Portocalele nu sunt singurele fructe, de Jeanette Winterson - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2008

Traducere: Vali Florescu

Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein. O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017, 2023). În 2022 apare volumul 12 Bytes: How artificial intelligence will change the way we live and love, urmat, în 2023, de Ochiul negru al fluviului (Night Side of the River; Humanitas Fiction, 2025). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de țări. Din 2013, ține cursul de creative writing pentru masteranzi la Manchester University.

🧡 CUM SĂ-ȚI REGĂSEȘTI VOCEA, CHIAR ȘI ATUNCI CÂND TOTUL DIN JURUL TĂU DE FACE SĂ TACI 🧡

Jeanette, orfana sensibilă, inteligentă și rebelă, este adoptată de o familie de evangheliști din nordul industrializat și mohorât al Marii Britanii. Copilăria ei devine un amestec suprarealist de predici, catehism, zornăit de tamburină în orchestra bisericii și adaptare târzie la rigorile sistemului educativ. Însă, pe măsură ce Jeanette se apropie de adolescență, cariera de misionar pentru care o pregăteau părinții începe să-și piardă aura, tânăra își descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, iar liniștea familiei se destramă. Jeanette va trebui să aleagă între adevărul Bibliei și adevărul din sufletul ei, iar hotărârea curajoasă pe care o va lua este începutul unui drum original și sinuos între jaloanele unui destin atipic.

„Perfecțiunea, spunea bărbatul, este un lucru la care trebuie să aspiri. Era condiția Dumnezeului suprem, era condiția omului înainte de Cădere. Ea nu putea fi atinsă cu adevărat decât în lumea de apoi, însă noi avem sentimentul ei, un sentiment înnebunitor și imposibil, care este deopotrivă o binecuvântare și un blestem. 

– Perfecțiunea, a afirmat el ritos, înseamnă desăvârșire absolută.”

După ani și ani și ani de căutări, în sfârșit am găsit acest volum pe Vinted. Și, de îndată ce-a ajuns la mine, n-am mai ezitat și m-am apucat de citit – a meritat, fără niciun dubiu, așteptarea. Am citit Portocalele nu sunt singurele într-un moment în care aveam nevoie să înțeleg ceva despre identitate, despre apartenență și despre cum e să crești într-un mediu care nu te acceptă pentru cine ești. Deși eu sunt băiat și povestea e despre o fată care se confruntă cu propria sexualitate într-un mediu religios opresiv, m-am regăsit în multe lucruri. Nu trebuie să fii fată, nu trebuie să fii gay, nu trebuie să fi fost adoptat sau crescut de o mamă fanatică pentru ca romanul ăsta să te lovească. Te lovește pentru că vorbește despre a fi diferit și a fi pedepsit pentru asta, mai ales atunci când lumea din jurul tău se declară „sfântă” și, în fine, este închegată într-o lume în care religia – și spun asta fără vreo tentă ofensivă – dictează comportamente și viețile multora.  Ce mi-a plăcut imediat a fost stilul. Nu știu cum să explic altfel decât că Jeanette Winterson scrie într-un fel care te prinde fără să simți că face efort. Propozițiile sunt scurte uneori, alteori aproape poetice, dar niciodată pretențioase. E ca și cum vorbește cu tine direct, fără mască, fără să se ascundă după convenții literare. Povestea alternează între realismul rece al vieții într-un orășel mic din Anglia și momente de fantastic – basme, legende, vise – dar totul e cusut într-un fir narativ coerent, nu se simte niciodată forțat. Îți dă senzația că totul are rost, chiar și cele mai bizare pasaje. Asta e una dintre marile ei calități: face ca totul să aibă sens emoțional, chiar dacă nu are neapărat logică imediată.

„Afară, un val de torțe revărsate.

Râsetele ajung în hol. Așa au fost întotdeauna cei aleși.

Îmbătrânești, mori, o iei de la capăt. Fără să o observi.

Tatăl și Fiul. Tatăl și Fiul.

Mereu a fost așa și nimic nu poate schimba asta.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Afară, rebelii iau cu asalt Palatul de Iarnă.”

Cartea e clar autobiografică, dar nu e o confesiune, nu e un jurnal. Faptul că a ales să spună povestea asta prin ficțiune, cu porțiuni aproape mitologice sau simbolice, o face mult mai puternică decât o simplă relatare. E o formă de protecție, dar și o modalitate de a da sens unei experiențe care altfel ar fi fost prea dureroasă, prea fragmentată. Am simțit asta în fiecare capitol, mai ales în cele în care Jeanette – personajul – e prinsă între ce i se spune că e păcat și ce simte că e iubire. Acel conflict nu e doar între ea și ceilalți, ci și în interiorul ei. Și știu cum e să simți că te trădezi pe tine doar pentru a fi iubit sau acceptat. Relația cu mama ei e, cred, cel mai dur și mai complicat aspect al romanului. Mama ei nu e pur și simplu o figură religioasă – e mai degrabă o întruchipare a dogmei, a controlului prin frică și rușine. Dar nu e prezentată ca un monstru. E prezentată ca un om care crede cu toată ființa ei că face bine. Și asta e înfricoșător. Pentru că genul ăsta de iubire condiționată, care vine „în numele lui Dumnezeu”, poate mutila. Copiii care cresc familii în care emoțiile nu sunt discutate și în care suferința este normalizată înțeleg foarte bine cum e să simtă că dragostea e ceva ce trebuie câștigat, nu ceva ce ar trebui oferit în mod necondiționat.

„– Diavolul are grijă de ai lui, mi-a aruncat ea peste umăr și m-a împins afară.

Știam că nu pot ajunge nicăieri, așa că n-am mai încercat. Aveam să mă exteriorizez mai târziu, când voi fi în siguranță. În clipa aceea însă, trebuia să fiu tare și albă. În zilele geroase, iarna, pământul este alb, apoi apare soarele și ghețurile se topesc...”

Am fost foarte atent la felul în care Jeanette, copilul, încearcă să găsească sens în basme și în povestiri. Fiecare episod fantastic din roman – fie că e vorba despre prințese, despre demoni, sau despre magicieni – are rolul de a o ajuta să înțeleagă ce i se întâmplă. Nu sunt simple evadări din realitate, ci comentarii indirecte asupra a ceea ce trăiește. Când am citit povestea lui Winnet, spre final, am simțit efectiv un nod în gât. Nu doar pentru că era o alegorie clară a propriei ei vieți, ci pentru că era spusă cu atât de multă luciditate. Era ca și cum ar fi spus: „Uite, asta sunt eu, dar nu pot spune cu voce tare, așa că-ți spun printr-o poveste.” Unul dintre momentele care mi-au rămas în minte e cel în care Jeanette este supusă unei „exorcizări” după ce se află de relația ei cu o altă fată. N-a fost un moment de groază în sensul clasic. Nu a fost descris ca ceva exagerat, nu au fost urlete sau sânge. Doar o liniște apăsătoare și o durere care vine din faptul că toți acei oameni pe care îi considera familie au decis, într-un cor al urii, că ea e posedată. Și mai ales, că trebuie salvată cu forța. Cred că asta a fost cel mai greu de citit. Să vezi cum cineva care nu a făcut nimic rău, doar a iubit, este pedepsit ca și cum ar fi comis o crimă.

„(...) E multă durere aici. Unii cred că poți să împaci și capra, și varza. Varza însă se împute și caprei, când vrea s-o mănânce, îi stă în gât. Dacă te întorci după mult timp, o să înnebunești, fiindcă cei pe care i-ai lăsat în urmă nu vor să accepte faptul că te-ai schimbat, te vor trata așa cum te-au tratat întotdeauna, te vor acuza de indiferență, când, de fapt, tu nu ești decât diferit.”

Romanul e și o critică subtilă, dar extrem de eficientă, la adresa religiei organizate, nu ca spiritualitate, ci ca sistem de control. Totul, de la structura socială a comunității la felul în care sunt văzute femeile, e construit pentru a menține un status quo în care bărbații dețin puterea, iar femeile trebuie să se conformeze. Jeanette observă asta la un moment dat și își dă seama că problema nu este doar sexualitatea ei, ci faptul că a îndrăznit să aibă o voce, o opinie, dreptul de a alege. Cei din biserică n-ar fi avut nimic împotriva ca ea să fie „ciudată” cât timp ar fi fost și tăcută. Citind, m-am gândit mult la felul în care poveștile pot salva. Pentru Jeanette, basmele și ficțiunea sunt o formă de rezistență. Sunt o armă împotriva realității care vrea s-o zdrobească. Cartea întreagă funcționează ca o metaforă despre puterea narativului. Povestea o salvează pe Jeanette pentru că îi oferă control. Ea poate rescrie ce i s-a întâmplat. Poate transforma durerea în exemplu. Și asta e ceva cu care am rezonat profund. Când nu mai poți schimba ce ți se întâmplă, uneori singurul lucru care îți rămâne e cum alegi să spui povestea. Da, Jeanette Winterson este clar una dintre autoarele mele preferate!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jeanette Winterson, apărute și pe blog:

 | Scris pe trup |