Dispariția lui Richard Taylor, de Arnaud Cathrine - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Traducere: Cristina Patricia Gheorghe

Anul apariției: 2010

„Trebuie să admitem că inimile cele mai deznădăjduite sunt și cele care bat cel mai mult timp.”

Arnaud Cathrine s-a născut în 1973, la Nièvre și a studiat filologia și limba engleză la Paris. Lecturile din Camus și din Faulkner, alături de pasiunea pentru muzică, l-au făcut să-și descopere dorința de a scrie. Și-a publicat primul roman în 1998, acesta fiind urmat de-a lungul anilor de încă nouăsprezece cărți. Pe lângă literatură, Cathrine a explorat și domenii precum muzica și cinematografia, scriind versuri pentru iesele lui Florent Marchet sau Joseph d'Anvers și scenarii după romanele sale. De asemenea, este consilier literar pentru două festivaluri: Les Correspondances de Manosque și Paris en toutes lettres. Încadrat în noua generație de scriitori francezi, arnaud Cathrine preferă să vorbească despre cărțile ce împărtășesc aceeași voce și dorința de a spune adevărul. Romanele sale denunță tabuurile lumii moderne, crizele și nefericirea unor vieți neîmplinite.

„(...) cred că nu-ți poți suporta nora dacă nu îți suporți fiul și, într-o oarecare măsură, nu-l mai suportam pe Richard, ce vreau să spun e că exista ceva între noi ce nu mai puteam suporta și care se declanșase de multă vreme deja. Era așa greu să-mi spună că mă iubește? Așa greu? Dovezile de iubire, totuși... Dar dovezile de iubire expiră! Mamele nu trebuie luate drept fraiere, infimele semnale sub formă de cadouri aniversare cu care mă mulțumeam pe moment ca să nu urlu precum o lupoaică trădată, desigur, mă mulțumeam cu ele pe moment, vedeam în ele dovezile mele de iubire, dar dovezi atât de patetice expiră, treizeci de ani e un termen de expirare legitim, zic eu, dovezile de iubire expiră și rămâne o gură căscată în locul lor, speranțe sfărâmate, așteptarea asta iluzorie, într-un cuvânt, iubirea.”

Pe 16 mai 1998 Richard Taylor dispare fără urmă şi fără un motiv aparent. Romanul tânărului scriitor francez Arnaud Cathrine se va concentra pe elucidarea motivelor acestei dispariţii misterioase: fugă din cotidianul înnăbuşitor, gest de nebunie sau escapadă amoroasă? Sau poate nimic din toate acestea? Mărturiile succesive ale femeilor din viaţa lui Richard sau ale celor pe care acesta le întâlneşte în anii ce au urmat dispariţiei alcătuiesc un joc de umbre şi lumini, crâmpeie ale unei existenţe ce pare a se fi şters cu totul. Dispariţia lui Richard Taylor este o investigaţie asupra umbrei omniprezente a unui absent. Având ca punct de plecare criza identităţii, atât de specifică epocii noastre, romanul devine un text polifonic, a cărui textură paradoxală se scrie la feminin plural: soţia, mama, amanta fără viitor, vecina de palier, prietena transsexuală, colega de birou. Toate acestea schiţează printr-un joc al perspectivelor un portret nu atât contradictoriu, cât pur şi simplu altul de fiecare dată.

„(...) am crezut întotdeauan că nu poți înțelege viața decât în clipa morții și am crezut că urma să mor azi-dimineață când am zărit-o, credeam în ea, speranța și dorința îmi sunt tenace.”

Ador, pur și simplu, genul acesta de literatură - ca să mă fac mai înțeles, acest gen care este hazardat, care îmi dă de gândit, care mă frustrează, care nu-mi oferă totul pe tavă, cum s-ar spune, care lasă loc de maxime interpretări, cu un discurs lacunos, aproape de o inadecvare rațională, cronologică, spațială. Eu așa am simțit cartea lui Arnaud Cathrine, și am văzut, cel puțin pe Goodreads, că nu-i așa apreciată. Habar n-am de ce, pentru că mie mi s-a părut extraordinară, vocală, multilaterală, și-am să vă spun și de ce. Am terminat cartea în câteva ore, pentru că n-am mai putut s-o las din mână și am vrut, neapărat, să aflu ce Dumnezeu s-a întâmplat cu acest Richard Taylor (nu știu de ce, inițial, m-am găsit la filozoful american, dar n-au nicio treabă - vreau să cred - cei doi). Și, bineînțeles, n-am aflat nimic concret, de fapt, n-am aflat nimic concret privitor la motivele dispariției sale. Normal, pentru că, în capul meu, s-a declanșat ceva care m-a făcut să-mi spun well, there is something more to do with this. Și, tocmai de asta, pe mine unul m-a frustrat (în sensul bun, dacă există unul) acestă carte, și mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult finalul deschis, neașteptat, brusc, care parcă reiterează, încă o dată, cât de lipsit de statornicie este sufletul uman.

„(...) El, Richard, nu mi-a dat niciun motiv să-mi fac iluzii; iată-mă totuși înlănțuită în acest loc de lume unde mi s-a spus că nu pot crește copaci, străduindu-mă să străpung cu rădăcinile mele tinere un pământ arid care nu mă va hrăni niciodată, îndârjită, căutând apa acolo unde nu e altceva decât deșert.”

Deci, așa, luăm un Richard Taylor, un personaj, aș zice, chiar tragic, un ratat a cărui condiție socială și familială a fost dictată, parcă, de dorințele părinților, și-l facem să dispară. Unde? Aflăm, într-o oarecare măsură, datorită spuselor celor apropiați lui - soția, mama, o colegă de birou, o vecină bizară și alte personaje destul de abstracte (atât prin discurs, cât și prin existență, chiar). Nimic concret și adecvat, care ar putea fi urmărit firesc, cronologic. Totuși, la un moment dat, parcă începe să se lege ceva, parcă-parcă urmează să iasă la lumină, încetul cu încetul, misterul din jurul dragului de Richard. Departe de a fi o dispariție pe bune, cartea ne vorbește despre eșuare, în măsura în care ar putea fi înțeleasă și ca o pledoarie pentru libertatea ființei subjugate, care mereu a făcut compromisuri, până a ajuns chiar să-și piardă propria identitate, până a ajuns chiar să se piardă pe sine. Richard nu mai este modelul pe care l-au vrut părinții săi, ci a prins aripi, a plecat, s-a dus, s-a renăscut pe sine, departe de tot ce-l lega de viața pe care n-a putut să o accepte, departe de trecutul care-l închisese într-o colivie mult prea strâmtă, care-l asfixia. Nimic mai mult - deși ar părea lipsit de valori, lipsit de etică, alegerea sa este una care ar putea fi justificată - omul care dorește să se rupă de viața pe care n-a putut s-o accepte și care, în sfârșit, este viața pe care n-a vrut-o, poate, niciodată. 

„Știu că ne îndreptăm spre eșec, dar niciodată nu m-am simțit atât de vie.”

Cred că cel mai mult, de fapt, mi-au plăcut vocile personajelor. Este o carte profundă, sensibilă, dar și violentă, incisivă. Cu o scriitură metaforică, lirică, Arnaud Cathrine ne vorbește despre viață, despre durere, violență, revoltă, lipsa acceptării, despre sex, într-o manieră sinceră și lipsită de tabuuri. Are un limbaj efervescent, complex, și nu puține au fost pasajele pe care le-am însemnat și asupra cărora am simțit nevoia să revin după ce am terminat cartea. Dispariția lui Richard Taylor este o carte despre criza identității, despre neacceptare - și ce-i mai rămâne, astfel, omului care deja a pierdut totul, omului care deja nu mai are nimic, decât să se îndepărteze de parazitismul în care trăiește, decât să se rupă din lumea din granit rece în care trăiește? Deși lasă în urmă o soție cu un copil abia născut, o mamă bolnavă, o carieră, acesta fuge în propria sa lume, în tabernaculul necunoscut al unei noi vieți în care, încetul cu încetul, dar deja degradat, deja pierdut, se afundă și mai tare, și-n al cărei întuneric cu greu are să supraviețuiască. Este o carte, aș spune, chiar dureroasă, deși efervescentă în ceea ce privește jocul de cuvinte și trăiri și emoții. Clar, pentru mine, o carte extrem de bună, deoarece s-a înscris în tiparul acelor cărți pe care mereu le citesc cu sufletul, nu cu ochii.

„(...) Cine ar fi putut să explice motivul pentru care o linie de demarcație ne separa definitiv? De ce suntem att de inegal înzestrați pentru viață?”

Nu știu câți dintre voi ați auzit, măcar, de această carte sau ați citit-o. Eu, unul, chiar v-o recomand cu drag, deși ar trebui să aveți în vedere că eu citesc cărți, cum să le spun, mai obscure. Nu este un roman, nicidecum, este mai mult o carte scrisă din mai multe perspective, cu o inadevare, după cum am spus, logică, într-o măsură care chiar a putea fi enervantă și neplăcută. Eu mă dau în vânt, fazual spus, după astfel de cărți, deoarece-mi stârnesc curiozitatea (dar nu în maniera aceea pe care ți-o stârnește un thriller sau un roman cu detectivi, polițist), ci o curiozitate abisală a psihologiei și a profunzimei umane. Iar eu chiar am regăsit asta în romanul lui Arnaud Cathrine, Dispariția lui Richard Taylor. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru acest roman, îl găsiți AICI, la un preț super de doar 10 lei. Da, încerc să-i promovez pentru că știu cât de multe cărți bune am citit de la ei și cât de frumoase sunt traducerile pe care le au. Nu sunt pios dar, sincer, este una dintre editurile mele preferate atunci când vine vorba de autori de calitate - nu știu, pur și simplu am impresia că traduc cărți care sunt exact pe sufletul meu. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mângâieri străine, de Ian McEwan - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2014

Traducere: Dan Croitoru

Ian McEwan, unul dintre cei mai faimoşi scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Coajă de nucă, Legea copiilor, Operaţiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Ispăşire (National Book Critics Circle Award şi W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (Whitbread Award), Câinii negri, Mângâieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize), Grădina de ciment şi Maşinării ca mine. A scris şi volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (câștigător al Somerset Maugham Award) şi În aşternuturi. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de carte de la Ierusalim.

„- Pe vremea bunicului tău existau și sufragetele. Și nu-nțeleg ce te deranjează. Bărbații încă mai conduc lumea. 

Robert râse îngăduitor. 

- Da, dar o conduc prost. Nu mai au încredere în ei.”

Aflați într-o vacanță într-o posibilă Veneție, Mary și Colin, protagoniștii romanului lui Ian McEwan, Mângâieri străine, devin din ce în ce mai plictisiți unul de celălalt, pierduți pe vechile și întortocheatele străduțe ale orașului. Într-o noapte, îl întâlnesc pe Robert, un străin enigmatic, inexistent, exagerat de amabil. Încetul cu încetul, Mary și Colin devin prizonierii fanteziilor violente și ai obsesiilor acestuia. Romanul a fost ecranizat în anul 1990 de către regizorul Paul Scharder, cu Christoper Walken, Rupert Everett, Natasha Richardson și Helen Mirren în rolurile principale. 

„- Prin îndrăgostită vreau să spun că ai face orice pentru celălalt și... Ezită. Ochii îi străluceau extraordinar de puternic. Și că l-ai lăsa să-ți facă orice.”

Well, nu e prima carte de la Ian McEwan pe care o citesc - am mai citit, în trecut, și Ispășire, semnată tot de autorul britanic, care mi-a plăcut, la acel moment, extrem de mult. Acum, dacă mă uit retrospectiv, nu-mi amintesc mare lucru din acea carte, în schimb îmi amintesc foarte bine cum m-a făcut să mă simt. După această lectură, mi-am pus un semn de întrebare; mai am ceva cărți scrise de McEwan în bibliotecă, dar nu știu când voi ajunge să le citesc deoarece cartea de față mi-a lăsat un gust amar, m-a plictisit, dar în aceeași măsură am fost și extrem de intrigat de ideea autorului, de ceea ce-a reușit să contureze și de tot misterul confuz și abstract și iarăși confuz pe care l-a semănat în jurul personajului enigmatic Robert. Dacă stau și mă gândesc, cred că asta m-a atras cel mai mult și m-a făcut să înaintez în lectură, restul (de la descrierile plictisitoare - totuși, și acestea având rolul lor și anume plasticitatea atmosferei, verosimilul culorii locale, astfel încât să-l introducă pe cititor cât mai bine și profund în atmosfera orașului, până la cuplul banal, deloc ieșit din comun, sui generis format din Mary și Colin, doi oameni pierduți într-o aparentă și banală nefericire conjugală). 

„În timpul zilei, chiar și atunci când subiectele de discuție și toate dorințele lor erau pe moment epuizate, se țineau strâns, înăbușiți uneori de căldura emanată de trupul celuilalt, dar incapabili să se desprindă minute întregi ca și cum le-ar fi fost teamă ca solitudinea, gândurile tainice să nu distrugă ceea ce trăiau.”

Am citit-o rapid, deși m-a plictisit, dat fiind faptul că nu este o carte care să se întindă pe sute de pagini. E mai mult un fel de povestire, nuvelă, habar n-am, deoarece totul se desfășoară într-un areal mic, cu puține întâmplări, iar Ian McEwan pune accentul pe personajele sale, îndeosebi pe relația dintre cei doi, Mary și Colin, care, plecați într-o vacanță, încep să se descopere (și) mai mult unul pe celălalt, cu tot ceea ce înseamnă psihologia fiecăruia, modul de a acționa; cu alte cuvinte, este o carte despre nefericirea mascată în obișnuință, în banalitate, în care pare că însăși orașul devine un suprapersonaj, însăși cafenelele în care merg cei doi ajung să fie dovadă a plictiselii amoroase a celor doi fericiți îndrăgostiți. Apoi, totul devine confuz în momentul în care în viața celor doi, pe neașteptate, intempestiv, apare Robert, un personaj (sau nu?) care manifestă un interes patologic, exacerbat față de cuplul nostru tragic. Acesta își destăinuie viața în fața lor (ce ciudat, că doar abia i-a cunoscut), și recunosc că mi s-au părut chiar interesante povestirile sale și anumite întâmplări chiar mi-au adus zâmbetul pe buze (mai ales scena în care el, care n-avea voie să mănânce ciocolată, este închis, de către surorile sale - drept răzbunare - în biroul tatălui său). Și, mai mult decât atât, se pare că acest Robert are niște fetișuri cam bizare, aș putea spune, și nu doar el, ci și soția sa, Caroline. Cred că acesta, pentru mine, a fost punctul de maximă forță al romanului. Restul - umplutură și plictiseală.

„- Lumea e cea care modelează mințile oamenilor. Iar bărbații sunt cei care au modelat lumea. Așa că mințile femeilor sunt modelate de bărbați. Din fragedă pruncie, lumea pe care o văd e modelată de bărbați. Acum femeile se mint singure și peste tot domnesc confuzia și nefericirea. Ceea ce nu se-ntâmpla pe vremea bunicului meu. Toate obiectele de aici îmi amintesc chestia asta.”

Totuși, are ceva acest autor care mă face să vreau să mai încerc și alte romane scrise de el. După cum am spus, mai am câteva în bibliotecă, întrucât majoritatea (dacă nu toate) fac parte dintr-o colecție apărută la Editura Polirom (Top 10+) care-mi place foarte mult. Cu siguranță am să-ncerc și alte cărți, deoarece, cel puțin în momentul de față, nu mă pot pronunța: dacă Ian McEwan îmi place sau nu. Are ceva aparte, nu știu ce anume, dar doar știu că are. Probabil este vorba de confuzia pe care mi-o creează, de personajele neașteptate pe care le inserează în cărțile sale. Dacă Ispășire mi-a plăcut, la nebunie, prin emoție și context istoric, atunci Mângâieri străine mi-a stârnit interesul prin felul în care a conturat ideea de primitiv, de sălbăticie, de fragilitate, de dorință și chiar erotism patologic. Nu știu cum să numesc toate acestea, dar, repet, a fost ceva, cum să-i zic, ca o plăcere vinovată. 

„(...) descoperirea bruscă (sau fusese oare una treptată?) a faptului că nu mai erau cei mai tineri adulți pe care-i știau, că trupurile le deveniseră mai greoaie, că încetaseră să mai fie acele mecanisme înzestrate cu capacitate de autoreglare și care astfel puteau fi ignorate, ci, dimpotrivă, că trebuiau supravegheate de aproape și întreținute.”

Trăgând o linie, a fost o lectură ok. Am trecut cu vederea descrierile care, pentru mine cel puțin, nu-și aveau locul (da, da, știu, este necesară o astfel de pictogramă, atunci când vine vorba de a familiariza cititorul cu atmosfera romanului, a orașului și toate acestea - și, de altfel, după cum am spus, însăși orașul se pare că este un fel de martor al degradării relației dintre Mary și Colin - deși pare că aceștia se iubesc, se adoră, există, acolo, o sămânță germinativă numită banalitate-clișeu-obișnuință care, în cele din urmă, va duce relația lor spre tragism). Sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Ian McEwan și, de altfel, ce impresie v-au lăsat cărțile sale. Eu încă nu mă pot pronunța, dar știu, cu siguranță, că Ispășire este un roman care rămâne unul foarte, foarte bun. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu mult, mult spor!

Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Pelici

Număr de pagini: 280

„- Există speranță, i-a spus ea. Există foarte multă speranță. Doar uită-te la ea. Strălucește ca o stea.”

Lucy Strange a lucrat ca actriță, cântăreață și povestitoare înainte să devină profesoară de engleză la gimnaziu. Locuiește în comitatul Kent din Marea Britanie împreună cu soțul ei și pisica familiei. Romanul de față, Secretul din Pădurea Privighetorii este romanul său de debut. După ce a studiat literatură engleză la Universitatea Sheffield, aceasta a urmat cursuri de teatru la Oxford și a lucrat câțiva ani ca actriță și cântăreață înainte să devină profesoară. S-a mutat apoi în Dubai, unde a lansat un blog apreciat, Homesick and Heatstruck, și a lucrat pentru Aquarius, o revistă pentru femei din Emiratele Arabe Unite. Secretul din Pădurea Privighetorii, romanul ei de debut, a câștigat un premiu important în cadrul festivalului de literatură din Emiratele Arabe, în 2014.

„Robert a oftat încet și s-a uitat iar pe fereastră. O adiere de seară a trecut prin cameră, mi-a luat cuvintele, le-a scos pe fereastră și le-a purtat prin grădina lungă, spre Pădurea Privighetorii. 

- Hen, poveștile nu au întotdeauna finaluri fericite, a spus el încet.”

Henrietta, alintată „Henry", este o fetiță de 12 ani care, după moartea fratelui ei, Robert, părăsește Londra și se mută la țară împreună cu părinții și surioara. Mama este însă bolnavă, tatăl pleacă să muncească în străinătate, iar dădaca Jane este prea ocupată ca să-i acorde atenția de care Henry are nevoie. Eroina începe să exploreze împrejurimile casei înconjurată de singurii ei prieteni, personajele din cărțile preferate. Henry hoinărește în pădurea din spatele grădinii, unde o întâlnește pe Molie, o femeie stranie, care seamănă cu o vrăjitoare. Între cele două se leagă o prietenie care ar putea-o ajuta pe eroină să-și salveze familia.

„M-am gândit la privighetoarea din povestea lui Hans Christian Andersen - păsărica aceea credincioasă care se întoarce să cânte împăratului când acesta se îmbolnăvește grav...”

Această carte este încadrată într-un gen pentru copii. Teoretic, da, este o carte pentru copii, la modul fazual spus, întrucât, eu unul, am perceput-o ca pe o poveste frumoasă. Dar, de departe, simțămintele, emoțiile, trăirile, sentimentele pe care mi le-a dat această lectură, pfiu, nicidecum n-o încadrează, viguros, într-un gen literar dedicat doar copiilor. Este o carte care m-a atins până la lacrimi, v-o spun sincer, deoarece povestea mi-a răscolit sufletul, mi-a dat speranță și m-a făcut să mă gândesc că, în cele din urmă, iubirea necodinționată învinge, lumina întotdeauna va străpunge întunericul și va dezvălui cât de puternic este omul, cât de solidari și săritori sunt; mi-a dat impresia că, indiferent de circumstanțe, binele mereu va învinge, iar la sfârșitul poveștii ne vom regăsi cu toții liniștiți, întregiți, desăvârșiți și împreună. A fost o lectură neașteptat de profundă, intensă, care a picat exact la momentul potrivit. Nu vă spuneam eu, de fapt, că simți o carte diferit, mult augmentizat, atunci când o citești la momentul oportun? Încă o dată mi se dovedește că, da, într-adevăr așa este. 

„- O privighetoare, a șoptit vrăjitoarea. Pădurea asta îi aparține, să știi. E Pădurea Privighetorii. Și mi s-a părut ă am văzut un pic de veselie în privirea ei - doar un pic.”

Povestea o are în centru pe Henry, o fetiță care iubește poveștile și care, la granița dintre realitate și fantezie, pare-se că ea însăși ajunge să trăiască în una. Într-un basm în care fiarele odioase și groaznice iau chip de oameni, în care încercările acelea simbolice sunt înlocuite cu disperata încercare de a-și ține familia împreună, de a-și recăpăta surioara, de a trece peste vinovăția morții propriului ei frate. Henry nu este doar o simplă fetiță, ci este întruparea firească a întunericului cu care, mai mult sau mai puțin, cu toții ne întâlnim: este vorba despre greutățile intempestive ale vieții, despre durere, despre speranță și, în cele din urmă, despre puterea colosală pe care cu toții o avem în noi. Puterea pe care cu toții o putem accesa la nevoie, dar pe care trebuie doar să știm unde s-o căutăm. Nu am să vă spun mai multe despre desfășurarea acțiunii și alte lucruri legate de intrigă, pentru că nicidecum nu mă interesează acest lucru. Vreau doar să vă spun că Secretul din Pădurea Privighetorii este o lectură deep, cum se zice, cu profunzimi care-și au originea în sufletului omului, în meningele cerebrale ale fiecăruia dintre noi. 

„Am văzut lupul și tigrul mârâind unul la celălalt, cu trupurile încordate, gata de luptă. Am simțit căldura uscată a nopții, am simțit mirosul ciudat al peșterii - un miros animalic de blană umedă și măduvă osoasă uscată și respirația creaturilor cu dinți ascuțiți care mâncau carnea altora. Am simțit puterea fioroasă a furiei Rakshei - furia unei mame gata să ucidă sau să moară ca să-și protejeze puii. Pe jumătate trează, pe jumătate adormită, mi-am simțt gâtul încordându-se până m-a durut. Dacă aș fi putut și eu să le protejez pe mama și pe Porcușor așa...”

Am citit-o foarte rapid, asta pentru că atmosfera creată mi-a plăcut incredibil. Și, mai ales, pentru că am simțit-o enorm de mult și mi-a amintit de o carte care mi-a plăcut extraordinar atunci când am citit-o, semnată de Lisa Genova, Still Alice. Sfârșitul, după cum v-am zis, m-a regăsit cu lacrimi în ochi, iar atunci când am închis cartea mi-am mulțumit, da, mie însumi, că, fără doar și poate, am citit această carte care mi-a dat speranță și mi-a stors un zâmbet dulce-amar; încă o dată, mi-am spus că frumusețea umană există, nu e ceva despre care se vorbește în șoaptă, iar cântecele păsărelelor mereu au să aducă pacea și liniștea pe care o căutăm cu toții. Iar Henry, eroina noastră, este o fetiță care știe că într-o lume dominată de întuneric, o scăpărătură de chibrit are să lumineze, cu putere, întreg Universul romanist. Ah, da, ce vreau să mai spun este că romanul are o oarecare, minimă, tentă de fantasy, pentru că la un moment dat ajungi să-ți pui niște întrebări referitoare la veridicitatea anumitor situații (deși întreaga poveste este spusă în manieră subiectivă, și-anume prin ochii lui Henry). Dar, în sfârșit, se dovedește a fi o carte care ne vorbește, cu atâta căldură, cu atâta lirism, cu atâta emoție, despre firea umană și despre ceea ce, în convingerea noastră și înlăuntrul nostru, suntem: speranță, iubire, pace.

„Cicatricele de pe piele spun doar începutul poveștii. E mult mai greu să vorbești despre cicatricile pe care nu le poate vedea nimeni.”

Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte. Nu știu, îmi dau seama din ce în ce mai mult că la ei găsesc o mulțime de cărți care-mi sunt pe plac, dintr-o mare versatilitate de genuri. Cartea Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange, o găsiți AICI. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!

Neortodox, de Deborah Feldman - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 384

Traducere: Vali Florescu

Copil curios crescut în lumea izolată a hasidicilor Satmar din Brooklyn, Deborah Feldman s-a străduit să înțeleagă și să respecte restricțiile inflexibile care-i dictau viața de zi cu zi. De la ce putea citi până la oamenii cu care avea voie să vorbească, practic toate aspectele identității ei erau controlate strict. Măritată la 17 ani cu un bărbat pe care-l văzuse doar jumătate de oră și lipsită de o educație tradițională, nu a reușit să întrețină relații fizice cu soțul ei timp de un an. În memoriile sale despre cum a crescut într-o comunitate hasidică rigidă, Deborah Feldman dezvăluie cum arată viața când ești prins în capcana unei secte religioase care pune mai mult preț pe tăcere și suferință decât pe libertățile individuale. Cu o scriitură excepțională, Deborah Feldman își amintește cum clipele în care citea pe furiș despre personajele literare pline de forță create de Jane Austen și Louisa May Alcott au ajutat-o să caute un alt mod de viață — unul de care a știut că trebuie să profite atunci când, la vârsta de 19 ani, a născut un fiu și și-a dat seama că nu doar viitorul ei e în joc, ci și al lui. Remarcabilă și fascinantă, Neortodox este o carte pe care nu poți s-o lași din mână.

„De fiecare dată când un bărbat zărește orice părticică din corpul tău despre care Tora spune că trebuie să fie acoperită, păcătuiește. Mai mult decât atât, tu ești cea care l-a făcut să păcătuiască. Tu ești cea care va răspunde pentru acest păcat în Ziua Judecății de Apoi.”

Da, chiar este o carte pe care, pur și simplu, nu poți să o lași din mână; și, în același timp, o carte de la a cărei lectură chiar simți, deseori, că trebuie să iei o pauză. Pentru că este șocantă. Pentru că este frustrantă. Pentru că te lovește în moalele capului, îți rupe sufletul și, din nou, te frustrează. Pentru că ajungi să vrei să NU crezi că ceea ce povestește Deborah Feldman, în autobiografia Neortodox, este adevărat. Real. Când am început să citesc cartea, știam că voi citi ceva care să mă șocheze - văzusem, înainte, serialul de pe Netflix (care, într-o măsură, e împărțit în două - partea reală, inspirată din roman, dar și o parte ficțională, care surprinde plecarea lui Eshter din comunitatea hasidică). Spre deosebire de ecranizare, cartea de față urmărește, întocmai, realitate, deși numele personajelor sunt schimbate, în vederea protejării identității acestora, iar ordinea cronologică este (puțin) îmbunătățită, cât să urmărească o anumită adecvare memorialistică.

„- De multe ori m-ma întrebat de ce am fost lăsat să trăiesc, spune el meditativ. Dar cu timpul mi-a devenit limpede că trebuie să am copii și nepoți și că e reponsabilitatea mea să mă asigur că vor ajunge evrei demni de acest nume, ehriche Yidden, astfel încât supraviețuirea mea să aibă un rost. Nu pot concepe ideea de a irosi acest dar prețios pe care l-am primit, când atât de mulți alții nu l-au primit.”

Deborah Feldman e sinceră, curajoasă, incisivă - este, într-un cuvânt, diferită. Este o fată cu idealuri mult, mult mai mari decât cele impuse de religia ei, de registrul social și, implicit, cultural în care trăiește („Din câte-mi amintesc, mi-am dorit întotdeauna totul de la viață, tot ce mi-ar fi putut oferi. Dorința asta mă desparte de cei care sunt dispuși să accept mult mai puțin. Eu nici măcar nu pot concepe cam e posibil ca oamenii să aibă dorințe atât de mici, ambiții atât de înguste și de limitate, când posibilitățile sunt practic infinite”), dar a cărei dramă izbucnește din imposibilitatea - de moment - de a face ceva în această prinviță: singurul ei strigăt, singura sa răzvrătire o reprezintă cărțile citite pe furiș și ascunse sub salteaua patului în care doarme. Într-o societate în care trebuie să înveți să-ți fie frică de Dumnezeu, în care trebuie să respecți legea divină, orice formă de disciplină este admisă, deoarece asta înseamnă „compasiune în numele bunăstării spirituale a cuiva”. Educația trebuie să se realizeze conform învățăturilor Torei, iar răspunderea spirituală a părinților, a bunicilor este aceea de a-și învăța copiii și nepoții că mereu trebuie să asculți de cei învățați, de rabin și de Dumnezeu, de cei mai înțelepți („În familia asta, nu ne îmbrățișăm și nu ne sărutăm. Nu ne facem complimente unul altuia. În schimb, ne urmărim cu atenție unii pe alții, mereu gata să atragem atenția asupra unei slăbiciuni spirituale sau fizice”). 

„Mă întreb oare cât de bătrân e sufletul meu dacă a fost prezent pe muntele Sinai. Oare am zis da pentru că voiam să mă integrez? Fiindcă mă regăsesc în cel care s-a temut să-și spună gândul diferit, cu voce tare.”

Am început să citesc și mă gândeam cât de inaccesibilă îmi este această cultură, cu toate tradițiile, cu toate costumele bizare, obiceiurile, limba idiș pe care o vorbesc. Și, în cele din urmă, mi-am dat seama de un lucru: esența cărții, da, aceasta este universală. Este unică. E o poveste frumoasă, deși una dramatică, frustrantă, dureroasă. Nu e o carte despre existența lui Dumnezeu, nu caută răspunsul la o întrebare sui generis, nu e o carte care pune la îndoială anumite aspecte ale societății în care a crescut Deborah Feldman. Neortodox este, mai degrabă, acea carte în care, la fiecare pagină, autoarea conturează ideea că fiecare dintre noi avem, în cele din urmă, o voce - deși silențioasă la început, capabilă, la momentul potrivit, să schimbe însăși lumea. Nu mă îndoiesc, nici măcar puțin, de faptul că această carte a fost citită de oameni din comunitatea din care provine Deborah - cum nici nu cred că nu a stârnit, pe lângă revolte și scandal, și sentimente de curaj, sentimente de regăsire în rândul femeilor hasidice, care parcă trăiesc într-o lume seculară, paralelă. Deborah a avut curajul de a-și urma visul, iar, pentru ea, asta a schimba totul. Sunt absolut sigur că această carte a avut un impact cultural pozitiv, de anvergură colosală - vă pot spune cu mâna pe inimă, de altfel, deoarece însăși eu am simțit cât de mult mă inspiră, deci nici nu se pune cazul să vorbesc despre femeile care trăiesc în aceeași lume cu cea din care provine autoarea. 

„Sufletul evreiesc nu cunoaște dispensa.”

Neortodox este, astfel, povestea unei femei care se caută pe sine. Care își caută comunitatea, locul în care să se simtă în siguranță, ascultată și, în sfârșit, liberă. Născută și crescută în Williamsburg, Brooklyn, într-o comunitate insulară numită Satmar, Deborah a crescut într-un cartier exacerbat de religios, încorsetat de dogme religioase extrem de severe, apoi s-a eliberat dintr-o căsătorie aranjate în care se simțea nefericită, a rămas cu un copil. Pentru mine, a fost o poveste unică, romantică (nu în sensul pios al cuvântului), în care drama izvorâtă din limitare, însăși drama oricăruia dintre noi, general valabilă pentru toți, și-a găsit rezolvarea în cele din urmă, iar vocea lui Deborah Feldman s-a făcut auzită, vorbind în numele a mii și mii de femei. De când era mică a știu că e diferită. Cu toții i-au spus că e diferită. Avea plăceri diferite, numeroase întrebări, iar totul era, deja, predestinat: Deborah avea să fie o răzvrătită, o revoltată, însă a trebuit să ardă mocnit de-a lungul anilor, până a reușit să fie capabilă de propriile-i alegeri. Inspirată de personaje din romanele pe care le citea pe ascuns („Uneori am sentimentul că autorii acestor cărți mă înțeleg, că au scris poveștile astea gândindu-se la mine. Altfel cum s-ar explica asemănările dintre mine și personajele lui Roald Dahl: copii nefericiți, precoce, disprețuiți și neglijați de familiile și de cunoscuții lor, atât de superficiali cu toții? (...) Din câte îmi dau seama, în cărțile care au ca personaje principale copii, copii ciudați și neînțeleși ca mine, apare la un moment dat ceva care le schimbă viața și care-i ia pe sus și-i duce în lumea fermecată căreia îi aparțin de fapt. Și pe urmă își dau seama că vechea lor viață a fost doar o greșeală, că au fost mereu extraordinari și sortiți unui destin mai măreț și mai bun”). 

„Profesoara ne spune că evreii au o scânteie, un tzelem Elokim, care ne face în chip irevocabil speciali. Cu toții purtăm în noi o mică fărâmă de lumină, care este Dumnezeu. De-asta încearcă în permanență Satana să ne ademenească; vrea să ne fure acea lumină.”

Comunitatea hasidică este o comunitate de evrei originară din orașul Satmar, Ungaria, mulți dintre ei fiind descendenți direcți ai supraviețuitorilor Holocastului, începând ca supraviețuitori ai Holocaustului în New York, după război, ceea ce-i face să fie puțin diferiți față de alte comunități hasidice - ei au devenit așa după război, nu înaintea lui. E o comunitate formată din oameni care se confruntă cu amintiri dureroase, cu traume inimaginabile și inacceptabile. Astfel, această traumă este însăși forța din spatele structurilor ideologice ale comunității hasidice. Dacă nu mă îndoiesc, este singura comunitate hasidică în care se vorbește limba „idiș” (o combinație bizară între mai multe limbi), fiind, astfel, cam singura „rădăcină” care ține în viață această limbă. Oricum, obiceiurile m-au depășit, toată această tradiție inaccesibilă mie, un tânăr care crește într-o societate permisivă, care are tot ce-i trebuie la îndemână - să fiu privat de internet, de telefon, de mâncare, de carnet de conducere, și să fiu nevoit să fiu de acord cu reguli cu care, poate, n-aș fi, cu tabieturi și obiceiuri care nu-mi sunt pe plac și chiar îmi provoacă dezgust. Să mi se spună că nu am voie să citesc, pentru că este un păcat („O limbă necurată, zice Zeidy, acționează ca o otravă asupra sufletului. Să citești o carte în engleză e și mai rău; îți lasă sufletul vulnerabil, un preș așternut la intrare pentru diavol”). Nu știu, dar pur și simplu am fost șocat de această carte. 

„La școală ni se spune că Dumnezeu l-a trimis pe Hitler să-i pedepsească pe evrei pentru că s-au emancipat. El a fost trimis ca să ne purifice, să-i elimine pe toți evreii asimilați, toți acei frei Yidden ce credeau că se pot elibera de povara jugului purtat de poporul ales. Acum noi le ispășim păcatele.”

Încă de când am văzut serialul, ma fost extrem de surprins de vestimentația celor din comunitatea hasidică. Iar când am început să citesc cartea, chiar am vrut ca la un moment dat Deborah să aibă în vedere și acest aspect - și tare m-am bucurat când am văzut că, într-adevăr, există o oarecare explicație în această privință („În comunitatea noastră, e foarte important să ai un comportament evlavios. E imperativ ca în orice moment să dăm dovadă de cucernicie, să fim mesageri veritabili ai lui Dumnezeu. Înfățișarea este totul; are puterea de a ne influența și sufletul, dar în egală măsură ea spune lumii că suntem diferiți și că trebuie să ne lase în pace. Mă gândesc că motivul principal pentru care evreii hasidici Satmar poartă o vestimentație atât de aparte și de săritoare în ochi e dorința de a-i face atât pe membrii comunității, cât și pe cei din afara ei să nu uite prăpastia uriașă dintre cele două lumi, a noastră și a lor”). Sincer, cred că v-aș recomanda, și e prima dată când spun asta, ca întâi să vedeți serialul, apoi să citiți cartea, iar apoi să vedeți iarăși serialul. Dacă prima dată am fost șocat de ecranizare, după ce am citit cartea ma reușit să-mi explic mult, mult mai bine anumite aspecte privitoare la cultura hasidică. Și am simțit totul la fel de intens, poate, de fapt, și mai intens decât prima dată. Pentru că este o carte care îți rămâne mult, mult timp în minte.

„Dacă lectura acestei cărți oferă o promisiune, aceasta e că, într-un fel sau altul, voi găsi o cale să se integreze confortabil în lumea lor, chiar dacă ambele părți vor trebui să facă mici compromisuri. Poate că am să reușesc și eu să-mi găsesc un loc în lumea asta cu care am fost mereu în război.”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune. Sper că nu m-am lungit prea mult, dar, ce-i drept, ar fi atât, atât de multe de spus. V-o recomand cu mare drag, este o lectură care face bine, în măsura în care te frustrează și-ți dă de gândit. Într-o măsură mi-a fost greu să realizez că, într-adevăr, există astfel de comunități. Există astfel de oameni. Astfel de ideologii care, mie unul, mi se par greșite. Astfel de îndoctrinări și încorsetări. Dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că sufletul omului nu poate să fie subjugat, iar cel care știe că locul său nu-i acolo, mereu va găsi calea de a se elibera și de a crește. Iar Deborah Feldman chiar este un exemplu, din acest punct de vedere. Cartea ei, Neortodox, rămâne semnătura unei femei curajoase, unei femei determinate, care a renunțat la rădăcinile ei doar pentru că, pentru ea, acestea reprezentau o patogenie. Iar locul său era în altă lume, aș putea spune, nu într-o lume dominată de reguli exacerbate și absurde. 

„Viața o să mi se pară mai ușoară pe măsură ce renunț la fiecare legătură cu trecutul.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Neortodox, de Deborah Feldman, pe care o puteți găsi AICI. După cum am spus, chiar v-o recomand cu mare drag, cu siguranță este una din lecturile care vor intra în topul cărților citite în acest an. Și, de departe, una dintre cele mai bune și puternice autobiografii citite vreodată. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, cu siguranță veți găsi nenumărate cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Șapte minciuni, de Elizabeth Kay - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Luminița Gavrilă

Elizabeth Kay și-a început cariera ca asistentă la Penguin Random House. Acum este coordonator editorial, urmându-și totodată pasiunea pentru scris. A câștigat primul său premiu literar la vârsta de opt ani, în cadrul unui concurs de povestiri și, de atunci, a continuat să scrie. Locuiește la Londra împreună cu soțul ei. Șapte minciuni este romanul său de debut.

„Vreau să știi un lucru: am crezut că fac ceea ce trebuie. Vechile prietenii sunt ca o frânghie veche, roasă în unele locuri, îngroșată și noduroasă în altele. M-am temut că acest fir al iubirii noastre este prea subțire, prea uzat pentru a suporta greutatea adevărului meu. Pentru că adevărul - acela că n-am urât pe nimeni așa cum îl uram pe el - ne-ar fi distrus prietenia.”

Încă din copilărie, Jane și Marnie au fost de nedespărțit. Apoi, amândouă s-au căsătorit cu niște tineri arătoși. Câțiva ani mai târziu, Jane și Marnie încă sunt cele mai bune prietene - însă soții lor sunt morți. Dar dacă Jane ar fi fost sinceră de la început - dacă n-ar fi spus prima ei minciună nevinovată -, atunci poate că persoana pe care o iubește cel mai mult ar fi iubit-o și ea, la rândul său. Poate că totul ar fi fost diferit. Pe măsură ce spune povestea sa și a lui Marnie, precum și a șirului de minciuni din ce în ce mai dezastruoase pe care le-a născocit, Jane dezvăluie umbrele întunecate care s-au strecurat în prietenia lor și secretele toxice ce încă mocnesc dincolo de aparențe. Șapte minciuni e un thriller incitant, seducător și hipnotic despre natura complicată a prieteniei dintre femei, despre granița fină dintre atașament și obsesie și despre ceea ce suntem dispuși să pierdem în numele iubirii.

„Dacă aș fi fost sinceră - dacă aș fi sacrificat dragostea noastră pentru a lor (...).”

Ce m-a atras, în primă instanță, la cartea lui Kay, a fost coperta. Chiar îmi place și mi se pare reușită, mai ales acum după ce am citit cartea. Apoi, m-a prins și descrierea cărții, m-am gândit că e un thriller destul de interesant, deși, sincer, în ultimul timp, încep să am impresia că mai toate se învârt în jurul aceleiași idei centrale, și doar forma de expunere, în fine, e nouă. După ce am citit cartea, am rămas cu un oarecare gust amar, pentru că nu reușeam să-mi dau seama ce nu mi-a plăcut, dar știam, cu siguranță că a fost ceva care a scârțâit și m-a enervat pe parcursul lecturii: și-apoi, ce-i drept, mi-am da seama. Lipsa de verosimilitate a anumitor acțiuni întreprinse de această fostă doamnă, actuală domnișoară Jane. Dar, bineînțeles, cum mie-mi place să văd frumosul în orice, am ajuns să consider acest roman mai mult un fel de incursiune psihologică în mintea afectată a unei femei care n-are toate țiglele pe casă și care e gata să facă orice, dar orice pentru a-și câștiga prietena înapoi. 

„N-aș putea să-ți spun când anume s-a schimbat totul. Ani la rând - peste zece ani - am fost epicentrul vieții uneia pentru cealaltă. Ne povesteam totul, inclusiv când venea vorba de băieți, apoi de bărbați, apoi de întâlniri, apoi de sex, de relații, apoi de iubire. Și totuși, la un moment dat, între noi s-a săcat o prăpastie și viața noastră sentimentală a devenit ceva ce exista în afara prieteniei noastre. Era ceva despre care discutam în treacăt, limitându-ne la lucrurile importante și noutăți, nu trăind-o împreună.”

Șapte minciuni, scrisă de Elizabeth Kay, este o carte care reiterează și scoate în evidență gelozia. Obsesia patologică. Sentimentul de proprietate exacerbat, dus la extreme, pe care Jane, protagnoista, îl are față de prietena ei, Marnie, pe care o consideră, zău, doar a ei. După ce aceasta găsește un tip, se căsătorește, fac un copil (bineînțeles, până în punctul acesta se întâmplă altele, relevante pentru desfășurarea acțiunii), draga noastră Jane just went mad. Se simte pierdută, confuză, bulversată, întrucât acum, of, nu o mai are pe Marnie, Marnie nu e numai și numai a ei, ci trebuie să se împartă între familie, poate un serviciu, și nu mai are timp și de Jane. Dar lucrurile nu, nicidecum, n-au să rămână așa. De aici, probabil, vă dați seama cam ce urmează, în ce direcție merg lucrurile, chestii de acest gen - care, pe mine unul, nu prea m-au convins. Mi s-a părut puțin trasă de păr intriga, întocmai, pentru că nu mi s-a părut una chiar normală, nu știu cum să zic. Am vrut să citesc cartea doar prin perspectiva stărilor pe care mi le-a creat (deseori de confuzie și frustrare, în această ordine), plus că ajunsesem și-n punctul în care abia așteptăm să văd ce poate să-i mai coacă mintea lui această stimată, onorabilă Jane. A început să mă intereseze mai mult psihologia din spatele deciziilor pe care le-a luat, mai mult decât m-au interesat acțiunile în sine.

„(...) Ne contopiserăm într-o singură persoană, avuseserăm glume pe care numai noi le înțelegeam, valize comune și brățări împletite care nu costau mare lucru, dar care, pentru noi, însemnau enorm. Dar noi nu mai călătoriserăm împreună de când ea îl cunoscuse pe Charles. Acum, cu el împărțea toate aceste lucruri: patul, valiza, secretele ei.”

Și, da, după cum am mai spus, mi s-a părut o carte bizară. Chiar foarte bizară. Ideea aceasta de apropiere patologică, violentă, de proprietate asupra altei persoane. Nu știu ce-a făcut-o pe Jane să fie așa, dar știu doar că no, you do not do that usually. Dar, na, fiecare, cum se zice, cu piticii săi. Oricum, dincolo de astea, cred că mi-a plăcut mult și felul în care a fost scrisă cartea. A fost ca un fel de pledoarie, iar Jane pur și simplu se adresa cititorului, încercând să-l convingă pe acesta, să-și găsească explicații raționale, să-și justifice faptele. M-a convins? Nu. Deși, recunosc, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, am rămas cu unele întrebări și puțin confuz. Nu neg faptul că Elizabeth Kay chiar are talent, știe cum să se joacă cu persoanjele, cum să țeasă intriga, conflicte, cum să le facă să pară reale și cu o psihologie anume; ce m-a deranjat, după cum am spus, a fost imposibilitatea mea de a considera așa ceva a fi real, veridic. Pur și simplu. N-am putut să mă apropii de Jane și să-mi spun că, da, reacționează normal - de fapt, nici nu-i ideea de a reacționa normal, pe cât e ideea de a crede măcar o fărâmă din poveste. Habar n-am, dar nu cred eu că e posibil să te atașezi la un nivel atât de patologic de un prieten pe care-l ai. Dar, na, așa-i în cărți, totul e posibil, nu? Oricum, probabil am fost influențat și de faptul că-s un adulator al acestui gen literar, și-am citit multe, multe cărți la viața mea, care mi-au plăcut mult mai mult decât romanul lui Kay.

„Marnie este a doua mea mare iubire. Și totuși simțeam că o pierdusem și pe ea. Era o pierdere foarte diferită. Jonathan dispăruse brusc. Pe când Marnie dispărea puțin câte puțin. Eu eram nisipul: solid, static și înțepenit în același loc. Ea era marea: smulsă de lângă mine, absorbită de o forță mai puternică decât noi amândouă.”

E foarte ușor să bănuiești în ce direcție are să meargă totul. Încă un punct în minus, pentru mine. Și totuși, sfârșitul cărții chiar mi-a dat câțiva fiori. Dar au trecut și ăia rapid! Cum, de altfel, și cartea am citit-o destul de rapid (chiar dacă nu m-am putut atașa de subiect sau de personaje, ajunsesem în punctul în care chiar nu mai aveam răbdare și voiam să văd de ce, Dumnezeule, mai e capabilă această Jane). Și-a fost, după cum mi s-a demonstrat, capabilă de multe, multe minciuni! Le mulțumesc tare prietenilor de la Editura Trei pentru romanul acesta, Șapte minciuni, de Elizabeth Kay. Îl găsiți AICI, iar pe site-ul editurii găsiți numeroase cărți care cu siguranță vă vor atrage atenția. Lecturi plăcute și un weekend liniștit!