ceva „nou”. Secretul pacientei chiar a fost un thriller pe care îl recomand cu cea mai mare încredere oricui - chiar și celor care deja cochetează de ani buni cu acest gen și, în sfârșit, au impresia că le-au citit cam-pe-toate și au citit cam-despre-toate. Mă regăsesc în această situație, dar uite că, cu acest volum, Lorett Anne White chiar a reușit să mă surprindă și să mă facă să vreau să mai citesc și alte cărți scrise de ea (sper din suflet să se mai traducă).

„Neîncrederea, suspiciunea înfloresc între ei ca o prezență groasă și tangibilă și schimbătoare și crescândă, iar Lily știe că viața lor nu va mai fi nicicând la fel. Ziua în care Arwen Harper a intrat în oraș cu Volkswagenul ei albastru, pictat cu imenși fulgi albi de zăpadă, împreună cu fiul ei adolescent pe post de mână dreaptă, a fost ziua în care totul s-a schimbat. A fost începutul sfârșitului.”

Mie-mi place cam orice gen de thriller, dar întotdeauna mi-au plăcut și mai mult acele cărți care mizează pe comunități și spații restrânse. Nu știu, mi se pare că astfel se creează mult mai bine sentimentul acela de claustrofobie, o stare așa de ușoară angoasă, sufocare. De asemenea, atunci când vorbim de comunități restrânse, implicit vorbim și despre un număr oarecum limitat de personaje. Ceea ce înseamnă că, deseori, „vinovatul” se află printre acestea. Cu toate acestea, o clipă nu mi-a trecut prin cap cum stă, de fapt, treaba. Iar plot twist-urile pe care Lorett Anne White le-a introdus (fiindcă, oh, da, avem mult mai multe) chiar m-au dat peste cap și m-au făcut, în cele din urmă, să-mi spun că ăsta chiar a fost un thriller bun, un thriller care am meritat tot timpul meu. Nu m-a plictisit nici măcar o secundă și, după ce am postat la story pe Instagram că citesc această carte, mai multe persoane mi-au spus că, într-adevăr, chiar e un thriller bun. De asemenea, mă bucur că au fost persoane care chiar mi-au spus că așteptau să vadă ce părere am, pentru că auziseră păreri împărțite privitoare la această carte. Le-am spus că mi-a plăcut și, cum de obicei au încredere în gusturile mele, și-au cumpărat numaidecât cartea!

„Pentru că amândouă știm, nu-i așa, Lily, că, deși mintea blochează trauma, corpul nu uită niciodată. Corpul păstrează amintiri disfuncționale. Se manifestă în comportamente autodistructive, ca dependența de sex (...). Ca abuzul de substanțe, comportamentul psihotic. După un moment de șovăială adaugă: Și încercările de a-ți lua viața.”

Nu voi vorbi despre acțiune, pentru că nu-i de interes - puteți afla despre ce este această carte citind descrierea de pe a patra coperta! În schimb, am să vă spun că, după părerea mea, descrierea nu aduce prea mulți lauri cărții - romanul are muuult, mult mai multe de oferit. Tensiune? Bifat. Dramatism? Bifat. Întorsături de situație? Bifat. Personaje chiar faine? Bifat. Acțiune & dinamism? Bifate. După părerea mea, cartea asta chiar a avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller de succes. Și nu o spun doar eu, ci și rating-ul chiar mare (mai ales pentru o carte thriller!) de pe Goodreads. Nu am verificat să văd ce rating au și celelalte cărți ale autoarei, dar nici nu vreau s-o fac. De fapt, abia acum am văzut ce rating mare are această carte, când am intrat să verific câte steluțe i-am dat (bănuiam că 5, dar eram puțin în dubii deoarece rareori se-ntâmplă să dau 5 steluțe unei cărți thriller). Deci, dacă i-am dat 5, asta chiar înseamnă că mi-a plăcut - ceea ce, de altfel, este și adevărat. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că o să vă surprindă (are chestia aia de „Wow!” pe care o căutăm mulți cititori de thriller) și, de asemenea, o să vă țină acolo pe întreg parcursul lecturii.

„Măcar pentru a fugi de ea însăși, de lucrurile pe care le știe despre propria căsnicie și care o înspăimântă. 

Și poate c-o să i le arate.” 

Mă voi opri aici, pentru că n-aș mai putea spune și altele (nu că aș fi spus prea multe relevante). Mă bucur mult că mi-a plăcut, în primul rând petnru că am avut de-a rateuri cu cărți thriller & mistery în ultimele luni de am zis că am să zic „pas!” o perioadă acestui gen de cărți. Dar, uite, surpriza a apărut când mă așteptam cel mai puțin - și ce surpriză plăcută! E bizar că, în aceeași zi în care m-am apucat, o prietenă chiar m-a întrebat dacă am citit Secretul pacientei. Instant i-am răspuns că „nu, nu încă, dar tocmai ce m-am apucat de ea, am să revin cu păreri imediat ce o termin”. Nu mare i-a fost mirarea când, câteva ore mai târziu, i-am spus că „(...) neapărat tre' să citești cartea asta”! Așadar, chiar este o carte pe care, zic eu, neapărat trebuie să o citiți, și mai ales dacă în general vă plac cărțile thriller. Eu am recomandat-o și o s-o continui s-o recomand tuturor care îmi cer recomandări de cărți thriller, pentru că, după părerea mea, este o carte care își merită toate laudele! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Oaspetele misterios, de Nita Prose - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Serea

Molly Gray este cu adevărat unică. Grație predilecției pentru curățenie și etichetă, a avansat în carieră, până la respectatul post de cameristă-șefă la elegantul hotel de cinci stele Regency Grand. Dar când nici că putea să-i meargă mai bine, lumea ei este bulversată de un eveniment tragic: J.D. Grimthorpe, renumit autor de romane polițiste, cade mort în ceainăria hotelului. Când detectiva Stark, vechea inamică a lui Molly, începe să investigheze moartea neașteptată a autorului, devine numaidecât limpede că a fost vorba despre o crimă. Sunt mulți suspecți, iar întrebarea de pe buzele tuturor este: „Cine l-a ucis pe J.D. Grimthorpe?” Să fi fost Lily, noua cameristă în formare? Sau Serena, secretara personală a scriitorului? Ar putea domnul Preston, îndrăgitul și stimatul portar al hotelului, să ascundă un secret teribil? Și să fie, oare, Molly chiar atât de inocentă pe cât pare? Pe măsură ce moartea celebrului autor amenință să întineze reputația ireproșabilă a hotelului, Molly știe că doar ea deține cheia rezolvării cazului. Dar acea cheie e adânc îngropată în trecutul ei, căci, pe vremuri, l-a cunoscut pe Grimthorpe. Iar acum Molly trebuie să dezlege cât mai rapid cu putință misterul, căci știe prea bine că secretele nu rămân îngropate pentru totdeauna.

💡UN ROMAN DESTUL DE INTELIGENT; DAR NU ÎNDEAJUNS DE INTELIGENT PENTRU A REUȘI SĂ MĂ SURPRINDĂ💡

Dacă e să mă gândesc la Oaspetele misterios - primul meu contact cu Nita Prose, fiindcă nu am citit și celălalt volum tradus, deși a fost foarte în vogă -, pot spune că a fost o experiență destul de plăcută. Nu memorabilă, nu nemaivăzută, dar plăcută. I-aș fi dat patru steluțe, să fiu sincer, asta dacă nu m-aș fi prins destul de rapid de anumite lucruri. Iar când un mistery s-a dovedit a fi previzibil, tind să scad foarte mult din rating. În cazul de față, am scăzut o steluță. Și am mai scăzut o steluță pentru că, ei bine, nu prea mi-a plăcut stilul de scriere, și am avut în vedere alte thrillere pe care le-am citit și cărora le-am dat tot patru steluțe, deși mi-au plăcut mai mult. Așadar, ar fi fost destul de nepotrivit ca și acesteia să-i dau tot la fel de multe - dar, all in one, chiar a fost o experiență plăcută, a fost o carte care m-a ținut acolo și chiar m-a antrenat în lectură. Iar în ultima vreme chiar am avut de-a face cu cărțile mistery & thriller nu prea plăcute, care m-au făcut să-mi pierd tot mai mult speranța în faptul că voi mai citi ceva autentic, ceva care să mă facă să exclam „Wow!” din acest gen literar. Mi se pare că am ajuns în punctul în care le-am citit cap pe toate, și restul nu sunt decât variațiuni (dintre cele mai nereușite) pe teme deja cunoscute...

„- Criminal, spune Angela în timp ce mă fixează cu ochi sumbri, ieșiți din orbite.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Nu sări la concluzii, ca să nu te împiedici și să cazi», punctez eu.

- Bunica mea obișnuia să spună: «Cască bine ochii», răspunde Angela. Așa că eu, una, asta fac.”

Cartea lui Nita Prose a avut un punct de plecare chiar fain, și mi-a plăcut foarte mult cadrul în care s-a desfășurat acțiunea. Molly a fost o dulce, așa sarcastică și ironică și inteligentă și înțeleaptă cum e, mi-a plăcut mult saltul în trecut, când era alături de bunica ei, și cum a ajuns ea ce este în momentul de față. Evident, m-am gândit că inserarea părții acesteia „din trecut” depășește interesele de a consolida caracterul actual al lui Molly, poate chiar de-al justifica, dat fiind faptul că aceasta a avut foarte multe de învățat de la bunica ei. Bun. În acest punct, oarecum începeam să mă gândesc mult mai mult la „ideea de bază”, chipurile ce s-a întâmplat și de ce. Am cobit, într-adevăr, un anumit aspect, deși cel poate principal - și anume moartea lui Grimthorpe, respectiv vinovatul - nu am reușit să-l cobesc. Bănuiam la un moment dat, dar mi-am zis că mai bine o las pe Nita Prose să mă surprindă, ceea ce de fapt a și reușit să facă. Mi-a plăcut mult munca asta detectivistă care a avut loc în carte, implicit faptul că Molly, sincer, a făcut cea mai mare parte din treabă (după cum era și de așteptat, de altfel).

„- E o chestiune care ține de lustruire, spun eu. Cu cele mai multe lucruri, în special cu capodoperele, este vorba despre eliminarea petelor pentru a dezvălui strălucirea.”

Mi-a plăcut mult și că a fost o lectură destul de rapidă, că s-a citit ușor și nu m-a solicitat. N-am avut parte de (prea multe) scene inutile și descrieri care poate nu-și aveau rostul, astfel încât dinamismul să nu fie șubrezit cu detalii inutile. Da, partea asta mi-a plăcut, fiindcă în general cam asta aș căuta la un thriller sau mistery. Mi-au plăcut și câteva dintre personajele secundare, iar dialogurile au fost pe alocuri chiar amuzante, cu o tentă de ironie pe care n-am putut să nu o apreciez. Ce nu mi-a plăcut, în schimb, a fost faptul că pe alocuri mi s-au părut ușor grăbite lucrurile, că anumite lucruri „din trecut” mi s-au părut a fi ușor trase de păr, forțate, și faptul că a lipsit oarecum dimensiunea profundă a cărții (da, eu caut și asta într-un thriller, fiindcă am citit multe thrillere care, deși în esență sunt despre crime și restul, chiar reușesc să fie foarte emoționante și dramatice). Dar, așa cum am mai spus, nu s-a dovedit a fi o carte (chiar) rea, ba chiar mi-a plăcut în cea mai mare parte. A mers rapid, a fost o lectură lejeră, o lectură dintr-aia „pocorn thriller”, cum spunea cineva, care chiar te-ar putea scoate dintr-un reading slump, cum ar spune unii. 

„Credeam că așa ceva se întâmplă doar în filme, genul clasic alb-negru la care eu și Buni obișnuiam să ne uităm împreună în serile de film din apartamentul nostru, ghemuite una lângă alta pe canapeaua ponosită. Dar acum știu că se poate întâmpla și în realitate, că o frântură din trecutul tău poate să revină ca într-un montaj cinematografic, că viața îți poate fulgera prin fața ochilor, amintindu-ți de ce ai trăit și de tot ce te-a adus în momentul prezent, de tot ce te-a făcut ceea ce ești.”

Aș recomanda-o cu încredere, însă doar persoanelor care abia descoperă genul thriller. Dacă sunteți fani ai acestui gen și aveți deja la activ câteva zeci de titluri (poate chiar sute, ceea ce este și cazul meu), atunci s-ar putea să nu vă surprindă cu mare lucru (da, chiar și după nenumărate cărți thriller citite, eu încă sunt în căutarea componentei aceea care să dea totul peste cap într-o carte de genul). Totuși, ar fi o lectură OK chiar și pentru cei care cochetează cu acest gen - pentru că merge rapid, pentru că are personaje chiar faine și, după cum am spus, totul evoluează foarte fain în această carte. Mă bucur mult că în sfârșit am reuști să citesc și eu ceva scris de Nita Prose și că, în esență, Oaspetele misterios chiar s-a dovedit a fi o lectură cât de cât OK. Nu neapărat memorabilă, pentru că am citit muuulte alte thrillere sau cărți mistery mult mai bune. Dar a fost o lectură care nu m-a solicitat, alături de care mi-am petrecut câteva ore și care, deși a scârțâit pe alocuri, eu zic c-a mers și a meritat tot timpul investit. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!