Portocalele nu sunt singurele fructe, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2008

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

🧡 CUM SĂ-ȚI REGĂSEȘTI VOCEA, CHIAR ȘI ATUNCI CÂND TOTUL DIN JURUL TĂU DE FACE SĂ TACI 🧡

Jeanette, orfana sensibilă, inteligentă și rebelă, este adoptată de o familie de evangheliști din nordul industrializat și mohorât al Marii Britanii. Copilăria ei devine un amestec suprarealist de predici, catehism, zornăit de tamburină în orchestra bisericii și adaptare târzie la rigorile sistemului educativ. Însă, pe măsură ce Jeanette se apropie de adolescență, cariera de misionar pentru care o pregăteau părinții începe să-și piardă aura, tânăra își descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, iar liniștea familiei se destramă. Jeanette va trebui să aleagă între adevărul Bibliei și adevărul din sufletul ei, iar hotărârea curajoasă pe care o va lua este începutul unui drum original și sinuos între jaloanele unui destin atipic.

„Perfecțiunea, spunea bărbatul, este un lucru la care trebuie să aspiri. Era condiția Dumnezeului suprem, era condiția omului înainte de Cădere. Ea nu putea fi atinsă cu adevărat decât în lumea de apoi, însă noi avem sentimentul ei, un sentiment înnebunitor și imposibil, care este deopotrivă o binecuvântare și un blestem. 

– Perfecțiunea, a afirmat el ritos, înseamnă desăvârșire absolută.”

După ani și ani și ani de căutări, în sfârșit am găsit acest volum pe Vinted. Și, de îndată ce-a ajuns la mine, n-am mai ezitat și m-am apucat de citit – a meritat, fără niciun dubiu, așteptarea. Am citit Portocalele nu sunt singurele într-un moment în care aveam nevoie să înțeleg ceva despre identitate, despre apartenență și despre cum e să crești într-un mediu care nu te acceptă pentru cine ești. Deși eu sunt băiat și povestea e despre o fată care se confruntă cu propria sexualitate într-un mediu religios opresiv, m-am regăsit în multe lucruri. Nu trebuie să fii fată, nu trebuie să fii gay, nu trebuie să fi fost adoptat sau crescut de o mamă fanatică pentru ca romanul ăsta să te lovească. Te lovește pentru că vorbește despre a fi diferit și a fi pedepsit pentru asta, mai ales atunci când lumea din jurul tău se declară „sfântă” și, în fine, este închegată într-o lume în care religia – și spun asta fără vreo tentă ofensivă – dictează comportamente și viețile multora.  Ce mi-a plăcut imediat a fost stilul. Nu știu cum să explic altfel decât că Jeanette Winterson scrie într-un fel care te prinde fără să simți că face efort. Propozițiile sunt scurte uneori, alteori aproape poetice, dar niciodată pretențioase. E ca și cum vorbește cu tine direct, fără mască, fără să se ascundă după convenții literare. Povestea alternează între realismul rece al vieții într-un orășel mic din Anglia și momente de fantastic – basme, legende, vise – dar totul e cusut într-un fir narativ coerent, nu se simte niciodată forțat. Îți dă senzația că totul are rost, chiar și cele mai bizare pasaje. Asta e una dintre marile ei calități: face ca totul să aibă sens emoțional, chiar dacă nu are neapărat logică imediată.

„Afară, un val de torțe revărsate.

Râsetele ajung în hol. Așa au fost întotdeauna cei aleși.

Îmbătrânești, mori, o iei de la capăt. Fără să o observi.

Tatăl și Fiul. Tatăl și Fiul.

Mereu a fost așa și nimic nu poate schimba asta.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Afară, rebelii iau cu asalt Palatul de Iarnă.”

Cartea e clar autobiografică, dar nu e o confesiune, nu e un jurnal. Faptul că a ales să spună povestea asta prin ficțiune, cu porțiuni aproape mitologice sau simbolice, o face mult mai puternică decât o simplă relatare. E o formă de protecție, dar și o modalitate de a da sens unei experiențe care altfel ar fi fost prea dureroasă, prea fragmentată. Am simțit asta în fiecare capitol, mai ales în cele în care Jeanette – personajul – e prinsă între ce i se spune că e păcat și ce simte că e iubire. Acel conflict nu e doar între ea și ceilalți, ci și în interiorul ei. Și știu cum e să simți că te trădezi pe tine doar pentru a fi iubit sau acceptat. Relația cu mama ei e, cred, cel mai dur și mai complicat aspect al romanului. Mama ei nu e pur și simplu o figură religioasă – e mai degrabă o întruchipare a dogmei, a controlului prin frică și rușine. Dar nu e prezentată ca un monstru. E prezentată ca un om care crede cu toată ființa ei că face bine. Și asta e înfricoșător. Pentru că genul ăsta de iubire condiționată, care vine „în numele lui Dumnezeu”, poate mutila. Copiii care cresc familii în care emoțiile nu sunt discutate și în care suferința este normalizată înțeleg foarte bine cum e să simtă că dragostea e ceva ce trebuie câștigat, nu ceva ce ar trebui oferit în mod necondiționat.

„– Diavolul are grijă de ai lui, mi-a aruncat ea peste umăr și m-a împins afară.

Știam că nu pot ajunge nicăieri, așa că n-am mai încercat. Aveam să mă exteriorizez mai târziu, când voi fi în siguranță. În clipa aceea însă, trebuia să fiu tare și albă. În zilele geroase, iarna, pământul este alb, apoi apare soarele și ghețurile se topesc...”

Am fost foarte atent la felul în care Jeanette, copilul, încearcă să găsească sens în basme și în povestiri. Fiecare episod fantastic din roman – fie că e vorba despre prințese, despre demoni, sau despre magicieni – are rolul de a o ajuta să înțeleagă ce i se întâmplă. Nu sunt simple evadări din realitate, ci comentarii indirecte asupra a ceea ce trăiește. Când am citit povestea lui Winnet, spre final, am simțit efectiv un nod în gât. Nu doar pentru că era o alegorie clară a propriei ei vieți, ci pentru că era spusă cu atât de multă luciditate. Era ca și cum ar fi spus: „Uite, asta sunt eu, dar nu pot spune cu voce tare, așa că-ți spun printr-o poveste.” Unul dintre momentele care mi-au rămas în minte e cel în care Jeanette este supusă unei „exorcizări” după ce se află de relația ei cu o altă fată. N-a fost un moment de groază în sensul clasic. Nu a fost descris ca ceva exagerat, nu au fost urlete sau sânge. Doar o liniște apăsătoare și o durere care vine din faptul că toți acei oameni pe care îi considera familie au decis, într-un cor al urii, că ea e posedată. Și mai ales, că trebuie salvată cu forța. Cred că asta a fost cel mai greu de citit. Să vezi cum cineva care nu a făcut nimic rău, doar a iubit, este pedepsit ca și cum ar fi comis o crimă.

„(...) E multă durere aici. Unii cred că poți să împaci și capra, și varza. Varza însă se împute și caprei, când vrea s-o mănânce, îi stă în gât. Dacă te întorci după mult timp, o să înnebunești, fiindcă cei pe care i-ai lăsat în urmă nu vor să accepte faptul că te-ai schimbat, te vor trata așa cum te-au tratat întotdeauna, te vor acuza de indiferență, când, de fapt, tu nu ești decât diferit.”

Romanul e și o critică subtilă, dar extrem de eficientă, la adresa religiei organizate, nu ca spiritualitate, ci ca sistem de control. Totul, de la structura socială a comunității la felul în care sunt văzute femeile, e construit pentru a menține un status quo în care bărbații dețin puterea, iar femeile trebuie să se conformeze. Jeanette observă asta la un moment dat și își dă seama că problema nu este doar sexualitatea ei, ci faptul că a îndrăznit să aibă o voce, o opinie, dreptul de a alege. Cei din biserică n-ar fi avut nimic împotriva ca ea să fie „ciudată” cât timp ar fi fost și tăcută. Citind, m-am gândit mult la felul în care poveștile pot salva. Pentru Jeanette, basmele și ficțiunea sunt o formă de rezistență. Sunt o armă împotriva realității care vrea s-o zdrobească. Cartea întreagă funcționează ca o metaforă despre puterea narativului. Povestea o salvează pe Jeanette pentru că îi oferă control. Ea poate rescrie ce i s-a întâmplat. Poate transforma durerea în exemplu. Și asta e ceva cu care am rezonat profund. Când nu mai poți schimba ce ți se întâmplă, uneori singurul lucru care îți rămâne e cum alegi să spui povestea. Da, Jeanette Winterson este clar una dintre autoarele mele preferate!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog:

 | Scris pe trup |

This Skin Was Once Mine and Other Disturbances, de Eric LaRocca - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Eric LaRocca (he/they) is a 3x Bram Stoker Award® finalist and Splatterpunk Award winner. He was named by Esquire as one of the “Writers Shaping Horror’s Next Golden Age” and praised by Locus as “one of strongest and most unique voices in contemporary horror fiction.” LaRocca’s notable works include Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke, Everything the Darkness Eats, and At Dark, I Become Loathsome. He currently resides in Boston, Massachusetts, with his partner.

𖧧 POVEȘTILE CARE SE STRECOARĂ ÎN SUFLETUL TĂU ȘI RĂMÂN ACOLO 𖧧

A brand-new collection of four intense, claustrophobic and terrifying horror tales from the Bram Stoker Award®-nominated and Splatterpunk Award-winning author of Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke. Four devastating tales from a master of modern horror...

“The worst thing a person can do to you after they've hurt you is let you live.”

Am citit This Skin Was Once Mine and Other Disturbances într-o noapte care părea să nu mai aibă sfârșit. Genul ăla de noapte în care nu știi dacă ești treaz sau dacă ai fost deja înghițit de coșmar. Mă uitam la paginile cărții ca la o rană deschisă și, în mod ciudat, nu puteam să-mi iau ochii de la ele. Ca și cum durerea sau oroarea ar fi avut o frumusețe proprie, imposibil de ignorat. Ca un accident de mașină la marginea drumului – îți întorci privirea, dar ești deja prins în coliziune. Am intrat în carte ca într-o cameră veche, în care totul părea în regulă la suprafață (și, totuși, știam că lucrurile sunt departe de a fi în regulă atunci când citești ceva semnat de Erica LaRocca), dar pereții musteau de umezeală și ceva... altceva. Ceva care te privea înapoi. Când am început prima poveste – cea care dă și titlul volumului – This Skin Was Once Mine, am simțit imediat că nu e o lectură obișnuită. Povestea asta e genul care nu doar că-ți intră în piele, ci o exfoliază încet, strat cu strat, până rămâi doar cu gândurile tale și o senzație de disconfort care nu dispare nici după ce ai închis cartea.

“(...) For the first time in my life, I begin to entertain truly violent thoughts – thoughts that frighten me and make me wonder what I'm capable of doing to another living thing.”

LaRocca are o plăcere aproape perversă în a te forța să te întrebi cât de mult ești dispus să vezi, să accepți, să simți. În primul text, o tânără se întoarce acasă după moartea tatălui ei și ceea ce pare inițial un portret de familie disfuncțională se transformă într-o scenă de coșmar. Casa nu e doar un decor, ci un personaj cu memorie proprie, un loc care înghite, păstrează, macină. Camerele devin simboluri ale amintirilor uitate, dar și spații în care realitatea se rupe și sângele metaforic se prelinge prin podea. Dar poate ce m-a șocat cel mai mult e felul în care abuzul se transformă aici într-un fel de linie genealogică, transmisă cu acea blândețe rece cu care moștenești o bijuterie de familie. Există o moștenire tăcută, invizibilă, între personajele lui LaRocca – o boală spirituală care se propagă prin cuvinte nespuse, prin gesturi amânate. Iar tu, drept cititor, te trezești prins în această rețea emoțională ca într-o pânză de păianjen, una care nu se rupe, ci doar își strânge din ce în ce în ce în ce în ce mai puternic prada.

“I cleared my throat and sensed myself soften a little, waiting for the seeds in my breath to finally bud and divulge their secrets to me.”

A doua povestire, Seedling, m-a atins într-un mod mai visceral. Aici, corpul devine dușman. Protagonistul descoperă o rană pe trupul său – mică, dar în continuă creștere – și începe să se teamă că în el se coace ceva inuman. Poate un cancer. Poate o pedeapsă. Poate o ereditate de care nu poți scăpa. Citind, m-am simțit ca într-un film al lui Cronenberg, în care carnea are voință și durerea are un plan. Și în timp ce rana devine mai adâncă, trecutul iese la suprafață – cu un tată absent, o copilărie în derivă și o iubire care s-a terminat cu o ușă trântită. Povestea nu e doar despre boală, ci despre felul în care ne refuzăm pe noi înșine, despre moartea care începe atunci când încetăm să fim văzuți. A treia poveste, All the Parts of You That Won’t Easily Burn este despre un bărbat care cumpără un cuțit frumos sculptat și ajunge implicat într-o relație dominată de dorințe întunecate, de masochism, dar și de ceva care depășește simplul erotism sau chiar trauma. Povestea asta e despre acea parte din noi care vrea să simtă cu orice preț. Să simtă durerea, fiindcă măcar aceea e reală. E despre tentația de a merge prea departe, de a explora limitele corpului și sufletului până acolo unde nu mai există cale de întoarcere. Și da, în lumea lui LaRocca, nu există întoarcere. Nici iertare. Doar înțelesuri dureroase pe care le accepți în liniște. Ca o rană care nu mai sângerează, dar lasă o urmă permanentă.

“Then Enoch laughs, as if on the verge of sobbing – as if the agony, the anguish could come spilling out from hin in a horrific geyser at any moment. ”

Iar ultima poveste.... te lovește, pur și simplu. Titlul pare inofensiv la prima vedere – Prickle, ca un joc de copii, ca un cuvânt nevinovat șoptit într-un parc liniștit de pensionari. Dar, în stilul inconfundabil al autorului, ceea ce începe ca o simplă întâlnire între doi bărbați în vârstă se transformă într-un ritual pervers al cruzimii, într-un dans lent al urii și al plăcerii violente ascunse sub politețe și amintiri. Povestea îi urmărește pe Mr. Spirro și Mr. Chessler, doi bărbați care se reîntâlnesc după ani buni. Din primele dialoguri plutește o atmosferă de neliniște, ca și cum ceva nespus se ascunde între rânduri, ca o tensiune mocnită sub zâmbete și bună-cuviință. E genul acela de prietenie veche care pare că a supraviețuit timpului, dar de fapt a fost conservată ca un cadavru în gheață – rece, rigidă, dar intactă. Și când se dezgheață, începe să putrezească. Jocul pe care îl reînvie – „Prickle” – e tot ce are mai josnic natura umană: un ritual al cruzimii gratuite, o competiție cine poate să facă cel mai mult rău unor oameni nevinovați. LaRocca nu oferă o explicație clară pentru cum a început jocul sau de ce cei doi îl reiau. Tocmai de aceea e atât de tulburător. Pentru că adevărata oroare nu stă în monștri sau fantome, ci în banalitatea răului. În felul în care doi oameni aparent normali pot raționaliza și chiar savura suferința altora, ascunzând-o sub pretextul unui „joc”. Pentru mine, Eric LaRocca este un fenomen. Pur și simplu i-aș citi până și lista de cumpărături...

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric LaRocca, apărute și pe blog:

 | Things Have Gotten Worse Since We Last Spoke and Other Misfortunes | They Were Here Before Us: A Novella in Pieces | The Trees Grew Because I Bled There: Collected Stories | Everything the Darkness Eats |

Chirurgul, de Leslie Wolfe - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2025

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Leslie Wolfe este o autoare de bestsellere ale cărei romane sparg tiparele thrillerelor tradiționale. Ea creează personaje feminine de neuitat, strălucite, puternice, implicate în acțiuni pline de suspans și răsturnări de situație. Cărțile de ficțiune ale lui Leslie Wolfe se bazează pe o documentare aprofundată în domeniul științei, tehnologiei și psihologiei. Stilul ei și poveștile captivante au făcut-o pe Leslie Wolfe una dintre cele mai citite autoare ale acestui gen. Chirurgul este prima carte tradusă la Editura Litera, în colecția Buzz Books, de către Dana-Ligia Ilin.

🩺 CÂT DE DEPARTE AI PUTEA MERGE PENTRU A-ȚI GĂSI LINIȘTEA OFERITĂ DE RĂZBUNARE? 🩺

Înainte ca lumea ei să se prăbușească, a avut totul. Cariera de succes la care a visat. Frumoasa casă din cărămidă roșie în care se putea relaxa în fața focului. Soțul chipeș și devotat, ai cărui ochi albaștri și zâmbet fermecător o făceau să se simtă mereu în siguranță. Când anunță ora decesului, o face cu voce sigură. Colegii ei rămân tăcuți în jur, cu ochii ațintiți asupra ei, confuzi, îngrijorați. N-a pierdut niciodată un pacient până astăzi. Mâinile îi tremură în mănuși. Alunecă cu spatele rezemat de faianța rece a peretelui, cu inima bătându-i în ritm accelerat. N-a urât niciodată un pacient până astăzi. Dar ce alegere a avut, odată ce l-a recunoscut? Și ce va face pentru a se proteja, dacă cineva află adevărul? Chirurgul este un thriller psihologic extrem de captivant, care vă va face să întoarceți cu frenezie paginile, cu respirația întretăiată, până la răsturnarea de situație finală.

„– Jur că o să-ți smulg din viață tot ce iubești și o să-i dau foc, a șoptit, privind țintă panoul, și mâinile cu încheieturile degetelor albite erau încleștate pe volan, ca și cum s-ar fi ținut de el ca să-și salveze viața. N-o să am pace până nu rămâi pustiită și singură, fără să mai ai nimic de pierdut.”

Am citit Chirurgul într-o perioadă în care aveam nevoie de o lectură care să mă scoată puțin din rutina mea confortabilă cu thrillere psihologice clasice. Nu știam exact la ce să mă aștept, dar titlul m-a atras – un titlu simplu (deși parcă folosit din ce în ce mai des), curat, cu o promisiune directă: sânge, bisturie, secrete. Mă așteptam la ceva în genul unui puzzle medical, combinat cu paranoia thrillerelor moderne. Și în mare parte, am primit asta. Dar și ceva în plus. Și, din păcate, și ceva în minus (ceva mai mult, aș zice). Ca să încep cu ce mi-a plăcut: se vede cu ochiul liber că Leslie Wolfe a făcut cercetări temeinice. Descrierile procedurilor medicale, dinamica tensionată din sala de operații, responsabilitatea copleșitoare care atârnă pe umerii unui chirurg cardiotoracic – toate astea sunt redate cu o autenticitate care m-a captivat. Înainte de toate, pentru că nu avem de-a face cu genul acela de „medicină de Hollywood” cu clișee și brizbrizuri dramatice, ci avem de-a face cu un mediu rece, dinamic, solicitant, tensionat, real. Ca un bisturiu strălucind steril sub lumina rece a lămpii chirurgicale.

„Acum îi știu numele.

Sper că putrezește în iad.”

Protagonista, dr. Anne Wiley, este o figură interesantă – deși, sincer, nu întotdeauna convingătoare. Încă de la început, se simte că e construită pentru a fi o femeie excepțională într-o lume dură și implacabilă. Și totuși, sub imaginea asta de „superchirurg”, se ascunde o fragilitate, un dezechilibru emoțional care, în loc să-i adâncească umanitatea, uneori o face să pară nesigură până la iritare. Parcă Anne plânge la fiecare două pagini. Își pune sub semnul întrebării deciziile, se fragmentează în remușcări, ezită într-un mod care contrazice atât statura profesională pe care o are, cât și povara pe care o duce. Mi-am dorit să o simt mai ancorată, mai solidă, nu doar în sala de operații, ci și în propria poveste. De altfel, o parte din dificultatea mea în a „intra” complet în carte s-a datorat și acestor oscilații ale personajelor. Paula, de exemplu – și aici simt nevoia să inspir adânc – e genul de personaj construit parcă anume ca să fie detestabil. Dar nu detestabil în mod fascinant sau provocator, ci pur și simplu enervant, lipsit de nuanțe. Am simțit că mi se cerea să o urăsc, fără să înțeleg de ce. Era o caricatură de „antagonist intern”, o figură toxică fără profunzime, și prezența ei apăsătoare în momente-cheie m-a scos de multe ori din ritmul narativ.

„Jocul nu se terminase. Încă mai putea să câștige.”

Dar să nu fiu nedrept: Chirurgul își atinge scopul – acela de a te ține în suspans; de altfel, am citit-o într-o singură repriză. Nu e genul de thriller care explodează de la început, ci mai degrabă se desfășoară ca o incizie lentă: simți tăietura, dar rana se deschide abia spre mijloc. Primele 100 de pagini pot părea lente, chiar plictisitoare pe alocuri, dar dacă reziști – și recunosc că am avut nevoie de o cafea tare și o porție zdravănă de voință – răsplata chiar vine. Nu cu un „boom” spectaculos, ci cu o dezvăluire lentă, strat după strat, până când realizezi că de fapt tot ce ai citit până atunci a fost o disecție atentă, nu doar a unui mister, ci și a unei conștiințe. Finalul… m-a lăsat puțin confuz. Nu m-a surprins în totalitate. Cred că se putea face mai mult cu ultimele capitole, poate ceva mai multă intensitate, mai multă tensiune psihologică. În schimb, totul s-a încheiat oarecum brusc, cu o rezolvare care m-a făcut să simt că Leslie Wolfe a avut o idee puternică la început, dar a pierdut din elan pe drum. Sau, altfel spus, bisturiul a fost ascuțit, incizia precisă, dar sutura finală a fost făcută în grabă.

„Primul lucru pe care trebuie să-l fac mâine-dimineață este să-l șterg, înainte să fie trimis din greșeală sau să fie citit de cine nu trebuie.

N-ar fi trebuit să-l scriu.”

Totuși, nu pot să spun că lectura cărții a fost, până la urmă, ceva neinspirat. A fost o lectură OK. Am fost interesat, m-am implicat emoțional pe alocuri, m-a intrigat partea medicală, și mi-a plăcut stilul sobru al scriiturii – fără prea multe artificii, dar cu un echilibru clar între informație și poveste. Doar că, la final, am simțit că s-ar fi putut mai mult. Că Wolfe a avut toate ingredientele pentru un thriller de cinci stele, dar a servit în cele din urmă o poveste de trei stele — poate trei și-un pic, dacă sunt generos. Recomand cartea în special celor care au răbdare, care sunt atrași de decorul medical real și credibil, și care nu caută neapărat o lectură care să-i antreneze într-un carusel plin de emoții și întorsături de situație, ci mai degrabă un mister care se construiește logic, pas cu pas. Nu e Grey’s Anatomy cu sânge și pasiuni dramatice, e mai degrabă o investigație internă – un puzzle psihologic într-o hală chirurgicală rece, unde adevărul se ascunde sub strat după strat de tăcere și vină.

Dragostea durează trei ani (Marc Marronnier, #3), de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Marie-Jeanne Vasiloiu

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Editura Trei, au apărut: 29.99 RON, Dragostea durează trei ani, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger, Omul care râde cu lacrimi, O viață fără sfârșit.

⏳ORICE SE POATĂ MĂSURA & ARE UN SFÂRȘIT ÎN CHEIA TIMPULUI⏳

În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muţi mobila. În al treilea an, împarţi mobila. Marc Marronnier tocmai a divorţat şi, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotărât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată şi să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani. Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante şi apartamente unde petrecerile se ţin lanţ, Frédéric Beigbeder scrie un roman despre dragoste şi cataclismele pe care ea le provoacă. Cocktailul tare pe care ni-l oferă Beigbeder – două părţi umor negru, o parte romantism, plus un strop de lamentare – conţine un îndemn sănătos: Dragostea creează dependenţă pe viaţă!

„Un țânțar durează o zi, un trandafir, trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea, trei. Uite-așa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandrețe și, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: «Dacă mă părăsești, MĂ OMOR».

În al doilea an spui: «Dacă mă părăsești, o să sufăr, o dar o să-mi treacă.»

În al treilea an spui: «Dacă mă părăsești, desfac o sticlă de șampanie».”

Am citit Dragostea durează trei ani (pe care am amânat-o mai bine de trei ani...) cu o curiozitate de copil care se apropie de soba încinsă, știind că o să se frigă, dar vrând totuși să simtă pe piele ce înseamnă focul. Titlul m-a făcut să ridic sprânceana de la început, ca o palmă ironică dată idealismului amoros împărtășit în stânga și-n dreapta, dar m-a și provocat. Ce înseamnă, totuși, să iubești doar trei ani? E cinism? Sau o formă sinceră de luciditate? Pe parcursul romanului, m-am simțit ca într-o conversație lungă cu un prieten prea inteligent pentru binele lui, ușor beat, dar teribil de lucid în cinismul său. Beigbeder, prin vocea protagonistului Marc Marronnier, face autopsia unei iubiri – sau poate chiar a ideei în sine de iubire – cu bisturiul sarcasmului și al autoflagelării. E un roman care te face să zâmbești amar, să te gândești prea mult la propriile relații și să te întrebi dacă nu cumva și tu ai fost doar un alt personaj într-un ciclu repetitiv de pasiune, blândețe și plictis.... melancolie & acomodare, confort & rutină?!

„(...) Viitorul este umărul gol al unei necunoscute. Viața îți acordă o a doua șansă; Istoria schimbă foaia.

S-ar putea crede că această atracție este superficială, dar nimic nu este mai profund decât ea; ești gata de orice; accepți defectele; ierți imperfecțiunile; ba chiar le cauți, cu încântare.

Ești atras întotdeauna doar de slăbiciuni.”

Marc, un cronicar monden cu un suflet mai fragil decât lasă să se vadă, trece printr-un divorț care îl aruncă într-un carusel de reflecții despre dragoste, sexualitate, aparențe și eșec. Aparent superficial și arogant, Marc este, de fapt, un personaj profund trist, prins într-o societate care vinde imaginea fericirii în ambalaj lucios și care se teme teribil de autenticitate. Relația lui cu Anne se destramă nu pentru că dragostea ar fi dispărut ca un parfum volatil, ci pentru că, poate, nici nu a fost vreodată acolo în forma idealizată pe care o proiectase. Mi-a plăcut că Beigbeder nu încearcă să ne convingă. Nu dă lecții, nu predică, nu vine cu teorii de expert. E doar un tip care se uită în jur, se uită înăuntru și scrie ce vede. Uneori o face cu un umor acid care te face să râzi în timp ce simți cum ți se strânge stomacul. Alteori, cu o tandrețe neașteptată, ca o rază de soare care îți mângâie obrazul într-o zi mohorâtă. Una dintre cele mai izbitoare idei ale cărții este despre felul în care suntem educați emoțional. Marc vorbește despre cum părinții lui i-au insuflat ideea că trebuie să pară fericit. Și, când chiar a fost, n-a știut ce să facă cu asta. O idee aparent simplă, dar tăioasă și, de ce nu, atât de adevărată. Poate de aceea, la treizeci și ceva de ani, ajungem încă să bâjbâim prin întunericul emoțiilor noastre, trăind relații mai mult din inerție decât din convingerea sentimentului imediat.

„– Ia zi, tu crezi că dragostea durează trei ani?

Mă privește cu milă.

– Trei ani? Dar e enorm! Groaznic! Trei zile sunt mai mult decât suficiente. Cine ți-a băgat tâmpenia asta în cap, băiețaș?

– Cică e o chestie hormonală, mă rog, biochimică... Durează trei ani, s-a zis, nu mai poți face nimic. Nu ți se pare trist?

– Nu, cuțulică. Mi-e egal. Dragostea durează cât trebuie să dureze. Dar, dacă vrei să dureze, cred că trebuie să te obișnuiești cu gândul că o să te plictisești ca la carte. Trebuie să-ți găsești persoana cu care ai chef să-ți împarți lehamitea.”

Cartea Dragostea durează trei ani nu e fără cusur, dar probabil nici nu și-a propus să fie fără de. În unele pasaje, mi s-a părut că Beigbeder alunecă în autoindulgență. Câteva capitole mi-au părut trase de păr, repetând idei care fuseseră deja bine formulate. Deși volumul e scurt, simțeam uneori că se lungește inutil, ca o petrecere la care lumea nu mai știe dacă să plece sau să mai toarne un pahar. Și, cu toate astea, nu m-am plictisit. M-a iritat pe alocuri, dar nu m-a lăsat indiferent – ceea ce, pentru mine, e deja un semn că e o carte care merită. Sexul, așa cum îl vede autorul, este și el demitizat, prezentat ca o închisoare mentală mai degrabă decât o formă de libertate. Suntem o generație care crede că știe totul despre sex pentru că a crescut cu filme porno și talk show-uri nocturne, dar care nu știe să discute deschis și sincer despre ce își dorește. Această idee, spusă cu un sarcasm amar, mi s-a părut brutal de exactă. Suntem adesea spectatori în propriile noastre relații, jucând roluri învățate prost, în timp ce tânjim după o autenticitate pe care n-o înțelegem complet – și, prin urmare, nu o putem comunica partenerului de viață.

„(...) Fericirea este un lucru atât de monstruos, încât, dacă nu crăpi tu însuți din pricina ei, atunci îți va cere cel puțin câteva morți.”

Finalul? Ei bine, finalul nu aduce o rezolvare. Și nici nu trebuie. Nu e genul de carte care închide cercul. Cartea lui Frédéric Beigbeder nu e o poveste de dragoste, ci o spovedanie, un eseu mascat, o formă de „terapie pe hârtie.” În fond, Beigbeder nu scrie ca să ne convingă că are dreptate, ci ca să se elibereze pe el de propria-i deziluzie. Pe mine m-a făcut să reflectez – și poate ăsta e cel mai frumos lucru pe care o carte ți-l poate oferi. M-a făcut să râd, să-mi dau ochii peste cap, să subliniez fraze și să mă întreb dacă, în fond, iubirea chiar expiră ca un produs de supermarket sau dacă nu cumva suntem noi cei care renunțăm la ea înainte de termen. A fost o lectură care mi-a mers la cap și la inimă în același timp. Nu perfectă, dar sinceră. Și poate tocmai de aceea, importantă. Iar dacă iubirea durează trei ani? Habar n-am. Dar merită, măcar o dată în viață, s-o trăiești ca și cum ar dura pentru totdeauna, și nu doar trei anișori. Eu sunt mare fan al lui Frédéric Beigbeder și, sincer, chiar sunt curios să citesc și celelalte cărți din seria aceasta intitulată Marc Maronnier. Am să mă interesez să văd ce titluri include... Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Frédéric Beigbeder, apărute și pe blog: 

| Oona & Salinger | Omul care râde cu lacrimi | O viață fără sfârșit |

Dulce furie, de Sash Bischoff - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2025

Traducere: Andreea Florescu

Sash Bischoff este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie (tradus în limba română de către Andreea Florescu) este primul ei roman.

🎬 VIAȚA CA UN FILM 🎬

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut – iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

„– Vrei să faci asta să meargă? Vrei ca filmul nostru să se desfășoare fără probleme? Atunci treburile noastre rămân între noi. Ai priceput? 

Încuviințez, abia putând să mai vorbesc.

– N-o să mai vorbesc despre noi.

– Nu e suficient. Trebuie să închei.”

Am început lectura cărții de față cu entuziasm, atras de ideea unui thriller psihologic care se joacă cu moștenirea literară a lui F. Scott Fitzgerald, într-o reinterpretare modernă și feministă a romanului Blândețea nopții. Și chiar dacă ideea părea fascinantă, execuția m-a lăsat adesea destul de confuz și, sincer, mult prea plictisit pentru a mă putea bucura de lectură în sine. Într-o primă instanță, cartea promite multe, sau cel puțin cu impresia asta am rămas după ce am citit descrierea. Lila Crayne, o actriță strălucitoare, dar frântă pe dinăuntru, joacă într-o adaptare cinematografică a romanului lui Fitzgerald, regizată de logodnicul ei, Kurt Royall. Deja de aici simți că relația dintre ei nu e chiar una de poveste. Lila vrea să transforme povestea originală, în care Nicole e victima și Dick psihiatrul salvator, într-o inversare de roluri în care Nicole devine supraviețuitoarea, iar Dick e manipulatorul. În teorie, mi-a plăcut această intenție. Dar pe parcursul cărții, am simțit că această „inversare” nu a fost explorată la maximum, și nici măcar din perspectiva profundă din care ar fi putut fi explorată. Mi s-a părut o idee bună, chiar foarte interesantă, dar extrem de puțin calitativ executată.

„Singura mea alinare este faptul că știu în secret că am pe cineva în care sunt sigură că mă pot încrede, un bărbat care înseamnă pentru mine mai mult decât știe chiar el. Te am pe tine.”

Ce m-a obosit cel mai tare a fost stilul narativ. Povestea se desfășoară în mai multe planuri: ședințele de terapie ale Lilei cu psihoterapeutul Jonah Gabriel (și el obsedat de Fitzgerald), jurnalul ei personal, notele de terapie ale lui Jonah și, desigur, secvențele de filmare și dialogurile de pe platou. Mă simțeam prins între mai multe romane care se întâmplau simultan, dar care nu se sincronizau niciodată perfect. Fiecare fragment părea că vrea să spună ceva profund, dar rareori reușea să treacă de suprafața ideii. Ritmul e una dintre cele mai mari slăbiciuni ale romanului. Începutul e lent, ca o piesă de teatru care își caută decorul. Apoi urmează pagini întregi cu dialoguri lungi, monologuri interioare și scene de filmare care parcă n-au sfârșit și, de altfel, nici nu „maschează” vreo întâmplare importantă pentru acțiunea (și mesajul cărții) în sine. La un moment dat, mă simțeam ca în spatele unei cortine groase de catifea, în care cineva tot promite că urmează marele moment, dar în loc de aplauze, primești o tuse înfundată din al doilea rând. De fapt, din primul, că în primul rând mă aflam când priveam la ce se întâmplă în cartea lui Sash Bischoff.

„Răzbunarea chiar era dulce.”

Personajele sunt, într-adevăr, bine construite. Dar sunt construite în așa fel încât nu m-am putut atașa de niciunul. Lila e magnetică, dar distantă. Jonah e interesant ca personaj pe hârtie, însă în acțiune devine enervant de inconsistent. Kurt? Un monument de egocentrism și neînțelegere, pe care îl urăști în tăcere de la primele pagini. Și totuși, dincolo de neajunsurile pe care i le-am găsit eu, trebuie să recunosc că romanul are momente de geniu. Sunt pasaje care strălucesc, în care limbajul devine aproape poetic și metaforele îți dau fiori. Dar sunt rare, atât de împrăștiate încât relevanța lor pălește în fața fragmentelor & scenelor & întâmplărilor redundante. Uneori ai impresia că Bischoff încearcă prea mult să fie profundă, și asta face ca totul să pară forțat, chiar artificial. Finalul? Ei bine, finalul a fost o combinație de teatru absurd, telenovelă întunecată și un haos controlat care parcă a vrut să șocheze mai mult decât să aibă sens. După ce am petrecut atât de mult timp încercând să înțeleg firele poveștii, climaxul a fost dezamăgitor și m-a făcut să mă întreb pentru ce atât de multe pagini, atâta idee de a construi ceva, dacă totul se prăbușește într-o concluzie atât de... nesatisfăcătoare, poate chiar absurdă?!

„Strânge masca cu ambele mâini – strălucirea armurii aurite pe întuneric – și privește cu groază trupul lui (...), care zace într-o baltă de sânge negru ce se mărește încet-încet.”

Cred că Dulce furie ar putea fi un roman iubit de fanii adevărați ai lui Fitzgerald (nu, eu chiar nu sunt unul) care sunt dispuși să treacă prin toate straturile de referințe literare, „metanarațiuni” și simboluri. Pentru mine, a fost mai degrabă o experiență plictisitoare, n-am să-i zic „frustrantă”, ca un puzzle al cărui tablou final nu mă interesa suficient ca să-mi bat capul cu toate piesele. Dacă ar fi să-i dau o notă, ar fi un 2,5 din 5, poate 3 în zilele bune, și vreau să cred că azi e o zi bună. E clar că Sash Bischoff are talent și o voce destul de diferită, dar în cazul ăsta, a fost ca și cum a încercat să picteze un tablou impresionist cu detalii „hiperrealiste” – și nu i-a ieșit niciuna dintre variante. Am închis cartea cu senzația că aș fi vrut să o plac, dar nu am reușit. Prea multă formă, prea puțină substanță. De altfel, mi s-a părut mult prea lungit pentru a putea fi considerat un thriller și, de asemenea, nici nu prea am putut identifica elemente clasice de thriller. OK, da, avem tot procesul acestora de a afla anumite lucruri, secrete, dar modul în care autoarea alege să le scoată la lumină pe parcurs... nup, chiar n-a fost pentru mine.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sash Bischoff, Dulce furie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!