Noi, carnivorii, de Agustina Bazterrica - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Agustina Bazterrica (n. 1974, Buenos Aires) este o romancieră și autoare argentiniană de proză scurtă, figură centrală a scenei literare din Buenos Aires. A publicat două volume de povestiri și două romane. Cel de-al doilea roman al ei, Noi, carnivorii (Cadáver Exquisito, în limba spaniolă; tradusă în română în 2023 de către Marin Mălaicu-Hondrari), a devenit un adevărat fenomen editorial internațional, vândut în peste jumătate de milion de exemplare în toată lumea și tradus în peste 25 de limbi. Romanul este în curs de ecranizare.

🥀 O LUME ÎN CARE UMANITATEA A FOST „SACRIFICATĂ” 🥀

La abatorul local, Marcos este un foarte eficient manager-adjunct în branșa sacrificării oamenilor – deși nimeni nu le mai spune așa. Soția l-a părăsit, tatăl piere în ghearele demenței, iar el depune eforturi supraomenești să nu se gândească la felul în care-și câștigă existența. După ce animalele, infectate de un virus otrăvitor, au fost omorâte, și după o perioadă de Tranziție plină de ipocrizie, consumul de carne umană — „carne specială” — a devenit legal. Într-o zi, Marcos primește în dar un exemplar de „calitate superioară”, pe care, în ciuda interdicțiilor, îl tratează ca pe o ființă umană. De aici și până la a-și pune întrebarea dacă nu cumva am renunțat la umanitate în schimbul proteinei animale nu mai e decât un pas.

„Tot ce mai vede e poarta șurii și femela, femeia aceea care se uită la el. Pare să plângă. Dar nu are cum să înțeleagă ce se întâmplă, nu știe ce-i acela un pătuț de copil. Nu știe nimic.

Când mai rămâne doar jarul, el deja doarme adânc în iarbă.”

Noi, carnivorii te zguduie din temelii. Te șochează. Te îngrețoșează. Te macină. Te bântuie. Agustina Bazterrica a reușit să construiască o poveste distopică & întunecată, dar adânc înrădăcinată în societatea noastră actuală - o alegorie a hipercapitalismului & hiperconsumerismului care ne dictează viețile. Este genul de lectură care te face să te simți inconfortabil, dar pe care în același timp nu o poți lăsa din mână. De la prima pagină până la ultima, romanul devine o lecție amăruie despre natura umană, despre limitele moralității și despre violența ascunsă în structurile societății. Acțiunea se desfășoară într-un viitor distopic, unde oamenii au renunțat (din obligație, bineînțeles) să mai consume carne de origine animală, din cauza unui virus care a contaminat toate speciile. Bineînțeles, există „soluții”: societatea a legalizat canibalismul, consumul de „carne specială”, iar anumiți oameni sunt crescuți pentru ca, ulterior, să fie sacrificați și consumați. Această nouă ordine mondială este condusă de o ierarhie bine definită, iar toți cetățenii par să accepte tacit acest sistem grotesc, care a devenit normă.

„Câte capete trebuie ucise lunar pentru ca el să poată plăti azilul pentru tatăl său? Câți oameni trebuie să sacrifice pentru ca să uite cum l-a pus la culcare pe Leo, l-a învelit, i-a cântat un cântecel și în dimineața următoare l-a găsit mort? Câte inimi trebuie să fie puse la păstrare în sertare pentru ca durerea să se transforme în altceva? Dar intuiește că durerea este singurul lucru care-l mai face să continue să respire.

Dacă nu ar fi tristețea, nu ar mai avea nimic.”

Marcos Tejo, protagonistul, lucrează într-un abator, o unitate de procesare a cărnii umane, și este cel care se confruntă zilnic cu realitatea sumbră, bolnavă și violentă a acestei lumi. Marcos a devenit gol, este un om lipsit de orice emoție, prizonier al sistemului care, de altfel, l-a obligat să fie așa. Însuși el trăiește o tragedie suplimentară - soția l-a părăsit, iar fiul său a murit la scurt timp după naștere. Acest gol îl face să fie o umbră în propria-i existență, trăind într-o permanentă stare de dezgust și alienare. Povestea devine mult mai intensă în momentul în care lui Marcos i se oferă un „cadou special” - o femeie destinată sacrificiului, „de calitate superioară”. În schimb, în loc să o trimită direct la procesare, Marcos începe să dezvolte o legătură ciudată și neașteptată cu aceasta. Relația lor devine un amestec de protecție și posesie, de cruzime și empatie, iar această ambiguitate te face să-ți pui întrebări privitoare la cum ai reacționa tu, în esență, dacă ai fi pus în astfel de circumstanțe. Ce înseamnă să fii om și cum îți păstrezi umanitatea într-o societate în care aceasta nu mai există, într-o societate în care acesteia i-au fost setate alte coordonate?!

„- Până la urmă, de când e lumea asta ne tot mâncăm unii pe alții. Și nu doar simbolic, ne și îngurgităm literalmente. Tranziția ne-a dat posibilitatea de a fi mai puțin ipocriți.”

Cartea Agustinei Bazterrica este o metaforă tulburătoare, directă și violentă, a societății contemporane, care ridică întrebări privitoare la etică, moralitate, umanitate. Bazterrica își forțează cititorul să reflecteze chiar și asupra modului în care tratăm animalele dar, mai presus de toate, asupra modului în care am putea fi obligați să ne tratăm între noi înșine în anumite circumstanțe date. De-a lungul lecturii, îți dai seama că această lume distopică are reminescențe în realitatea noastră - o societate care deseori normalizează violența, inechitatea, care promovează și susține exploatarea, consumerismul în masă, risipa. Prin prisma personajului Marcos, romanul explorează conceptul de dezumanizare în toate formele sale. Relația lui cu „femela” ne oferă o perspectivă clară asupra procesului de dezumanizare, dar în același timp se întrezăresc și momente de o sfâșietoare umanitate. În lumea lui Bazterrica, nimeni nu pune la îndoială consumul de carne umană, cum nici în societatea noastră consumul cărnii de origine animală nu este văzut, de majoritatea, ca fiind problematic. Nu, nu sunt vegan - am încercat, dar mi-am dat seama că nu pot.

„Asistenții se apropie de vânători și le iau armele. Vânătorii își aruncă prada pe umeri și se duc într-o hală unde prăzile sunt cântărite, marcate și date bucătarilor ca să le tranșeze, să scoată bucățile pe care le vor găti și să ambaleze în vid cele pe care vânătorii le vor lua acasă.

Printre serviciile oferite de domeniul de vânătoare, se află și acela de împăiere a capului.”

Noi, carnivorii chiar a fost un roman care m-a dat pe spate și pe care l-am recomandat absolut oricui. Stilul autoarei este unul tăios, minimalist, pe care l-aș numi un stil „cu greutate”. Atmosfera este densă, iar tensiunea crește progresiv pe măsură ce povestea avansează - nu ai cum, de altfel, să nu resimți o senzație constantă de disconfort atunci când citești. Deși este o poveste, în esență, fictivă, ea se simte ca fiind dacă nu foarte reală, atunci foarte probabilă. Mi-am amintit cât de fragile ne pot fi valorile și cât de ușor pot fi acestea corupte într-o societate care prioritizează hiperconsumerismul. Și, de altfel, cum ne aliniem instinctelor noastre primare - printre care și cel al conservării. Este o carte care te obligă să te confrunți cu adevăruri incomode, dar și un posibil avertisment pe care Bazterrica îl trage. Pe de altă parte, nu pot să nu spun că, în lumea pe care autoarea a creat-o, speranța pur și simplu NU mai există. Încă mă bântuie teribil sfârșitul cărții - dar, sincer, cred că este exact ce a trebuit să fie, deși chiar nu mă așteptam sub nicio formă, nicicând, niciodată, la așa ceva. Cu siguranță va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. V-o recomand cu cea mai mare încredere - tuturor persoanelor cărora le-am recomandat-o și care au citit-o mi-au spus că, într-adevăr, este o carte aparte!

Cicatrici, de Auður Ava Olafsdóttir - Recenzie

Editura: Cartea Românească Educațional

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini:

Anul apariției: 2019

Traducere: Sorina Dănăilă

Născută la Rejkjavik (1958), profesor de istorie la Universitatea din Islanda, cu studii terminate la Sorbona pariziană, Auður Ava Olafsdóttir este unul dintre scriitorii remarcabili ai lumii nordice, şi aceasta în primul rând graţie câtorva romane interesante, chiar dacă mai puţin cunoscute. Raised Earth (1998) şi Butterflies in November (2004), primele romane ale autoarei, cel de-al doilea fiind distins cu premiul Tómasar Guðmundssonar, sunt urmate de: The Greenhouse (2007), Rosa Candida (2010), The Exception (2012), Hotel Silence (2016). Am avut ocazia s-o întâlnesc pe autoare în cadrul festivalului FILIT, și m-am bucurat să descopăr un artist de o profunzime aparte, dar în același timp de o simplitate profundă. Bineînțeles, am cartea cu autograf, ceea ce mă bucur și mai mult!

❤️‍🩹 DESPRE VINDECARE & SPERANȚA CARE IA CELE MAI NEAȘTEPTATE FORME ❤️‍🩹

În paginile romanului Cicatrici, cititorul va afla prea puţină acţiune şi încă şi mai puţine emoţii etalate. În schimb, va descoperi o scriitură strălucitoare a cărei reuşită stă în totala credibilitate şi calda umanitate a poveştii lui Jónas Ebeneser. Autoarea islandeză Auður Ava Olafsdóttir construieşte o lume frumoasă, care însă lui Jónas i se pare necruţător de lentă, întortocheată şi lipsită de sens în lupta lui cu banalitatea vieţii de zi cu zi, în încercarea lui de a trece peste un divorţ şi peste durerea adevărului că fiica lui nu este sânge şi carne din sângele şi carnea lui. Proza aceasta minimalistă – care-i îngăduie, de altfel, lui Jónas să fie oricare dintre noi – reprezintă forţa reală a romanului...

„- Suntem așa de neînsemnați, mai zice el mângâindu-și animalul.

După care se corectează:

- Omul în general este tare neînsemnat.”

Un roman de o delicatețe aparte, care te face să meditezi, să te întrebi, să cauți răspunsuri. Cicatrici te conduce cu pași liniștiți, tihniți și siguri, printr-un labirint al suferinței și redescoperirii sinelui, a naturii interioare. Subtilă, te obligă să te confrunți cu întrebări fundamentale - despre viață, despre pierdere, despre sensul în lume -, întrebări pe care deseori poate, voluntar, le evităm, dar care devin ineluctabile în anumite momente de criză. O viață în derivă, Jónas Ebeneser este un bărbat de vârstă mijlocie care parcă a ajuns la capătul răbdării - este sătul de viață, nu mai are nicio dorință de a trăi. Într-o stare de deznădejde și depresie profundă, Jónas Ebeneser ajunge să simtă că nu mai există niciun motiv pentru a continua să trăiască. După un divorț dificil și realizarea că viața sa a fost, în multe privințe, o simplă iluzie, el decide că singura soluție - cea care le va rezolva pe toate - este să-și pună capăt suferinței. Aici, intră în joc elementul central al cărții, de fapt: călătoria - și nu neapărat una fizică, a spațiului și timpului, ci o călătorie spre adevărata sa natură, spre împlinire.

„- Cele mai bune momente ale vieții mele, povestește Svanur, sunt ele în care, singur cu pușca mea de vânătoare în landă, la crăpatul zorilor, pe burtă în sacul meu de dormit, aștept ca păsările să se trezească. Nu scot niciun cuvânt scrutând crusta de zăpadă. E ca și cum aș fi din nou în burta mamei. În siguranță. De ce ar trebui să ies? De ce ar trebui să mă nasc?

Ce i-am răspuns lui Svanur?

Am repetat ce a spus chiar el. Am spus: Nu, nu trebuie să ieși. A fost ultima frază pe care i-am adresat-o. Ultimul cuvânt va fi fost, așadar: să ieși.”

Hotărât, totuși, să își ia viața, Jónas Ebeneser alege un loc cât mai îndepărtat de casa sa: un hotel dintr-o țară devastată de război, unde distrugerea din jur pare să reflecte propria lui stare sufletească. Hotelul poartă denumirea de „Hotelul Liniștii” (Hotel Silence, cum este și titlul în engleză al cărții) - hotelul, în sine, define o metaforă a stării sufletești spre care Jónas Ebeneser vrea s-o atingă -, un loc al tăcerii, ruinat, care însumează traume colective. Această atmosferă postapocaliptică într-un fel contrastează cu viața aparent banală și neînsemnată a lui Jónas. Însă, în acest spațiu al pierderii, Jónas descoperă ceva ce nu a anticipat: comunitatea fragilă și speranța care încă persistă printre ruinele războiului. Hotelul este condus de doi frați care, în ciuda greutăților, încă încearcă să îl păstreze funcțional. De fapt, acești doi oameni - un frate și o soră - îl fac pe Jónas să înțeleagă că întotdeauna te poți reconstrui, întotdeauna poți să „reînvii” chiar din propria-ți cenușă. Călătoria lui Jónas capătă noi sensuri și este redată cu o sensibilitate profundă, într-o scriitură aproape lirică. Așa cum hotelul la care acesta se cazează are nevoie de reparații, așa și Jónas are nevoie să își reconstruiască viața. Comunitatea din care face parte joacă un rol deosebit de important în acest proces solicitant și îndelungat. 

„(...) Oamenii mor. Ceilalți. Se moare. Folosind impersonalul, de fapt vorbesc despre mine. Mor. Pentru că viața este tot ceea ce poate fi mai fragil. Dacă într-o zi o să am copii, ei vor muri la rândul lor. Dar, când aceasta se va întâmpla, eu nu voi mai fi acolo pentru a-i ține de mână, pentru a-i liniști.”

Prin ajutorul pe care îl oferă celorlalți și micile proiecte la care participă pentru hotel, Jónas își găsește, treptat, un nou scop în viață, o nouă însemnătate. Nu este totul pierdut, în cele din urmă. Audur Ava Ólafsdóttir ne amintește subtil în romanul Cicatrici că, de multe ori, cel mai mare curaj este acela nu de a supraviețui, ci de a te reconstrui din ruinele trecutului. Chiar și în locurile cele mai improbabile, speranța poate să încolțească, poate să înflorească din nou. Hotelul Liniștii este un spațiu al renașterii, unde actele mici de bunătate și grija față de ceilalți dau sens unei vieți care, altfel, era pierdute. Romanul nu este doar povestea unui bărbat aflat la marginea prăpastiei, ci este despre complexitatea durerii umane, despre tăceri, despre griji, despre deznădejde, dar și despre modul în care relațiile cu ceilalți, oricât de nesemnificative și fragile, pot reprezenta un nou punct de plecare. Proza lui Audur Ava Ólafsdóttir este una profundă, lirică, metaforică, plină de nuanțe și de substraturi. Prin tăceri, personajele spun poate mai multe decât prin cuvinte - iar asta dă romanului o încărcătură emoțională aparte!

„Deci, nu suntem noi oare într-o permanentă devenire? Într-o renovare neîncetată? se întreba și Svanur în port, pe malul oceanului verde și agitat, între vaporașe de pescuit balene și vaporașe care duceau turiștii să le observe doar.

- Te nașteri, iubești, suferi și mori, șoptește ea într-un plânset.

- Știu, îi răspund eu.

- Unii dintre prietenii mei nu au ajuns să iubească, continuă ea. Doar să sufere și să moară.”

Cartea lui Audur Ava Ólafsdóttir te face să reflectezi asupra fragilității omului, asupra modului în care fiecare dintre noi putem găsi, în cele mai neașteptate locuri, un nou motiv pentru a merge mai departe, pentru a nu lăsa garda jos. Este o carte despre vindecare, despre vindecarea într-un mod liniștit, intim, care reflectă însăși delicatețea și fragilitatea vieții. Jónas Ebeneser, chiar dacă la început pare lipsit de orice forță, dă dovadă de curaj, de rezistență, pentru că, deși și-a pierdut speranța, puterea interioară îl împinge, chiar și în cele mai întunecate și sensibile momente, să caute lumina. O temă universală, destul de delicată, pe care Audur Ava Ólafsdóttir o abordează într-un mod deosebit de frumos și puternic, dar în același timp elegant și emoționant. Cu toate ruinele sale, Hotelul Liniștii este locul în care înveți, alături de Jónas Ebeneser, că viața, oricât de fragilă ar fi, întotdeauna își poate reinventa și regăsi coordonatele. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă sunteți în căutarea unei lecțiuni emoționante, care să vă facă să vă puneți întrebări și să căutați răspunsuri - răspunsuri care se află în voi, în intimitatea și căldura sufletului vostru!

Malacqua, de Nicola Pugliese - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Geanina Tivda

Născut la Milano în 1944, Nicola Pugliese a lucrat o bună parte din viață ca jurnalist la Napoli. Descoperit și promovat de Italo Calvino în calitatea acestuia de editor la Einaudi, Malacqua, primul (și unicul) său roman, a fost publicat în Italia în 1977, cunoscând un succes fulminant. Primirea entuziastă de care s-a bucurat este explicabilă, printre altele, și prin apariția sa la apogeul „anilor de plumb”, când Brigăzile Roșii și extrema dreaptă terorizau Italia cu răpiri și asasinate politice, publicul larg rezonând cu parabola kafkiană, sumbră, care denunța în mod subtil corupția din instituțiile infiltrate de Camorra, reflectând atmosfera de teamă și nemulțumire generalizată. În mod paradoxal, a fost retras subit de pe piață la solicitarea expresă a autorului, care a refuzat să permită republicarea, volumul circulând timp de aproape 40 de ani sub formă fotocopiată sau ca ediții princeps la preț prohibitiv și dobândind statut de roman-cult. Dispariția romanului din librării a coincis cu cea a autorului din viața publică și retragerea din jurnalism, făcând din Nicola Pugliese un „Salinger napolitan”. Malacqua a fost retipărit de abia în 2013, asta după ce, în 2008, îi apăruse la o editură din Napoli La nave nera, o culegere de povestiri. A trăit izolat într-un sat din Campania până la moartea sa, în 2012.

﹏﹏APA CARE DEZINTEGREAZĂ. APA CARE PURIFICĂ﹏﹏

În zorii unei zile cenușii de 23 octombrie – anul nu este precizat –, după o noapte de ploaie torențială, Annunziata Osvaldo, centralista de serviciu de la sediul principal al Poliției din Napoli, preia un apel telefonic ce semnalează prăbușirea unui imobil în via Tasso. O stradă s-a surpat, înghițind cu totul un automobil. Orașul pare să se lichefieze pe măsură ce apa se prelinge, infiltrându-se și distrugând totul în cale. Andreoli Carlo, ziarist care se ocupă cu investigarea evenimentelor misterioase din orașul asediat de ploaie, este martorul efectelor diluviului demonic ce pare să nu mai contenească. Între timp, glasuri stranii încep să răsune din Maschio Angioino, enigma păpușilor descoperite la locurile dezastrelor bântuie autoritățile, se înregistrează o creștere inexplicabilă a nivelului mării și monedele de cinci lire încep dintr-odată să cânte. Un roman de atmosferă sumbru și rafinat despre frumusețea și misterul care au aureolat dintotdeauna orașul Napoli, dar și o alegorie subtilă menită să denunțe pasivitatea locuitorilor acestuia dinaintea ororilor care i-au marcat istoria, Malacqua a constituit una dintre senzațiile literare ale secolului al XX-lea, dobândind un binemeritat statut de roman-cult.

„Dincolo de imaginea cenușiului apos care în acest moment cade în rafale, oh da, în rafale reci, privirea fuge să identifice interstițiile dintre pietre. Haide odată, trezește-te!”

Malacqua - care cred că s-ar traduce relativ prin „apă murdară”, „apă rea”, „apă bolnavă” - este un roman greu. Un roman destul de întunecat. Te încearcă un sentiment de claustrofobie când îl citești. Ploaia necontenită de deasupra orașului Napoli, melancolia sufletelor care se zbat sub povara unei așteptări parcă apocaliptice. O experiență aproape viscerală în care realitatea urbană & deziluziile psihologice se contopesc într-o poveste care sfidează „legile” narative tradiționale. Cartea nu este despre ceva anume, n-are neapărat acțiune, un fir epic, o cronologie, ci este mai mult despre stări de spirit, despre atmosfera copleșitoare și patologică de neliniște care se strecoară în fiecare colț al orașului și în mințile tuturor personajelor cu care avem de-a face. Cartea urmărește parcursul a patru zile de ploaie torențială care nu mai încetează să se oprească, deasupra orașului Napoli. Într-un fel, ploaia este de fapt personajul principal - suprapersonajul - al cărții: o prezență constantă care îneacă străzile și, în același timp, mințile oamenilor. O apă murdară, patogenă, o apă care aduce moarte & distrugere.

„Trebuie spus că era multă tristețe în retragerea lor abătută spre case, multă tristețe, într-adevăr. Timp de o zi, întregul oraș avu acest val înaintea ochilor, expresia asta supusă, trist melancolică.”

Personajele, fie că sunt politicieni, jurnaliști, sau cetățeni obișnuiți, sunt prinse într-o vâltoare de confuzie și disperare, de disperare și confuzie - de parcă apa care continuă să cadă le șterge încetul cu încetul identitatea, certitudinea asupra lucrurilor din jur. Un Napoli viu, organic, dar bolnav, care simte și respiră odată cu oamenii săi - în asta se transformă orașul. Străzile cândva ușor de urmat și găsit devin labirintice, iar ploaia pare a fi semnul prevestitor al unui sfârșit iminent, al unei apocalipse. Orașul pare că stă să se prăbușească, cu tot ce are în el. Apa nu se infiltrează doar în case, ci și în sufletele oamenilor. De la relațiile interumane până la arhitectura socială și politică, totul stă să se prăbușească. Îmi amintesc de imaginea unei simple fisuri apărute pe o stradă din oraș - ca o rană vie într-un oraș care este pe punctul de a se destrăma. De fapt, tensiunea aceasta se resimte intens de-a lungul cărții. Repet, nu mi-am dat seama dacă trebuia să urmăresc vreo anume dinamică, dar știu, în schimb, că pe mine m-a vrăjit mai mult atmosfera cărții, decât ceea ce s-a întâmplat în carte.

„Suferința are nevoie de tăcere, de rațiune și de respect pentru sentimentele celorlalți, prin urmare nu se poate, nu se poate. În fața unui eveniment funebru, nu există obiecțiuni, nici o obiecțiune.”

Într-un fel, în Malacqua nu avem de-a face cu personaje propriu-zise, ci mai degrabă cu ecouri ale gândurilor colective, care reflectă starea de neliniște, teamă și angoasă, starea de deznădejde a întregului oraș. Fiecare individ, indiferent de statutul său, pare să fie la un pas distanță de o prăpastie adâncă, dar incapabil să înțeleagă natura exactă a amenințării care se apropie. Un politician se frământă în fața imposibilității de a găsi soluții reale, un jurnalist încearcă să scrie despre situația respectivă fără, însă, să își poată găsi cuvintele potrivite, iar cetățenii obișnuiți sunt copleșiți de o teamă vagă, dar omniprezentă și din ce în ce mai apăsătoare. Tăcerea personajelor, în acest sens, spune multe - deși au propriile gânduri și frământări, cuvintele lor par să nu aibă niciun efect real asupra situației date. Dialogurile sunt fragmentate (nici nu există liniuțe de dialog, de fapt, în carte, replicile fiind spuse una după alta în cadrul aceluiași fragmente), aproape inutile - nu au puterea de a construi sau de a schimba realitatea. Ploaia continuă să cadă și să cadă și să cadă, indiferent de ceea ce fac sau spun personajele, iar această neputință colectivă dă naștere unei atmosfere de un fatalism care efectiv te copleșește, pe care-l simți.

„(...) situația se înrăutățește dacă ploaia o ține tot așa. Mulți ridicară privirea spre cer, de parcă ar fi vrut să verifice, dar nu era decât cenușiul ăsta, acolo sus, și ploaia care cădea și cădea, nesfârșită ca agonia unui animal.”

Ploaia nesfârșită devine un element de catharsis, de purificare, într-un moment de criză în care tot ceea ce este slab, tot ceea ce este bolnav din fașă, deteriorat, stricat, trebuie să se destrame pentru ca ulterior să renască mult mai frumos. Însă, în Malacqua nu avem parte de răspunsuri - nici nu știm dacă după această „apocalipsă urbană” va veni salvarea sau, dimpotrivă, marea dispariție. Ca într-o poezie apocaliptică, este greu să încadrezi romanul într-un anume gen - poate fi un roman de atmosferă, o alegorie urbană, o poezie despre vulnerabilitatea oamenilor, despre faptul că nu te poți pune cu forțele naturii. Pugliese creează un Napoli în care apa, pe cât este de distructivă, pe atât este de purificatoare. Cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să urmăresc anumite lucruri ale cărții, iar la un moment dat m-a cam plictisit, însă am continuat lectura 1) pentru că nu obișnuiesc să abandonez cărți (dar nici nu era cazul) și 2) atmosfera pur și simplu m-a vrăjit. Nu știu dacă aș recomanda-o în mod direct cuiva, pentru că este o carte care poate deveni ușor solicitantă și, deși are mai puțin de două sute de pagini, necesită timp și atenție. Deci, dacă vă plac astfel de cărți, atunci cu siguranță ar trebui s-o aveți în vedere!

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa, de Dacia Maraini - Recenzie

Editura: Editura Școala Ardeleană

Colecția: Longseller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 366

Anul apariției: 2020

Traducere: Gabriela Lungu

Dacia Maraini este cu siguranță cea mai cunoscută și una dintre cele mai apreciate scriitoare italiene. Personalitate literară poliedrică, a scris de-a lungul anilor romane, precum și volume de poezii, eseuri, teatru, interviuri și a participat activ la viața culturală și socială a Italiei. A primit numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în multe limbi, iar piesele de teatru, jucate pe scene din lumea întreagă. În anul 2014 a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură. Lunga viață a Mariannei Ucrìa este fără îndoială cel mai bun roman al său. O metaforă a condiției feminine și o pledoarie pentru scris și lectură. O carte în care cuvintele devin personaje și în care protagonista își găsește cu ajutorul lor libertatea de a-și decide destinul. Gabriela Lungu, doctor în Filologie al Universității Babeș-Bolyai, a început să traducă în urmă cu mai bine de 30 de ani, dintr-un dor de limba română. A tradus până acum peste 40 de volume ale unor scriitori importanți ai literaturii italiene ca Giacomo Leopardi, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Alberto Moravia, Pier Paolo Pasolini, dar și volume de poezie și de teatru din limba română în italiană. Pentru traducerea volumului de față a primit în Italia Premiul Internațional „Diego Valeri”. Alte traduceri ale sale au fost premiate de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj, Uniunea Latină și Festivalul Internațional de Carte Transilvania.

𓍼ོ CÂND TĂCEREA DEVINE MAI PUTERNICĂ DECÂT CUVINTELE 𓍼ོ

„Câte ore a petrecut în bibliotecă, învăţând să scoată aur din pietre, cernând şi curăţind zile întregi, scăl­dându‑şi ochii în apele tulburi ale literaturii... Ce‑a câştigat? Câteva boabe de ştiinţă grosolană şi buboasă. De la o carte la alta, de la o pagină la alta. Sute de poveşti de iubire, de veselie, de disperare, de moarte, de plăceri, de omoruri, de întâlniri, de despărţiri. Iar ea, mereu acolo, aşezată pe fotoliul cu mileul brodat şi tocit sub cap.” (Dacia Maraini)

„Și, totuși, alte mâini au oprit cu o sublimă aroganță timpul, familiarizându-ne cu trecutul. Care nu moare niciodată pe pânze, ci se repetă la infinit, ca și cântecul cucului, cu o tristă melancolie. Timpul, își spune Marianna, este secretul pe care Dumnezeu îl ascunde oamenilor. Iar din acest secret se trăiește mizerabil în fiecare zi.”

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. O carte de o scriitură impecabilă, sublimă, care m-a purtat într-o călătorie profund ancorată în istoria unei Sicilii pline de contraste, unde noblețea, suferința, tăcerea, rezistența și reziliența se împletesc armonios într-un dans din care n-am mai vurt să mă desprind. Romanul este un portret complex al unei femei care, deși este marcată de pierderea auzului, își regăsește vocea interioară, sfidând convențiile sociale și restricțiile de gen din vremurile respective. M-a fascinat întocmai Marianna Ucrìa, care ușor ar putea deveni vocea multor femei din acea perioadă, modul în care Dacia Maraini a reușit să îi exploreze lumea interioară care plină de zgomote, plină de valuri, cuvinte nespuse. Marianna Ucrìa este o tânără nobilă care, de la o vârstă fragedă, și-a pierdut auzul și, implicit, capacitatea de a vorbi. Pentru ea, lumea este tăcută, alcătuită din culori și mirosuri - și chiar dacă acest lucru ar putea părea o limitare, devine un mecanism prin care Marianna explorează o altă formă a înțelegerii vieții...

„Pasiunea nu este acel ceva care doar creează complicații și din care ies la iveală tot felul de pofte ce trebuie ascunse? Și rațiunea nu e spada pe care fiecare o ține la șold pentru a tăia capul fantasmelor dorinței și a impune voința virtuții?”

Într-un fel, lipsa auzului o izolează pe Marianna Ucrìa de convențiile și discuțiile superficiale ale societății siciliene de atunci, dar, în același timp, o apropie de un univers interior vast, în care gândurile și sentimentele sale sunt mult mai intense și mult mai profunde decât ale celor din jur. Marianna este un personaj care te fascinează prin complexitate - pe de o parte, se supune regulilor stricte ale familiei și societății, care îi dictează căsătoria și rolul de mamă fără a-i cere, în schimb, părerea. Pe de altă parte, în tăcerea ei, Marianna Ucrìa descoperă o formă de libertate interioară care îi permite să vadă dincolo de aparențele și superficialitatea lumii din jur. Maraini o descrie cu o finețe literară excepțională, transformând tăcerea într-o forță aparte și, astfel, creând o eroină care, deși nu poate vorbi, are o voce atât de puternică încât răsună printre paginile cărții. La un moment dat, pur și simplu nu am mai ținut neapărat firul a ceea ce se întâmplă în carte, ci doar pur și simplu am vrut să mă bucur cât mai mult de cât de frumos și cât de sublim, profund, emoționant, scrie Dacia Maraini. De fapt, acesta cred că este punctul forte al cărții de față - deși, și povestea este una fascinantă.

„Afară e întuneric. Marianna e înfășurată într-o tăcere stearpă și absolută. Ține în mâini o carte de dragoste. Cuvintele, spune autorul, sunt culese de către ochi ca niște ciorchini de struguri, sunt stoarse de gândul care se învârte ca o roată de moară și apoi, în formă lichidă, se împrăștie și aleargă fericite prin vene. Aceasta este divina recoltă a literaturii?”

Acțiunea se desfășoară în secolul al XVIII-lea, în Sicilia, într-o perioadă dominată de patriarhatul absolut, de clasa socială rigidă și ordinea implacabilă. Dacia Maraini se folosește de acest context istoric pentru a dezvălui nu doar povestea Mariannei, ci și complexitatea lumii din jurul ei. Povestea urmărește parcursul acestei femei tăcute, viața ei, de la copilărie până la maturitatea, cu tot ceea ce presupune acest traseu - căsătoria aranjată, nașterea copiilor, dar și căutarea sinelui, într-o lume care îi fură dreptul de a-și alege propria soartă. Povestea are o dinamică lentă, asta-i clar, dar fiecare detaliu, fiecare întâmplare are o semnificație aparte - în acest punct, nu rămâne decât să lași scriitura Daciei Maraini să te vrăjească, să te îmbrățișeze blând. Viața de zi cu zi a aristocrației siciliene, cu mesele sale opulente și discuțiile politice, frământările superficiale, contrastează puternic cu sărăcia și suferința celor din clasele inferioare, pe care Mariana începe treptat să le descopere. Faptul că nu aude îi permite să observe mult mai în profunzime această realitate pe care nu o cunoștea, fără a fi influențată de prejudecățile și cuvintele superficiale ale celorlalți. 

„Poate o femeie de patruzeci de ani, mamă și bunică, să se trezească asemeni unui trandafir întârziat dintr-o letargie care a durat decenii, pentru a pretinde partea ei de miere? Ce ar putea s-o oprească? Nimic altceva decât voința ei?”

Lunga viaţă a Mariannei Ucrìa este o poveste cu substrat istoric, este o dramă de familie. Marianna nu este o victimă a circumstanțelor, ci este o eroină care, în mod tacit, își găsește propria formă de libertate, se distanțează de mediocritatea din jurul ei. Tăcerea devine, într-un fel, o formă de acceptare, dar și o formă de revoltă împotriva unei lumi din care simte deseori că nu face parte. Un moment deosebit de important al cărții este acela în care Marianna descoperă adevăratul motiv al surzeniei sale. Recunosc, chiar nu mă așteptam la acest lucru. O poveste complexă, plină de emoție, care explorează subiecte sensibile, într-o formă literară de-a dreptul remarcabilă. Înțeleg, acum, de ce Dacia Maraini a fost - și poate încă este - o candidată importantă la Premiul Nobel pentru Literatură. Marianna Ucrìa devine un simbol al rezistenței și speranței, este un personaj curajos. Chiar dacă îi lipsește vocea, prin gândurile și prin acțiunile ei devine o forță de neuitat - și asta este, de fapt, esența frumuseții tăcute a acestui splendid roman. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă vreți să aveți parte de o lectură care strălucește prin calitatea & frumusețea unei scriituri precum o bijuterie.

Văduvele de joi seara, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023 (a II-a ediție)

Traducere: Lavinia Similaru

Claudia Piñeiro (n. 1960, Buenos Aires), scriitoare şi scenaristă, a câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale pentru opera ei literară şi jurnalistică. Văduvele de joi seara, filmul, a fost lansat în 2009 cu o audienţă record. Tirajul cărţii a depăşit 200.000 de exemplare, iar drepturile de traducere au fost vândute în paisprezece ţări. La Editura Univers, în colecția Globus, a mai apărut și fascinantul roman Elena știe, în traducerea Laviniei Similaru (ecranizat și de către Netflix, în 2023). Betibú a mai îmbogățit portofoliul editurii - de asemenea, și acest roman a fost ecranizat într-un thriller-polițist, în 2014, regizat de către Miguel Cohan.

💎CÂT DE UȘOR SE POATE DESTRĂMA VISUL PERFECȚIUNII 💎

Câteva familii prietene locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într‑un cartier select şi închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Case impunătoare cu piscine, iarbă verde, tufişuri tăiate perfect şi straturi de flori întreţinute de peisagişti: pare imaginea unei lumi ideale, strălucitoare ca în reclame. Dar este doar o iluzie, pentru că şi în această lume perfectă se insinuează tragedia, abuzul şi disperarea, iar criza economică face ravagii şi schimbă destine. Văduvele de joi seara este un roman captivant ca o partidă de şah, în care fiecare mutare a unei piese precipită finalul.

„Dacă îți ridici privirea, nu vezi nici un cablu. Nici de lumină, nici de telefon, nici de televiziune. Firește că există de cele trei feluri, doar că sunt îngropate în pământ, ascunse, ca să ferească Los Altos și locuitorii de contaminarea vizuală. Cablurile se duc alături de cloacă, printr-un șanț paralel. Ambele sunt ascunse sub pământ.”

Există anumite cărți care îți creează, de la bun început, impresia că ai pătruns într-o casă cu ferestre mari din sticlă, prin care poți observa tăcut viețile unor oameni ce par să aibă vieți perfecte. Văduvele de joi seara este genul acela de carte - chiar dacă, la început, aceste ferestre îți permit să urmărești o viață aparent banală, încetul cu încetul îți dai seama că viața personajelor este acoperită de un strat fin de gudron, care ascunde adevăruri întunecate, fisuri, conflicte, tragedii și secrete, dincolo de fațada confortului absolut și luxului. Claudia Piñeiro face o radiografie fascinantă a vieților ascunse din cadrul unei comunități exclusiviste din Buenos Aires, „Altos de la Cascada”, o comunitate de lux, restrânsă, în care locuitorii parcă trăiesc într-un univers ermetic, doar al lor. Aparent, fiecare dintre familiile care trăiesc acolo are tot ce își dorește - casă mare, piscină, mașină scumpă, serate și cine îmbelșugate. Însă, Piñeiro construiește cu grijă un contrast subtil, dar care te surprinde, între suprafața acestei perfecțiuni și conflictele care clocotesc în profunzimea familiilor.

„Este o mârșăvie să nu te asiguri și să nu te bucuri cum se cuvine. Într-o viață este mică probabilitatea de a face o gaură dintr-una, dar cea de a înceta să fii un gentleman, nu.”

Personajele romanului sunt patru femei - „văduvele de joi seara” - Teresa, Carla, Lala și Mavi. Ele sunt soțiile unor bărbați puternici, de succes, iar valoarea de „văduve” provine din obiceiul lor de a se reuni în serile de joi, atunci când soții lor pleacă pentru „o seară a bărbaților”. Totul inofensiv până aici - totuși, acesta este începutul dezvăluirilor mult mai profunde și neliniștitoare care urmează. În timp ce comunitatea încearcă fără prea mult efort să-și păstreze o imagine perfectă, la un moment dat are loc o crimă aparent inexplicabilă - aceasta va fi „cheia” care va scoate la iveală, treptat, toate secretele care mocnesc în spatele gardurilor înalte și impunătoare din Altos de la Cascada. Văduvele și soții acestora devin prizonieri ai propriilor minciuni, iar viețile lor se transformă în simboluri profunde ale fragilității și ale ipocriziei. Romanul Claudiei Piñeiro urmărește destrămarea visului perfect și, în esență, vorbește despre decadență și destrămare, demontând mitul vieții perfecte și demonstrând cum goana după aparențe poate sfârși prin a distruge lucrurile pe care le prețuim cel mai mult - familia, iubirea, stabilitatea.

„Curând aveau să li se șteargă din memorie mirosurile, o anumită răsuflare, o voce, o bătaie a inimii, o lovitură. Pe bebeluș avea să-l facă pe măsura ei. Pe fetiță nu. Ochii ei văzuseră prea multe. Nu încăpea îndoială. Marianei îi era greu să-i susțină privirea, îi era frică. De parcă ochii aceia întunecați ar fi putut să-i arate ce văzuseră cândva.”

Romanul mai abordează și teme precum presiunea socială, diferențele dintre clasele sociale și ierarhizarea, izolarea. N-aș spune că a fost neapărat un thriller în sensul general al cuvântului, ci a fost mai mult un fel de „thriller domestic”, psihologic - o critică socială puternică asupra modului în care materialismul face victime. Personajele devin, pe parcurs, din ce în ce mai întunecate, parcă, din ce în ce mai enervante. Te distanțează de ele. Te fac să le urăști și să le pui la îndoială credibilitatea. Nu sunt neapărat victime ale circumstanțelor, ci sunt arhitecții propriei distrugeri, propriei înfrângeri. Fiecare își poartă propriile nesiguranțe și frici, propriile conflicte, sub aparenta mască a controlului, a eleganței și rafinamentului. Cu cât înaintăm mai mult în poveste, ne dăm seama că, de fapt, toți cei din Altos de la Cascada trăiesc, de fapt, într-o cușcă, dincolo de gratiile acesteia. Chiar dacă este o cușcă din aur - sunt incapabili să evadeze din propriile slăbiciuni, incapabili să gestioneze conflicte, mânați de dorințe dintre cele mai superficiale. 

„(...) foarte aproape de joia aceea de septembrie despre care nu vorbim decât dacă suntem întrebați.”

Deși moartea unui personaj este punctul central al narațiunii, adevărata intrigă se desfășoară nu în jurul întrebării cine a făcut-o?, ci în jurul întrebării de ce s-a ajuns aici?, ceea ce înseamnă că sunt rememorate foarte multe întâmplări care au avut loc înainte de aparenta crimă. Romanul Văduvele de joi seara este despre eșec, este despre decădere. Aparentul triumf al succesului material ascunde, de fapt, numeroase lipsuri. Viețile acestor personaje, deși în aparență par perfecte și de invidiat, erau dominate de fapt de tensiuni, conflicte, secrete mocninde și frământări interioare. Piñeiro ne arată că linia de demarcație dintre fericire și tragedie este foarte subțire și poți oricând trece dintr-o parte în cealaltă. Chiar mi-a plăcut romanul, dar vă pot spune doar că are nevoie de timp, răbdare, întrucât poate fi destul de greoi. Totuși, o recomand cu mare încredere celor care vor să descoperi cum viețile imperfecte sunt ascunse sub un strat strălucitor de aparentă perfecțiuni și sunt în căutarea unei povești care îmbină cu măiestrie tensiunea psihologică și critica socială subtilă.