Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2021
Traducere: Tae Hyun Oum
Jung Mi-Kyung (1960–2017) a scris trei romane și mai multe volume de povestiri și a primit prestigiosul premiu literar sud‑coreean Yi Sang în 2006. Iubita fiului meu este un volum care cuprinde mai multe povestiri întretăiate într-o imagine pertinentă și evocatoare a Coreei de Sud din zilele noastre.
„(...) După ce a decedat el, m-a cuprins nu durerea, ci frigul.”
„Povestitorii imparțiali ai lui Jung, atitudinea ironică și umorul adesea subtil (sau chiar negru), combinate cu tema uniformă a lumii moderne care îndepărtează emoțiile din relații fac ca Iubita fiului meu să reprezinte un câștig esențial pentru biblioteca oricărui fan de ficțiune modernă coreeană, de fapt un câștig esențial în biblioteca oricui iubește ficțiunea modernă.“ - Charles Montgomery
„(...) Sentimentele sunt cele distructive.”
Nu am mai citit până acum proză scurtă (short stories) scrise de autori coreeni. De fapt, ce vorbesc, în afară de Lydia Davis și Alice Munro, chiar nu prea citesc proză scurtă în general, deși îmi place acest gen literar. Cu toate acestea, mai mereu rămân cu senzația că, ei bine, unele povestiri sunt „incomplete”, nefinisate, și parcă ar mai fi putut fi adăugat ceva, parcă anumite situații, conflicte, au rămas de izbeliște, să spun așa, au rămas fără rezolvare. Dar, în cele din urmă, poate asta este și ideea - autorul îți oferă o bornă de plecare, un kilometru 0 de la care tu, cu imaginația ta, să-ncepi să construiești, să duci acțiunea încotro dorești și să-i oferi deznodământul pe care îl poți anticipa de unul singur. Cu toate acestea, Iubita fiului meu, această colecție impresionantă de povestiri, a fost o carte care mi-a lăsat, deseori, un gust amar, și-asta pentru că am simțit că vreau mai mult - deși Jung Mi-Kyung chiar a reușit să se încadreze stilistic într-un registru pe care, eu unul, l-am perceput ca fiind extrem de autentic. Nu știu dacă proza scurtă a fost (sau este) la modă în literatura modernă din Coreea, dar aș putea să apreciez cu certitudine faptul că volumul de față stă drept pilon solid în această direcție de abordare a literaturii.
„- Să fii norocos cu părinții pe care-i ai - este și acesta un talent. Încă nu-ți dai seama? S-ar putea să fie chiar cel mai important talent dintre toate.”
Iubita fiului meu, a treia carte scrisă de un autor asiatic pe care o citesc, este formată din șapte povestiri, iar fiecare dintre ele reușește să atingă, într-un mod diferit și specific, aspecte privitoare la alienarea individului, pierdere, distorsionarea și impermanența iubirii, dezvoltate pe fundalul socio-cultural al Coreei, dar care parcă reușesc să se răsfrângă asupra circumstanțelor mondiale, devenind relevante pentru fiecare persoană în parte. Deși personajele și cadrele variază de la o povestire la alta, „scriitura rămâne aceeași”, iar Jung reușește să exploreze cu talent eroziunea iubirii cauzate de circumstanțele lumii moderne și, frecvent, de deciziile luate în trecut, astfel încât poveștile nu se referă doar la situații actuale, de prezent, ci și la alegerile pe care, de-a lungul timpului, personajele le-au făcut. Alegeri care, întocmai, le-au adus în situațiile în care se află. Am simțit, într-o oarecare măsură, că volumul de față ar putea fi citit și ca un fel de roman, care parcă s-ar completa una pe cealalta, și am regăsit revalorificarea aceleiași teme, dar cu o efervescență literară extrem de variată: metafore, hiperbole, alegorii și multă subtilitate. Avem artiști, vânzători, mame, prietene - personaje vii care, în povestirile lui Jung, pătrund în sufletul cititorului și-i stârnesc emoții dintre cele mai nebănuite.
„O tragedie universală purifică emoțiile, dar când tragedia devine personală, oamenii își pierd simțul rațiunii.”
Cartea începe cu povestirea intitulată Te iubesc, care surprinde povestea unui cuplu de tineri săraci care pun la cale un complet extrem de ciudat: „să abuzeze”, într-un mod destul de bolnav, de bogăția șefului personajului masculin (cel din a cărui perpesctivă este narat totul). Și totuși, cu ce preț? Aș putea spune mai multe, dar ar însemna să stric ideea poveștii; în orice caz, aș fi vrut ca această povestire să fie mult mai lungă, deoarece mi-a plăcut la nebunie. Bizonul surprinde, într-un oarecare mod similar, un triunghi amoros, concentrat în jurul lui Su-hye, o sculptoriță al cărui soț moarte la scurt timp după ce înaintează o declarație de divorț. Noua ei piesă din galeria pe care o deține, numită „Bizonul”, este menit să reitereze cristalizarea și substraturile sufletului uman, într-o idee artistică deosebit de profundă. În bătaia vântului abordează tematica maternității (atât de dragă mie!), însă din perspectiva dureroasă a sterilității, într-o metaforă superbă a unei flori care, din păcate, se transformă în imaginea morții și singurătății. Cu un felm de sarcasm nemilos, Jung utilizează simboluri subtile, profunde, pentru a aduce în lumină aspecte privitoare la viața de cuplu.
„- S-a dus luna iulie. Am străbătut o cale lungă. Dacă ne întoarcem în urmă, tu și eu ne vom transforma în niște stane de sare. Uite cum nu se oprește ploaia. Într-un final, ne vom topi de tot. Nu ne mai putem întoarce acum. Locul unde ne-am putea întoarce s-a prăbușit, iar de-acum trebuie să mergem privind doar înainte.”
Povestirea care dă și numele titlului, Iubita fiului meu, explorează într-un mod dureros diviziunile sociale dintre oameni: povestea este narată din perspectiva unei mame care își analizează fiul îndrăgostit profund de o femeie săracă, însă își dă seama că această analiză readuce în lumină detalii ascunse legate de propria ei tinerețe. Cicadele (probabil una dintre povestirile mele preferate) este o povestire simbolică, care chiar se apropie de ideea realismului magic márquezian (pe care îl ador atât de mult), despre un bărbat care se confruntă cu boala numită tinitus (un fel de țiuit al urechilor care îl face să audă cântecul cicadelor în fiecare clipă). Semaforul roșu reprezintă încercarea unei persoane de a pune cap la cap aspecte ale propriei vieți, încercarea de a găsi un anumit sens al firescului (sau nefirescului?) întâmplărilor din viața sa. O meditație profundă asupra condiției umane. În cele din urmă, Jung Mi-Kyung își încheie volumul cu povestirea Noapte, desparte-te!, care surprinde povestea unui regizor ce pleacă peste hotare pentru a-și reîntâlni un vechi prieten, un doctor ale cărui idealuri sunt dintre cele mai înalte: să creeze un medicament care îi va face pe oameni „să se îndrăgostească”. O pledoarie profundă privitoare la iubire și la lipsa acesteia, la pasiune și forma în care aceasta se manifestă.
„Abia după moartea lui, am realizat că noi toți suntem niște ființe care trăim purtând un frig imens cât întregul univers. La fel ca bizonii din epoca de gheață, nu înțelegem de unde și de ce am ajuns aici, suntem niște ființe care, azvârlite în acest loc, trebuie să pășească pe gheață încercând din tot corpul să suporte frigul.”
Iubita fiului meu, în fine, a fost un volum pe care l-am savurat până la ultima pagină, deși l-am citit cu o oarecare tristețe pe care nu știu cum aș putea-o justifica. O proză profundă, sinceră și dureroasă, care „se scutură” de înfrumusețări stilistice nepotrivite, de pioșenie - totul este redat și relatat cu o oarecare austeritate care nu face decât să potențeze trăirile cititorului. O scriitură limpede, clară, precisă și bine conturată, gândită și, parcă, chiar și extrem de bine documentat. Proza lui Jung Mi-Kyung mișcă cititorul și îl zguduie, lăsând urme adânci în sufletul său. Parcă și-acum, când vorbesc despre carte, mă-ncearcă niște sentimente destul de ciudate, pe care nu le pot înțelege. În orice caz, voi termina aici recenzia promițându-mi că, în viitor, voi reveni asupra lecturării acestei cărți - și atunci, cu certitudine, mă va lovi mult mai puternic. Să aveți lecturi frumoase și așa cum vă doriți, dragi cititori!