O istorie a violenței, de Édouard Louis - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici contemporani 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2019

Traducere: Alexandru Matei

Édouard Louis s-a născut în 1992 în comuna Hallencourt din nordul Franței, numele său la naștere fiind Eddy Belleguele. A crescut într-un mediu sărac, fiind primul din familia sa care a fost admis, în 2011, la École normale supérieure și la École des hautes études en sciences sociales din Paris. În 2013, și-a schimbat oficial numele în Édouard Louis. În 2014 a publicat Sfârșitul lui Eddy Belleguele (En finir avec Eddy Belleguele), roman autobiografic care a făcut obiectul unei atenții sporite din partea presei și a fost salutat pentru meritul său literar și pentru povestea convingătoare, stârnind de asemenea polemici din cauza modului în care autorul își descrie familia și mediul social din care provine. În 2016, Louis a publicat al doilea roman, O istorie a violenței (Histoire de la violence). Având ca punct de plecare violul și tentativa de asasinat a căror victimă autorul a fost în Ajunul Crăciunului 2012, romanul se concentrează asupra originilor și a cauzelor violențelor în societate.

❤️‍🩹 FORMELE PE CARE LE IA VINDECAREA ❤️‍🩹

La doi ani de la publicarea romanului autobiografic Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă. În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței. Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai reprezentative opere ale timpului nostru.

„(...) îmi e teamă că nu o să mai cred, că nu o să mai cred în nimic și că o să contrez absurditățile vieții mele cu alte absurdități: viața la țară, odihnă, existență modestă, singurătate, lecturi, apă, pârâu sau chiar: animale, ogradă, foc de lemne, pentru că la asta s-ar ajunge, să contrezi niște absurdități cu altele; și mă gândeam: Această vacanță la Clara este un eșec.”

E greu să vorbești (și să citești) despre o carte ca O istorie a violenței fără să simți că, pe parcurs, îți fuge pământul de sub picioare. Nu doar pentru că tema e grea – violență fizică, sexuală, rasială, instituțională, chiar și familială – ci pentru că felul în care Édouard Louis spune povestea o face imposibil de uitat; și, bineînțeles, pentru că este inspirată chiar din viața sa. Și o spun fără să caut mari comparații sau să mă agăț de figuri de stil: cartea asta m-a atins în cele mai vulnerabile locuri ale mele, și o face fără pic de milă, dar și fără să caute să impresioneze gratuit. Nu există artificii de scriitură doar de dragul formei. Totul e acolo cu un scop: să înțeleagă și să ne ajute să înțelegem. Povestea e simplă în aparență, dar greu de dus: Édouard, un tânăr gay, cunoaște pe stradă un băiat algerian, Reda, cu care petrece o noapte. Totul începe ca o întâlnire intimă, poate chiar tandră, dar se termină cu o agresiune brutală – viol, tentativă de omor, un moment în care viața i se poate sfârși. Și poate ce e cel mai greu de dus nu e doar violența în sine, ci ce urmează. Cum o asemenea experiență te lasă spart în bucăți, și cum fiecare încercare de a vorbi despre ea, de a o explica, te face să o retrăiești, să te îndoiești de tine, să te vezi prin ochii altora – și acei „alții” nu sunt doar polițiști sau anchetatori, ci chiar oamenii tăi apropiați.

„(...) În acea seară nu am băgat de seamă nimic din ceea ce ar fi putut să-mi displacă la Reda, de altfel fără să fac asta în mod conștient, și doar astăzi înțeleg până în ce punct secționam realitatea ca să pot păstra din el doar ceea ce îmi plăcea.”

Structura romanului e ceva ce mi s-a părut excepțional: nu avem o povestire lineară, ci o reconstituire prin filtrul vocii surorii lui, Clara, care povestește întâmplarea altcuiva, în timp ce autorul însuși intervine, completează, corectează sau comentează. La început poate părea haotic, dar exact asta face romanul atât de autentic. Adevărul nu vine într-o singură linie, nici într-o singură voce. De fapt, adevărul nu e niciodată complet, e fragmentat, fisurat, reconstruit din memorie și din felul în care ceilalți aleg să-l spună sau să-l înțeleagă. Mi s-a părut dureros de reală relația lui Édouard cu Clara. Nu pentru că se ceartă, ci pentru că, deși e sora lui, ea nu îl înțelege. Ba chiar îl judecă – subtil sau direct. Îl critică, îl blamează, îl face responsabil, într-un fel sau altul, pentru ce i s-a întâmplat. Și în asta am văzut ceva ce mulți oameni simt în viața de zi cu zi: că, uneori, cele mai crude reacții vin din partea celor care ar trebui să te protejeze. Nu din răutate, ci din ignoranță, din comoditate, din frică de a înfrunta o realitate prea grea.

„ (...) Se spune că nu poți să scapi de limbaj, că este propriu ființei umane, că totul este condiționat de el, că nu există un altundeva exterior limbajului, că nu te gândești mai întâi pentru ca apoi să îți organizezi gândurile prin limbaj, fiindcă nu există gândire decât prin limbaj, limbajul este o condiție, o necesitate a rațiunii și a vieții umane, iar dacă limbajul este propriu omului, atunci, în cele cinzeci de secunde în care el mă omora, eu nu știam ce era (...).”

Cartea asta nu e doar despre viol. E despre frică. Despre cum o experiență traumatică îți schimbă corpul, felul în care pășești pe stradă, cum vorbești, cum îți muți privirea, cum te protejezi. Despre cum în fiecare colț de stradă vezi o posibilă amenințare. Despre cum sexualitatea devine o zonă periculoasă, nu de plăcere, ci de vulnerabilitate extremă. Și, poate mai important, e despre cum ne raportăm la violență în general. Cum o acceptăm sau o banalizăm. Cum poliția, medicina legală, prietenii, chiar și intelectualii (și aici apar și numele lui Didier Eribon și Geoffroy de Lagasnerie) au un rol în acest peisaj al interpretării și reinterpretării suferinței. Îmi place că Louis nu își rezervă un loc de victimă absolută. Deși are tot dreptul. Dar e dur cu el însuși, pune întrebări incomode despre propriile reacții, despre atracția lui față de agresor înainte ca totul să se transforme. Despre cum, poate, a avut încredere prea ușor. Dar nu ca să se învinovățească, ci pentru a arăta cât de complicat e, de fapt, totul. Cât de ușor pot granițele să se dizolve între intimitate și pericol. Un alt lucru care m-a prins a fost limbajul – deloc pretențios, chiar direct, dar cu o luciditate aproape brutală. Nici nu ai nevoie de fraze sofisticate când ceea ce spui e atât de puternic. Sunt momente în care vocea lui Édouard aproape că dispare și lasă loc unei observații seci, tăioase, despre clasă, despre rasă, despre cum și unde se intersectează marginalizarea. E tulburător modul în care el, un om care a crescut într-un mediu sărac și a fost exclus toată viața, ajunge să simtă un fel de dispreț față de un alt om marginalizat, tocmai pentru că acela devine agresorul. Asta mi s-a părut poate cel mai greu adevăr din carte – că oricât de mult am vrea să fim buni, corecți, împotriva rasismului, empatici, trauma ne poate transforma în altcineva. Ne poate face să regândim și să reconsiderăm lucruri în care nu credem și în care credem – iar Édouard Louis nu fuge de aceste adevăruri incomode.

„(...) prima secundă a amintirii a fost ca și cum ar fi fost cu o oră în urmă, căci dintr-un motiv care îmi scapă, am fost ca transferat, trimis, proiectat cu o oră înainte, în secunda următoare m-am gândit că se întâmplase cu câteva zile în urmă, în cea de-a treia și ultima secundă m-am gândit că mai mulți ani s-au interpus între amintirea mea și mine.”

Aș zice, în sfârșit, că O istorie a violenței nu e o carte pentru toată lumea. Uneori te sufocă. Sunt detalii greu de digerat. Dar nu sunt acolo pentru a șoca sau pentru voyeurism. Sunt acolo pentru că trauma nu vine în metafore. Vine în flashback-uri, în amintiri repetitive, în detalii aparent banale care rămân înfipte în minte. Cartea nu te lasă să uiți. Și poate exact ăsta e scopul ei – să nu ne lase să trecem mai departe ușor, să nu închidem cartea și să zicem „gata”, „aia a fost”, „n-am ce să fac”. Chiar aș spune că am citit o carte importantă: pentru că e sinceră, pentru că e inteligentă, pentru că deschide conversații care, de multe ori, sunt evitate. Și pentru că nu oferă răspunsuri facile. Nici despre victimă, nici despre agresor, nici despre lume. E un roman care rămâne cu tine. Și nu pentru că te impresionează, ci pentru că te confruntă, te pune față în față cu situații cărora, altfel, nu le-am dat piept. M-a surprins plăcut, pentru că eu am citit și cealaltă carte a autorului, Sfârșitul lui Eddy Belleguele, care nu pot spune că mi-a plăcut... Sau, cel puțin, nu mi-a plăcut la fel de mult precum cartea de față.

Ultima carte, de Marian Coman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2024

Marian Coman (n. 1977, Mangalia), fost jurnalist în presa scrisă și televiziune, a scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015), Haiganu. Furia Oarbă (2017), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (2024) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. Din 2018, coordonează imprinturile Armada și Nezumi la Editura Nemira, dar și producția de audiobook‑uri publicate pe platforma AudioTribe.

────⋆⋅☆⋅⋆── NE VEDEM LA CAPĂTUL POVEȘTILOR ────⋆⋅☆⋅⋆──

Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.

„Cât îți ia să te obișnuiești cu neobișnuitul? Când devine nefirescul firesc? Cât îi ia minții umane să accepte ceea ce în mod normal pare de neacceptat (...)? Cât îți ia să accepți asta ca pe noua ta realitate?”

Ultima carte (și prima carte scrisă de Marian Coman pe care o citesc; cu siguranță nu ultima) m-a prins din prima, fără introduceri inutile sau nevoia de a construi, lent, lumea romanului. Povestea pornește direct dintr-un punct de maximă tensiune – o moarte care zdruncină și deschide o fisură în realitate, iar de acolo totul se transformă. Deși nu pare din primele pagini, romanul are o profunzime neașteptată. Nu e doar despre pierdere, ci despre ce urmează după ce pierzi, despre cum răspunzi când ți se ia tot ce ai mai iubit și cum faci față adevărurilor care ți se dezvăluie atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Poveștile lui Alex și Manu rulează în paralel, dar nu într-un mod clasic. Firele narative nu ajung „întâmplător” să se împletească. Legătura dintre ele se simte ca o tensiune subterană care crește de la o pagină la alta, până când cele două planuri se ating și din acel moment nu mai poți lăsa cartea din mână. Alex e un programator cu o viață aparent banală, prins în rutina jobului și a relației cu Ada, până când Ada moare. Și din acel moment totul se schimbă – nu doar pentru el, ci și pentru cititor. Intrăm cu el într-o spirală de întrebări, decizii și revelații. Alex nu e eroul clasic, dar e sincer, direct, și, în felul lui, extrem de uman. M-am regăsit în multe din fricile și reacțiile lui.

„(...) Pentru mine, literatura este fie dragoste, fie moarte. Fie ambele.”

Manu, în schimb, e un personaj mai greu de înțeles la început. Scriitor cu crize de încredere, prins între dorința de a crea și sentimentul constant că nu e suficient, că nu ajunge la finalul poveștilor pe care le începe. Dar exact această luptă interioară îl face credibil. Mă gândeam la cât de des și eu abandonez lucruri din frica de eșec sau din teama că nu vor fi destul de bune. Manu, dincolo de a fi un personaj de care te atașezi imediat, este precum o oglindă pentru toate tentativele noastre ratate de a construi ceva durabil. Cărțile care apar în roman – cele trei cărți misterioase – sunt un fel de catalizator pentru tot ce urmează. Ele „declanșează” destine, întâmplări și sunt chiar portaluri către alte lumi, alte timpuri, alte versiuni ale „eu-lui”. Nu sunt explicate complet, ceea ce le face și mai interesante. Există mereu acel strat de mister, acel „ce-ar fi dacă” care te face să te întrebi dacă nu cumva tot ce citești e mai real decât pare....

„Când ai tot ce-ți trebuie, e foarte ușor să fii cine vrei să fii.”

Mi-a plăcut enorm cum a fost construit romanul din punct de vedere narativ. Nu e scris ca o poveste clasică, liniară, ci are bucăți care sar în timp, care se întrepătrund, care se rescriu parcă una pe alta. Marian Coman nu oferă explicații directe, dar nici nu lasă lucrurile în aer. Te ține într-o stare de neliniște care nu dispare nici măcar la final, și tocmai asta mi s-a părut reușit. E genul de carte care te face să te gândești dacă n-ai ratat ceva, dacă nu cumva ai citit în diagonală o frază importantă și acum toată înțelegerea ta despre poveste s-a schimbat. Am simțit nevoia să revin la unele pasaje, să le recitesc cu gândul că poate de data asta o să văd ce mi-a scăpat. Un alt lucru care m-a impresionat e stilul. Scriitura e simplă, curată, fără floricele inutile, dar cu o precizie aproape matematică. Fiecare cuvânt pare pus acolo cu un scop. Nu e o carte care să te cucerească prin fraze lungi și descriptive, ci prin claritate și intensitate. Uneori am avut impresia că citesc un fel de jurnal mai mult decât o poveste fictivă, atât de natural se desfășoară totul. Moartea Adei planează peste tot romanul. Deși nu vedem niciodată perspectiva ei, prezența ei se simte în toate deciziile lui Alex. E un personaj absent-prezent, un simbol al pierderii, dar și al speranței. M-a făcut să mă gândesc la toți oamenii care pleacă din viețile noastre și totuși rămân, cumva, în mintea noastră, în amintiri, în deciziile pe care le luăm după. Ada e un fel de reper emoțional pentru Alex, dar și un motiv care îl împinge să meargă mai departe, chiar dacă direcția nu e mereu clară și prea „credincioasă”.

„Tu ce ai prefera să fii, băiete? Autor sau personaj?”

Un moment care mi-a rămas în minte e atunci când Alex își dă seama că realitatea poate fi modificată, rescrisă, că poveștile nu sunt doar ficțiune, ci instrumente care pot influența viața reală. A fost o idee care m-a urmărit mult timp după ce am terminat cartea. Ce e, de fapt, real? Trăim o singură viață sau o serie de posibilități pe care le activăm prin alegeri, prin iubire, prin suferință? Nu pot să nu menționez și finalul. Nu voi da spoilere, dar pot spune că nu e un final clar, ci mai degrabă o deschidere. M-a lăsat cu un gol plăcut în stomac, genul ăla de sfârșit care nu închide o poveste, ci deschide mai multe. Și asta mi s-a părut perfect pentru un roman care se numește „Ultima carte” – pentru că, de fapt, nu e deloc ultima. E una din multele posibile. E un început, o întrebare, o chemare spre ceva ce încă nu înțelegem pe deplin. Recomand romanul nu doar pentru poveste, ci pentru tot ce declanșează în tine drept cititor. Dacă ai răbdare să-l simți, nu doar să-l parcurgi (este foarte scurt, se citește dintr-un foc) te va prinde mai tare decât ai fi crezut. E o carte despre căutări, despre pierderi, despre ce înseamnă să continui când totul pare pierdut. Și despre cum, uneori, poveștile pot fi singura cale prin care ne mai putem salva.

Ochiul negru al fluviului, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2025

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

𖤝 FORMELE PALPABILE ALE ABSENȚEI 𖤝

Într-un cuceritor volum de povestiri cu fantome, Jeanette Winterson, „una dintre cele mai talentate scriitoare ale zilelor noastre“ (New York Times), îmbină cu originalitate teme precum răzbunarea, iubirea, singurătatea și, mai ales, supranaturalul și inteligența artificială. Trecerea dinspre viață spre moarte capătă un filtru contemporan: în ce fel inteligența artificială și tehnologia modernă tulbură hotarul dintre cele două lumi? În ce fel bruiază întâlnirile cu supranaturalul lumea celor vii? Inspirată de propriile întâlniri cu apariții inexplicabile, Winterson „excelează în a crea fantome pentru epoca noastră, fantome pentru prezent“ (Irish Times). Fantomele nu și-au uitat viețile și nu i-au uitat nici pe cei dragi sau pe cei pe care doresc să se răzbune. Schimbând cursul tradițional al poveștilor cu stafii, Winterson ne conduce într-un nou univers: o lume în care fantomele pot trăi în metavers sau în gadgeturile moderne, sunt prezente la ședințele de spiritism care le invocă, vin să vindece sau să destrame povești de iubire din lumea celor vii sau, pe neașteptate, încearcă să îi tragă spre ochiul negru al fluviului pe cei naivi. Seducătoare și inedită, cea mai nouă carte a acestei autoare ne schimbă nu doar percepția asupra universului imaterial, ci și modul în care ne înțelegem viețile și, mai ales, relațiile cu ceilalți.

„Dacă moartea ne eliberează din închisoarea sinelui, chiar și pentru o clipă, înainte de a ne cufunda în uitare, atunci moartea e mai mult decât un eveniment biologic. S-ar putea să nu fie o punte către alt loc, dar cine știe, poate e o binecuvântare.”

Când am început Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii, nu știam exact la ce să mă aștept. Știam doar că e o carte cu povești cu fantome și că e scrisă de Jeanette Winterson – un nume mare, pe care îl cunosc destul de bine. M-a atras ideea de fantome și de lumea de dincolo, dar nu într-un mod horror, de sperieturi, ci mai degrabă ca o reflecție: ce înseamnă să fii mort? Ce înseamnă să mai „fii” după ce ai murit? Cartea aceasta vorbește exact despre asta, doar că o face într-un mod total diferit față de orice altceva ce am citit până acum. E structurată pe patru părți – Mecanisme, Locuri, Oameni și Întâlniri cu stafii – și fiecare vine cu un set de povestiri legate de o temă principală. Încă de la început mi s-a părut interesant că nu este neapărat vorba despre povești-clasice-cu-fantome. Da, există case bântuite și spirite care nu-și găsesc liniștea, dar există și fantome în rețele, în mesaje, în telefoane, în spațiul digital. Ceea ce face Winterson e să ia conceptul de „fantomă” și să-l extindă în epoca noastră, când prezența noastră online e aproape mai reală decât cea fizică. Gândul că cineva ar putea să „bântuie” nu o casă, ci o rețea de date, m-a prins imediat. Nu e înfricoșător într-un mod clasic, dar e neliniștitor. Chiar îți dă de gândit...

„În Stranietate, nimic nu e aș acum te-ai aștepta să fie – nu există nici uitare, și nici glorie. Nu există acasă și nici iad. Stranietatea are un anume soi de forță electromagnetică – e la fel de puternică pe cât era gravitația și mă atrage înspre ceva. Înspre ce anume, nu știu. Departe de ceea ce este clar. 

Departe de tine.

Sunt aici pentru că te iubesc și asta nu e uitat nici pierdut nici diminuat nici slăbit nici distrus. Nu are nevoie de punctuație. Nici de explicații.

Dragostea nu mă părăsește, însă eu mă părăsesc și te părăsesc și pe tine. Îmi pare rău.”

Ceea ce mi-a plăcut mult e cum fiecare poveste vine cu o atmosferă aparte. Nu se bazează pe efecte de șoc sau pe clișee de genul „și atunci a apărut o umbră în colțul camerei”. În schimb, simți tensiunea crescând, simți că ceva nu e în regulă, dar nu știi exact ce. Uneori, povestea se termină fără să îți dea toate răspunsurile, ceea ce pentru mine a fost un plus. Nu trebuie să ți se spună totul ca să simți ceva. Prima parte, Mecanisme, cred că m-a prins cel mai tare. Acolo sunt povestiri despre cum putem păstra legătura cu cineva decedat prin tehnologie – sună science-fiction, dar în același timp e atât de posibil, în lumea în care totul e arhivat, înregistrat, salvat. Am început să mă gândesc: dacă un om lasă în urmă zeci de conturi, mesaje, clipuri video, mai e cu adevărat mort? Sau e cumva „încă aici”, dar într-o formă care nu mai are trup? Nu știu dacă e reconfortant sau înfricoșător. Cred că depinde de cum privești lucrurile. Mi s-a părut fain și că autoarea își face loc în carte și ca voce personală. La finalul fiecărui segment vine cu câteva gânduri proprii, legate de temele respective, despre ce a inspirat-o, despre experiențe personale sau reflecții mai largi. A fost ca o pauză între povești, în care simți că stai de vorbă cu cineva inteligent, care chiar are ceva de spus. M-a ajutat să înțeleg mai bine ce vrea să transmită și mi-a dat un fel de cheie de lectură, dar nu una impusă, ci mai degrabă deschisă.

„Acum nu mai am amintiri. Reușitele mele au dispărut. Trecutul meu a dispărut. Fericirea și pierderea ei au dispărut. Ultima parte din mine legată de pământ se dezvoltă într-o reflexie de cristal. Cea mai clară imagine pe care ți-o pot oferi e cea a unei constelații. Nu e un singur lucru. Nu e o singură stea. E un ciorchine mișcător de lumină.”

Sunt și povești care mi s-au părut mai slabe sau mai greu de conectat cu restul – nu toate mi-au rămas în minte. Dar majoritatea au fost suficient de intense și bine scrise încât să-mi mențină interesul. Stilul lui Winterson nu e pompos, nu e încărcat cu metafore inutile. Scrie clar, cu o anumită sobrietate, dar și cu emoție. Uneori are formulări care te opresc și te fac să le recitești, nu pentru că sunt complicate, ci pentru că spun mult cu puține cuvinte. Un mic minus pentru mine a fost introducerea. Pare mai degrabă o mini-conferință despre istoria fantomelor, decât un început care să te introducă direct în atmosferă. Am înțeles utilitatea ei, dar sincer, m-a făcut să am impresia că urmează o carte teoretică, nu una de ficțiune. Noroc că poveștile în sine schimbă imediat tonul.

„Oamenii pot vedea mai puțin de unu la sută din spectrul electromagnetic. Numim asta lumină vizibilă. Nu vedem undele radio, razele gamma, razele X, lumina ultravioletă. Ne descurcăm foarte bine; greșeala noastră e să renumim lumina vizibilă – ceea ce putem vedea – drept realitate.

Lumea înseamnă mai mult decât vedem cu ochiul liber.”

Cartea nu e neapărat una care să sperie, dar te pune serios pe gânduri. Despre cum murim, despre cum rămânem și ce lăsăm în urmă, despre cum ne amintesc ceilalți sau cum persistăm într-o formă sau alta. Întrebări legate de identitate, de corp, de ce înseamnă „prezență” în era digitală. E genul de carte care nu se epuizează la finalul lecturii. Îți rămâne în cap, o mai porți cu tine, o mai reinterpretezi în funcție de ce ți se întâmplă în viață. În esență, am citit Ochiul negru al fluviului în ideea unei  meditații asupra morții, despre ce vine după, despre ce lăsăm în urmă. Nu toate poveștile sunt la fel de memorabile, dar ca întreg, cartea e solidă, coerentă și plină de idei interesante. Mi-a plăcut că n-a încercat să fie „cool” sau „edgy”, ci a păstrat un ton sincer, matur, dar nu greu de urmărit. Dacă ai răbdare să intri în ritmul ei și nu te aștepți o lectură clasică cu & despre fantome, poate fi una dintre acele cărți care chiar te schimbă un pic. Încă o dovadă că, într-adevăr, Jeanette Winterson este un nume mare în literatura contemporană.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog: 

| Scris pe trup | Portocalele nu sunt singurele fructe |

Acționează și gândește ca James Bond, de Stéphane Garnier - Recenzie

Editura: NICULESCU

Colecția: Dezvoltare personală

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2021

Traducere: Carmen Ionescu

Consilierul meu pentru dezvoltare personală este Bond, James Bond! Care sunt secretele ce îl fac pe James Bond să fie irezistibil și, în același timp, charismatic și spiritual? Ce ne poate învăța agentul preferat al Majestății Sale pentru a ne fi de folos în viața de zi cu zi? Nu este James Bond cel mai tare consilier pe care ni-l putem imagina? Deveniți Agentul 007 al vieții voastre! Convingător, șarmant, flegmatic și cu un dezvoltat simț al umorului, James Bond este un personaj iconic care nu se demodează niciodată. Cel mai celebru spion al planetei are atâtea lucruri să ne învețe din felul lui de a fi, de a acționa și de a gândi! Deopotrivă charismatic și sensibil, James Bond este orice altceva, mai puțin un tip nemilos și fără suflet. Rămâne mereu fidel principiilor și valorilor în care crede. Seducător și loial, își păstrează autocontrolul în orice împrejurare... ceea ce nu-l împiedică să se și dezlănțuie câteodată! Dați-i voie lui James Bond să vă inspire în fiecare zi în relațiile profesionale, de prietenie și de familie pe care le aveți, și lăsați-vă ghidat de el. Este un consilier extrem de eficient!

🕶️DEVENIȚI AGENTUL 007 AL VIEȚII VOASTRE. SAU NU PREA...🕶️

Nu mă atrag în mod special cărțile de dezvoltare personală. Mi se par adesea pline de repetiții, de „rețete” universale care nu se potrivesc tuturor, și uneori au un ton ușor condescendent, de parcă tu ești cel care nu se descurcă în viață, iar autorul a venit de pe un nor de succes să te învețe cum să devii om. Dar m-a atras titlul. James Bond. Cine nu vrea, măcar pentru câteva clipe, să fie ca el? Elegant, sigur pe sine, inteligent, cu replicile potrivite mereu pregătite. Așa că, atunci când am pus mâna pe carte, mi-am zis: „hai să văd ce-i cu ea, poate e altfel”. Nu e foarte lungă, și totuși, am citit-o mai greu decât mă așteptam. Nu pentru că ar fi complexă sau pentru că ar conține idei profunde care m-au făcut să mă opresc la fiecare paragraf. Ci pentru că sunt momente în care cartea se duce pe lângă subiect. Uneori pare că autorul vrea să spună ceva, dar nu reușește să ducă ideea până la capăt. Alteori dă citate din filmele cu James Bond care nu au prea multă legătură cu ceea ce urmează în text. Ba mai mult, câteva dintre acele citate par puse doar ca să dea impresia că e vorba despre Bond, când de fapt e o listă de sfaturi generice, cum găsești în orice carte de acest gen.

„Poveștile noastre de prietenie sunt la fel de importante ca și cele de dragoste și cer aceeași grijă ca să nu se ofilească.

Fidelitatea este la fel de importantă și în dragoste, și în prietenie. Ea este indicatorul încrederii și garantează longevitatea legăturii care se creează.

Dacă îți tratezi prietenii, în unele momente, cu superficialitate, cu aroganță, îți asumi riscul de a tăia această legătură, această coardă care a durat mult să se împletească.”

Totuși, nu pot să zic că n-am găsit absolut nimic interesant. Sunt idei și fraze care mi-au plăcut. Unul dintre aspectele pozitive e că autorul încearcă să scoată în evidență unele trăsături pe care le admirăm la Bond – autocontrolul, încrederea, disciplina, capacitatea de a păstra o imagine echilibrată în fața celorlalți – și le explică într-un mod accesibil. Nu toate sunt aplicabile în viața reală, adică nu o să mergi prin oraș în costum, cu o privire impenetrabilă și o replică tăioasă pentru fiecare moment, dar sunt acolo niște idei despre postură, despre cum te prezinți, cum comunici, care mi s-au părut utile. Partea care m-a deranjat cel mai tare e că uneori simți că tot ce citești e doar o caracterizare făcută personajului James Bond, mai degrabă decât o adevărată carte de dezvoltare personală. Autorul preia niște comportamente ale lui Bond – unele discutabile, chiar – și le transformă în calități pe care ar trebui să le admirăm și să le copiem. De exemplu, ideea de a nu arăta emoții, de a părea întotdeauna stăpân pe situație, poate părea cool în filme, dar în viața reală poate deveni o mască, un fel de fugă de vulnerabilitate. Nu toți avem ceasuri Omega și Aston Martin-uri cu scaune ejectabile, și nici nu trăim viața la limită, între misiuni secrete și femei misterioase.

„Să ai grijă de tine, să cultivi puțină eleganță în viața ta nu poate, în final, decât să întărească încrederea în noi, ca și imaginea pe care o proiectăm celor pe care îi întâlnim zilnic. Fiecare să își aleagă modul în care să fie elegant, ca și stilul.”

Sunt și momente în care cartea pare să ridice prea mult în slăvi acest model masculin „clasic”, genul bărbatului care nu plânge, nu ezită, nu cere ajutor. Mi se pare ușor periculos mesajul ăsta, mai ales pentru băieți tineri, care abia își caută locul și identitatea. Adică, da, să ai încredere în tine e important, dar să pretinzi că nu simți nimic nu e o soluție. Aici simt că autorul mai alunecă în clișee și nu face diferența între ficțiune și realitate. Sunt câteva pagini în care tonul devine mai relaxat, mai uman, mai sincer. În ele se simte că autorul înțelege că Bond e un personaj de film, nu un model de viață perfect. Dar nu rămâne mult în zona aceea. Se întoarce destul de repede la comparații și la un ton ușor artificial, de parcă încearcă prea tare să vândă ideea că „și tu poți fi Bond dacă urmezi acești pași”. Realitatea e că, oricât ne-am îmbrăca, coafa sau comporta ca el, viața noastră nu o să semene cu a lui. Și nici nu trebuie.

„Forță, curaj, dar mai ales încredere. Dacă tot ne forțăm să ne plecăm capul, în cele din urmă vom deveni cocoșați.”

Mi-au plăcut câteva sugestii practice. Genul de sfaturi legate de cum să te comporți într-o situație socială, cum să-ți controlezi corpul în momente tensionate sau cum să-ți construiești un anumit tip de încredere în sine. Nu sunt idei revoluționare, dar sunt bine prezentate și ușor de reținut. Aș reveni la unele dintre ele, poate chiar să le notez undeva. Dar dacă ar fi să trag linie, nu pot spune că m-a ajutat cu adevărat cartea. N-a fost timp pierdut complet, dar nici ceva care să-mi rămână în minte pe termen lung. Pentru cineva pasionat de filmele cu James Bond, e o lectură simpatică, dar doar atât. Nu are profunzime, nu aduce o perspectivă nouă și uneori se simte ca o colecție de gânduri scrise la cald, nu o construcție solidă. Din punctul meu de vedere, are idei bune, dar cam puține și cam împrăștiate. Aș fi vrut să simt că învăț ceva clar, că se leagă lucrurile între ele, dar de cele mai multe ori doar citeam și treceam mai departe, fără să rămână mare lucru în mintea mea. All in one, Acționează și gândește ca James Bond a fost, cel puțin pentru mine, o lectură de doar două steluțe!

Întinde mâna, Tiberiu, de Horia Sibișteanu - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A participat la Creative Writing Sundays, sesiuni de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, i-au apărut texte în publicațiile Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu, Iocan, Steaua, Echinox, Vitraliu, în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) și în antologia Plastic în carne, coordonată de Adrian Schiop (Triumf Amiria, 2022). De asemenea, a fost bursier al programului „Prima Carte“, inițiat de Fundația Friends for Friends. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp), iar cel de-al doilea volum de povestiri al său, Fetiș, a fost publicat în colecția n’autor a Editurii Nemira în mai 2019.

🧩CUM ÎȚI RECOMPUI IDENTITATEA?🧩

Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se împarte permanent la doi: Tibi, cum îi spune familia, sau „grasu’“, apelativul folosit de băieții din cartierul de provincie, și Tiberiu, cum și-ar dori să fie reținut copywriterul din capitală. Unul și același om, (sur)prins între copilărie și maturitate, între traume și împliniri, între relații și despărțiri, între 1990 și 2020, între personaje, între sexualități și așteptări, între frici, între nevoia de acceptare a propriilor identități și cea de afecțiune și validare, între moarte și viață. Între povești, la urma urmei. Care te așteaptă să ți le apropii.

„(...) Mâine avea să vină cu o piatră din batistă, să le spună copiilor cum a primit-o de la un astronaut rus care fusese pe Lună. Nu mai era găina trupei.”

Întinde mâna, Tiberiu e genul de carte care, deși nu urmează o poveste clară, cu început, mijloc și final, te prinde tocmai prin felul în care se simte reală. Nu simți că citești o ficțiune, ci mai degrabă că intri în viața cuiva, printr-o ușă lăsată întredeschisă. Ca și cum ai răsfoi jurnalul cuiva care n-a intenționat niciodată să-l publice, dar care, odată citit, te face să vezi altfel niște lucruri. Cartea e construită din fragmente. Unele sunt mai vechi, altele mai recente, unele sunt despre copilărie, altele despre viața de adult. Tiberiu, personajul principal, e prezent în toate, dar nu tot timpul în prim-plan. Sunt povești care vorbesc despre oameni din jurul lui – rude, prieteni, vecini, oameni din orașul natal sau din București. Și cumva, chiar dacă nu-l vezi mereu în centru, fiecare întâmplare spune ceva despre el. Se simte că identitatea lui nu e doar ceva ce a fost construit în el, ci și ceva ce s-a modelat în raport cu ceilalți.

„Vara a trecut, a început școala și la puțin timp Maria a apărut din nou cu găleata de gunoi după ea. Nu era nici tunsă, nici în scaun cu rotile. Voia să afle ce s-a mai întâmplat pe la bloc. Nu au discutat niciodată despre ziua aia și nici el n-a mai râs.”

Mi-a plăcut mult cum cartea pendulează între trecut și prezent. Nu o face ca să fie artistică sau ca să complice lucrurile, ci pentru că așa funcționează memoria. Uneori, Tiberiu e un copil poreclit Grasu', care fură fructe din copaci, se ia la întrecere cu gașca, observă lumea adulților fără să o înțeleagă complet. Alteori e un adult confuz, prins între joburi, relații complicate și încercări de a-și da seama cine e și ce vrea. Nu simți un „salt” între vârste, ci mai degrabă o alunecare lentă, naturală, cum se întâmplă de fapt în viață. Amintirile nu vin ordonat, ci pe bucăți, când și cum vor ele. Fiecare text din volum funcționează ca o mică poveste de sine stătătoare. Le poți citi în orice ordine și tot înțelegi ce se întâmplă. Dar citite împreună, ele construiesc ceva mult mai complex. Nu e o simplă colecție de întâmplări, ci mai degrabă un portret. Un portret care se conturează încet, din detalii. Din lucruri aparent banale: o femeie care spală bani cu furtunul, o tanti care spune povești despre oameni dispăruți, un vecin cu priviri ciudate. Nu toate prozele sunt spectaculoase prin acțiune, dar toate transmit ceva. Fie o emoție, fie o teamă, fie o frântură de traumă.

„(...) Redacția mă anunță că renunță la ediția print. Îmi dau un cod cu care să mă loghez pe site-ul lor. Strâng scrisoarea în pumni. Stomacul mi se strânge. E ultima dată când verific cutia poștală.”

Ce m-a făcut să citesc în continuare fără să simt cum trece timpul a fost stilul direct. Fără pretenții. Scriitura e clară, naturală, cu dialoguri autentice, cu observații simple, dar foarte bine punctate. Nu sunt artificii inutile și totuși, de multe ori, câteva fraze sunt de ajuns ca să te atingă. Sunt și momente de umor, dar e genul acela amar, care vine dintr-o înțelegere profundă a absurdului. Nu te face să râzi cu poftă, ci mai degrabă să zâmbești cu un nod în gât. O parte importantă a volumului e legată de sexualitate și de identitate. Fără să o spună direct sau să o transforme într-o temă principală, cartea vorbește despre ce înseamnă să te simți diferit. Să ai dorințe despre care nu poți vorbi, relații care nu se încadrează în normele acceptate, întrebări la care nu găsești răspunsuri nici măcar în tine. E o vulnerabilitate foarte sinceră în felul în care Tiberiu navighează toate astea. Nu e niciodată sigur pe el, nu are certitudini și nu face alegeri dramatice. Mai degrabă bâjbâie prin lume, așa cum fac mulți oameni, doar că el are curajul să arate asta.

„– Tu nu te iubești pe tine, cum să mă iubești pe mine?”

Am simțit că, dincolo de orice temă „mare”, cartea e despre acceptare. Despre cum te vezi tu în raport cu ceilalți, despre cât de mult lași din tine să se vadă și ce alegi să ascunzi. Despre copilării ciudate, relații bizare, abuzuri ascunse și neînțelese, dar și despre dragul pentru detaliile mărunte, despre o cafea băută într-o dimineață sau despre o conversație pe jumătate ratată. Mi-a plăcut că nu s-a simțit nimic forțat. Tiberiu nu încearcă să pară mai puternic decât este, dar nici nu e victimă. E om. Cu bune, cu greșeli, cu încercări de a se pune cap la cap. Întinde mâna, Tiberiu e o carte care se citește repede, dar se simte mult timp după. Nu e zgomotoasă, dar nici nu ai cum s-o ignori. E personală, sinceră și exact cât trebuie de dureroasă. M-a făcut să mă gândesc la trecut, la cât de mult contează ce trăim când suntem mici și la cum purtăm totul cu noi, chiar dacă încercăm să uităm. Și, cel mai important, mi-a dat senzația că nu sunt singur cu întrebările mele. Că mai sunt oameni care nu știu mereu cine sunt, dar care continuă să caute. Ca Tiberiu. Ca mine. Ca noi toți, probabil.