Malacqua, de Nicola Pugliese - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Geanina Tivda

Născut la Milano în 1944, Nicola Pugliese a lucrat o bună parte din viață ca jurnalist la Napoli. Descoperit și promovat de Italo Calvino în calitatea acestuia de editor la Einaudi, Malacqua, primul (și unicul) său roman, a fost publicat în Italia în 1977, cunoscând un succes fulminant. Primirea entuziastă de care s-a bucurat este explicabilă, printre altele, și prin apariția sa la apogeul „anilor de plumb”, când Brigăzile Roșii și extrema dreaptă terorizau Italia cu răpiri și asasinate politice, publicul larg rezonând cu parabola kafkiană, sumbră, care denunța în mod subtil corupția din instituțiile infiltrate de Camorra, reflectând atmosfera de teamă și nemulțumire generalizată. În mod paradoxal, a fost retras subit de pe piață la solicitarea expresă a autorului, care a refuzat să permită republicarea, volumul circulând timp de aproape 40 de ani sub formă fotocopiată sau ca ediții princeps la preț prohibitiv și dobândind statut de roman-cult. Dispariția romanului din librării a coincis cu cea a autorului din viața publică și retragerea din jurnalism, făcând din Nicola Pugliese un „Salinger napolitan”. Malacqua a fost retipărit de abia în 2013, asta după ce, în 2008, îi apăruse la o editură din Napoli La nave nera, o culegere de povestiri. A trăit izolat într-un sat din Campania până la moartea sa, în 2012.

﹏﹏APA CARE DEZINTEGREAZĂ. APA CARE PURIFICĂ﹏﹏

În zorii unei zile cenușii de 23 octombrie – anul nu este precizat –, după o noapte de ploaie torențială, Annunziata Osvaldo, centralista de serviciu de la sediul principal al Poliției din Napoli, preia un apel telefonic ce semnalează prăbușirea unui imobil în via Tasso. O stradă s-a surpat, înghițind cu totul un automobil. Orașul pare să se lichefieze pe măsură ce apa se prelinge, infiltrându-se și distrugând totul în cale. Andreoli Carlo, ziarist care se ocupă cu investigarea evenimentelor misterioase din orașul asediat de ploaie, este martorul efectelor diluviului demonic ce pare să nu mai contenească. Între timp, glasuri stranii încep să răsune din Maschio Angioino, enigma păpușilor descoperite la locurile dezastrelor bântuie autoritățile, se înregistrează o creștere inexplicabilă a nivelului mării și monedele de cinci lire încep dintr-odată să cânte. Un roman de atmosferă sumbru și rafinat despre frumusețea și misterul care au aureolat dintotdeauna orașul Napoli, dar și o alegorie subtilă menită să denunțe pasivitatea locuitorilor acestuia dinaintea ororilor care i-au marcat istoria, Malacqua a constituit una dintre senzațiile literare ale secolului al XX-lea, dobândind un binemeritat statut de roman-cult.

„Dincolo de imaginea cenușiului apos care în acest moment cade în rafale, oh da, în rafale reci, privirea fuge să identifice interstițiile dintre pietre. Haide odată, trezește-te!”

Malacqua - care cred că s-ar traduce relativ prin „apă murdară”, „apă rea”, „apă bolnavă” - este un roman greu. Un roman destul de întunecat. Te încearcă un sentiment de claustrofobie când îl citești. Ploaia necontenită de deasupra orașului Napoli, melancolia sufletelor care se zbat sub povara unei așteptări parcă apocaliptice. O experiență aproape viscerală în care realitatea urbană & deziluziile psihologice se contopesc într-o poveste care sfidează „legile” narative tradiționale. Cartea nu este despre ceva anume, n-are neapărat acțiune, un fir epic, o cronologie, ci este mai mult despre stări de spirit, despre atmosfera copleșitoare și patologică de neliniște care se strecoară în fiecare colț al orașului și în mințile tuturor personajelor cu care avem de-a face. Cartea urmărește parcursul a patru zile de ploaie torențială care nu mai încetează să se oprească, deasupra orașului Napoli. Într-un fel, ploaia este de fapt personajul principal - suprapersonajul - al cărții: o prezență constantă care îneacă străzile și, în același timp, mințile oamenilor. O apă murdară, patogenă, o apă care aduce moarte & distrugere.

„Trebuie spus că era multă tristețe în retragerea lor abătută spre case, multă tristețe, într-adevăr. Timp de o zi, întregul oraș avu acest val înaintea ochilor, expresia asta supusă, trist melancolică.”

Personajele, fie că sunt politicieni, jurnaliști, sau cetățeni obișnuiți, sunt prinse într-o vâltoare de confuzie și disperare, de disperare și confuzie - de parcă apa care continuă să cadă le șterge încetul cu încetul identitatea, certitudinea asupra lucrurilor din jur. Un Napoli viu, organic, dar bolnav, care simte și respiră odată cu oamenii săi - în asta se transformă orașul. Străzile cândva ușor de urmat și găsit devin labirintice, iar ploaia pare a fi semnul prevestitor al unui sfârșit iminent, al unei apocalipse. Orașul pare că stă să se prăbușească, cu tot ce are în el. Apa nu se infiltrează doar în case, ci și în sufletele oamenilor. De la relațiile interumane până la arhitectura socială și politică, totul stă să se prăbușească. Îmi amintesc de imaginea unei simple fisuri apărute pe o stradă din oraș - ca o rană vie într-un oraș care este pe punctul de a se destrăma. De fapt, tensiunea aceasta se resimte intens de-a lungul cărții. Repet, nu mi-am dat seama dacă trebuia să urmăresc vreo anume dinamică, dar știu, în schimb, că pe mine m-a vrăjit mai mult atmosfera cărții, decât ceea ce s-a întâmplat în carte.

„Suferința are nevoie de tăcere, de rațiune și de respect pentru sentimentele celorlalți, prin urmare nu se poate, nu se poate. În fața unui eveniment funebru, nu există obiecțiuni, nici o obiecțiune.”

Într-un fel, în Malacqua nu avem de-a face cu personaje propriu-zise, ci mai degrabă cu ecouri ale gândurilor colective, care reflectă starea de neliniște, teamă și angoasă, starea de deznădejde a întregului oraș. Fiecare individ, indiferent de statutul său, pare să fie la un pas distanță de o prăpastie adâncă, dar incapabil să înțeleagă natura exactă a amenințării care se apropie. Un politician se frământă în fața imposibilității de a găsi soluții reale, un jurnalist încearcă să scrie despre situația respectivă fără, însă, să își poată găsi cuvintele potrivite, iar cetățenii obișnuiți sunt copleșiți de o teamă vagă, dar omniprezentă și din ce în ce mai apăsătoare. Tăcerea personajelor, în acest sens, spune multe - deși au propriile gânduri și frământări, cuvintele lor par să nu aibă niciun efect real asupra situației date. Dialogurile sunt fragmentate (nici nu există liniuțe de dialog, de fapt, în carte, replicile fiind spuse una după alta în cadrul aceluiași fragmente), aproape inutile - nu au puterea de a construi sau de a schimba realitatea. Ploaia continuă să cadă și să cadă și să cadă, indiferent de ceea ce fac sau spun personajele, iar această neputință colectivă dă naștere unei atmosfere de un fatalism care efectiv te copleșește, pe care-l simți.

„(...) situația se înrăutățește dacă ploaia o ține tot așa. Mulți ridicară privirea spre cer, de parcă ar fi vrut să verifice, dar nu era decât cenușiul ăsta, acolo sus, și ploaia care cădea și cădea, nesfârșită ca agonia unui animal.”

Ploaia nesfârșită devine un element de catharsis, de purificare, într-un moment de criză în care tot ceea ce este slab, tot ceea ce este bolnav din fașă, deteriorat, stricat, trebuie să se destrame pentru ca ulterior să renască mult mai frumos. Însă, în Malacqua nu avem parte de răspunsuri - nici nu știm dacă după această „apocalipsă urbană” va veni salvarea sau, dimpotrivă, marea dispariție. Ca într-o poezie apocaliptică, este greu să încadrezi romanul într-un anume gen - poate fi un roman de atmosferă, o alegorie urbană, o poezie despre vulnerabilitatea oamenilor, despre faptul că nu te poți pune cu forțele naturii. Pugliese creează un Napoli în care apa, pe cât este de distructivă, pe atât este de purificatoare. Cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să urmăresc anumite lucruri ale cărții, iar la un moment dat m-a cam plictisit, însă am continuat lectura 1) pentru că nu obișnuiesc să abandonez cărți (dar nici nu era cazul) și 2) atmosfera pur și simplu m-a vrăjit. Nu știu dacă aș recomanda-o în mod direct cuiva, pentru că este o carte care poate deveni ușor solicitantă și, deși are mai puțin de două sute de pagini, necesită timp și atenție. Deci, dacă vă plac astfel de cărți, atunci cu siguranță ar trebui s-o aveți în vedere!