Myrrh, de Polly Hall - Recenzie

Editura: Titan Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2024

Polly Hall (born 1975) is a Bram Stoker Award Finalist and IPPY Gold Medal Award Winner for The Taxidermist's Lover. Her work has been described as, ‘beautifully understated’, ‘raw and visceral’ and ‘highly imaginative’. Her flash fiction, poetry and stories have been included in national and international anthologies, competitions and collaborative arts projects. Her debut novel, The Taxidermist’s Lover, has been featured in the New York Times, Foreword Reviews and Kirkus Reviews. Polly lives with her cat, Vishnu, next to a cider factory in Somerset, England. She hoards books and likes poking fires with a stick. Follow on Facebook, Twitter & Instagram: @PollyHallWriter

╋━╋ POATE NEBUNIA SĂ FIE CONTAGIOASĂ? EREDITARĂ? MOȘTENITĂ? ╋━╋

“A woman searching for her birth-parents unlocks the secrets of her horrific past, as she tries to stop the goblin within in this kaleidoscopic dark psychological horror, with a dread-inducing climax you will never forget. Perfect for fans of Eric LaRocca and Catriona Ward. Myrrh has a goblin inside her, a voice in her head that tells her all the things she’s done wrong, that berates her and drags her down. Desperately searching for her birth-parents across dilapidated seaside towns in the South coast of England, she finds herself silenced and cut off at every step. Cayenne is trapped in a loveless marriage, the distance between her and her husband growing further and further each day. Longing for a child, she has visions promising her a baby. As Myrrh’s frustrations grow, the goblin in her grows louder and louder, threatening to tear apart the few relationships she holds dear and destroy everything around her. When Cayenne finds her husband growing closer to his daughter, Cayenne's stepdaughter, pushing her further out of his life, she makes a decision that sends her into a terrible spiral. The stories of these women will unlock a past filled with dark secrets, strange connections; all leading to an unforgettable, horrific climax.”

“hold your tongue

rip it out

dunk in blood

mother's mik”

Am început să dezvolt o predilecție spre romanele horror(-ish) de când l-am descoperit pe Eric LaRocca. Numaidecât, am ajuns și la acesta, iar o vizită în Londra, la sora mea, a rezolvat treburile: mi l-am cumpărat imediat ce am ajuns. Și, my God, ce experiență a fost! Nu prea mă iau după rating-urile de pe Goodreads când vine vorba de astfel de cărți, pentru că am observat că, în general, ele nu prea prind la public, de unde și rating-ul mic. Motivele? Justificate, probabil. Însă, pentru mine, genul acesta de lecturi funcționează la maximum. Romanul Myrrh, semnat de Polly Hall, efectiv a fost dominat de o neliniște care nu m-a părăsit nici după ce am citit ultima pagină. Situat undeva la granița dintre ficțiunea literară speculativă și horror-ul psihologic, romanul explorează cu o incomodă luciditate întrebări esențiale despre apartenență, despre vină și despre identitate, despre moștenirea traumelor – traumele, acele fire foarte subțiri & obscure care leagă viețile oamenilor chiar și atunci când aceștia nu conștientizează existența nodurilor. Evident, un subiect foarte ofertant, pe care chiar cred că Polly Hall a reușit să-l trateze într-o notă aparte. Structura romanului este construită din capitole extrem de scurte, unele de mai puțin de jumătate de paginile, altele întinse pe două-trei pagini, fiecare având un puls narativ diferit. Mi-a plăcut cum totul s-a acumulat gradual și nu a fost expus direct: informații livrate picătură cu picătură, pentru ca eventual cititorul să recompună tabloul general din fragmentele aparent disparate, uneori care n-au nicio treabă unul cu celălalt. Tensiunea pe care reușește să o creeze astfel este una particulară; timpul pare să accelereze, iar senzația dominantă devine practic aceea unei „revelații” aflate în continuă așteptare. S-ar putea să funcționeze pentru unii, s-ar putea să nu funcționeze pentru alții...

“what makes you think you are wanted?

no one wants damaged goods

you weren't wanted then

you aren't wanted now

As she left, she slamed the door harder than way necessary do drown out goblin's taunts.”

În centrul romanului se află două femei ale căror destine evoluează inițial în paralel. O avem pe Myrrh, adoptată la scurt timp după naștere, care poartă în sine o traumă, un conflict: conștiința abandonului, amplificată pe de o parte de sentimentul alterității generate de originile (și moștenirile) sale egiptene. Crescută într-un mediu plin de afecțiune, ea rămâne totuși locuită de suspiciunea că dragostea primită nu i se cuvine, este ceva cu dată de expirare, ceva accidental, provizoriu. Căutarea părinților biologici devine, astfel, o tentativă a personajului de a-și însuși legitimitatea ontologică, încercarea de a afla dacă existența ei, ca atare, a fost vreodată dorită. Aici intervine, de fapt, „artificiul” cărții. Fragilitatea lui Myrrh este amplificată până la psihoză și nebunie de o voce interioară pe care protagonista o numește Goblin – o prezență insinuantă, crudă, violentă, patologică, ce repetă obsesiv verdictul inutilității & inadecvării & dezumanizării lui Myrrh („vocea” lui Goblin este redată în carte într-un mod de-a dreptul obsesiv, patologic). Acest „Goblin” parcă este o metaforă, o hiperbolizare a interiorizării respingerii: ecoul unei lumi care i-ar fi spus, încă de dinainte de a avea cuvinte, că nu aparține nicăieri & nimănui. Componenta horror a cărții se naște întocmai din această intimitate forțată pe care cititorul o are cu gândurile personajului – gândurile lui Myrrh –, din apropierea periculoasă de (in)adecvarea unei minți aflate în derivă.

“When I woke my pupils were dilated and I puked until my tongue felt raw.

But I need him.

I'd let him do it all again.”

De cealaltă parte, o avem pe Cayenne, femeia care a crezut că își va găsi stabilitate într-o familie deja formată. Căsătoria cu un bărbat ce are o fiică adolescentă practic credea că îi va asigura o formă instantanee de apartenență. Realitatea, însă, se dovedește că de fapt va fi pășit pe un teritoriu în care va fi oricum, numai binevenită nu. Relația cu fiica vitregă este impregnată de o agresivitate pasivă, iar soțul rămâne absent într-un mod devastator tocmai prin banalitatea acestui lucru. Dorința obsesivă de a avea un copil propriu, întâmpinată cu ironie sau refuz, o împinge treptat către o solitudine incandescentă, care cu siguranță va răbufni la un moment dat. Aici, autoarea abordează un arhetip controversat – femeia fără copii transformată într-o figură amenințătoare –, dar îl tratează cu suficientă ambiguitate pentru a evita caricaturizarea foarte ofertantă. Cayenne nu este o antagonistă per se, ci mai degrabă o femeie cu o conștiință rănită, destructurată, modelată de nevoia disperată de a fi aleasă. În universul romanului, obsesia pare să devină limbajul universal al celor ignorați. Pe măsură ce capitolele alternează vocile narative, simți cum tensiunea începe să devină încet și sigur claustrofobică. Dialogul este redus la minimum, iar accentul cade (iar mie asta îmi place, în general) pe monologurile interioare și pe percepția distorsionată a realității. Nu asistăm la evenimente spectaculoase în mod convențional, la momente wow, ci la degradarea lentă și sigură a echilibrului psihic al celor două personaje. Terifiant nu este ceea ce se întâmplă, ci mai degrabă modul în care personajele ajung să considere inevitabil ceea ce, înainte, ar fi fost de neconceput.

“Maybe I was just born bad.”

Proza autoarei are o calitate hipnotică: repulsia coexistă cu fascinația, iar imposibilitatea de a abandona lectura devine aproape fizică. Polly Hall orchestrează cu precizie relațiile dintre personaje, iar fiecare interacțiune pare să poată scoate o scânteie care ar declanșa explozia finală. Finalul, pentru că acesta mi-a plăcut cel mai mult, este amplu și devastator, și confirmă această acumulare lentă a tensiunii, a furiei și violenței. Autoarea demonstrează o remarcabilă stăpânire a ritmului și a dozajului emoțional. Fără doar și poate, romanul ridică întrebări, foarte multe întrebări incomode: poate nebunia să fie contagioasă, există o formă de karma emoțională, să zic așa, care va urmări oamenii până când aceștia vor rosti adevărul? Și cât de mult din identitatea noastră aparține celor care ne-au abandonat? Cu un stil deliberat neliniștitor și, inevitabil, polarizant (ador cărțile care stârnesc discuții!), tind să cred că Polly Hall chiar și-a propus să introducă neclaritatea, confuzia, drept parte a experienței lecturării acestei cărți. Personaje de o intensitate psihologică aparte, marcate de dorință, de resentimente, de foame afectivă. Prin intensitatea psihologică a cărții și prin modul în care autoarea a reușit să exploreze zone incomode ale intimității umane, chiar cred că romanul de față este unul deosebit de bun, pentru că reușește să te lase cu o senzație greu de denumit, de definit – un amestec de fascinație și disconfort, de ceva care „nu-ți place”, dar știi că a trebuit să citești despre acel ceva. Da, începe să-mi placă din ce în ce mai mult cărțile de acest gen!

nu vreau să fiu un câine, de Alma Mathijsen - Recenzie

Editura: [frACTalia]

Colecția: Music-Hall 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 116

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexa Stoicescu

Alma Mathijsen (născută în anul 1984) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii mileniale neerlandeze contemporane. Cu un stil incisiv, dar adesea lejer, Alma scrie despre memorie, feminism, viol și abuz sexual. În Nu vreau să fiu un câine, face din suferința din dragoste o explorare absurdă, într-un scenariu de tip Lanthimos. Aceasta este prima carte scrisă de Alma Mathijsen apărută în limba română, tradusă din neerlandeză de către Alexa Stoicescu (apărută în anul 2024 în colecția pe care o coordonează).

ヽ(°〇°)ﾉ UN ROMAN DE O CIUDĂȚENIE CARE FUNCȚIONEAZĂ PERFECTヽ(°〇°)ﾉ

Pe Alma Mathijsen am avut ocazia să o întâlnesc la FILIT, ediția 2025, și mi-a plăcut tare mult cum a vorbit. Așadar, m-a convins să îi cumpăr și cartea – pe care, de altfel, oricum aș fi cumpărat-o, dată fiind obsesia mea de a avea cât mai multe cărți cu autograf. Totuși, dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult întâlnirea cu dumneaei, probabil n-aș fi ajuns să citesc cartea atât de rapid. Și n-aș fi ajuns să descopăr un roman care se așază într-o zonă literară rară, într-o zonă aparte în care absurdul capătă gravitate & greutate existențiale, iar fantezia funcționează drept instrument de disecție a unei emoții profund recognoscibile: devastarea provocată de iubirea pierdută. Textul propune un experiment ficțional care aș spune că este cel puțin îndrăzneț, construit pe o premisă aparent stranie – o tânără decide practic să se transforme în câine pentru a putea rămâne aproape de bărbatul care tocmai a părăsit-o. Însă, paradoxal, tocmai această alegere radicală conferă o autenticitate emoțională aparte lecturii de față. 

„Noaptea, muștele fâlfâie în jurul meu la fel ca ziua. Nu o omor pe niciuna. Nu trebuie să respingi ce vine spre tine, ci să primești cu brațele deschise.”

Autoarea imaginează un univers în care imposibilul devine o consecință logică, absolut firească, a unei suferințe insuportabile până la epuizarea ființei. Despărțirea capătă anvergura unei rupturi ontologice: protagonista este o ființă copleșită de surplusul propriei iubiri, de faptul că nu mai are încotro s-o îndrepte, de energia afectivă care, practic, nu mai are destinație. Evident, transformarea nu reprezintă atât o dorință literală de a deveni animal, cât mai degrabă tentativa disperată de a găsi o formă viabilă pentru o devoțiune care nu mai are unde – și cum altfel – să se reverse. Câinele? Un simbol polisemantic – corp domestic, emblema fidelității absolute și, totodată, figura culturală a „umilirii proprii” în numele iubirii, care evocă tradiții artistice ce merg de la lirismul cântecelor de despărțire până la imaginarul rockului rebel. Narațiunea, scrisă la persoana I și în timpul prezent, reușește să te convingă să iei parte la toată această situație dureroasă a autoarei – ești plasat chiar în miezul deciziei, acolo unde luciditatea este devorată de durere, așadar nu asiști la rememorarea temperată de distanța timpului față de momentul cheie (despărțirea, în cazul de față). Transformarea este ireversibilă, iar faptul că personajul nu ia în calcul posibilitatea vindecării prin alte modalități sugerează o oarecare componentă patologică a acestuia.

„Suferința din dragoste e terenul nimănui. Nu există reguli, obiceiuri sau ritualuri ca în cazul morții. Nu există nimic care să-mi gestioneze suferința și tocmai după asta să tânjesc. Pot să arunc la gunoi rochia din satin albastru sau să-ți ard scrisorile de dragoste, doar că nu le-ai scris niciodată, iar să printez mail-urile ca să le țin apoi deasupra unui chibrit e cam mare bătaie de cap. Aș putea să fac o listă cu toate motivele din care ne-am certat și să mă uit la ea când sunt tristă, dar tristețea e constantă, aș citi încontinuu. Poate ar trebui să merg în toate locurile în care am fost vreodată împreună, ca să-mi iau la revedere. Prefer ceva ce există deja, ceva ce funcționează.”

Rămâne o întrebare – această absență a altei perspective constituie o limită narativă (impusă sau nu de autoare?!) sau, dimpotrivă, expresia cea mai fidelă a disperării, și anume întocmai imposibilitatea de a imagina viitorul fiind cel mai limpede semn al suferinței profunde?! Limbajul limpede, lipsit de cosmetizare artificială, aproape auster aș spune, oscilează între registrul elevat & reflex și banalitatea (deliberată) a situațiilor (și în special a obiectelor, am observat) zilnic: ambalaje de dulciuri, sucuri pentru copii sau alte detalii prozaice sunt surprinse în imagini lirice (există așa ceva?!) ample. Această juxtapunere dă textului un aer dominat de gravitate afectivă și sugerează faptul că tragedia sentimentală (sau de orice altă natură, în esență) continuă să coexiste inevitabil cu banalitatea (și firescul) vieții moderne. Integrarea mediilor sociale în poveste se remarcă prin naturalețe, pentru că rețelele digitale devin extensii organice ale relațiilor intime, locul unde „iubirea” continuă să persiste sub forma urmăririlor obsesive, mesajelor fără răspuns sau a prezențelor virtuale imposibil de evitat. Astfel, romanul surprinde cu finețe anatomia iubirii în epoca hiperconectivității, unde parcă despărțirea devine un fel de transformare a partenerului într-o fantomă permanent (in)accesibilă. 

„(...) Nu-mi dau seama cum funcționează lucrurile. Viitorul ascunde mereu indicii despre sine în prezent.”

În ciuda dimensiunilor reduse, cartea are o puternică componentă reflexivă. Alma Mathijsen reușește să trateze destul de bine teme destul de sensibile. Și chiar dacă au un caracter relativ fragmentar, întocmai acest lucru parcă reușește să te incite să continui singur să meditezi asupra lor. Există și momente în care limpezimea excesivă a intențiilor personajelor diminuează din mister, pentru că există un oarecare mister la mijloc: motivațiile rămân adesea transparente, și parcă mi-ar fi plăcut să existe mai mult mister la mijloc. Totuși, mi-a plăcut mult partea de final în care limbajul începe practic să se destrame odată cu destrămarea identității protagonistei, iar granița dintre uman și animal devine instabilă și neliniștitoare. All in one, chiar este o carte care m-a surprins plăcut, pentru că explorează destul de serios o ipoteză cum altfel decât absurdă, refuzând să pice în ironie: ce s-ar întâmpla dacă am putea face ceva pentru a scăpa definitiv de suferința iubirii? Lectura cărții acesteia îți provoacă o fertilă neliniște, pentru că, după ce ai terminat-o, rămân multe întrebări pe care să ți le pui. Iar faptul că textul refuză să fie epuizat într-o interpretare unică, universal valabilă, constituie, poate, cea mai sigură dovadă a forței sale literare! Recomand, recomand!

Războinicii iernii, de Olivier Norek - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2025

Traducere: Mihaela Racolța

Olivier Norek s-a născut la Toulouse în 1975. A fost lucrător umanitar în Guyana și în fosta Iugoslavie. A fost polițist timp de 18 ani, ajungând la gradul de căpitan în poliția judiciară din districtul Seine-Saint-Denis. Romanele sale de suspans au devenit bestsellere în Franța și a fost răsplătit cu mai multe premii literare. Războinicii iernii, în traducerea Mihaelei Racolța, este prima carte scrisă de autor apărută în limba română.

❄️❄️POVESTEA LEGENDARULUI LUNETIST FINLANDEZ SIMO HÄYHÄ❄️❄️

„O țară minusculă învecinată cu un colos. O încleștare acerbă. În miezul uneia dintre cele mai crunte ierni, în mijlocul celui mai sângeros conflict din istoria sa, un popor se pregătește să-și înfrunte inamicul. Pe schiuri, înarmați cu cocteiluri Molotov și folosind tactici de gherilă (motti), soldații așteaptă ceea ce avea să se numească Talvisota – Războiul de Iarnă. Printre ei se naște o legendă. Legenda lui Simo Häyhä, supranumit Moartea Albă.”

„A doua zi, în zori, în timp ce cuvintele alese «prietenie inviolabilă» încă mai răsunau, una dintre cele mai mari puteri militare ale lumii a atacat una dintre cele mai mici națiuni de pe planetă.”

Războinicii iernii s-ar putea să fie una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit în ultima perioadă. Recunosc, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, ba chiar să mă emoționeze până la lacrimi. Mi-a plăcut enorm și am parcurs-o pe nerăsuflate, fiindcă am vrut neapărat să văd încotro se îndreaptă toate și, mai ales, dacă protagonistul va fi scăpat teafăr din oroarea războiului. Pentru că, de fapt, avem în față o carte cu & despre război, Războiul de Iarnă (Războiul Sovieto-Finlandez), care a avut loc între anii 1939–1940. Două prologuri așază temelia tragediei cu o luciditate aproape administrativă: mai întâi consecința – câmpurile înghețate în care trupurile celor căzuți devin parte din peisajul sumbru, ca și cum istoria ar începe prin a depune un fel de raport final, iar apoi mecanismul cauzal – acumularea de decizii politice, minciuni, corupție și calcule strategice care au împins o țară tânără și neutră către inevitabil, către război. Așa cum am zis, romanul se înscrie în realitatea dramatică a Războiului de Iarnă, conflict scurt ca durată și disproporționat în forțe, declanșat la 30 noiembrie 1939 prin invazia Finlandei de către Uniunea Sovietică. Autorul reușește să redea cu minuțiozitate detaliile acestui război, inclusiv la nivel administrativ și logistic, dar ceea ce te apasă este, de fapt, realitatea câmpului de luptă...

„– Ce-ai fi vrut, să mă plâng? Să-i spun Kremlinului că ne e frig și ne e foame? Să subliniez subtil că am ajuns aici nepregătiți? Nu, mulțumesc. În schimb, am cerut portrete cu Stalin. Fiecare unitate trebuie să aibă unul, din respect pentru Conducătorul suprem, iar noi nu avem destule.

– O astfel de solicitare va da bine în dosarul tău. Dar pe teren...

– Mi-e mai teamă de Cel pentru care luptăm, decât de cei împotriva cărora luptăm. Și la fel ar trebui să-ți fie și ție.”

Olivier Norek reconstruiește atmosfera Europei sfâșiate între pacte diplomatice fragile & paranoia cum altfel decât totalitară. Finlanda apare drept un stat recent consolidat, fragil prin demografie și resurse, dar decis să își păstreze suveranitatea. Autorul insistă asupra modului în care războaiele moderne parcă iau naștere din dosare și comunicate oficiale, ceea ce deseori este cât se poate de adevărat. Incidentul „fabricat” de sovietici – un pretext menit să legitimeze agresiunea asupra Finlandei – este descris, bineînțeles, de către autor. Din acest punct, mi-am dat seama că romanul de față va fi căpătat valoarea unui veritabil document istoric literar. Autorul examinează anatomia acestui război: evacuările din Helsinki, statele de frontieră parcă suspendate între negare și presimțire, camerele de comandă unde hărțile parcă încearcă zadarnic să negocieze cu realitatea geografică a acestei țări. Trenurile încărcate cu civili pleacă spre necunoscut, copiii sunt separați de familii, iar discursurile oficialilor încearcă să domesticească inevitabilul... În paralel, avem Moscova, care în sine pare a fi definită de o ficțiune politică, să zic așa: Molotov și aparatul propagandistic încearcă să înainteze justificări suficient de solide, de-a dreptul bolnave, pentru a rezista examinării publice. Oare primul câmp de luptă al războiului este adevărul, mai degrabă decât a fi frontiera?

„Simo trăise cu impresia că avusese o zi grea. Atunci înțelesese că, în război cel mai rău nu e să mori, pentru că în război frica de moarte nu e niciodată mai mare decât frica de a-i vedea murind pe cei dragi.”

Romanul este inspirat din realitate, iar în arhitectura ficțiunii sunt integrate personaje reale. În centru îl avem pe legendarul lunetist finlandez Simo Häyhä, supranumit „Moartea Albă”, căruia îi sunt creditate peste cinci sute de victime confirmate – așadar, probabil cel mai bun lunetist din istoria lumii. Totuși, autorul nu pică în capcana de a-l transforma într-un erou mitologic: Häyhä rămâne un om al pădurilor, un om tăcut, aproape anonim, definit mai degrabă prin disciplină & răbdare, decât prin ceva spectaculos, wow. În jurul lui gravitează camarazii, prietenii și superiorii surprinși în fragilitatea lor cotidiană: oameni care glumesc pentru a supraviețui, dar nu râd cu toți dinții, care dau nume armelor lor ca unor animale domestice, care descoperă faptul că moartea înseamnă ceva de-o singură clipă. Autorul urmărește deopotrivă liderii militari și soldații ambelor tabere, iar perspectiva aceasta a reușit să creeze un context istoric mult mai solid, fiindcă ne sunt prezentate ambele părți. Armata Roșie apare imensă, parcă are ceva mecanic în ea, dar este profund dezorientată pe teritoriul finlandez deloc primitor. De asemenea, vedem și cât de bolnavă era ideologia lor – ofițerii promovați după epurările staliniste compensează lipsa experienței cu rigiditatea ideologică, într-o psihoză de-a dreptul bizară, iar comisarii politici practic veghează asupra „ortodoxiei doctrinare” cu o cruzime care, în cele din urmă, ajunge să își devoreze propriile trupe.

„La Palatul sporturilor din Paris, ca și în alte locuri, Războiul de Iarnă se afla în centrul discuțiilor și stârnea numeroase declarații pline de patos. Însă, dincolo de o compasiune generală politicoasă, de vorbe frumoase, de poezii, de câteva lovituri în carotidă și de niște schiuri vechi, în ajunul unei ofensive rusești fără precedent, Finlanda continua să lupte singură, izolată și abandonată.”

În contrast, finlandezii câștigă timp și spațiu pentru că ei își cunosc pădurile și terenul, dar mai mult decât atât sunt răbdători și parcă reușesc să se alieze cu iarna însăși. Frigul este un inamic permanent al Armatei Roșii – poate cel mai constant inamic. O altă reușită a autorului este faptul că refuză „să cosmetizeze” războiul. Proza sa insistă asupra materiei: greutate armelor, distanțele imposibile străbătute prin zăpadă, foamea, mecanismele care cedează, bocancii care se rup, armele care îngheață, oamenii care mor digerați. Scenele se repetă cu variații apăsătoare: patrule nocturne, bombardamente, atacuri eșuate, atacuri reușite, tranșee invadate de zăpadă. Războiul devine „rutină”, una contabilizată în rafalele artileriilor. Orele sunt măsurate în obuze, iar speranța practic se reduce la statistica supraviețuirii, pentru că moartea este ceva ce pândește la orice colț, după orice copac. Medicii operează într-un flux continuu de amputări și necesitatea de a lua decizii deseori imposibile, într-un spațiu aseptic în care, de fapt, trierea răniților înseamnă alegerea celui care va muri mai târziu. Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă sunt enorm de multe de zis. Mi-a plăcut enorm cartea; m-a impresionat prin rigoarea documentară și pedagogică pe care o are, prin eleganța scriiturii, dacă pot să spun așa. Acest episod relativ puțin cunoscut din cel de-Al Doilea Război Mondial a fost transformat într-o experiență intelectuală și emoțională de profundă intensitate. Un roman care, parcă, îți obligă memoria să rămână lucidă, un roman pe care nu trebuie să-l uiți... Chiar îl recomand cu mare încredere!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Olivier Norek, Războinicii iernii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Gri după întuneric, de Noelle W. Ihli - Recenzie (Crime Club)

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2026

Traducere: Laura Ciobanu

Noelle W. Ihli locuiește în Idaho cu soțul ei, fiii lor și două pisici. Când nu lucrează la următorul thriller, se uită la documentare despre crime reale (care o înfricoșează foarte mult) sau se plimbă pe traseele montane (cu sprayul ei cu piper de încredere). Este autoarea bestsellerelor Întreabă de Andrea (apărută la editura Storia Books în 2025, tradusă de către Laura Ciobanu), Gray After Dark și Such Quiet Girls.

⋆.˚ ☾⭒.˚ O SĂLBĂTICIE NECRUȚĂTOARE. UN ATAC ÎNGROZITOR. O EVADARE DISPERATĂ. ⋆.˚ ☾⭒.˚

„Când un accident tragic distruge visul lui Miley de a câștiga aurul olimpic, ea își ia o slujbă de vară la rezervația naturală Frank Church, locul perfect pentru antrenament și recuperare. Nu o sperie poveștile locale despre o membră a personalului care a murit cu câțiva ani în urmă. Dar ar trebui. Planurile lui Miley iau o întorsătură terifiantă când este răpită în timpul unei alergări de dimineață. Ținută captivă într-o cabană din inima pădurii, va trebui să-și folosească ingeniozitatea, condiția fizică de atletă și curajul pentru a supraviețui. Dar, pe măsură ce coșmarul de la cabană devine tot mai înfricoșător, Miley este forțată să formeze o alianță neașteptată și să încerce o evadare riscantă. Inspirat dintr-un caz real, romanul Gri după întuneric îi poartă pe cititori într-o cursă periculoasă prin sălbăticie, oferindu-le atât o lecție terifiantă despre cruzime, obsesie, voință și curaj, cât și un final captivant și emoționant.”

„– (...) A dispărut, a adăugat ea crispată. Cadavrul nu i-a fost găsit niciodată.”

Nu este primul roman scris de Noelle W. Ihli pe care îl citesc – am mai citit și Întreabă de Andrea, care chiar mi-a plăcut. Prin urmare, am să zic că am avut așteptări și de la această carte. În schimb, se pare că lucrurile au cam... scârțâit, să zic așa. Am început cartea cu destul de multă curiozitate, fiindcă chiar mi-a plăcut descrierea, dar la fel de rapid mi-am dat seama că o voi fi citit mai mult dintr-o încăpățânare de-ale mele de a termina toate cărțile pe care le încep, și nu ca urmare a plăcerii lecturii. Mi s-a părut destul de lungită, cu muuulte detalii inutile care n-ar face interesul cititorului și nici n-ar conta prea mult pentru ce se întâmplă în carte, iar toate acestea au ajuns să știrbească din tensiune și ritm. Păcat, pentru că premisa a fost chiar bună – cartea pornește inspirată dintr-un caz real, răpirea biatlonistei olimpice Kari Swenson în 1984. Faptul că există un nucleu solid de adevăr în spatele ficțiunii reușește, bineînțeles, să dea cărții o greutate aparte și ridică mult miza emoțională, încă de la primele pagini. Însă, din păcate, mi s-a părut că execuția nu prea i-a reușit autoarei – cel puțin, pentru gusturile mele.

„Aveam de gând să o găsesc.

Nu-mi pasă cât o să mă coste. Aveam de gând să o găsesc.”

Romanul urmărește povestea lui Miley, o sportivă de elită cu propriile-i vulnerabilități și conflicte, răpită în sălbăticia din Idaho de doi bărbați care trăiesc izolați și care ajung să își justifice violența printr-o logică patriarhală și profund distorsionată. Ce mi-a plăcut, dacă pot să spun că „mi-a plăcut”, este faptul că autoarea a ales să livreze aceste forme de „brutalitate” – violență, misoginie, cruzime, dinamica de tip „captiv–călău” – fără ocolișuri, ci strict și la obiect, relatate direct, uneori apăsător de direct. N-aș zice că lectura devine dificilă din cauza conținutului, pentru că are trigger warnings la început – și, pe bune, acestea chiar sunt justificate. Un punct forte al cărții ar fi modul în care autoarea chiar a reușit să creeze antagoniști destul de credibili și n-a ales, poate, partea cea mai ușoară, adică aceea ce a-i transforma în adevărați monștri și psihopați. Răpitorii sunt oameni... înfricoșător de plauzibili, genul de personaje care te neliniștesc întocmai pentru că... este foarte posibil să fie „reale”, să își găsească potențial corespondenți în lumea reală. Furie, revoltă, neputință – cartea chiar îți provoacă în mod constant astfel de reacții, multe alimentate chiar de răpitori.

„O să am răbdare și o să le câștig încrederea. O să-i fac să creadă că mintea și trupul meu au fost învinse. Pe bune, de data aceasta (...).

Și când voi avea în cele din urmă o șansă, una reală, voi profita de ea.”

În contrapondere, reziliența lui Miley este destul de fain conturată și admirabilă – protagonista care chiar îți dorești să iasă cu bine din tot ce i se întâmplă, de care te atașezi emoțional. Și, totuși, parcă chiar aici apare și „paradoxul” cărții: deși materialul de bază este intens și ideea este fooooarte ofertantă, tensiunea... cam scârțâie... cam nu crește așa cum te-ai aștepta (sau ți-ai dori). Narațiunea alternează perspectivele și include (prea) multe detalii, explicații, momente de introspecție care, în loc să mai amplifice suspansul (pentru mine, într-un thriller contează enorm suspansul), parcă îl temperează prea mult, uneori până la dispariție. Există pasaje unde ritmul se diluează, iar senzația aceea de tensiune se estompează poate chiar atunci când ar fi trebuit să fie mai apăsătoare. Aș zice, în schimb, că este o lectură care merge destul de repede, iar aici capitolele relativ scurte ajută mult. Dar n-am avut dorința aia de a da pagină după pagină după pagină, ci am fost mai mult mânat de dorința de a ajunge la sfârșit, pentru a o lăsa deoparte. Aș fi vrut să am parte de mai multe twist-uri, de surprize... Dar n-a fost să fie!

„Voci.

Trosnet de crengi.

Am încremenit cu mintea lucrând la turație maximă, neștiind dacă să strig sau să mă ascund.

Mai multe persoane se îndreptau spre noi.”

Pentru o carte care se recomandă a fi thriller, i-a cam lipsit elementul de imprevizibil. Am anticipat multe lucruri și modul în care aceste au evoluat, iar cititorul familiarizat cu genul, în consecință, s-ar putea să nu fie prea des luat prin surprindere. O altă parte care pot zice că mi-a atras atenția și care a reușit să facă lectura puțin mai autentică a fost documentarea din jurul biatlonului olimpic– o notă „educativă”, să zic așa, interesantă. De asemenea, faptul că autoarea discută în postfață cazul real și ne dă informații (oricum, bineînțeles că am căutat și altele) este un alt plus. Per ansamblu, a fost o lectură destul de OK – baza reală, miza mare, personaje antagonice bine construite și o protagonistă la fel de bine construită. Însă, cred că ar fi putut merge mai departe cu suspansul, cu surprizele, și ar fi putut miza mai puțin pe supradozarea detaliilor. E o carte intensă, uneori captivantă, alteori apăsător de descriptivă, care reușește pe alocuri să te emoționeze, dar parcă i-a lipsit ceva. Aș putea-o aprecia în special pentru ambiția autoarei și pentru documentarea făcută, chiar dacă experiența propriu-zisă, cea de citire, rămâne nu una neapărat memorabilă, pe care aș recomanda-o altcuiva (mai ales dacă este cititor înrăit de thrillere). All in one, trei steluțe sunt îndeajuns!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Noelle W. Ihli, Gri după întuneric, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Noelle W. Ihli, apărute și pe blog: 

| Întreabă de Andrea | 

Alertă de furtună, de Kristina Ohlsson (Strindberg, #1) - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection – Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 2025

Anul apariției: 552

Traducere: Cristina Ekholm

Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună, a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award.

🌧️O ATMOSFERĂ INTERESANTĂ, DAR PREA MULTE DETALII INUTILE 🌧️

„August Strindberg a lăsat în urmă o carieră de succes în finanțe pentru a-și realiza visul de a deschide un magazin de antichități. În sfârșit, se va putea dedica pasiunii sale, într-un loc pe care și-a dorit să-l revadă. Ajunge în Hovenäset, în Bohuslän, în aceeași noapte furtunoasă în care îndrăgita profesoară Agnes dispare fără urmă. Poliția, condusă de empatica și hotărâta Maria Martinsson, o caută zi și noapte, dar speranța că aceasta va fi găsită în viață se diminuează cu fiecare oră. Ce s-a întâmplat cu Agnes? Și de ce are August Strindberg sentimentul neplăcut că el deține o parte din soluția misterului?”

„(...) Și, încet, fără ca nimeni să poată explica de ce, îngrijorarea s-a răspândit.

Ceva îngrozitor avea să se întâmple.

Și nimeni nu putea decât să aștepte.”

Aș începe această recenzie prin a spune că Alertă de furtună este un roman polițist & mystery tipic nordic, și încep să cred că eu nu prea mă-nțeleg cu romanele polițiste & mystery tipic nordice. Dar, în fine, e o chestie de gusturi propriii. Avem un cadru rural suedez destul de interesant – recunosc, asta chiar mi-a plăcut – și o poveste care pornește de la dispariția (cel puțin la început) misterioasă a lui Agnes, o profesoară destul de apreciată într-o comunitate restrânsă, aparent liniștită. Evident, evenimentul tulbură echilibrul și armonia satului. În paralel, îl avem pe August, proaspăt mutat din Stockholm, care privește mai degrabă din umbră tot ce se întâmplă în jurul său, și pe Maria, polițista responsabilă de ancheta în curs, și ea prinsă într-o viață personală destul de complicată și apăsătoare. Așadar, ce-avem până aici? Multe ingrediente clasice ale genului – comunitatea redusă, misterul care ia forma unei dispariții (nu știm dacă e crimă, nu știm dacă Agnes a fugit), trecutul care urmează să iasă la iveală, fisurile, cioburile. All in one, nimic ieșit din comun, nimic care n-ar depăși ceva despre care s-a scris, deja, de sute și sute și sute de ori. În astfel de cazuri, interesul meu îl reprezintă în special modul în care se construiește totul și, de asemenea, chiar stilul de scriere al autoarei – ambele, în acest caz, mi s-au părut destul de banale și nu au reușit să-mi mulțumească avida poftă de a thrillere.

„– Incertitudinea este cea mai groaznică, a spus Esmeralda. Că nu știm dacă a fost o crimă sau dacă a avut loc un accident.”

Construcția este extreeeeem de lentă – my God, 552 de pagini, dar ce ai de spus în așa de multe pagini?! –, iar mare parte din carte se concentrează pe acumulări & prezentări succesive de detalii care nu au absolut nicio relevanță, episoade secundare și personaje care nu contribuie decisiv la evoluția intrigii. Practic, în loc ca tensiunea să fie consolidată, să crească și să ajungă la un punct frumos de maximă încordare, aceste „digresiuni” ajung adesea să o dilueze, să fragmenteze atmosfera și să amâne EXCESIV momentele cu adevărat relevante pentru ce tot ce s-a întâmplat cu Agnes. Abia în ultima (ultima!!!) parte a romanului lucrurile par să capete o coerență, se leagă, iar ancheta capătă un ritm ceva mai alert – dar, într-un fel, deja simți că e prea târziu, doamna Kristina Ohlsson! Tot vedem cum încetul cu încetul se ajunge în punctul în care aflăm ce s-a întâmplat cu Agnes, avem și partea de „jurnal”, dacă o pot numi așa, din care începem să ne dăm seama de anumite lucruri. Însă, sincer, tot ce-a fost bun la cartea aceasta a fost faptul că mai toate capitolele sunt relativ scurte și, cum-necum, ajungi să o citești destul de rapid, chiar dacă are 552 de pagini. 

„Mergea mai repede. Voia ca timpul să treacă mai repede, voia să știe cum se va termina totul.

Dacă secretul (...) avea să fie dezvăluit.”

Personajele, deși numeroase, numai memorabile n-au fost. August este un protagonist (prea) discret, aproape (prea) retras, iar rolul său în poveste uneori mi s-a părut neclar, nenatural & chinuit, ca și cum mai degrabă ar fi acolo... ca să fie?! Maria, în schimb, reușește să-ți ridice mai multe semne de întrebare – de exemplu, portretul ei profesional (o femeie puternică, o femeie care este nevoită să conducă o investigație destul de dificilă și complexă, cel puțin teoretic) pare să contrasteze prea puternic cu pasivitatea cu care își tratează viața personală, mai ales în relația cu solul ei. Evident, am găsit această disonanță, fără îndoială, a fi una intenționată, dar modul în care este dezvoltată devine repetitiv, lipsit de nuanțe, de evoluție. Atmosfera, pe de altă parte, mi s-a părut punctul forte al romanului – cu toate că n-am reușit să înțeleg care-i treaba, doamna Ohlsson, cu furtuna & alerta. Avem o Suedie provincială, rece, apăsătoare, în care tensiunea există și arde la foc mic. Totuși, chiar și aici, impresia generală a fost că autoarea a insistat pe construcția decorului, a scenei, și parcă prea puțin pe dinamizarea poveștii (există termenul acesta, de dinamizare?), iar eu, unul, aș fi vrut să exceleze mai mult & mai bine la acest capitol.

„Ochi pentru ochi.”

Relațiile dintre personaje, deși încărcate de conflicte și secrete, sunt adesea parcă prea previzibile, iar unele figuri secundare par mai degrabă schițe, decât personaje cu adevărat... relevante. Intriga polițistă, per se, a fost OK construită, logică și coerentă, dar deloc surprinzătoare (iar eu chiar caut elementul acela de w-o-w atunci când citesc un thriller). Poți intui destul de devreme direcția în care se îndreaptă lucrurile, iar senzația de mister este menținută mai mult prin amânare, decât prin răsturnări de situație cu adevărat puternice, de anvergură. Romanul seamănă, în multe privințe, cu un prim episod dintr-un serial cu buget redus: accentul pare să cadă pe prezentarea personajelor și a „scenei” pe care acestea se vor desfășura mai degrabă decât a cădea pe cazul investigat. Repet, capitolele sunt relativ scurte și asta a fost un plus, pentru că am citit cartea destul de rapid și nu m-a solicitat în vreun fel. Însă, oarecum, parcă aveam așteptări mai mari, și-aici voi fi superficial și voi spune că acest lucru se datorează copertei, care îmi place foarte mult. Însă, s-a dovedit a fi o lectură care n-a reușit să mă impresioneze, dar probabil în acest punct cântăresc foarte mult lecturile thriller foarte bune pe care le-am avut de-a lungul timpului. Alertă de furtună rămâne un roman OK – nici prea bun, dar nici chiar cel mai banal pe care l-am citit vreodată –, pe care l-aș recomanda în special iubitorilor de cărți polițiste tipice.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Alertă de furtună (Strindberg, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!