sâmbătă, 19 octombrie 2024

Noi știm că îți amintești (High Coast, #1), de Tove Alsterdal - Recenzie (Crime Club)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2024
Traducere: Alexandru Florescu

Tove Alsterdal este jurnalistă, autoare de piese de teatru, scenaristă și una dintre cele mai renumite autoare de romane de suspans din Suedia. Cunoscută pentru portretele nuanțate pe care le face personajelor sale, Alsterdal se remarcă drept o maestră a genului, abordând în cărțile ei și teme sociale sau istorice. A scris scenariul pentru filmul Så olika (2009) al Helenei Bergström și libretul operei Woman of Cain, compusă de Fredrik Högberg. A debutat în 2009, iar în 2014 și 2020 a câștigat premiile pentru Cel mai bun roman suedez de suspans. În tinerețe a lucrat ca asistentă la spitalul de psihiatrie din Beckomberga, un loc despre care a scris în mai multe romane ale sale.

🏆CEL MAI BUN ROMAN SUEDEZ DE SUSPANS AL ANULUI 2020 & NOMINALIZAT LA PREMIUL CARTEA SUEDEZĂ A ANULUI 2021🏆

Când se întoarce la casa părintească din care a plecat în urmă cu peste douăzeci de ani, Olof Hagström își dă imediat seama că nu e în regulă ceva. Când intră, descoperă un câine speriat și o baltă în mijlocul casei. În aer plutește un miros cumplit: tatăl lui Olof este mort în dușul din baie. Pentru detectiva Eira Sjödin, ancheta acestei morți misterioase dezgroapă coșmaruri de demult. Ea avea doar nouă ani când Olof – care pe atunci avea paisprezece – a fost găsit vinovat de violarea și uciderea unei fete din localitate. Cazul s-a imprimat adânc în memoria colectivă a orașului și i-a marcat Eirei profund copilăria. Olof a fost trimis la o casă de corecție și nu a mai călcat în oraș – până acum. Un thriller complex, în care trecutul și prezentul se împletesc cu eleganță, unde nimic nu e ceea ce pare și care sondează amintirile și sentimentul de vinovăție.
„Duhnea a mizerie de câine. Nu erau anormal de multe muște, dar era o grămadă de gunoi pe hol, continuând spre bucătărie. Pungi de ziare și sticle goale, motocoase, aparate de tuns iarba, tuburi de metal și alte mizerii. Eira respiră pe gură. Văzuse altele mai rele de atât. Odată, găsiseră un mort după șase luni. Violența e de așteptat când te faci polițist, dar singurătatea nu. Asta tăia în carne vie. O casă ca aceasta, unde o viață se sfârșise fără ca nimeni să știe.”
Noi știm că îți amintești m-a prins de la început, pentru că am găsit în stilul autoarei ceva ce îmi trebuia - un ritm tihnit, atent, care pare să curgă de la sine, deloc forțat, natural și, pe alocuri, chiar amuzant. Aveam nevoie de un roman polițist care să depășească încadrarea riguroasă a unui „simplu thriller” și care să aducă în lumină teme mult mai profunde, cum ar fi memoria, trauma, rădăcinile, secretele ascunse ale trecutului. O poveste întortocheată care evoluează încet, dar cu siguranță captivant, spre aflarea adevărului, a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, nu doar cu tatăl personajului principal, Olof Hagström, ci ce s-a întâmplat și acum mai bine de 20 de ani, pe când Olof Hagström avea 14 ani. Totul începe în momentul în care Olof Hagström se întoarce în orașul său natal și își găsește tatăl mort în baie. Bineînțeles, cine este primul suspect? El, evident. Însă, mai mult decât atât, el este „și mai suspect” pentru că a fost implicat în copilărie într-un caz șocant de crimă, fiind acuzat de violul și uciderea unei fete de aceeași vârstă cu el. Deși nu a fost condamnat la închisoare - nu au existat îndeajuns de multe probe pentru a construi o acuzare solidă -, Olof Hagström a purtat pe umerii săi acuzațiile, iar cazul respectiv s-a imprimat adânc în memoria orașului său.
Vrei să-ți amintești, nu-i așa, Olof? E totul în tine, tot ce ai făcut și ai simțit.
Era acolo? Era în viață când ai aruncat-o? Ai aruncat-o peste margine, știai că apa e adâncă de treizeci de metri în partea asta?
Îți amintești, Olof, noi știm că îți amintești.
Tensiunea dintre trecut și prezent începe imediat să clocotească în momentul în care Olof Hagström devine principalul suspect al morții tatălui său. N-avea o relație bună cu acesta, nu se mai auziseră de ani întregi. Olof Hagström se vede pus față în față cu umbra trecutului, iar rănile care poate începeau să se vindece încep din nou să sângereze. Pe de altă parte, avem de-a face, bineînțeles, și cu un alt personaj poate la fel de important da Olof Hagström - detectiva Eira Sjödin, care investighează cazul actual, dar care, încetul cu încetul, își îndreaptă atenția și asupra cazului din trecut. Oare au cele două cazuri vreo legătură? Eira este un personaj complex, dedicat meseriei sale, dar, la rândul ei, bântuită de propriile amintiri. Mama ei suferă de demență, motiv pentru care trebuie să aibă grijă și de aceasta. Ceva ciudat, totuși, este faptul că mama ei pare să știe ceva, dar acel ceva nu este niciodată spus. Eira este antrenată în meseria ei în special de simțul dreptății, își dorește să afle adevărul indiferent de consecințe. Pe de altă parte, Olof Hagström pare un personaj ceva mai diferit, mai confuz, prins în zbuciumul pe care îl trăiește ca urmare a întâmplărilor actuale și a celor din trecut. 
„- N-am avut niciodată secrete între noi. Dacă cineva știe ce fel de bărbat e, eu sunt aia.
Toată lumea are secretele ei, se gândi Eira, mai ales cei care spun sus și tare că n-au niciunul.”
Cartea are o construcție oarecum tipică - ne sunt servite întâmplările, iar apoi se construiește drumul spre „rezolvarea” acestora. Se găsesc noi piste, se află răspunsuri, se descoperă secrete. Încetul cu încetul, fiecare piesă din puzzle este pusă la locul potrivit, pentru ca, în sfârșit, să ni se înfățișeze o imagine de-a dreptul neașteptată. Bineînțeles, n-aveam cum să mă aștept la asta, deși mă gândeam la un moment dat că un anumit personaj știe mult mai multe decât spune. Mi-a plăcut foarte mult să urmăresc această dinamică, și, dincolo de toate, totul s-a datorat stilului autoarei - chiar dacă îmi place o carte în ceea ce privește acțiunea, intriga, modul în care se desfășoară lucrurile, pentru mine este foarte important și modul în care îmi sunt livrate toate acestea. Noi știm că îți amintești chiar este bine scrisă, cu momente de introspecție, profunde, cu dialoguri reale, cu fragmente atent construite, fără prea multe detalii inutile (chiar dacă are detalii peste care ușor am fi putut trece, acestea conturează mult mai bine spațiul în care se desfășoară lucrurile). Da, asta chiar mi-a plăcut și nu a făcut decât să îmbunătățească și mai mult experiența lecturării acestei cărți.
„Plutea ca prin apă, se ridica la suprafață. Habar nu avea de unde venea sau unde se ducea, nu știa cum de putea să respire dacă era cu adevărat în apă.
Auzea voci, dar nu le putea răspunde. Pluteau departe de el, deasupra, ca niște păsări pe cer, traversând albastrul, ca un cuc de partea cealaltă de râu, chemându-l.
Era un nume.
Olof.
Din depărtare, unde nu era nimic.
Olof.”
Cât de fragil este adevărul? Cât de departe am merge pentru a-i proteja pe cei dragi? Ce anume ne împinge să facem lucruri de care n-am putea fi vreodată mândri? Ce este adevărul și cum îl percepem în lumina propriilor experiențe & traume? Romanul vorbește despre cicatricile pe care unele întâmplări le pot lăsa în noi, despre cum adevărul nu este neapărat o constantă imuabilă, ci un lucru fluid, care se poate schimba. Într-un fel, cartea este și despre memoria colectivă și modul în care comunitățile, atunci când se unesc, pot distruge sau, dimpotrivă, salva o persoană. Trecutul, deși poate părea îngropat, mereu va avea puterea de a reveni și de a schimba cursul prezentului. Chiar mi-a plăcut această carte și, din câte am înțeles, este abia primul volum dintr-o serie. Nu-mi dau seama încotro se va îndrepta cel de-al doilea volum din serie - dar, cel mai probabil, va avea un cu totul alt punct de plecare. Totuși, parcă mi-ar plăcea ca Olof Hagström să fie mai mult prezent - dacă Tove Alsterdal nu va renunța la acesta -, pentru că nu prea și-a făcut simțită prezența - și mie-mi plăcea de el - în acest volum. Așadar, dacă vreți să citiți un thriller-polițist bun, atunci cu siguranță ar trebui să aveți în vedere (și) această carte. Lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru să aveți!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Tove Alsterdal, Noi știm că îți amintești, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

vineri, 18 octombrie 2024

12 secrete (Ben Harper, #1), de Robert Gold - Recenzie

Editura: NICULESCU
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2023
Traducere: Andreea Vrabie

Viața lui Ben Harper s-a schimbat pentru totdeauna în ziua în care fratele său mai mare, Nick, a fost ucis. A fost o crimă care a șocat liniștitul orășel Haddley și a trimis familia lui Ben în lumina reflectoarelor. După douăzeci de ani, Ben, care este unul dintre cei mai buni jurnaliști de investigație din Anglia, s-a întors în Haddley. Dar o altă crimă la fel de brutală face lumină asupra morții fratelui său și aruncă suspiciuni asupra celor apropiați lui. Ben este pe cale să descopere că în acest oraș nimeni nu este așa cum pare. Toată lumea are ceva de ascuns. Și cineva va face orice pentru ca adevărul să nu iasă la iveală...

🔍 DESPRE SECRETE & PUTEREA LOR DEVASTATOARE 🔍

Ei, asta numesc eu thriller impecabil. 12 secrete, de Robert Gold, mi-a plăcut la nebunie, a fost un thriller psihologic care m-a prins în mrejele sale încă de la primele pagini. A fost genula acela de care îți induce o stare acută de neliniște subtilă, ca și cum ai merge pe un strat subțire de gheață, așteptându-te fie să se spargă, fie să te poarte în siguranță până la destinație. Tot așa, și Robert Gold menținut tensiunea până la ultima pagină. O poveste complexă despre secrete bine păzite, îngropate, și despre consecințele devastatoare pe care acestea le pot avea nu doar la nivel individual, ci asupra unei întregi comunități de oameni. Povestea urmărește viața lui Ben Harper, un jurnalist de investigație cu reputație în Anglia, care se întoarce în orășelul natal după ce trecutul său este zguduit de o tragedie familială. Fratele său mai mare, Nick, a fost ucis cu 20 de ani în urmă, iar cazul a rămas nerezolvat. Întoarcerea sa în Haddley-ul altfel liniștit va reaprinde amintiri dureroase și va scoate la iveală întrebări care nu și-au găsit până acum răspunsul, dar care urmează să-i dea peste cap toate teoriile pe care le-ar fi avut privitor la ce s-a întâmplat, cu 20 de ani în urmă, cu fratele său.
„- Mamă și fiu, împreună în Haddley, continuă ea. Este treaba mea să aflu de ce.”
În egală măsură, Ben se confruntă cu propriii demoni interiori, dar și cu secretele întunecate și bine ferecate ale celor din jur. Orașul mic, care pare la suprafață un loc în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, ascunde în mod ironic o mulțime de minciuni, trădări, și legături periculoase între locuitori. Robert Gold redă imaginea unei comunități care, sub masca respectului reciproc și într-ajutorării, și-a țesut de-a lungul timpului o plasă de secrete întunecate. În încercarea sa de a afla ce s-a întâmplat cu fratele său, Ben se trezește captiv într-o dinamică dominată de minciună, manipulare, pe măsură ce fiecare personaj se dovedește că are ceva de ascuns. Chiar și cei mai apropiați dintre cei mai apropiați. Ben poartă pe umeri povara unei vinovății nejustificate, dar și profunzimea pierderii fratelui său și, cu toate acestea, încă își găsește curajul și motivația de a înainta de-a lungul acestui labirint plin de secrete, din dorința de a afla adevărul. Într-o comunitate în care toți par să știe totul despre ceilalți, Robert Gold ne arată cum, de fapt, adevărul poate fi mult mai greu de gâsit decât ne-am fi așteptat. 
„- Te înșeli, spun eu. Dani, îți spun, există un bărbat, un bărbat mai în vârstă, care a avut de-a face cu fetele alea - poate chiar tatăl copilului -, care este încă în viață și care nu e dispus să se oprească de la nimic pentru a-și păstra secretul.”
Cine spune adevărul? Cine este vinovatul? Ce preț plătesc oamenii pentru a-și păstra secretele? Asta te întrebi, constant, în timp ce citești 12 secrete. Fiecare secret dezvăluit în carte este o piesă dintr-un puzzle mai mare, iar Robert Gold construiește, încetul cu încetul, o imagine înfricoșătoare a impactului pe care secretele și minciunile, tăcerile și răzbunările, îl au asupra oamenilor. Uneori, adevărul poate fi mult, mult mai dureros decât o minciună - dar, în cele din urmă, acesta trebuie să iasă la iveală. Tensiunea romanului este bine dozată, atmosfera este neliniștitoare, iar tensiunea psihologică se combină perfect cu senzația de claustrofobie, de mic oraș, unde pare că fiecare are ceva de ascuns. Fiecare capitol potențează și mai mult misterul cărții, face ca lucrurile să devină și mai ambigue, iar ritmul este perfect dozat astfel încât să vrei neapărat să afli ce urmează să se mai întâmple, să dai pagină după pagină după pagină și să n-ai habar când ai ajuns la sfârșitul cărții. Abia aștept să descopăr și celălalt volum al seriei fiindcă, din câte am înțeles, acesta este primul din seria omonimă, Ben Harper.
„- Uneori, cele mai ascunse secrete sunt cele pe care le păstrezi în tine însuți, spune ea.”
După cum bine știți, eu mă dau în vânt după genul thriller. Din păcate, în ultima perioadă nu prea am mai avut parte de lecturi fascinante din acest gen. Deși am citit cartea lui Robert Gold acum ceva timp, încă îmi amintesc că, după ce am terminat-o, mi-am zis că în sfârșit am dat peste un thriller bun. Dap, chiar este un thriller care m-a ținut cu sufletul la gură și pe care l-am citit pe nerăsuflate. O poveste care vorbește despre oameni și despre ce ascund ei în întunericul sufletului, despre ce anume îi reduce la tăcere, despre secrete care mai bine ar fi rămas pe vecie nedescoperite. Așadar, dacă sunteți fani ai genului - dar nu numai - sunt sigur că v-ar plăcea să descoperiți povestea lui Ben Harper. Te ține acolo, te captivează și vrei neapărat să descoperi cum stă treaba și cine anume se face vinovat de moartea lui Nick, fratele lui Ben Harper. Vă zic de pe acum, nu vă faceți iluzii - sub nicio formă nu o să reușiți să vă dați seama încotro se îndreaptă Robert Gold. Fără s-o mai lungesc, vă urez să aveți parte doar de lecturi frumoase & pe placul vostru!

Noi, carnivorii, de Agustina Bazterrica - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2023
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Agustina Bazterrica (n. 1974, Buenos Aires) este o romancieră și autoare argentiniană de proză scurtă, figură centrală a scenei literare din Buenos Aires. A publicat două volume de povestiri și două romane. Cel de-al doilea roman al ei, Noi, carnivorii (Cadáver Exquisito, în limba spaniolă; tradusă în română în 2023 de către Marin Mălaicu-Hondrari), a devenit un adevărat fenomen editorial internațional, vândut în peste jumătate de milion de exemplare în toată lumea și tradus în peste 25 de limbi. Romanul este în curs de ecranizare.

🥀 O LUME ÎN CARE UMANITATEA A FOST „SACRIFICATĂ” 🥀

La abatorul local, Marcos este un foarte eficient manager-adjunct în branșa sacrificării oamenilor – deși nimeni nu le mai spune așa. Soția l-a părăsit, tatăl piere în ghearele demenței, iar el depune eforturi supraomenești să nu se gândească la felul în care-și câștigă existența. După ce animalele, infectate de un virus otrăvitor, au fost omorâte, și după o perioadă de Tranziție plină de ipocrizie, consumul de carne umană — „carne specială” — a devenit legal. Într-o zi, Marcos primește în dar un exemplar de „calitate superioară”, pe care, în ciuda interdicțiilor, îl tratează ca pe o ființă umană. De aici și până la a-și pune întrebarea dacă nu cumva am renunțat la umanitate în schimbul proteinei animale nu mai e decât un pas.
„Tot ce mai vede e poarta șurii și femela, femeia aceea care se uită la el. Pare să plângă. Dar nu are cum să înțeleagă ce se întâmplă, nu știe ce-i acela un pătuț de copil. Nu știe nimic.
Când mai rămâne doar jarul, el deja doarme adânc în iarbă.”
Noi, carnivorii te zguduie din temelii. Te șochează. Te îngrețoșează. Te macină. Te bântuie. Agustina Bazterrica a reușit să construiască o poveste distopică & întunecată, dar adânc înrădăcinată în societatea noastră actuală - o alegorie a hipercapitalismului & hiperconsumerismului care ne dictează viețile. Este genul de lectură care te face să te simți inconfortabil, dar pe care în același timp nu o poți lăsa din mână. De la prima pagină până la ultima, romanul devine o lecție amăruie despre natura umană, despre limitele moralității și despre violența ascunsă în structurile societății. Acțiunea se desfășoară într-un viitor distopic, unde oamenii au renunțat (din obligație, bineînțeles) să mai consume carne de origine animală, din cauza unui virus care a contaminat toate speciile. Bineînțeles, există „soluții”: societatea a legalizat canibalismul, consumul de „carne specială”, iar anumiți oameni sunt crescuți pentru ca, ulterior, să fie sacrificați și consumați. Această nouă ordine mondială este condusă de o ierarhie bine definită, iar toți cetățenii par să accepte tacit acest sistem grotesc, care a devenit normă.
„Câte capete trebuie ucise lunar pentru ca el să poată plăti azilul pentru tatăl său? Câți oameni trebuie să sacrifice pentru ca să uite cum l-a pus la culcare pe Leo, l-a învelit, i-a cântat un cântecel și în dimineața următoare l-a găsit mort? Câte inimi trebuie să fie puse la păstrare în sertare pentru ca durerea să se transforme în altceva? Dar intuiește că durerea este singurul lucru care-l mai face să continue să respire.
Dacă nu ar fi tristețea, nu ar mai avea nimic.”
Marcos Tejo, protagonistul, lucrează într-un abator, o unitate de procesare a cărnii umane, și este cel care se confruntă zilnic cu realitatea sumbră, bolnavă și violentă a acestei lumi. Marcos a devenit gol, este un om lipsit de orice emoție, prizonier al sistemului care, de altfel, l-a obligat să fie așa. Însuși el trăiește o tragedie suplimentară - soția l-a părăsit, iar fiul său a murit la scurt timp după naștere. Acest gol îl face să fie o umbră în propria-i existență, trăind într-o permanentă stare de dezgust și alienare. Povestea devine mult mai intensă în momentul în care lui Marcos i se oferă un „cadou special” - o femeie destinată sacrificiului, „de calitate superioară”. În schimb, în loc să o trimită direct la procesare, Marcos începe să dezvolte o legătură ciudată și neașteptată cu aceasta. Relația lor devine un amestec de protecție și posesie, de cruzime și empatie, iar această ambiguitate te face să-ți pui întrebări privitoare la cum ai reacționa tu, în esență, dacă ai fi pus în astfel de circumstanțe. Ce înseamnă să fii om și cum îți păstrezi umanitatea într-o societate în care aceasta nu mai există, într-o societate în care acesteia i-au fost setate alte coordonate?!
„- Până la urmă, de când e lumea asta ne tot mâncăm unii pe alții. Și nu doar simbolic, ne și îngurgităm literalmente. Tranziția ne-a dat posibilitatea de a fi mai puțin ipocriți.”
Cartea Agustinei Bazterrica este o metaforă tulburătoare, directă și violentă, a societății contemporane, care ridică întrebări privitoare la etică, moralitate, umanitate. Bazterrica își forțează cititorul să reflecteze chiar și asupra modului în care tratăm animalele dar, mai presus de toate, asupra modului în care am putea fi obligați să ne tratăm între noi înșine în anumite circumstanțe date. De-a lungul lecturii, îți dai seama că această lume distopică are reminescențe în realitatea noastră - o societate care deseori normalizează violența, inechitatea, care promovează și susține exploatarea, consumerismul în masă, risipa. Prin prisma personajului Marcos, romanul explorează conceptul de dezumanizare în toate formele sale. Relația lui cu „femela” ne oferă o perspectivă clară asupra procesului de dezumanizare, dar în același timp se întrezăresc și momente de o sfâșietoare umanitate. În lumea lui Bazterrica, nimeni nu pune la îndoială consumul de carne umană, cum nici în societatea noastră consumul cărnii de origine animală nu este văzut, de majoritatea, ca fiind problematic. Nu, nu sunt vegan - am încercat, dar mi-am dat seama că nu pot.
„Asistenții se apropie de vânători și le iau armele. Vânătorii își aruncă prada pe umeri și se duc într-o hală unde prăzile sunt cântărite, marcate și date bucătarilor ca să le tranșeze, să scoată bucățile pe care le vor găti și să ambaleze în vid cele pe care vânătorii le vor lua acasă.
Printre serviciile oferite de domeniul de vânătoare, se află și acela de împăiere a capului.”
Noi, carnivorii chiar a fost un roman care m-a dat pe spate și pe care l-am recomandat absolut oricui. Stilul autoarei este unul tăios, minimalist, pe care l-aș numi un stil „cu greutate”. Atmosfera este densă, iar tensiunea crește progresiv pe măsură ce povestea avansează - nu ai cum, de altfel, să nu resimți o senzație constantă de disconfort atunci când citești. Deși este o poveste, în esență, fictivă, ea se simte ca fiind dacă nu foarte reală, atunci foarte probabilă. Mi-am amintit cât de fragile ne pot fi valorile și cât de ușor pot fi acestea corupte într-o societate care prioritizează hiperconsumerismul. Și, de altfel, cum ne aliniem instinctelor noastre primare - printre care și cel al conservării. Este o carte care te obligă să te confrunți cu adevăruri incomode, dar și un posibil avertisment pe care Bazterrica îl trage. Pe de altă parte, nu pot să nu spun că, în lumea pe care autoarea a creat-o, speranța pur și simplu NU mai există. Încă mă bântuie teribil sfârșitul cărții - dar, sincer, cred că este exact ce a trebuit să fie, deși chiar nu mă așteptam sub nicio formă, nicicând, niciodată, la așa ceva. Cu siguranță va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. V-o recomand cu cea mai mare încredere - tuturor persoanelor cărora le-am recomandat-o și care au citit-o mi-au spus că, într-adevăr, este o carte aparte!

Cicatrici, de Auður Ava Olafsdóttir - Recenzie

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini:
Anul apariției: 2019
Traducere: Sorina Dănăilă

Născută la Rejkjavik (1958), profesor de istorie la Universitatea din Islanda, cu studii terminate la Sorbona pariziană, Auður Ava Olafsdóttir este unul dintre scriitorii remarcabili ai lumii nordice, şi aceasta în primul rând graţie câtorva romane interesante, chiar dacă mai puţin cunoscute. Raised Earth (1998) şi Butterflies in November (2004), primele romane ale autoarei, cel de-al doilea fiind distins cu premiul Tómasar Guðmundssonar, sunt urmate de: The Greenhouse (2007), Rosa Candida (2010), The Exception (2012), Hotel Silence (2016). Am avut ocazia s-o întâlnesc pe autoare în cadrul festivalului FILIT, și m-am bucurat să descopăr un artist de o profunzime aparte, dar în același timp de o simplitate profundă. Bineînțeles, am cartea cu autograf, ceea ce mă bucur și mai mult!

❤️‍🩹 DESPRE VINDECARE & SPERANȚA CARE IA CELE MAI NEAȘTEPTATE FORME ❤️‍🩹

În paginile romanului Cicatrici, cititorul va afla prea puţină acţiune şi încă şi mai puţine emoţii etalate. În schimb, va descoperi o scriitură strălucitoare a cărei reuşită stă în totala credibilitate şi calda umanitate a poveştii lui Jónas Ebeneser. Autoarea islandeză Auður Ava Olafsdóttir construieşte o lume frumoasă, care însă lui Jónas i se pare necruţător de lentă, întortocheată şi lipsită de sens în lupta lui cu banalitatea vieţii de zi cu zi, în încercarea lui de a trece peste un divorţ şi peste durerea adevărului că fiica lui nu este sânge şi carne din sângele şi carnea lui. Proza aceasta minimalistă – care-i îngăduie, de altfel, lui Jónas să fie oricare dintre noi – reprezintă forţa reală a romanului...
„- Suntem așa de neînsemnați, mai zice el mângâindu-și animalul.
După care se corectează:
- Omul în general este tare neînsemnat.”
Un roman de o delicatețe aparte, care te face să meditezi, să te întrebi, să cauți răspunsuri. Cicatrici te conduce cu pași liniștiți, tihniți și siguri, printr-un labirint al suferinței și redescoperirii sinelui, a naturii interioare. Subtilă, te obligă să te confrunți cu întrebări fundamentale - despre viață, despre pierdere, despre sensul în lume -, întrebări pe care deseori poate, voluntar, le evităm, dar care devin ineluctabile în anumite momente de criză. O viață în derivă, Jónas Ebeneser este un bărbat de vârstă mijlocie care parcă a ajuns la capătul răbdării - este sătul de viață, nu mai are nicio dorință de a trăi. Într-o stare de deznădejde și depresie profundă, Jónas Ebeneser ajunge să simtă că nu mai există niciun motiv pentru a continua să trăiască. După un divorț dificil și realizarea că viața sa a fost, în multe privințe, o simplă iluzie, el decide că singura soluție - cea care le va rezolva pe toate - este să-și pună capăt suferinței. Aici, intră în joc elementul central al cărții, de fapt: călătoria - și nu neapărat una fizică, a spațiului și timpului, ci o călătorie spre adevărata sa natură, spre împlinire.
„- Cele mai bune momente ale vieții mele, povestește Svanur, sunt ele în care, singur cu pușca mea de vânătoare în landă, la crăpatul zorilor, pe burtă în sacul meu de dormit, aștept ca păsările să se trezească. Nu scot niciun cuvânt scrutând crusta de zăpadă. E ca și cum aș fi din nou în burta mamei. În siguranță. De ce ar trebui să ies? De ce ar trebui să mă nasc?
Ce i-am răspuns lui Svanur?
Am repetat ce a spus chiar el. Am spus: Nu, nu trebuie să ieși. A fost ultima frază pe care i-am adresat-o. Ultimul cuvânt va fi fost, așadar: să ieși.”
Hotărât, totuși, să își ia viața, Jónas Ebeneser alege un loc cât mai îndepărtat de casa sa: un hotel dintr-o țară devastată de război, unde distrugerea din jur pare să reflecte propria lui stare sufletească. Hotelul poartă denumirea de „Hotelul Liniștii” (Hotel Silence, cum este și titlul în engleză al cărții) - hotelul, în sine, define o metaforă a stării sufletești spre care Jónas Ebeneser vrea s-o atingă -, un loc al tăcerii, ruinat, care însumează traume colective. Această atmosferă postapocaliptică într-un fel contrastează cu viața aparent banală și neînsemnată a lui Jónas. Însă, în acest spațiu al pierderii, Jónas descoperă ceva ce nu a anticipat: comunitatea fragilă și speranța care încă persistă printre ruinele războiului. Hotelul este condus de doi frați care, în ciuda greutăților, încă încearcă să îl păstreze funcțional. De fapt, acești doi oameni - un frate și o soră - îl fac pe Jónas să înțeleagă că întotdeauna te poți reconstrui, întotdeauna poți să „reînvii” chiar din propria-ți cenușă. Călătoria lui Jónas capătă noi sensuri și este redată cu o sensibilitate profundă, într-o scriitură aproape lirică. Așa cum hotelul la care acesta se cazează are nevoie de reparații, așa și Jónas are nevoie să își reconstruiască viața. Comunitatea din care face parte joacă un rol deosebit de important în acest proces solicitant și îndelungat. 
„(...) Oamenii mor. Ceilalți. Se moare. Folosind impersonalul, de fapt vorbesc despre mine. Mor. Pentru că viața este tot ceea ce poate fi mai fragil. Dacă într-o zi o să am copii, ei vor muri la rândul lor. Dar, când aceasta se va întâmpla, eu nu voi mai fi acolo pentru a-i ține de mână, pentru a-i liniști.
Prin ajutorul pe care îl oferă celorlalți și micile proiecte la care participă pentru hotel, Jónas își găsește, treptat, un nou scop în viață, o nouă însemnătate. Nu este totul pierdut, în cele din urmă. Audur Ava Ólafsdóttir ne amintește subtil în romanul Cicatrici că, de multe ori, cel mai mare curaj este acela nu de a supraviețui, ci de a te reconstrui din ruinele trecutului. Chiar și în locurile cele mai improbabile, speranța poate să încolțească, poate să înflorească din nou. Hotelul Liniștii este un spațiu al renașterii, unde actele mici de bunătate și grija față de ceilalți dau sens unei vieți care, altfel, era pierdute. Romanul nu este doar povestea unui bărbat aflat la marginea prăpastiei, ci este despre complexitatea durerii umane, despre tăceri, despre griji, despre deznădejde, dar și despre modul în care relațiile cu ceilalți, oricât de nesemnificative și fragile, pot reprezenta un nou punct de plecare. Proza lui Audur Ava Ólafsdóttir este una profundă, lirică, metaforică, plină de nuanțe și de substraturi. Prin tăceri, personajele spun poate mai multe decât prin cuvinte - iar asta dă romanului o încărcătură emoțională aparte!
„Deci, nu suntem noi oare într-o permanentă devenire? Într-o renovare neîncetată? se întreba și Svanur în port, pe malul oceanului verde și agitat, între vaporașe de pescuit balene și vaporașe care duceau turiștii să le observe doar.
- Te nașteri, iubești, suferi și mori, șoptește ea într-un plânset.
- Știu, îi răspund eu.
- Unii dintre prietenii mei nu au ajuns să iubească, continuă ea. Doar să sufere și să moară.”
Cartea lui Audur Ava Ólafsdóttir te face să reflectezi asupra fragilității omului, asupra modului în care fiecare dintre noi putem găsi, în cele mai neașteptate locuri, un nou motiv pentru a merge mai departe, pentru a nu lăsa garda jos. Este o carte despre vindecare, despre vindecarea într-un mod liniștit, intim, care reflectă însăși delicatețea și fragilitatea vieții. Jónas Ebeneser, chiar dacă la început pare lipsit de orice forță, dă dovadă de curaj, de rezistență, pentru că, deși și-a pierdut speranța, puterea interioară îl împinge, chiar și în cele mai întunecate și sensibile momente, să caute lumina. O temă universală, destul de delicată, pe care Audur Ava Ólafsdóttir o abordează într-un mod deosebit de frumos și puternic, dar în același timp elegant și emoționant. Cu toate ruinele sale, Hotelul Liniștii este locul în care înveți, alături de Jónas Ebeneser, că viața, oricât de fragilă ar fi, întotdeauna își poate reinventa și regăsi coordonatele. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă sunteți în căutarea unei lecțiuni emoționante, care să vă facă să vă puneți întrebări și să căutați răspunsuri - răspunsuri care se află în voi, în intimitatea și căldura sufletului vostru!

Malacqua, de Nicola Pugliese - Recenzie

Editura: Vellant
Colecția: EndorFiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 176
Anul apariției: 2022
Traducere: Geanina Tivda

Născut la Milano în 1944, Nicola Pugliese a lucrat o bună parte din viață ca jurnalist la Napoli. Descoperit și promovat de Italo Calvino în calitatea acestuia de editor la Einaudi, Malacqua, primul (și unicul) său roman, a fost publicat în Italia în 1977, cunoscând un succes fulminant. Primirea entuziastă de care s-a bucurat este explicabilă, printre altele, și prin apariția sa la apogeul „anilor de plumb”, când Brigăzile Roșii și extrema dreaptă terorizau Italia cu răpiri și asasinate politice, publicul larg rezonând cu parabola kafkiană, sumbră, care denunța în mod subtil corupția din instituțiile infiltrate de Camorra, reflectând atmosfera de teamă și nemulțumire generalizată. În mod paradoxal, a fost retras subit de pe piață la solicitarea expresă a autorului, care a refuzat să permită republicarea, volumul circulând timp de aproape 40 de ani sub formă fotocopiată sau ca ediții princeps la preț prohibitiv și dobândind statut de roman-cult. Dispariția romanului din librării a coincis cu cea a autorului din viața publică și retragerea din jurnalism, făcând din Nicola Pugliese un „Salinger napolitan”. Malacqua a fost retipărit de abia în 2013, asta după ce, în 2008, îi apăruse la o editură din Napoli La nave nera, o culegere de povestiri. A trăit izolat într-un sat din Campania până la moartea sa, în 2012.

﹏﹏APA CARE DEZINTEGREAZĂ. APA CARE PURIFICĂ﹏﹏

În zorii unei zile cenușii de 23 octombrie – anul nu este precizat –, după o noapte de ploaie torențială, Annunziata Osvaldo, centralista de serviciu de la sediul principal al Poliției din Napoli, preia un apel telefonic ce semnalează prăbușirea unui imobil în via Tasso. O stradă s-a surpat, înghițind cu totul un automobil. Orașul pare să se lichefieze pe măsură ce apa se prelinge, infiltrându-se și distrugând totul în cale. Andreoli Carlo, ziarist care se ocupă cu investigarea evenimentelor misterioase din orașul asediat de ploaie, este martorul efectelor diluviului demonic ce pare să nu mai contenească. Între timp, glasuri stranii încep să răsune din Maschio Angioino, enigma păpușilor descoperite la locurile dezastrelor bântuie autoritățile, se înregistrează o creștere inexplicabilă a nivelului mării și monedele de cinci lire încep dintr-odată să cânte. Un roman de atmosferă sumbru și rafinat despre frumusețea și misterul care au aureolat dintotdeauna orașul Napoli, dar și o alegorie subtilă menită să denunțe pasivitatea locuitorilor acestuia dinaintea ororilor care i-au marcat istoria, Malacqua a constituit una dintre senzațiile literare ale secolului al XX-lea, dobândind un binemeritat statut de roman-cult.
„Dincolo de imaginea cenușiului apos care în acest moment cade în rafale, oh da, în rafale reci, privirea fuge să identifice interstițiile dintre pietre. Haide odată, trezește-te!”
Malacqua - care cred că s-ar traduce relativ prin „apă murdară”, „apă rea”, „apă bolnavă” - este un roman greu. Un roman destul de întunecat. Te încearcă un sentiment de claustrofobie când îl citești. Ploaia necontenită de deasupra orașului Napoli, melancolia sufletelor care se zbat sub povara unei așteptări parcă apocaliptice. O experiență aproape viscerală în care realitatea urbană & deziluziile psihologice se contopesc într-o poveste care sfidează „legile” narative tradiționale. Cartea nu este despre ceva anume, n-are neapărat acțiune, un fir epic, o cronologie, ci este mai mult despre stări de spirit, despre atmosfera copleșitoare și patologică de neliniște care se strecoară în fiecare colț al orașului și în mințile tuturor personajelor cu care avem de-a face. Cartea urmărește parcursul a patru zile de ploaie torențială care nu mai încetează să se oprească, deasupra orașului Napoli. Într-un fel, ploaia este de fapt personajul principal - suprapersonajul - al cărții: o prezență constantă care îneacă străzile și, în același timp, mințile oamenilor. O apă murdară, patogenă, o apă care aduce moarte & distrugere.
„Trebuie spus că era multă tristețe în retragerea lor abătută spre case, multă tristețe, într-adevăr. Timp de o zi, întregul oraș avu acest val înaintea ochilor, expresia asta supusă, trist melancolică.”
Personajele, fie că sunt politicieni, jurnaliști, sau cetățeni obișnuiți, sunt prinse într-o vâltoare de confuzie și disperare, de disperare și confuzie - de parcă apa care continuă să cadă le șterge încetul cu încetul identitatea, certitudinea asupra lucrurilor din jur. Un Napoli viu, organic, dar bolnav, care simte și respiră odată cu oamenii săi - în asta se transformă orașul. Străzile cândva ușor de urmat și găsit devin labirintice, iar ploaia pare a fi semnul prevestitor al unui sfârșit iminent, al unei apocalipse. Orașul pare că stă să se prăbușească, cu tot ce are în el. Apa nu se infiltrează doar în case, ci și în sufletele oamenilor. De la relațiile interumane până la arhitectura socială și politică, totul stă să se prăbușească. Îmi amintesc de imaginea unei simple fisuri apărute pe o stradă din oraș - ca o rană vie într-un oraș care este pe punctul de a se destrăma. De fapt, tensiunea aceasta se resimte intens de-a lungul cărții. Repet, nu mi-am dat seama dacă trebuia să urmăresc vreo anume dinamică, dar știu, în schimb, că pe mine m-a vrăjit mai mult atmosfera cărții, decât ceea ce s-a întâmplat în carte.
„Suferința are nevoie de tăcere, de rațiune și de respect pentru sentimentele celorlalți, prin urmare nu se poate, nu se poate. În fața unui eveniment funebru, nu există obiecțiuni, nici o obiecțiune.”
Într-un fel, în Malacqua nu avem de-a face cu personaje propriu-zise, ci mai degrabă cu ecouri ale gândurilor colective, care reflectă starea de neliniște, teamă și angoasă, starea de deznădejde a întregului oraș. Fiecare individ, indiferent de statutul său, pare să fie la un pas distanță de o prăpastie adâncă, dar incapabil să înțeleagă natura exactă a amenințării care se apropie. Un politician se frământă în fața imposibilității de a găsi soluții reale, un jurnalist încearcă să scrie despre situația respectivă fără, însă, să își poată găsi cuvintele potrivite, iar cetățenii obișnuiți sunt copleșiți de o teamă vagă, dar omniprezentă și din ce în ce mai apăsătoare. Tăcerea personajelor, în acest sens, spune multe - deși au propriile gânduri și frământări, cuvintele lor par să nu aibă niciun efect real asupra situației date. Dialogurile sunt fragmentate (nici nu există liniuțe de dialog, de fapt, în carte, replicile fiind spuse una după alta în cadrul aceluiași fragmente), aproape inutile - nu au puterea de a construi sau de a schimba realitatea. Ploaia continuă să cadă și să cadă și să cadă, indiferent de ceea ce fac sau spun personajele, iar această neputință colectivă dă naștere unei atmosfere de un fatalism care efectiv te copleșește, pe care-l simți.
„(...) situația se înrăutățește dacă ploaia o ține tot așa. Mulți ridicară privirea spre cer, de parcă ar fi vrut să verifice, dar nu era decât cenușiul ăsta, acolo sus, și ploaia care cădea și cădea, nesfârșită ca agonia unui animal.”
Ploaia nesfârșită devine un element de catharsis, de purificare, într-un moment de criză în care tot ceea ce este slab, tot ceea ce este bolnav din fașă, deteriorat, stricat, trebuie să se destrame pentru ca ulterior să renască mult mai frumos. Însă, în Malacqua nu avem parte de răspunsuri - nici nu știm dacă după această „apocalipsă urbană” va veni salvarea sau, dimpotrivă, marea dispariție. Ca într-o poezie apocaliptică, este greu să încadrezi romanul într-un anume gen - poate fi un roman de atmosferă, o alegorie urbană, o poezie despre vulnerabilitatea oamenilor, despre faptul că nu te poți pune cu forțele naturii. Pugliese creează un Napoli în care apa, pe cât este de distructivă, pe atât este de purificatoare. Cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să urmăresc anumite lucruri ale cărții, iar la un moment dat m-a cam plictisit, însă am continuat lectura 1) pentru că nu obișnuiesc să abandonez cărți (dar nici nu era cazul) și 2) atmosfera pur și simplu m-a vrăjit. Nu știu dacă aș recomanda-o în mod direct cuiva, pentru că este o carte care poate deveni ușor solicitantă și, deși are mai puțin de două sute de pagini, necesită timp și atenție. Deci, dacă vă plac astfel de cărți, atunci cu siguranță ar trebui s-o aveți în vedere!