Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2022

Mihai Radu (născut în 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este jurnalist la Recorder, unde realizează emisiunea „Ce ne enervează“, şi la săptămânalul Caţavencii. După volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (2013) şi Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalţi şi‑un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018), Contaminare (2019) şi Respiră! (2024). Romanul Repetiţie pentru o lume mai bună (ediţia I, 2022), nominalizat la Premiile revistei Observator cultural, ediţia 2023, a fost dramatizat de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu şi pus în scenă de Radu Afrim.

𖦹 ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI ꩜

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

„(...) Viața înghițise îngerașul și-l și căcase de câteva mii de ori de-atunci. Supraviețuise în pozele alea, ca un animal împăiat și, poate, în partea de creier neatinsă de AVC a maică-sii.”

Repetiție pentru o lume mai bună a fost o lectură care m-a prins în mrejele ei încă de la primele pagini, dar nu într-un mod liniștitor sau reconfortant, ci mai degrabă printr-o combinație de neliniște și fascinație. Povestea urmărește viața lui Paul, un bărbat aflat într-un punct de cotitură al existenței sale, prins între trecut și un viitor care pare să nu mai ofere nicio promisiune. Cartea mi-a stârnit o mulțime de emoții contradictorii. Pe de o parte, am fost atras de felul în care Mihai Radu reușește să redea cu multă naturalețe fragmente din viața unui om aparent banal, dar care, prin detalii subtile, devine un personaj complex, plin de frământări interioare. Pe de altă parte, am resimțit o anumită distanță față de el, ca și cum ironia subtilă și autoironia prezentă în narațiune m-ar fi împiedicat să mă atașez cu adevărat de protagonist.

„Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într-un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irisurile s-au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă-l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât.”

Paul își trăiește existența într-un haos controlat, între divorț, relația complicată cu fiica sa, un tată bolnav de demență pe care trebuie să-l ia acasă dintr-un azil care urmează să fie închis și un trecut care ascunde un secret greu de dus. Încercările lui de a face față acestor provocări sunt deseori împinse înspre absurd, nu pentru că situațiile în sine ar fi incredibile, ci pentru că ele sunt redate cu o doză de umor sec și dezinvolt, făcând ca dramele să capete un aer de tragicomedie. Titlul romanului m-a intrigat inițial. „Repetiție pentru o lume mai bună” te face să crezi că urmează să citești o poveste despre evoluție, despre cineva care învață din greșeli și se pregătește pentru o viață mai bună, mai împlinită. Însă, pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am dat seama că lucrurile stau exact pe dos. Mai degrabă, Paul pare să fie prins într-o repetiție continuă a acelorași greșeli, a acelorași momente de nehotărâre și apatie, în care orice încercare de schimbare se lovește de zidul propriilor sale limite și al realității crude. Titlul devine astfel un fel de ironie, pentru că lumea mai bună nu pare să vină niciodată, iar tot ce rămâne este repetiția unei existențe marcate de ezitări și eșecuri.

„Uneori simțeam răzbunarea vie a acestei boli necruțătoare și îmi imaginam cum noaptea lucrează să-l șteargă pe tata și din mințile noastre.”

Mi-au plăcut în mod special dialogurile – scurte, precise, pline de subînțelesuri. Paul și celelalte personaje comunică într-un fel ce pare casual, dar în spatele cuvintelor se ascund emoții și conflicte profunde. Relația lui cu tatăl său bolnav este redată într-un mod dureros de sincer, fără sentimentalisme inutile. Totul este spus exact așa cum se simte: greu, obositor, frustrant. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost stilul de scriere al lui Mihai Radu. Există pasaje care m-au surprins prin forța lor expresivă, comparații și imagini care îți rămân în minte mult timp după ce ai închis cartea. Autorul are un mod aparte de a descrie realitatea, folosind o combinație de umor și melancolie care face ca lectura să fie captivantă chiar și atunci când povestea în sine nu oferă un fir narativ spectaculos.

„(...) credința asta în liberul-arbitru este ea însăși o traumă care ar merita niște terapie?”

Unul dintre lucrurile care m-au pus pe gânduri a fost felul în care romanul tratează tema alienării. Paul este un personaj care pare să fie străin de propria sa viață. Deși participă activ la evenimente, pare mai degrabă un observator pasiv al propriilor decizii. E ironic, distant, dar în același timp conștient de neputința sa. Acest fel de a privi lumea m-a făcut să mă gândesc la cât de des oamenii ajung să trăiască astfel – nu neapărat prin alegeri conștiente, ci pentru că realitatea îi împinge într-o rutină din care pare imposibil să scape. Spre finalul cărții, am avut senzația că Paul nu mai luptă pentru nimic. În loc să-și construiască o viață mai bună, pare să accepte că totul este sortit să rămână la fel. Nu e un deznodământ tragic în sensul clasic, dar este unul care te lasă cu un gust amar. Mi-am dat seama cât de des literatura romantizează suferința și neputința, transformându-le în ceva poetic sau profund. Aici, însă, durerea nu este sublimă, nu este eroică – este doar parte din viață, așa cum este pentru mulți oameni.

„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile lumii se schimbă. Nu mai crezi în frică și gata, e ca o magie.”

Repetiție pentru o lume mai bune este o carte care nu te lasă indiferent. Nu este genul de roman care neapărat caută să-ți livreze un mesaj clar sau un final satisfăcător. Mai degrabă, este o oglindă a unei realități care poate părea inconfortabil de familiară. Deși uneori am simțit că mă ține la distanță, am apreciat onestitatea cu care este scrisă. Mihai Radu nu încearcă să îndulcească adevărul, nu încearcă să ofere soluții sau să creeze eroi. În schimb, prezintă o bucățică din viață așa cum este ea – imperfectă, complicată, plină de încercări și, uneori, fără un sens clar. În final, chiar aș zice că a fost o surpriză literară foarte plăcută. Mi-a dat mult de gândit și, chiar dacă nu am rezonat întotdeauna cu protagonistul, am apreciat felul în care romanul explorează complexitatea vieții de adult și a relațiilor umane. De fapt, a fost o carte care chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun întrebări – și, de cele mai multe ori, cam așa măsor eu valoarea unei cărți. Iar, din acest punct de vedere, cartea lui Mihai Radu chiar a fost și este una foarte, foarte valoroasă!

Medalionul domniței, de K.J. Mecklenfeld - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

K.J. Mecklenfeld (Cristina Mecklenfeld-Corduneanu) s-a născut, a copilărit și a studiat în Iași. Deși i-au plăcut dintotdeauna cărțile și poveștile, a urmat o facultate tehnică din cadrul Universității „Gh. Asachi“ din orașul natal, visul de a deveni scriitoare fiindu-i împlinit câteva decenii mai târziu, în anul 2013, când a debutat în literatură cu primul volum din seria Aventurile lui Hendrik de Mol. Reeditat în 2015 cu titlul Hendrik de Mol și Planeta de Aur, acestui prim volum i-a urmat curând cel de-al doilea, Hendrik de Mol și Planeta de Jad, apoi traducerea din limba neerlandeză a unei foarte populare cărți pentru copii, și multe povestiri scurte în antologii, dintre care Îmblânzitorul de zmei, premiată la concursul național de creație literară „Ion Creangă“. În 2020 a publicat Cartea miracolelor, cea mai populară carte a ei pentru copii de până acum. Locuiește de douăzeci de ani în Olanda împreună cu soțul ei și câinele lor ciobănesc olandez pe nume Totoro și scrie în continuare cărți de aventuri pentru copii cu vârste între 9 și 99 de ani.

🍰BRÂNZOAICE CALDE CU AROMĂ DE MISTER, MĂICUȚE & CONSPIRAȚII BIZARE, POLIȚISTUL POET. O REȚETĂ DE-A DREPTUL FASCINANTĂ🍰

Crime la mănăstirea Văratec, un detectiv în suman și un polițst poet, brânzoaice calde cu aromă de vanilie, măicuțe conspiratoare, o domniță trecută și un medalion misterios. Un cozy mystery din Codrii de Argint pentru amatorii genului. Când o măicuță aproape își dă ultima răsuflare în brațele lui, iar vechiul său prieten, anticarul Franz Katz, pare să fie dispărut, arheologul Toma Coriandru decide să dea o mână de ajutor poliției locale în rezolvarea cazului. Toma descoperă treptat că e foarte posibil ca amândouă evenimentele să fie legate de o bijuterie misterioasă și neprețuită din perioada fanariotă. Dar al cui era medalionul și unde se află acum? Și, mai important, de ce ar comite cineva fapte necugetate ca să pună mâna pe el? Confruntat cu un om de afaceri lipsit de scrupule, ajutat de o măicuță cu ochii ca mierea, hrănit cu brânzoaice de maica Glafira și mai mult încurcat de către un polițist-poet, va reuși Coriandru să afle ce se ascunde în spatele enigmelor de la mănăstirea Văratec?

„Camera încuiată a Ruxandrei stârnise multe discuții în mănăstire. Maicile încercaseră în fel și chip să descopere ce ascundea Ruxandra, chiar organizaseră și un concurs pentru prima dintre ele care va dezlega misterul. Premiul era un telefon nou-nouț pus la bătaie de către maica Aristostelia, care îl primise cadou și nu avea de gând să-l folosească, fiind prea în vârstă. Totul, bineînțeles, fără știrea stareței, care ar fi fost grozav de supărată să vadă cum maicile se ocupă cu dezlegat mistere în loc să-și vadă de ascultări.”

Am citit Medalionul domniței de K.J. Mecklenfeld cu un entuziasm pe care nu l-am mai avut de ceva timp pentru un roman polițist. Mi-a plăcut încă de la început atmosfera familiară, dată de faptul că acțiunea se petrece în România, în apropierea Mănăstirii Văratec, loc ce oferă un contrast foarte interesant între liniștea monahală și misterul întunecat ce se desfășoară între zidurile sale. Romanul respectă toate elementele unui cozy mystery, dar în același timp, surprinde prin complexitatea rezolvării cazului și prin modul inteligent în care sunt presărate indiciile.

„Pe undeva în procesul de decizie se strecuraseră și ochii aurii și zâmbetul frumos al Ruxandrei, dar asta ținea doar pentru el.”

Totul începe cu Toma Coriandru, protagonistul, care ajunge la casa moștenită de la bunicul său, situată lângă Mănăstirea Văratec. Drumul său e brusc întrerupt de o măicuță aflată într-o stare ciudată, care i se prăbușește în brațe și moare în scurt timp. De aici, lucrurile escaladează rapid: o crimă într-o mănăstire, un jaf misterios, un moș solitar găsit mort, un medalion ascuns și chiar teorii despre extratereștri! Deși la început părea un caz relativ simplu, pe măsură ce ancheta avansează, puzzle-ul devine tot mai complicat. Nu există detalii aruncate la întâmplare – fiecare informație aparent insignifiantă capătă sens mai târziu, iar indiciile sunt integrate într-un mod care îți oferă posibilitatea de a juca rolul detectivului. Mi-a plăcut enorm acest aspect! Spre deosebire de alte romane polițiste în care detectivul pare să rezolve misterul dintr-o dată, fără ca cititorul să poată face presupuneri logice, aici ești invitat să descifrezi enigma pas cu pas.

„– (...) Cine a mai auzit de-o crimă, două crime mai exact, la o mănăstire de maici? Nici măcar fonduri de mașină nu mi-au dat pentru postul ăsta, de-aia umblă săracul cu scuterul. Dar mai bine așa decât pe jos, nu? Deci, Coriandrule, ce zici? Ne dai o mână de ajutor la cazul ăsta... ăăă... delicat? adăugă uitându-se galeș la el.”

Toma Coriandru este un protagonist simpatic, un amestec între detectiv amator și om normal prins într-o situație complicată. Mi-a plăcut cum este construit, fiind inteligent și curios, dar fără să pară un geniu ieșit din comun. Îl ajută agentul Eminovici, un polițist excentric care e convins că este urmașul lui Mihai Eminescu – o adăugire comică și originală la poveste. Detaliul cu mașina de scris restaurată și tabloul poetului deasupra biroului m-au făcut să zâmbesc de mai multe ori. Pe lângă aceștia, personajele secundare sunt foarte bine conturate. Ruxandra, de exemplu, mi s-a părut un personaj puternic și plin de viață, iar măicuțele din mănăstire nu sunt doar simple figuri de fundal, ci au propriile povești și secrete. Maica stareță, Maica Glafira și celelalte surori adaugă un strat de autenticitate romanului, contribuind la atmosfera de mister. Ah, și nu pot să uit brânzoaicele calde cu vanilie, care parcă au transformat cartea într-o experiență multisenzorială – îmi venea să simt mirosul paginilor!

„– Sunt sigur că de data asta o să mă dea la Gazeta Poliției. Urmărire ca-n filme, ucigașul arestat și adus în fața justiției...”

Autoarea scrie cursiv și captivant, iar romanul are un echilibru foarte bun între descrieri, dialoguri și acțiune. Nu există pasaje care să pară de umplutură, iar suspansul este bine menținut pe tot parcursul cărții. Deși este un cozy mystery, nu cade în capcana de a fi previzibil. Am fost surprins de cât de bine sunt integrate toate piesele puzzle-ului în final – fiecare detaliu are o justificare, iar nimic nu rămâne nelămurit. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că romanul păstrează un limbaj autentic, fără să pară forțat. Se simte că autoarea a pus suflet în această poveste, nu doar pentru a construi misterul, ci și pentru a reda atmosfera locului. De multe ori, în traducerile din engleză se pierd nuanțele culturale și expresiile care fac un text să sune natural. Aici, dimpotrivă, limba română este folosită cu grijă și îmbogățește experiența de lectură.

„– Aici am avut prima bănuială, spuse el arătând spre fotografia maicii Locusta.”

Dacă ar fi să găsesc un mic minus, poate că aș fi vrut ca unele personaje secundare să aibă un rol mai consistent pe parcursul poveștii. De exemplu, unele măicuțe sunt foarte intrigante la început, dar pe măsură ce ancheta avansează, nu mai au un impact la fel de mare asupra desfășurării acțiunii. Însă acesta este un detaliu minor și nu afectează cu adevărat plăcerea lecturii. În final, Medalionul domniței a fost o lectură extrem de plăcută, foarte rapidă, potrivită atât pentru fanii genului cozy mystery, cât și pentru cei care vor un roman de mister bine scris, fără elemente de thriller întunecat. Este genul de carte care te face să vrei să te așezi confortabil, cu o ceașcă de ceai și ceva dulce alături, și să te lași prins în atmosferă. Dacă autoarea plănuiește să continue cu o serie, eu sigur o voi citi!

Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Sălișteanu

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat filozofia politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri, Guardavamo gli altri ballare il tango (2017), și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40 de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist la Premiul Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în 22 de țări.

🌊 CUM AI PUTEA SCĂPA DE VALURILE NEAȘTEPTATE ALE VIEȚII? 🌊

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală  disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

„Are de-a face cu inima, cu câtă inimă pui și câtă o arunci cât colo, cu sângele pompat, cu arterele, cu venele, cu bătăile inimii, cu fluxul sangvin, cu mișcarea sufletului, cu tensiunea și țâșnetul de voință. Iar eu nu sunt pasionată de inimi, să le desenez, să le reprezint cu degetele, să le colorez conturul, să le văd la papetărie în februarie, să le găsesc imprimate pe țesături și papuci, pentru că eu la inimile trandafirii sau roșii recurg doar atunci când trebuie să mă prefac.”

Giulia Caminito chiar încearcă. Serios. Își propune să creeze un roman dens, întunecat, în care mizeria socială și disperarea personală se împletesc cu furia oarbă a unei protagoniste inadaptate. Avem o familie disfuncțională trasată în tușe groase, o protagonistă ostilă și dificilă, teme sociale actuale (sărăcia, inegalitatea, ierarhizarea socială, prăpastia dintre „bogați și săraci” vizibilă în detalii aparent banale, cum ar fi minicarurile adolescenților privilegiați). Totul este învăluit într-o proză dramatică, de un lirism apăsător, plin de imagini și metafore repetitive, uneori obositoare. Problema e că autoarea, probabil, încearcă prea mult. Stilul devine greoi, manierist, construit cu atâta insistență încât pare artificial. În prima parte a romanului, această scriitură exagerată face lectura anevoioasă și cam pretențioasă. Deși Caminito reușește să contureze un peisaj social veridic, povestea pare uneori sufocată de propria solemnitate.

„Eu aș vrea să spun că de fapt cu toții mințim în legătură cu familia noastră, ea e cuibul celor mai îndrăznețe minciuni ale noastre, unde ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile, ne facem provizii de locuri comune și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor; dar nu asta îi zic, îl privesc și îi răspund: Mai spune-mi o poveste.”

Gaia, protagonista, este dificil de îndrăgit, dar asta nu e neapărat un defect – personajele nu trebuie să fie simpatice ca să fie bine construite. Totuși, problema e că Gaia nu evoluează cu adevărat. Este mereu într-o stare de furie latentă, reacționează agresiv, fără nuanțe, fără să învețe nimic din eșecurile ei. Nu lucrează niciodată, dar se plânge constant de sărăcie și de lipsa oportunităților. Adolescența și tinerețea ei sunt dominate de relații toxice, de prietenii care o trădează (sau pe care le trădează ea), de o continuă senzație că e în afara lumii, dar fără să încerce măcar să găsească un loc al ei. Când ajunge la facultate și vede că nu este acceptată la doctorat, indignarea ei pare aproape amuzantă – nu are pasiune pentru studiu, nu arată vreun interes autentic pentru ceea ce citește, dar totuși se așteaptă să primească totul.

„Sorb o gură de apă din lac și îmi vine să râd: e dulce, parcă e zahăr, apa asta, băltoaca asta are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, apa lacului e mereu dulce, urlu eu din toți bojocii.

Și încă o dată: apa lacului e mereu dulce.

Urlu eu din toți bojocii.”

Familia Gaiei este unul dintre aspectele mai bine reușite ale romanului. Antonia, mama ei, este un personaj puternic, dur, aproape brutal, o femeie care își împinge copiii spre succes prin forță, nu prin afecțiune. Este, poate, cea mai veridică figură a cărții, un personaj memorabil, chiar dacă uneori caricatural. Tatăl, în schimb, este doar o umbră, un simbol al poverii pe care Gaia o poartă, dar nu un personaj real. Fratele mai mare dispare din poveste într-un mod frustrant, după ce este alungat pentru participarea la protestele de la G8 – un detaliu care pare introdus doar ca să bifeze tema activismului politic, fără să fie explorat în profunzime. Ceea ce „m-a deranjat” cel mai mult este faptul că romanul promite inițial o analiză a sărăciei, dar ajunge să fie mai degrabă o dramă adolescentină. Gaia nu este o victimă a sistemului, ci o tânără care se autoizolează, care nu încearcă să schimbe nimic la propria situație și care își justifică toate eșecurile prin circumstanțele exterioare. Mă așteptam la o poveste despre supraviețuire, despre ambiție, despre luptă, dar am primit o lamentare nesfârșită.

„Rezumatul vieții mele nu se întinde pe mai mult de o pagină (....), se așteaptă de la mine experiență, pe care cu greu poate cineva să mi-o ofere, sunt un fel de cremă de vanilie, sunt o înghețată topită.”

Finalul este, totuși, bine construit. Este dur, parcă exact-așa-cum-trebuia și reușește să închidă cercul narativ într-un mod care-ți lasă un gust amar. Aici Caminito excelează, în această concluzie lipsită de iluzii, care demontează mitul meritocrației și arată cât de greu este să scapi cu adevărat de condiția în care te-ai născut. Mi-a plăcut și stilul, într-o anumită măsură. Chiar dacă uneori e prea încărcat, Caminito are o voce distinctă și știe să creeze imagini puternice. Atmosfera este bine construită, iar unele scene reușesc să transmită o tensiune autentică. Din păcate, efectul general e sufocat de exagerările stilistice și de o protagonistă care devine tot mai greu de urmărit pe măsură ce avansează povestea. În sfârșit, Apa lacului nu e niciodată dulce chiar a avut un potențial real și solid, și momente bune pe alocuri, dar pe ansamblu m-a lăsat rece. Nu m-am putut atașa de Gaia și nu am reușit să văd în ea altceva decât o furie lipsită de direcție. Mi-ar fi plăcut ca romanul să exploreze mai bine sărăcia, să fie mai ancorat în realitate și mai puțin preocupat de estetica disperării. I-am dat 3 stele – nu pentru că ar fi un roman mediocru, ci pentru că a avut toate ingredientele să fie unul foarte bun, dar nu a reușit să le îmbine într-un mod satisfăcător.

Vegetariana, de Han Kang - Recenzie

Editura: Art

Colecția: musai

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa şi a câştigat numeroase premii de-a lungul timpului – Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae – înainte de a fi încununată cu Man Booker International Prize. În 2024 câștigă Premiul Nobel pentru „proza poetică intensă ce aduce în prim-plan traumele istorice și expune fragilitatea vieții umane“. Mai multe despre ea puteți găsi pe www.writerhankang.com.

🥦APRECIATĂ DE CRITICI, MAI PUȚIN POATE DE CITITORUL DE RÂND🥦

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase. Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

„(...) Trăsăturile feței, corpul și felul ei de a fi discret și amabil – toate acestea se regăseau în imaginea ideală a femeii pe care o căutase dintotdeauna. Și totuși simțea că ceva îi lipsea acestei femei. Se hotărâse să se însoare cu ea, deși nu-și dădea seama ce-i lipsea lui In-hye. Abia la o reuniune de familie, când o cunoscuse pe Yeong-hye, conștientizase ce.”

Vegetariana este o carte care m-a pus pe gânduri, dar nu neapărat într-un mod plăcut. Aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales că Han Kang este o autoare premiată, dar în loc să găsesc o poveste bine închegată și profundă, am avut parte de o lectură care mi s-a părut, în multe momente, confuză, fragmentată și greu de urmărit. Totuși, este genul de carte care nu poate fi ignorată și care reușește, prin atmosfera sa stranie, să te țină captiv, chiar dacă uneori cu un sentiment de disconfort. De la autoare am mai citit și Cartea albă, care chiar mi-a plăcut, dar cartea de față.... Nu știu ce să spun. Pentru a-mi face o părere finală, pentru a trage o concluzie, pentru un verdict (Dana-Budeanu-core), va trebui să citesc și Disecție (pe care o am, dar trebuie să-mi fac curaj pentru a mă apuca de ea). Romanul spune povestea lui Yeong-hye, o femeie aparent obișnuită, care, după ce are un vis ciudat, decide să renunțe complet la carne. Ceea ce pare la început o simplă alegere alimentară se transformă într-o decizie radicală, care îi afectează relațiile cu toți cei din jur. Familia ei reacționează cu șoc și ostilitate, iar treptat Yeong-hye începe să se izoleze și să se scufunde într-o stare psihică tot mai fragilă. Ceea ce m-a surprins cel mai mult este felul în care povestea nu este spusă din perspectiva lui Yeong-hye, ci prin ochii a trei persoane apropiate: soțul ei, cumnatul și sora ei. Acest lucru ar fi putut oferi o profunzime mai mare poveștii, dar, în realitate, a făcut ca personajul principal să rămână o enigmă, o prezență pasivă asupra căreia ceilalți proiectează propriile dorințe, frustrări și frici. 

„(...) I-a desfăcut picioarele; coapsele ei s-au depărtat cu ușurință, ceea ce însemna că era trează. Când a pătruns-o, din vagin a început să-i curgă o sevă de culoare verde, proaspătă ca seva ce țâșnește din frunzele strivite. Se simțea sufocat de mirosul dulce-amar de iarbă ce începea puțin câte puțin să se acrească (...). De sub pântece până la coapsei, pielea îi era lubrifiată de un lichid vegetal negru-albăstrui, o sevă proaspăt eruptă din el sau poate din ea.”

Deși ideea de a explora transformarea unei femei din perspective exterioare este interesantă, în practică am simțit că niciunul dintre naratori nu mi-a oferit capacitatea de a o înțelege în întregime pe Yeong-hye. Soțul ei, care povestește prima parte, este complet lipsit de empatie și se arată mai degrabă deranjat de faptul că decizia ei de a deveni vegetariană îi complică viața. Cumnatul, naratorul celei de-a doua părți, este obsedat de ea într-un mod de-a dreptul deranjant, iar comportamentul lui devine progresiv tot mai bizar. Singura care arată o oarecare grijă pentru Yeong-hye este sora ei, dar și această relație este una marcată de vinovăție și neputință. Un alt aspect care mi-a lăsat un gust amar este felul în care romanul abordează tema tulburărilor de alimentație și a sănătății mintale. Pe măsură ce povestea avansează, devine clar că Yeong-hye nu doar renunță la carne, ci refuză mâncarea în general, într-un mod care o duce spre autodistrugere. În loc să exploreze acest aspect cu sensibilitate și realism, Han Kang pare să transforme suferința personajului principal într-un simbol artistic, ceea ce mi s-a părut problematic. Mi s-a părut că romanul romantizează într-un fel periculos această autodistrugere, iar finalul, deși puternic vizual, mi-a lăsat impresia că autoarea a vrut mai degrabă să creeze o imagine de impact decât să transmită un mesaj clar.

„Iat-o pe Yeong-hye: dreaptă și țeapănă ca o nălucă, transformată într-o masă indefinită de întuneric și apă.”

Ca stil de scriere, trebuie să recunosc că Han Kang are o manieră captivantă de a construi frazele. Limbajul este simplu, dar pătrunzător, iar unele descrieri sunt extrem de vizuale, aproape cinematografice. Există scene memorabile, care mi-au rămas în minte nu pentru că ar fi fost plăcute, ci pentru că au avut un impact puternic, aproape visceral. Totuși, ritmul cărții este inconsistent. Prima parte este destul de rapidă și intrigantă, a doua parte devine ciudată și neliniștitoare, iar ultima parte încetinește mult și se transformă într-un studiu asupra bolii și degradării mentale. Schimbarea aceasta de ton și tempo mi-a făcut lectura mai dificilă, pentru că de fiecare dată când simțeam că încep să mă obișnuiesc cu stilul, cartea lua o altă direcție. Dacă ar fi să acord o notă acestei cărți, probabil aș merge pe doar 2 din 5 steluțe.

„– Idioților... cu trupul tău poți să faci ce vrei tu. Corpul tău e singurul lucru cu care poți face ce-ți trece prin cap... dar și așa, tot nu-ți iese așa cum vrei.”

Nu pentru că este o carte nereușită neapărat, ci pentru că nu a fost ceea ce mă așteptam și pentru că a lăsat multe aspecte importante insuficient dezvoltate. Înțeleg de ce este apreciată – are o tematică puternică, un stil de scriere de impact și un subiect provocator –, dar, personal, nu am reușit să mă conectez emoțional cu ea. Aș recomanda-o? Depinde de ce cauți într-o carte. Dacă îți plac romanele simbolice, cu un aer abstract și un mesaj care trebuie descifrat printre rânduri, atunci Vegetariana ar putea fi pe placul tău. Dacă, în schimb, preferi povești mai directe, cu personaje de care să te atașezi și un mesaj clar, atunci s-ar putea să ți se pară plictisitoare și să fie o lectură destul de dificil de parcurs. În orice caz, este o carte care provoacă reacții puternice, fie ele pozitive sau negative, și cred că merită citită măcar pentru a înțelege de ce a stârnit atât de multe discuții.

Scabbit Isle, de Tom Pow - Recenzie

Editura: Random House Children’s Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2003

Tom Pow is a Scottish poet, travel writer and teacher. He was born in Edinburgh in 1950. Several of his collections have won awards and three of his poetry collections have been short-listed for Scottish Book of the Year. Most recently, Dear Alice – Narratives of Madness (Salt Publishing) won the poetry category in the Scottish Mortgage Investment Trust’s Scottish Book Awards in 2009. He has also written young adult novels, picture books, radio plays and a travel book about Peru. In the Becoming, Selected and New Poems was published by Polygon in June 2009. He has held various writing posts, including that of Scottish/Canadian Writing Fellow, based at the University of Alberta in Edmonton, and Virtual Writer in Residence (Scotland’s first) for the Scottish Library Association’s Scottish Writers Project. He was the first ever Writer in Residence at the Edinburgh International Book Festival from 2001 to 2003. From 2000 to 2009, he worked for the University of Glasgow in Dumfries, latterly as Senior Lecturer in Creative Writing and Storytelling. He is currently Honorary Senior Research Fellow at Glasgow University Dumfries and a part-time lecturer on Lancaster University’s distance learning Masters in Creative Writing.

🤍ྀི HOW FAR WOULD YOU GO TO SAVE ANOTHER'S SOUL? 🤍ྀི

The first time Sam sees the mysterious figure of Janet she vanishes into the deserted fields beyond the town where nothing has ever been built. Sam learns that centuries before this was the place to which plague victims were banished - Scabbit Isle - a place of terror. With the help of Mr Carruthers, the old curator of the local museum, Sam gradually uncovers the horror of Janet's story - consigned to Scabbit Isle by her cruel father and abandoned by her weak lover, Janet suffers without hope. She will continue to do so, if she can't find someone who, for love, will risk all to enter the plague colony to release her. Janet seems to be beckoning Sam to help her and a tragedy within Sam's own family brings Sam even closer to Janet's fate. Janet is the same age that Sam's twin sister Alice would have been had she not been killed in an accident. It is a loss from which Sam's father, in particular, has never recovered. Can Sam summon up the courage to face the terrors of Scabbit Isle and, like Orpheus, venture into the underworld to bring Janet peace.

"«You want to find about the days of Scabbit Isle...» I nodded, aware of the size of his brown eyes which seemed to float behind his spectacles. «Come on then, laddie, you and me, we'll go on a journey»."

Scabbit Isle este una dintre acele cărți care te prind încă de la primele pagini și te fac să vrei să afli mai mult cu fiecare capitol. Nu auzisem prea multe despre acest roman înainte să-l citesc, dar titlul și premisa mi-au stârnit curiozitatea. Nu regret deloc că am ales să-i dau o șansă, pentru că m-a surprins în mod plăcut, atât prin poveste, cât și prin atmosfera sa misterioasă. Romanul urmărește povestea lui Sam, un băiat care călătorește cu părinții săi pe o insulă izolată din Scoția, Scabbit Isle. Insula are o istorie întunecată și o atmosferă apăsătoare, iar localnicii par să ascundă un secret teribil. De la început, simți că ceva nu este în regulă, că există un adevăr ascuns care așteaptă să fie descoperit. Pe măsură ce Sam explorează insula și interacționează cu oamenii de acolo, tensiunea crește treptat. Unul dintre cele mai mari atuuri ale cărții este atmosfera sa. Tom Pow reușește să creeze un loc care pare în același timp real și supranatural. Peisajele descrise sunt reci, întunecate, iar vântul care bate pe insulă parcă îți intră și ție în oase. Pe măsură ce citeam, am simțit de multe ori un fior, ca și cum m-aș fi aflat chiar acolo, pe Scabbit Isle. Insula pare bântuită nu doar de trecutul ei, ci și de un sentiment general de tristețe și neliniște aparent inexplicabile.

"When his heart has eased its thumping and his breathing feels easy, when he thinks the town's creatures have settled back into their bits of straw, their mudd crannies, the boy moves along, past the darkened windows of the street. At each alley he crosses, he expects a hand to come out of the darkness and pull him into it."

Personajele sunt bine construite și credibile. Sam este un protagonist interesant, un băiat care nu se lasă intimidat de misterul din jurul său și care vrea să afle adevărul, chiar dacă acest lucru îl pune în pericol. Părinții lui sunt personaje mai puțin dezvoltate, dar acest lucru nu deranjează, pentru că accentul cade mai mult pe Sam și pe interacțiunile sale cu locuitorii insulei. Localnicii sunt, de asemenea, bine conturați – unii par prietenoși la început, dar cu timpul îți dai seama că ascund lucruri, ceea ce îi face cu atât mai interesanți. Povestea în sine este bine construită, cu un ritm care menține interesul pe tot parcursul romanului. Nu este un thriller rapid, dar nici nu devine plictisitor. Suspansul crește treptat, iar fiecare nouă descoperire pe care o face Sam adaugă încă o piesă la puzzle. Mi-a plăcut felul în care Tom Pow a împletit elemente de mister și de groază psihologică cu o poveste despre trecutul unei comunități. Aici, fantomele și întâmplările supranaturale ascund dovezi despre vinovăție, frică și secrete bine păstrate.

"Then I felt the softness of a silk dress in my fingers. The smell of flowers rose from her soft hair. I felt the warmth of the sun on both of us. I heard a baby cry."

Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte este finalul. Am citit multe romane misterioase care au construit o atmosferă grozavă, doar ca să aibă un deznodământ dezamăgitor. Aici, însă, finalul a fost satisfăcător și bine gândit. Nu vreau să dau spoilere, dar pot spune că a fost un final logic, care nu m-a lăsat cu întrebări fără răspuns, dar care a păstrat totuși o anumită ambiguitate, ceea ce mi s-a părut potrivit pentru tonul cărții. All in one, a fost o lectură captivantă. Nu este o carte de acțiune rapidă, dar dacă îți plac poveștile care se desfășoară încet, creând o atmosferă apăsătoare și plină de mister, atunci sigur îți va plăcea. Are o poveste solidă, personaje bine scrise și un final pe măsură. A fost o lectură pe care am savurat-o și pe care aș recomanda-o cu încredere oricui caută un roman misterios și bine construit. Totuși, trebuie să recunosc că, cel puțin pentru nivelul meu de engleză, a fost cam dificil de dus. Mi-am propus ca în fiecare lună să citesc măcar o carte în limba engleză. În general, n-am avut probleme în a înțelege, dar aici au fost unele lucruri pe care le-am prins mai dificil. Probabil și asta a făcut ca lectura în sine să meargă ceva mai greu, îndeajuns de greu încât să mai „taie” din ritmul care, pentru cineva care vorbește mult mai fluent și mai bine engleza, ar fi mers „ca uns”.