Moștenirea, de Howard Linskey - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2024

Traducere: Evelina Selea

Sarah nu știe multe despre mătușa ei, Evelyn. Așa că, atunci când Evie moare, Sarah este șocată când află care au fost ultimele ei dorințe. Evie vrea ca Sarah să-i moștenească averea. Dar îi pune o condiție: trebuie să prindă un criminal. Moștenirea poate fi a ei... Dacă prinde criminalul. Doar că au trecut peste 30 de ani de atunci! Un roman în care suspansul este la el acasă, cu personaje de-a dreptul grozave, răsturnări de situație și multă, multă tensiune!

📜 CÂND DEVII PROTAGONISTA PROPRIULUI ROMAN 📜

Am intrat în această lectură fără așteptări, asta fiindcă, oricum, n-aș fi avut pe ce să le consolidez - n-am mai citit nimic scris de autorul acesta. De fapt, să fiu sincer, am intrat în roman cu puține așteptări - pentru că în ultima vreme am avut rateuri & experiențe destul de neplăcute cu cărțile thriller. Așadar, am zis să-i dau o șansă, fiindcă simțeam nevoia să mai citesc ceva de genul (fiindcă a venit după o altă carte, o carte ceva mai solicitantă). Mare a fost surpriza să-mi dau seama că, odată începută lectură, nici nu am realizat cum au trecut paginile - m-am trezit citind, citind, citind, vrând mai mult și mai mult, și doar într-o repriză de citit am dat gata aproape jumătate din carte. De la bun început, Howard Linskey m-a prins într-un univers literar aparte, și nu mi-a mai dat drumul de acolo. Atât de fain ce-a fost dozat suspansul, atât de frumos ce a fost construite decorul & atmosfera cărții, încât pur și simplu am fost vrăjit de tot am citit. Iar dincolo de toate, misterul a fost unul absolut d-e-l-i-c-i-o-s!

„- (...) Vrei să spui că mă transform într-un fel de vânător de recompense pentru a prinde un ucigaș? întrebă ea înmărmurită. Presupun că este probabil periculos, din moment ce a ucis deja pe cineva.

- Autoritățile nu au putut să identifice criminalul la momentul respectiv, explică el, și nici măcar să dovedească că, într-adevăr, a fost comisă o crimă.

- Deci, de fapt, nu știi dacă a avut loc o crimă?

- Evelyn era convinsă că a avut loc. Cadavrul nu a fost găsit niciodată, dar o femeie a dispărut cu ani în urmă și nu a mai fost văzută niciodată.”

Totul începe cu o bătrână pe nume Evelyn. În deplinătatea facultăților mintale, aceasta îi lasă moștenirea (de unde și titlul cărții) nepoatei sale, Sarah. Totul frumos, Sarah are viitorul asigurat. Sau, de fapt, aproape îl are: pentru a intra în posesia moștenirii, are la dispoziție doar câteva luni pentru a dezlega un mister pe care nici Evie, autoare de romane mystery, n-a reușit să-l dezlege: ce s-a întâmplat cu prietena sa, Lucy, cu mai bine de treizeci de ani (dacă îmi aduc bine aminte) în urmă. Ne-am putea gândi că, ei bine, ce-are de pierdut? Păi, în același timp, Sarah este și ea autoare - și are un termen limită pentru următoarea carte, altfel își cam va pierde întreaga sursă de venit (și aia, deja, destul de mică). Avocatul lui Evie îi pune la dispoziție o sumă considerabilă de bani pentru a porni în această „aventură” - și, de asemenea, îi pune la dispoziție un jurnal pe care Evie l-a ținut de-a lungul copilăriei, când era prietenă cu Lucy. Și, din acest punct, se conturează întreaga acțiune care ne va fi purtat pe un drum tare, tare bizar, spre o concluzie de-a dreptul ieșită din comun și neașteptată. 

„- Eu cred că morții rămân morți. Nu cred că se ridică din morminte ca să vină să ne bântuiască, dar cred că rămân în mintea noastră, ceea ce poate să pară ca fiind același lucru câteodată.”

Cam asta-i ideea cărții - care, oricum, sună chiar promițător și ofertant. În schimb, dincolo de faptul că ideea mi s-a părut chiar una originală, și mai mult mi-a plăcut modul în care Linskey, în Moștenirea, a dar glas personajelor sale. Ah, și să nu mai zic de atmosfera cărții, ușor gotică, ușor paranormală, dat fiind că acel conac în care stătea Sarah (și în care, anterior, a stat Evie), de fapt este chiar locul în care Lucy și familia sa au crescut. Zgomote ciudate, camere misterioase, ascunzișuri secrete, și o istorie fascinantă a unei case în care, de-a lungul deceniilor, s-au petrecut extrem de multe lucruri bizare. Nu voi vorbi despre cum evoluează lucrurile și încotro se îndreaptă, fiindcă n-aș vrea să dau spoilere și nici să vă știrbesc din plăcerea de a descoperi voi lucrurile. În schimb, vă spun că dinamica e una alertă, că pe capitol ce trece suntem puși față în față cu din ce în ce mai multe secrete, din ce în ce mai multe dezvăluiri care, ei bine, nu fac altceva decât să complice și mai mult lucrurile, să-i complice și mai mult viața protagonistei noastre Sarah. Dap, chiar mi-a plăcut mult de tot cât de rapid a mers totul, cât de rapid s-a citit - și, surprinzător, pe alocuri chiar m-am amuzat și am râs. Are Sarah de-a face cu niște oameni extrem de efervescenți...

„(...) Încercă să nu se gândească la cum avea să se termine totul. Era speriată, într-adevăr, dar nu știa cum să renunțe, pur și simplu, la toate - și unde s-ar fi dus dacă ar fi făcut-o? Nu mai avea o casă și avea puțini bani, așa că plecarea ar fi fost la fel de înfricoșătoare ca și a rămâne și a încerca să afle adevărul, sperând în același timp că oamenii care voiau să o oprească, nu vor merge prea departe.”

Încă de când am terminat-o, am continuat s-o recomand absolut oricui care îmi cerea vreo recomandare thriller. Pentru că, sincer, știam că n-am cum să dau greș - chiar e un thriller fain, ofertant, bine scris, cu un mister aparte, pe alocuri emoționant & amuzant. Pentru mine, a avut chiar tot ce îi este necesar unei cărți thriller pentru a fi de succes. Poate și mai plăcut a fost faptul că, așa cum deja am menționat, chiar nu prea am avut așteptări atunci când am intrat în lectură, pentru că în ultimele luni n-am citit mai nimic care, într-adevăr, să mă dea pe spate. Bine, nici romanul de față nu este neapărat unul care te dă pe spate, dar poate nici nu și-a propus acest lucru - în schimb, printre zecile de thrillere care apar și continuă să apară, Moștenirea chiar cred că iese în evidență prin valoarea literară pe care o are. Eu vi-l recomand cu cea mai mare încredere - și v-o spune un cititor avid de thrillere, care uneori simte că a ajuns în punctul în care le-a citit cam pe toate. Și-apoi, uite, mai apare câte o carte - cum este aceasta - care îți dă speranța că, într-adevăr, încă mai există originalitate când vine vorba de acest gen. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții scrise de Howard Linskey, Moștenirea, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Literatură pe Tocuri, Fata cu Cartea!

Sora Mariei Antoaneta, de Diana Giovinazzo - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Damen Tango

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2023

Traducere: Edith Negulici

Diana Giovinazzo este o scriitoare cu darul de a crea povești captivante și personaje memorabile. Este cunoscută pentru abilitatea de a îmbina cu măiestrie istoria și ficțiunea, aducând la viață perioade și evenimente din trecut într‑un mod intrigant și autentic. Cu pasiune pentru cercetarea istorică și atenție remarcabilă la detalii, ea reușește să redea atmosfera unei epoci îndepărtate. Diana Giovinazzo este corealizatoarea podcastului literar săptămânal Wine, Women and Words, în care intervievează scriitori în timp ce savurează un pahar de vin. De asemenea, este implicată în comunitatea literară locală, în calitate de președintă a Asociației Naționale a Femeilor din Domeniul Cărților.

👑 PUTEREA FEMEILOR ÎNTR-O LUME DOMINATĂ DE BĂRBAȚI 👑

O poveste luxuriantă despre putere, familie și intrigi la curtea regală! Maria Carolina Charlotte este a zecea fiică și unul dintre cei șaisprezece copii ai împărătesei Maria Tereza a Austriei. Poziția ei ca arhiducesă de Habsburg o va forța inevitabil să‑și părăsească țara, familia și sora iubită. După sărbătorirea unui mare triumf, tragedia lovește, iar sora mai mare Josepha se îmbolnăvește și moare. Charlotte se confruntă cu o nouă realitate tulburătoare: acum trebuie să se mărite cu Ferdinand în locul surorii sale. Descoperă că viața la Napoli e mult mai complicată decât își imaginase, iar pentru că regatul e pe marginea prăpastiei, îi cere ajutorul fratelui său Leopold. În scurt timp, Charlotte trebuie să‑și adune puterile pentru a face ceea ce a făcut și mama ei înainte: să preia controlul asupra țării. Într‑o perioadă marcată de revolte politice, de execuții regale și de criza tot mai gravă cu care se confruntă în Franța sora ei favorită, Maria Antoaneta, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să nu piardă pe nimeni dintre cei apropiați?

„Realitatea crudă era că soarta unei femei depindea de capacitatea ei de a avea o căsnicie reușită.”

Sora Mariei Antoaneta, scrisă de Diana Giovinazzo, este precum o captivantă călătorie și incursiune în viețile familiilor regale din Europa, care se concentrează în special pe figura uitată a Mariei Carolina, sora mai puțin cunoscută a celebrei Maria Antoaneta. Giovinazzo ne poartă într-o călătorie prin curțile fastuoase, dar și foarte periculoase, ale Europei de secol XVIII, într-o poveste despre putere, supraviețuire și destin, în care fiecare personaj trebuie să își găsească locul atât în mijlocul intrigilor politice, cât și a celor - sau mai ales a celor - personale. Romanul o are în centrul său pe Maria Calorina, una dintre fiicele împărătesei Maria Tereza a Austriei, și sora faimoasei regine a Franței, Maria Antoaneta. Într-o perioadă în care mariajele regale erau „instrumente politice”, Maria Carolina este trimisă să se căsătorească cu regele Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, într-o alianță pentru întreaga familie. Intriga se învârte în jurul eforturilor ei de a naviga în viața într-o curte străină, unde trebuie să se confrunte atât cu provocările personale ale unei căsnicii aranjate, dar și cu intrigile politice și amenințările războaielor care mătură Europa. O poveste complexă, în care fiecare decizie are, în cele din urmă, reverberații profund politice. În fața provocărilor, Maria Carolina dezvoltă o putere interioară impresionantă...

„Te rog să-mi scrii cât poți de repede. Trăiesc pentru scrisorile tale. Momentele în care pot citi despre viața ta sunt o evadare din granițele îngrozitoare ale lumii mele triste și solitare.”

Maria Carolina este un personaj puternic, cu o evoluție fascinantă și inspirațională. La începutul romanului, este o tânără nesigură, dar odată ce își asumă rolul de regină, se transformă într-o femeie puternică, cu voință de fier. Nu mai este doar „sora mai mică a Mariei Antoaneta”, ci o figură independentă, cu propriile lupte și ambiții. Totuși, aceasta schimbă mereu scrisori cu sora ei - cerându-i sfaturi, oferindu-i sfaturi, întrucât Maria Antoaneta și Maria Carolina au avut o relație deosebită. Ferdinand, regele Neapolelui, este portretizat în contrast cu Maria Carolina - este parcă mai puțin preocupat de viața politică, de guvernare, lăsându-i acesteia un spațiu neașteptat de larg pentru a-și exercita influența. Căsnicia lor are o dinamică interesantă, și Maria Carolina pare să devină forța din spatele tronului și regatului. Relația dintre cele două surori este mereu omniprezentă, legată de un fir emoțional invizibil, de-a lungul întregului roman. În ciuda distanței și provocărilor pe care amândouă le au de înfruntat, legătura lor rămâne una profundă, iar prăbușirea inevitabilă a Franței adaugă, parcă, o notă și mai tragică acestei relații. De fapt, dincolo de tot ce s-a întâmplat în carte, cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc relația dintre ele, respectiv schimbul de scrisori (fiecare capitol al cărții se încheie cu o astfel de scrisoare, și nu neapărat între Maria Carolina și Maria Antoaneta).

„Dar în fiecare realitate, în fiecare alegere pe care o fac, există întotdeauna o constantă. Tu ești mereu acolo, aproape de inima mea. Totdeauna și mereu. Sora mea scumpă, nu m-aș putea despărți niciodată de tine.”

Unul dintre mesajele centrale ale cărții este explorarea puterii feminine și potențialului acesteia într-o lume dominată, în principiu, de bărbați și reguli patriarhale. Maria Carolina devine simbolul unei femei care își croiește drumul într-un sistem care, de altfel, nu-i oferea prea multe șanse; totuși, prin inteligența, înțelepciunea și voința ei, cu sfaturi de la Maria Antoaneta, ajunge să influențeze cursul istoriei. Sora Mariei Antoaneta sugerează că, de fapt, în spatele istoriei uneori au stat și femei, iar fiecare decizie politică a avut o dimensiune personală, familială, adesea dureroasă. În spatele fiecărei decizii pe care o ia, Maria Carolina se vede nevoită să sacrifice și o parte din sine. Totodată, cartea reflectă și ce înseamnă responsabilitatea regală și cum, de fapt, dinastiile europene au încercat să își păstreze puterea într-o lume în continuă schimbare. Giovinazzo nu încearcă să idealizeze monarhia, ci mai degrabă să îi ilustreze realitatea - compromisuri, intrigi, trădări necesare. Într-un stil liric, de o frumusețe aparte, reușește de asemenea să redea și culoarea locală a timpurilor respective. Chiar mi-a plăcut această carte și v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă sunteți pasionați de ficțiune istorică!

Război, de Louis‑Ferdinand Céline - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2022

Traducere: Magda Răduță

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat, cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front, în noiembrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, devine agent comercial și pleacă pentru o scurtă perioadă în Camerun, apoi la Londra. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit, în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. La Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic, a mai apărut și cartea Călătorie la capătul nopții, 2023, în traducerea Mariei Ivănescu.

｡𖦹°‧ RĂZBOIUL - EXPRESIE A ABSURDULUI, A DEZUMANIZĂRII & NEBUNIEI ｡𖦹°‧

Printre manuscrisele céliniene recent descoperite se află și două sute cincizeci de file conținând prima formă a unui roman care se petrece în Flandra, în timpul Primului Război Mondial. La intersecția dintre autobiografie și ficțiune, romanul dezvăluie experiența care se află de atunci în centrul existenței autorului: traumatismul fizic și psihic provocat de front, de „abatorul internațional de nebunie”. Povestea urmărește convalescența brigadierului Ferdinand din momentul în care, grav rănit, își recapătă cunoștința chiar pe câmpul de luptă și până la plecarea spre Londra. La spitalul din Peurdu-sur-la-Lys îi atrage atenția unei infirmiere deloc timide, se împrietenește cu proxenetul Bébert, trece de câteva ori pe lângă moarte și, în sfârșit, se eliberează de ceea ce îi fusese dat până atunci să trăiască. Apare aici, în lumina cea mai crudă, un timp brutal, al deziluziei și al trezirii la realitate, pe care autorul nu l-a tratat niciodată până acum în forma unui text literar separat. La douăzeci de ani după 1914, trecutul, „mereu amețit de uitare”, prinde „melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni”. Dar acest trecut nu e uitat niciodată de tot, rămâne viu oricât timp ar trece peste noi – iar romanul Război stă mărturie a acestui adevăr, la fel ca restul operei lui Céline.

„Nu prea credeam eu în zile mai bune. În fiecare dimineață eram încă și mai obosit decât în ajun, fiindcă mă trezisem de douăzeci-treizeci de ori pe noapte din cauza bâzâiturilor mele. Sunt oboseli care n-au nume, cele venite din angoase. Știm bine că ar trebui să dormim ca să redevenim oameni ca toți oamenii. Nici să-ți pui capăt zilelor nu mai ai elan când ești prea obosit. Totul e oboseală.”

Copleșitor, răvășitor, dureros - Război, roman publicat postum al lui Louis-Ferdinand Céline, redescoperit și publicat după moartea sa, poartă amprenta stilului inconfundabil al autorului - o proză viscerală, brutală, „fără perdea”, care n-are nevoie de nimic altceva decât de realitate, care reiterează trauma și absurdul războiului. Romanul se concentrează pe experiențele personale ale protagonistului, Ferdinand Bardamu, care reflectă de fapt propria traumă de război a lui Louis-Ferdinand Céline, care a luat parte la primul război mondial (nu voi scrie denumirea cu litere mari, deoarece niciun război nu merită acest lucru). O poveste despre supraviețuire și dezumanizare, în care Bardamu este grav rănit și se luptă pentru supraviețuire în peisajul apocaliptic al frontului de luptă. În mijlocul haosului, violenței și morții, acesta experimentează ororile războiului într-un mod profund personal - confruntându-se nu doar cu inamicul, ci și cu dezumanizarea progresivă a propriei persoane și a celor din jur. Nu este un roman care vorbește despre „mari bătălii eroice”, ci mai degrabă un roman care plonjează în mizeria vieții de zi cu zi a unui soldat, în teama și angoasa și nebunia și sărăcia și subzistența acestuia. Céline  ne introduce în mintea lui Bardamu - care nu are de-a face doar cu răni fizice, ci se confruntă și cu golul moral și sufletesc pe care războiul îl lasă în urmă. Drama nu vine doar din exterior, ci și din tensiunea interioară a încercării de a supraviețui într-o lume care și-a pierdut orice urmă de umanitate...

„(...) Stăteam pe jos. Aproape că nu se mai auzea tunul. Râul era liniștit, nu mai venea nimic pe el. Doar păsările erau enervante, căci țipetele lor seamănă cu șuieratul gloanțelor.”

Ferdinand Bardamu este protagonistul cărții - nu este un erou în sensul clasic, ci un om zdrobit de împrejurările războiului. Experiențele sale de pe front îl transformă într-un om care observă cu o acuratețe clinică viața și condiția omului în astfel de circumstanțe. Trauma îl face să devină detașat, aproape rece, îl aduce în pragul nebuniei și îl joacă pe degete. Restul personajelor sunt, de asemenea, oglinzi ale războiului. Colegii săi de front, medicii care îl tratează, oamenii pe care îi întâlnește în acest peisaj dezolant - toate aceste figuri contribuie la întărirea ideii că războiul nu înseamnă eroism, ci, mai degrabă, războiul degradează, corupe, ucide și îmbolnăvește esența omului. Mesajul este unul profund anti-război - Louis-Ferdinand Céline se folosește de experiențele și gândurile lui Bardamu (propriile sale gânduri și experiențe, de altfel) pentru a demonta orice iluzie de glorie sau noblețe asociată războiului. În locul lor, avem de-a face cu o lume devastată, cu o lume întunecată, în care suferința, nebunia, alienarea și pierderea identității devin parte integrantă a realității. Războiul este de o absurditate maximă - o forță care distruge atât fizic, cât și psihic, care se hrănește din om și din sufletul acestuia, lăsând în urmă doar ruine, doar identități fragmentate, doar nebunie și moarte și sărăcie, doar mizerie și întuneric.

„(...) Ești aproape pe trei sferturi fărâmat, dar cu cât ți-a mai rămas o să te distrezi de minune, lasă-te purtat înainte cât suflă borealul norocos. Dormi sau nu dormi, împleticește-te, trage-ți-o, clatină-te pe picioare, borăște, fă spume, bășici cu puroi, arzi de febră, strivește, trădează, nu te mai sfii, e doar o chestie de vânt care suflă, n-o să mai fii niciodată la fel de crud și de tâmpit ca restul lumii. Mergi înainte, e tot ce vor de la tine (...).”

Război este un roman care rămâne cu tine mult timp după ce l-ai citit. Prin Bardamu, autorul sugerează că, în astfel de condiții, supraviețuirea este singurul instinct real, adânc înrădăcinat în om, dar chiar și aceasta este golită de sens. Bardamu devine un spectru, pare să nu mai aibă vreun scop în viață, pare să renunțe, dar se vede obligat să facă față realităților brutale ale războiului. Proza lui Louis-Ferdinand Céline este inconfundabilă, violentă și lirică, poetică, existând un contrast între vulgaritatea limbajului și frumusețea cu care observă condiția umană. Stilul său reflectă perfect haosul și dezordinea lumii în care Bardamu trăiește, dar în același timp amplifică și senzația de deznădejde, de nebunie și alienare. Războiul nu este văzut doar ca o catastrofă externă, ci și drept un proces acut de dezumanizare. În fața ororilor și violențelor, în fața morții care devine ceva doar de-o simplă secundă, în fața omului necruțător, personajele ajung să își piardă identitatea, natura interioară, devenind marionete ale unei forțe destructive mult mai mari - ce poate face omul, până la urmă, în fața unui rău atât de puternic, care înghite în gura sa întunecată atâtea vieți, atâtea destine și visuri? Care lasă în urmă prăpăd, moarte, ruine... În fața războiului, tot ce știm despre civilizație și moralitate pălește, se stinge...

„După ce-au trecut atâția ani, e tare greu să-ți amintești lămurit lucrurile. Ce-au zis atunci oamenii aproape că se preface în minciuni. Nu trebuie să ai încredere. Trecutul e o scârbă, se topește în amăgire. Printre melodioare de pe drum, pe care nu i le cere nimeni. Te trezești cu el hoinărind, boit cu plânsete și cu remușcări. Nu-i serios.”

Cu siguranță vreau să citesc și cealaltă carte scrisă de Louis-Ferdinand Céline - din cate am înțeles, este mult mai „relevantă” pentru a înțelege mai bine viața acestuia. Drept urmare, nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest roman, un roman tulburător și profund, care reușește să redea cu o precizie chirurgicală absurdul, oroarea, frica, angoasa războiului, cu o claritate care pur și simplu te șochează, cu o realitate devastatoare. Prin intermediul lui Bardamu, cititorul pătrunde într-o lume lipsită de speranță, care și-a pierdut coordonatele, în care totul devine o provocare. Cu un stil incisiv și visceral, de o profunzime aparte, cu o proză intensă și copleșitoare, Louis-Ferdinand Céline te lasă cu un gust amar, te lasă cu un gol interior, te pune față în față cu consecințele efectiv devastatoare ale violenței și conflictului. Războiul a fost și va fi mereu o greșeală... Într-un fel, citind cartea reușești să înțelegi mult mai bine fragilitatea omului, reziliența, în fața unei lumi haotice și inumane. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că veți avea parte de o lectură de-a dreptul memorabilă, de o lectură puternică, o lectură care va rămâne cu voi mult, mult timp după ce o veți fi terminat-o. Să aveți parte doar de lecturi pe sufletul vostru!

Vecini buni, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriel Ionescu

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, în Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulți și adolescenți publicate în Scandinavia. La Editura Trei, în colecția Fiction Connection - Fiction Connection Crime a mai apărut și O familie aproape normală (2019, traducere de către Iulia Dromereschi), bestseller cu peste 150.000 de exemplare vândute și aflat în curs de publicare în 30 de țări. De asemenea, volumul a fost ecranizat într-un serial produs de către Netflix (pe site-ul editurii puteți găsi cartea cu coperta în ediția serialului).

🏡 VECINI PERFECȚI SAU STRĂINI PERICULOȘI? 🏡

De la autorul bestsellerului O familie aproape normală. Cât de bine îți cunoști vecinii? Micke și Bianca se mută într-un cartier idilic, perfect pentru familia lor. Însă pe măsură ce ajung să-și cunoască vecinii, în suflet li se strecoară îngrijorarea. Când Bianca e atacată în fața casei, pare să fie vorba despre un accident tragic. Însă în timp ce se luptă pentru viață în spital, poliția și vecinii încep să aibă îndoieli. Micke a crezut dintotdeauna în justiție. Dar ce se întâmplă când pare că singura cale e să-ți faci singur dreptate? Un thriller psihologic despre limita fragilă dintre bine și rău și despre riscul de a ajunge prea apropiat de vecinii tăi.

„(...) Problema cu vecinii, obișnuia ea să spună, e că te simți ca la ruleta rusească: nu știi niciodată ce noroc o să ai. Înainte de a ne muta mi-a atras atenția că își dorește să ne păstrăm intimitatea și o oarecare izolare față de vecini. Două dintre cele mai mari avantaje ale casei erau înălțimea gardului viu de tuia și poarta.

- Avem o impresie foarte bună în ceea ce privește zona, i-am spus eu și i-am zâmbit larg.”

Nu este primul meu contact cu Mattias Edvardsson - am mai citit și O familie aproape normală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un thriller care mi-a plăcut la nebuuunie! Nici Vecini buni nu a fost mai prejos, și am știut de la bun început că Mattias Edvardsson are să mă poarte într-o călătorie tensionată, ciudată - și, Dumnezeeeeeule, ce-a fost cu sfârșitul ăla? Volumul de față este de o psihologia captivantă, plin de suspans, și explorează limitele subtile ale încrederii și complexitatea relațiilor de vecinătate - care nu tot timpul sunt așa cum par, ci ascund secrete întunecate. Acțiunea se desfășoară într-o suburbie aparent liniștită, unde nimic în neregulă nu se întâmplă, dar unde tensiune mocnesc și sunt hrănite de o aparentă normalitate. Povestea începe atunci când are loc un accident de mașină, în care Micke și Bianca sunt victimele, să zicem așa. Din acel moment, ceea ce părea a fi o comunitate liniștită și bine închegată începe să se destrame - sunt dezvăluite secrete, neînțelegere, conflicte interioare & exterioare, suspiciuni și minciuni adânc îngropate. Așa cum o comunitate relativ mică poate fi văzută drept un loc al siguranței, în care te poți retrage în căutarea liniștii, uneori adevăratele pericole pot veni chiar din interior, de la cei mai apropiați oameni - în acest caz, vecinii care cândva îți zâmbeau și păreau mereu săritori. 

„Am avut senzația ciudată că am început să ne mințim. Nu doar unul pe celălalt, dar și pe noi înșine.”

Micke și Bianca sunt personajele principale - doi oameni obișnuiți care, deodată, se trezesc prinși într-o situație greu de gestionat. Micke este un om de familie, protector și atent, dar treptat începe să fie dominat de frici și nesiguranță. Bianca, deși la început pare destul de stăpână pe situație, este și ea măcinată de neliniști legate de locul lor în comunitate și de încrederea în cei din jur. Încetul cu încetul, relația dintre cei doi este „testată”, pe măsură ce totul devine din ce în ce mai tensionat și ies la iveală diferite secrete. Mi-a plăcut mult să urmăresc dinamica aceasta, dar și mai mult mi-a plăcut cum, într-o tensiune psihologică aparte, lucrurile au evoluat, direcția în care au mers toate. Sunt un mare fan al genului acesta de „thrillere domestice”, dacă le-aș putea spune așa - deși Liane Moriarty rămâne, cel puțin pentru mine, o maestră când vine vorba de acest gen de thrillere. La Mattias Edvardsson, niciun personaj nu este bun sau rău, ci cam toate sunt... profund umane. Toate au slăbiciune și defecte, dar sunt și puternice, încearcă să facă față lucrurilor peste care dau - sunt credibile, convingătoare. Au lupte interioare și propriii demoni, au temeri și frici, dar au și curajul de a le înfrunta, de a căuta răspunsuri la întrebări care, ei bine, mai bine ar fi rămas fără răspunsuri. 

„Un om este un trecut, un prezent și un mai apoi. Dar când ceea ce așteptam nu ne mai așteaptă, când prezentul este un mare gol, ce mai rămâne? Amintiri și povești. Unii spun că trăiești atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de tine, dar toată lumea știe că moartea este definitivă, iar amintirile pălesc repede.”

Romanul Vecini buni, dincolo de a fi un thriller tensionat și cu o dinamică alertă, reușește să ridice și importante întrebări privitoare la încrederea în oameni și la ce s-ar putea întâmpla atunci când cei pe care îi considerăm „de încredere” ne înșală sau chiar ne pun în pericol viețile. O comunitate aparent închegată, în care totul se simte idilic, poate ușor să se zdruncine în urma unei tragedii. Romanul mai scoate în evidență și cum acțiunile aparent nevinovate pot avea consecințe devastatoare asupra vieților celor din jur - subiectivitatea adevărului, în acest caz, dat fiind că fiecare pare să aibă o viziune proprie asupra adevărului și celor întâmplate, face ca tensiunea să fie una mult mai puternică. În cele din urmă, Mattias Edvardsson sugerează că, deși trăim alături de anumiți oameni și pare că îi cunoaștem, le oferim încrederea și poate le destăinuim secrete și lucruri personale, deseori suntem amăgiți - suntem străini din punct de vedere emoțional și niciodată nu vom ajunge să cunoaștem în întregime pe cineva. Pe de altă parte, aceste mesaje, cred eu, pot fi trecute cu vederea - acțiunea merge atât de rapid și atât de tensionat încât, sincer, ajungi doar să vrei să te bucuri de acest aspect al romanului.

„Acum, că minciunile și secretele își făcuseră loc în viața mea, n-a fost greu să mai cedez în fața lor încă o dată.”

Cum m-a obișnuit și în cealaltă carte citită, stilul lui Mattias Edvardsson este, deși plin de detalii subtile, de o tensiune aparte, de un ritm care îți place și te face să dai pagină după pagină după pagină. De-a lungul cărții resimți o atmosferă de tensiune, de incertitudine, de neîncredere, și continui să te întrebi care-i faza, de ce, încotro se vor îndrepta toate. Fiecare capitol adaugă și mai mult „substrat” poveștii, iar modul în care autorul jonglează cu toate informațiile și toate destăinuirile atrage și mai mult cititorul în poveste. Fără a fi melodramatic sau superficial, Mattias Edvardsson este și profund, pe alocuri, și îți dă de gândit. Romanul chiar reușește să transmită mesaje profunde, cu personaje care trăiesc adevăruri fragmentate și, implicit, ajung „să culeagă ceea ce au semănat”. Mi-a plăcut, chiar a fost un thriller pe care, deși l-am citit acum muuult, muuult timp, încă reușește să îmi stârnească anumite stări. L-am tot recomandat de-a lungul timpului și persoanele care chiar l-au citit mi-au spus că, într-adevăr, e un thriller care merită. Mattias Edvardsson chiar este un autor pe placul meu, și sper să fie traduse și alte cărți ale autorului. Tensiuni sociale, psihologice - și un sfârșit de-a dreptul bulversant. Dap, chiar vi-l recomand și vouă cu cea mai mare încredere. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Alte recenzii ale cărților scrise de Mattias Edvardsson, apărute și pe blog: 

| O familie aproape normală |

Junky, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2023

Traducere: Sorin Gherguț 

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatură engleză și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acordă titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au mai apărut Prânzul dezgolit și Queer.

💉 CIRCUITELE PATOLOGICE ALE DEPENDENȚEI 💉

Scris la îndemnul lui Allen Ginsberg, în America anilor de după război, când până și a vorbi despre droguri era o infracțiune, romanul de debut al lui William S. Burroughs, considerat „calea de acces” spre infernul din Prânzul dezgolit, este o mărturie de o răceală aproape clinică despre ravagiile dependenței de stupefiante. Construit asemenea unui răspuns la întrebarea nerostită „Cum poate un om să ajungă dependent de droguri?”, Junky spune povestea căderii unui om „normal”, cu venituri suficiente și studii superioare, în capcana dependenței și a traficului de stupefiante. Bolgia descrisă de Burroughs se suprapune ca o hartă virtuală peste America și Mexic, iar galeria de personaje care o populează și­-ar găsi locul fără nicio ajustare în cercurile infernului din Divina Comedie.

„Am învățat ecuația mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba.

Marfa nu e plăcere. E un mod de viață.”

După ce am citit Queer & Prânzul dezgolit de la acest autor, încă n-am putut să-mi dau seama dacă îmi place sau nu (asta pentru că nu prea mi-a plăcut prima carte, dar pe cea din urmă pur și simplu am adorat-o). Acum, după ce am citit și Junky, pot spune că, într-adevăr, William S. Burroughs a fost un mare maestru, un autor cu un stil aparte, unic, pe care nu l-am putut regăsi la alți autori. Cartea de față reprezintă o radiografie profundă a dependenței, a statutului de dependent, a cum este și cum se simte să fii junky, ce te face să fii junky, cum trăiește și ce trăiește un junky. O carte profund influentă și dureroasă, ce descrie universul drogurilor și al dependenței, într-un stil necruțător de realist și brutal. Cartea îl urmărește pe William Lee și reprezintă o mărturie directă, fără perdea, a unui om care se confruntă cu dependența și care, de altfel, o și acceptă drept viață în sine. Dincolo de a fi despre dependență, este și despre alienare și degradare umană, dezvăluind o lume de care ar trebui să te ții departe. William Lee este, de fapt, un alter ego al autorului, însuși Burroughs confruntându-se cu dependența de droguri. Acesta cade treptat în ghearele dependenței de opiu și alte astfel de substanțe. 

„Să vinzi droguri e un stres continuu. Mai devreme sau mai târziu te ia «febra gărzii» și toată lumea arată a gabor. În metrou ți se pare că oamenii se apropie tiptil, astfel încât să poată pune gheara pe tine înainte s-apuci să arunci marfa.”

Povestea este narată la persoana întâi, într-o manieră aproape confesivă, lipsită de prea multe ornamente stilistice, dar fără a compromite profunzimea cărții. Căutarea constantă a drogurilor, interacțiunile cu lumea interlopă și cu cei care le procurau substanțele, confruntarea cu sistemul legal și medical - într-o dinamică pur și simplu haotică, această carte te provoacă și te șochează și, pe alocuri, pur și simplu îți provoacă repulsie. Dar este vorba despre o lume crudă, o lume exact așa cum este, în care dependența devine catargul unei bărci aflate pe mare în timpul furtunii. Lee este un om care pare să își fi pierdut, la rândul său, coordonatele vieții, trăind într-un ciclu continuu al consumului și renunțării, al plăcerii și suferinței. Romanul urmărește fragmente din viața lui Lee, momente din existența acestuia, ilustrând în special disperarea și pierderea contactului cu realitatea care vin odată cu adicția. Mai toate personajele sale sunt, de fapt, pierdute în „ceața dependenței”, în cercurile vicioase ale drogurilor - traficanți, doctori corupți, polițiști, alți dependenți - o galerie de suflete care-și trăiesc existența la marginea vieții. Fiecare dintre aceștia reprezintă o componentă a descompunerii și degradării morale, a decăderii pe care dependența - sau orice altă formă de asociere cu aceasta - le aduce.

„Un junky funcționează după timpul mărfii. Când e privat de marfă, ceasul i se blochează și se oprește. Tot ce poate face e să stea și s-aștept să-nceapă timpul fără marfă. Un junky în sevraj nu are scăpare în relația cu timpul exterior și nu are nici unde să se ducă. Nu poate decât s-aștepte.”

Într-un fel, Junky ar putea avea valoarea unei critici sociale subservive, este un fel de mod prin care Burroughs „deconstruiește” mitul despre droguri și fascinația romantică - cel puțin din vremurile respective - asociată dependenței. Autorul nu moralizează, ci prezintă viața dependentului cu o claritate brutală, tăioasă, redând infernul personal pe care drogurile l-au creat - fără iluzii, fără a glorifica. Dependența este, în esență, o formă de sclavia, care apare în urma stimulării patologice a circuitelor dorinței - cartea arată cât de departe este un dependent dispus să meargă pentru a-și satisface aceste dorințe, respectiv ce ajung aceste dorințe să facă din el. Totodată, romanul critică într-un fel și sistemul de justiție și cel medical care au de-a face cu dependenții, tratându-i mai degrabă ca pe niște criminali sau paria ai societății, în loc să le ofere un sprijin real, de care au nevoie. Lee este frecvent prins între forțele legii și ale străzii, iar în această lume legea și ilegalitățile par să fie una și aceeași. Dependența este nu doar despre izolare fizică, ci și despre izolarea psihică, emoțională. Lee și ceilalți dependenți trăiesc într-o lume paralelă, o lume complet străină de normele și regulile societății convenționale - o lume izolată, bizară și de-a dreptul bolnavă.

„Mă uitam în oglindă și fața mi se modifica și-ncepeam să urlu. În alt vis eram dependent de clorofilă. Eu și cam vreo alți cinci dependenți de clorofilă așteptam să ne aprovizionăm pe palierul unui motel mexican ieftin. Ne înverzim și nimeni nu poate scăpa de o dependență de clorofilă. O doză și ești agățat pe viață. Ne transformăm în plante.”

Cartea lui William S. Burroughs este, pe lângă toate acestea, de o profunzime extraordinară. Deși am spus că Burroughs nu glorifică în vreun fel sau altul dependența, el totuși menționează că drogurile, deși au potențial letal, reprezintă uneori o formă de evadare dintr-o realitate care este profund sufocantă, reprezintă „un mijloc” de salvare atunci când totul în jur pare să se prăbușească. Mi-a plăcut extraordinar de mult modul în care a reușit să redea toate aceste lucruri, modul în care chiar a încercat să explice ce simte & cum se simte un dependent atunci când își ia următoarea doză. William Lee acceptă că dependența este, în cele din urmă, o alegere, chiar dacă una tragică, dar încearcă să explice complexitatea acestei alegeri, motivele - care, uneori, chiar te-ar putea convinge. El știe că are liber arbitru în fața drogurilor, și știe că face alegeri autodistructive - însă, într-un sistem care nu oferă alte alternative eficiente, simte că doar atât i-a mai rămas. William S. Burroughs a scris o carte brutală, o carte captivantă despre viața unui dependent de droguri, care dezvăluie o lume ascunsă, întunecată, într-o abordare nepărtinitoare, dintr-o perspectivă nefiltrată. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, mai ales dacă vă interesează cărțile care vorbesc despre acest fenomen adesea mult prea ignorat. 

Alte recenzii ale cărților scrise de William S. Burroughs, apărute și pe blog: 

| Prânzul dezgolit | Queer |