Un loc pe raftul meu (XXIII)

Salutare,

Câteva cărți care au poposit la mine pe rafturi. O postare în fugă, că am o groază de făcut! 

Mi-am cumpărat acest roman astăzi, nu știu nimic despre el dar mi-a plăcut la nebunie coperta.

Abia aștept să citesc și aceste romane de Toni Morrison.

De Lois Lowry am mai citit „Numără stelele” și mi-a plăcut enorm de mult. Vedem cum o fi asta!

Alte două romane despre care am auzit atâtea lucruri bune. :)

O carte care pur și simplu e drăguță și frumoasă și minunată și debordând de fericire. Mulțumesc autoarei pentru povestea ei adevărată!

Abia aștept să citesc acest roman, am auzit multe despre el în „Femeia de hârtie”. :) Iar descrierea sună foarte bine.

Și o poză de grup, că așa se cade. :) Voi ce mai faceți, cum vă mai merge? Ce v-ați mai cumpărat și ce mai citiți? Seară plăcută și lecturi frumoase! 

Recomandări muzicale

Melodii frumoase care merg în paralel cu cititul! La mine, unul, funcționează! :) Zi frumoasă și să aveți un început de săptămână minunat!

„Laur” de Evgheni Vodolazkin- Recenzie

 

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din rusă și note: Adriana Liciu

Număr de pagini: 328

Premii: Bolșaia Kniga (Premiul I și Premiul cititorilor) și Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi)

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei „Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi”, precum și a lucrării „Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk”. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei „Text și tradiție”, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul „Răpirea Europei”. În 2009 publică romanul „Soloviov și Larionov”, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri „Instrumentul limbii”. În 2012 publică romanul „Laur” („Laur”; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Opera literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs de traducere în peste douăzeci de țări.

Impresionat, pur și simplu uimitor și demn de citit măcar odată pe an. Acest roman este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată, roman care m-a surprins în mod plăcut prin naturalețea sa, prin simplitate, prin relaxarea frazelor și ideilor, prin felul în care Evgheni Vodolazkin surprinde pasaje introspective care nu plictisesc, nu sunt redundante și îi dau cititorului prilejul la meditație. Am citit acest roman la recomandarea unei prieteni foarte dragi, și, zău, vă spun că am făcut cea mai bună alegere! În special că, slavă Domnului, voi avea prilejul să-l văd pe acest autor în carne și oase, fiind invitat la Filit Iași 2015 la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” în data de 3 octombrie. Abia aștept! Până atunci, mulțumesc frumos dragă prietenă și, na, să nu mă mai lungesc, am să vă spun prin ce m-a impresionat acest roman.  

În primul rând, ar fi impropriu să-i fac un rezumat, o povestire. Știți prea bine că nu obișnuiesc să fac asta, pentru că ar însemna să distrug întreaga esență. Am să vă spun ce m-a atras la acest roman: inteligența sa, felul în care autorul spune povestea și simte alături de personaj. Pentru că el, Evgheni Vodolazkin, este acel autor care trăiește alături de personajele sale, este autorul care le oferă capacitatea de a gândi singure, de a acționa singure și de a trăi între paginile cărții sale. El este scriitorul care se identifică cu personajul până în profunzimile ființei, până în carnea manufacturală și literară. Iar din această combinație desăvârșită, această relație simetrică și echilibrată personaj-scriitor, nu are să iasă decât un roman profund, emoționant, plin de învățăminte și deprinderi filosofice și culturale. Pentru că după ce vei fi citit acest roman, cu siguranță vei stărui ceva zile asupra tuturor cuvintelor lui Vodolazkin care te-au marcat. Și, credeți-mă, puține nu sunt, iar eu abia m-am abținut să nu fac notații pe carte, pentru că vreau s-o păstrez curată. Nu știu, am eu așa o fixație. În schimb, cred că am folosit pe puțin douăj' de semne acolo unde am găsit citate care mi-au plăcut. 

Acest roman este o mărturisire subtilă a credinței, a speranței care desăvârșește omul și-l poartă pe drumurile vieții către împlinire. Romanul „Laur” ne spune povestea lui Arseni care, în preajma bunicului său Hristofor, deprinde învățăturile pământului, ale puterii plantelor, copacilor, mugurilor și pieilor de animale. Hristofor este un tămăduitor, un bătrân care își dedică viața vindecării, tămăduirii bolilor și infecțiilor. Fire taciturnă și de o inteligență ascuțită, Hristofor îl învață pe Arseni tot ce înseamnă puterea iubirii, a credinței și a spiritului, până ajunge să desăvârșească această taină: în acel moment, Hristofor moare iar Arseni rămâne singur în această lume, având ca armă în viață doar ceea ce bunicul său l-a învățat și valorile în care crede. Din acel moment, Arseni, dovedindu-și puterea credinței, străbătând timpul și spațiului în căutarea propriului sine, pleacă într-un pelerinaj sfânt către locurile în care, pentru a-și desăvârși condiția, simte nevoia să ajungă. Personaj complex, personaj alcătuit din lumini și umbre, din certitudini și întrebări, din gânduri și răzvrătiri, Arseni va deveni, pe rând, vraci, nebun, sfânt, pelerin, călugăr și pustnic în munți. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, subtilă și lipsită de podoabe, trecând din registrul firescului și naturalului în cel al fantasticului și realismului magic, de la cele lumești la cele sfinte și sacre, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil și o sensibilitate emoționantă și cuceritoare, autorul rus Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumusețe și de o profunzime abisală, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, o poveste despre încercarea repetată a omului de a-și găsi menirea, de a-și identifica sufletul și de a se regăsi pe sine într-o călătorie a vieții, a sufletului și certitudinilor. Punându-și întrebări, drama eroului nostru reiese din faptul că, de cele mai multe ori, își pune întrebările greșite, depărtându-se astfel de bolgia ființei sale, de concretețea care, uneori, se află chiar lângă el. Contemplativ, meditativ și deloc flexibil, personajul lui Vodolazkin reprezintă o stare a existenței, este, dincolo de un personaj tragic, o corolă de filosofie și un sâmbure din toate incertitudinile vieții: moarte, viață, credință, iubire și echilibru. 

Aflând dragostea înainte de a fi capabil s-o întâlnească și s-o simtă, din cauza condiției sale diferite, Arseni se îndrăgostește de Ustina, însă aceasta va muri atunci când este pe cale să-i ofere doi gemeni. Simțindu-se vinovat de moartea acesteia, Arseni se sacrifică vieții și se dedică total scopului său: acela de a-și găsi identitatea, de a-și întemeia Ființa pe pilonii trecutului său care l-a învățat ce este viața. Astfel, Arseni, într-o disperare continuă de a trăi conform principiilor sale creștinești, în armonie cu natura și cu ceilalți oameni, făcând cât mai multe fapte bună după cum încă de la bunicul său, Hristofor, a deprins, va trece prin mai multe stadii de existență, căpătând mai multe identități, desăvârșindu-se astfel mai multe etape ale vieții sale, etape care sunt de altfel impresionante și preced condiția lui de om sfânt și desăvârșit: Arseni, Ustin, Ambrozie și, în cele din urmă, Laur, când personajul devine pustnic și se retrage într-o peșteră, dincolo de civilizație și lume, trăind într-un echilibru perfect al minții, sufletului și cumpătării.

Personajul lui Evgheni Vodolazkin parcurge un drum inițiatic, un drum la sfârșitul căruia se află îndeplinirea, desăvârșirea lui ca om al cosmosului, al stelelor și lunii. Drumul său reprezintă, de fapt, un pelerinaj către întemeierea Ființei, reprezintă răspunsul întrebărilor lumești și existențiale, de la moarte, viață, până la timpul care nepăsător și egal ne măsoară. Îmbinând sacrul cu profanul, teluricul cu cosmosul, autorul rostește adevăruri greu de pătruns, meditează asupra condiției omului, asupra timpului și dragostei, iar totul prin prisma personajelor sale cărora le dă suflu și simțire, inimă și rațiune. Ținând mult la ideea timpului pe care o valorifică comprehensiv în text, autorul reiterează inexistența acestei „măsuri”, acestui act fizic, iar totul se conturează între spațiul dintre personajul principal, Arseni, și moartea iubitei sale, Ustina, a cărei ideea de a fi murit nu o poate accepta, iar totul se sustrage pănâ când cei doi ajung să se întâlnească iarăși, Undeva, în afara timpului și dincolo de acesta, iar totul se întâmplă foarte firesc și subtil. 

Un alt lucru pe care autorul pune accent este relația omului cu natura, comuniunea dintre aceștia doi, îmbrățișarea puternică și emoționantă dintre două lumi diferite: dacă totul începe, evident, cu Hristofor și plantele medicinale pe care acesta le folosește în prepararea leacurilor și doctoriilor, această relație se continuă cu prezența pădurilor, râurilor și cerurilor la toate tragediile la care Arseni ia parte. De asemenea, un episod relevant în această conturare este momentul în care un lup îi linge lacrimile lui Hristofor sau când un ius vine la Laur, cerându-i acestuia ajutor pentru nevoile sale. Dizolvându-se în natură, personajele lui Vodolazkin se condiționează în această taină ascunsă a vieții, reprezentând tipologii perfecte pentru acest pas al desăvârșirii: în comuniune cu natura omul se constituie într-una dintre cele mai perfecte creații divine. 

Trecând prin cele patru stări ale existenței, Laur, cel din urmă, ajunge să devină superior condiției umane: am putea spune, el se sfințește, asimilează trecutul său din prisma celorlalte trei stări (Arseni, Ustin, Ambrozie) și acceptă doar ceea ce l-ar putea forma pentru a se ridica la ceruri. Iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru spirit și viață îl desăvârșește pe Laur care, în cele din urmă, va reprezenta un mod de a trăi, o stare perfectă a existenței în comuniune cu tot ceea ce omul caută în toate ascunzișurile inimii sale: liniște, pace, armonie și credință. Prin „Laur”, Vodolazkin nu „propovăduiește religiozitatea, (....) ci pune înrebări și pentru credincioși, și pentru atei în egală măsură.” Ideea esențială a romanului „Laur” este faptul că există veșnicie, nu timp, există iubire, există desăvârșire și frumusețe, iar tot ceea ce trebuie să facem pentru a avea acces la ele este să credem, să umblăm, să cercetăm și să vedem; pentru că nimin nu ne lipsește în a căuta răspunsuri. Trebuie doar să știm să punem întrebările potrivite.

Acum, la sfârșit, nu pot decât să suțin că acest roman este o capodoperă, o mărturisire perfectă, o pildă din care, cu siguranță, ai ce învăța. Că, zău, prea bine i-a ieșit autorului ceea ce a scris! Unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, l-am savurat până la ultima pagină și abia aștept să îl întâlnesc pe autor. Nu știu dacă ce-am scris mai sus este relevant, dar am scris cu inima și cu o deosebită plăcere. Evident, multe ar mai fi de spus, însă ce rost are? Eu vreau să că conving că acest roman, într-adevăr, chiar merită citit, chiar trebuie descoperit și deprins. Pentru că Evgheni Vodolazkin este un adevărat geniu al literaturii rusești (pe care, apropos, mereu am numărat-o printre preferatele mele) și abia aștept să-i citesc și următorul roman. 

Le mulțumesc frumos celor de la Libris pentru acest roman, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți atât în limba română, cât și în alte limbri străine. Puteți comanda romanul lui Evgheni Vodolazkin de AICI. Lecturi plăcute și cât mai frumoase!

Escal-Vigor, de Georges Eekhoud - Recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 160

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din franceză: Irinel Antoniu 

Georges Eekhoud (1854‑1927) a debutat cu două volume de poezii, dar avea să se impună prin romane precum „Kees Doorik” (1883) sau „Noua Cartagină” (1888; până acum singura carte tradusă în română, în 1958). Naturalismul său atrage laudele lui Émile Zola. Un veşnic revoltat împotriva constrângerilor sociale, se apropie de mişcările anarhiste. Romanul „Escal‑Vigor” (1899), unul dintre primele romane moderne care tratează deschis homosexualitatea, provoacă un scandal, iar autorul este urmărit în justiţie; este în final achitat, şi cu ajutorul unei scrisori de susţinere semnate, printre alţii, de Zola, André Gide sau Anatole France. În 1920 devine membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia.

Viața este despre iubire și despre alegerile noastre. Se spune, de fapt, că suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, de aceea trebuie să facem întotdeauna alegerile care sunt, departe de toate interesele, potrivite pentru noi. Și, totuși, facem mereu ceea ce vrem? Facem mereu ceea ce trebuie? Subiectiv, da, s-ar putea răspunde: facem ceea ce trebuie pentru societate, pentru prieteni, dar poate, uneori, pe noi ne lăsăm deoparte, ne lăsăm deoparte și ne spunem că, lasă, cândva o să vină și rândul nostru. Și apoi, în finele vieții noastre, ne uităm retrospectiv și atunci, fix atunci, ne punem acea întrebare care ne macină: „Ce-ar fi fost, oare, dacă?” 

Romanul de față, „Escal-Vigor” este un roman despre viață. Este unul dintre singurele romane care tratează această „problemă”, să-i zic așa, a societății noastre actuale: homosexualitatea. M-a intrigat acest subiect, trebuie să recunosc, nu știam nimic legat de acest autor însă asocierea cu numele de Zola, Anatole France, m-au convins că ar trebui să-i dau o șansă. În plus, susțin că publicul românesc ar trebui să-și mărească aria livrească, să devină mai deschis, mai puțin conservator: avem nevoie de educație în ceea ce privește literatura, deoarece poezia rămâne în umbră, pentru ca scrierile comerciale să troneze pe rafturile librăriilor și bibliotecilor. În fine. Am citit acest roman extrem de rapid, nu pentru că are o acțiune simplă, deloc înflorată și complexă, ci pentru că se citește cu emoție, cu trăire și, dincolo de o scriitură relaxantă și sensibilă, descoperim povești de viață care se constituie și în zilele noastre.

În carte ne este prezentată povestea de viață a contelui Henry Kehlmark, tânărul dykgrave, stăpânul castelului Escal-Vigor, un tânăr misterios care, spre deosebire de cei de la curtea sa, are alte principii și certitudini, stârnind interesul citiroului încă de la primele pagini ale romanului. Cu un aer misterios, greu de pătruns și învăluit în ceață, Henry este personajul ale căror porniri vor constitui intriga acestui roman. Trăind profund și sensibil, lui îi este greu să se regăsească și să se identifice într-o societate bazată pe dogme religioase, între reguli nescrise care încorsetează și distrug visuri. Însă, în viața lui Henry, totul pare să se schimbe în bine în momentul în care acesta îl cunoaște pe Guidon, un tânăr fermier provincial, un pierde-vară după cum îl consideră familia sa, pe care Henry se hotărăște să-l ia la castel pentru a-l învăța carte și pentru a-l integra în societatea manierată. Pe de altă parte, Guidon este fratele tinerei și șiretei Claudie Govertz, fata unui fermier de pe insulă care, încă de la început, pune ochii pe nobilul dykgrave. Din puseuri orgolioase și aiurite, în momentul în care Henry hotărăște să-l ia pe fratele ei, Guidon, la castel, Claudie își hrănește speranța crezând că acest lucru nu reprezintă decât un fel de mijlocire între ea și Henry, prin care cei doi urmează să devină apropiați. Trăind într-o permanentă speranță cenușie, pierdută undeva în vise și nepotriviri de caracter, Claudie este un personaj care pe mine m-a amuzat tragic de mult, în special prin pornirile ei de fetișcană nepregătită, încă, de măritiș, dar care dorește să aibă fundamentul și baza unei vieți lipsite de griji și bătături.

Ajuns la castel, tânărul Guidon Govertz își dă seama de sentimentele pe care Henry i le poartă, și nu durează mult ca și acesta să-i împartă aceleași sentimente. Dincolo de o iubire fizică, telurică, între cei doi se leagă o iubire plină de principii, de visuri comunte și idealuri mărețe, o iubire care depășește granițele impuse de societate, care se împlinește doar într-un spațiu superior al existenței lor. Temându-se că secretul lor ar putea fi aflat, cei doi își ascuns sentimentele atunci când sunt în public, de față cu alți oameni. Totuși, nu durează mult până când, cunoscându-l destul de bine pe Henry, tânăra și visătoarea Blandine, o femeie însărcinată cu gestionarea afacerelor tânărului Nobil, își dă seama de povestea dintre cei doi. Purtându-i o iubire neîmpărtășită, plină de patos și de suferință, Blandine este pregătite să păstreze secretul celor doi, să-i protejeze și să se sacrifice pentru iubirea pe care i-o poartă tânărului conte. Drept să vă spun, am iubit-o pe Blandine, am trăit alături de ea întreaga emoție care-i încerca sufletul. Blandine a fost un personaj complex, un personaj definitoriu pentru drama poveștii care se sustrage între paginile acestei cărți. A fost, deopotrivă, lumina și întunericul romanului, pacea și neliniștea scriiturii lui Georges Eekhoud.

Nu vreau să vă spun ce are să se aleagă de destinul celor trei. Al lui Henry, al lui Guidon și al lui Blandine. Vă spun doar că, trăgându-și firele dintr-o asemenea lume dominată de minciuni, răutate și nepotrivire, dramatismul există în romanul lui Georges Eekkhoud. Dragostea, un sentiment al împlinirii, al desăvârșirii, al completării și ascensiunii, devine pentru ceilalți un prilej de a-i despărți pe cei doi iubiți, de a le rupe sufletul în două pentru a-l oferi hrană întunericului și nimicniciei. Dacă dragostea lor este greșită, conform determinismului social al perioadei respective, atunci ea nu se poate împlini. Și aici, dacă-mi aduc bine aminte, zicea contele Henry la un moment dat, într-un dialog cu Blandine, când ea îi spune că „minte, n-a putut să decadă atât de mult”: „- Să decad! Dimpotrivă, mă mândresc!” Așadar, vă spun, nu puteți să nu vă atașați de Henry prin spiritul său liber, care nu se conformează societății, care dorește să trăiască conform naturii sale logice care nu se conformează îndoctrinării și supunerii, însă se lovește de prejudecățile unei comunități care, deși excesive cu propriile sale excese, nu acceptă dragostea dintre doi bărbați. Pe mine, unul, m-a emoționat și mi-a dat prilej de gândire.

Romanul nu este numai o poveste de dragoste foarte profundă și subtil scrisă, ci este un roman care ironizează principiile societății respective, care reiterează condiția omului a căror principii, țeluri și dorințe se află în dezacord cu dogmele creștinești și nescrise. Romanul conturează povestea unor suflete zbuciumate care-și caută liniștea, își caută împlinirea și sunt urmărite de colții fioroși și ascuțiți ai răutății, ai oamenilor care scandează și arată cu degetul. O însumare de talent, de scriitură fină, relaxantă, constituindu-se într-o poveste de viață pe care, cu siguranță, o s-o apreciezi la potențialul ei. „Escal-Vigor” este romanul care te surprinde, care te învață și îți spune că, de fapt, a iubi nu este atât e ușor pe cât pare a fi, însă iubirea este un sentiment care te înalță și îți oferă certitudinea reală a vieții. 

Personaje complexe, personaje care simt, își dau seama, au (in)certitudini, principii, pledează pentru valori, își pun întrebări greșite și caută răspunsuri în van. Personajele lui Goerges Eekhoud sunt suflete țesute cu firele mașinii de scris, sunt oameni de hârtie care trăiesc, ulterior, în mintea și în sufletul cititorului. Au sentimente, au lacrimi, au zâmbete și licrăriri în ochi. Prin subtilitețea frazelor și a dialogurilor, autorul creează impresia de veridic, verosimilitatea fiind de asemenea, conturată, și de perioada în care acțiunea se întâmplă, evocând peisaje, obiceiuri și tabieturi din secole trecute. Într-o asemenea atmosferă, viețile personajelor sunt greu de cobit, de anticipat, iar fiecare pare să tânjească după iubire și dragoste. Fiecare trăind, la rându-i, o dramă, ca unire a contradicțiilor care le îngemănează sufletele. Un roman sensibil, un roman profund și captivant. Chiar a meritat 5 steluțe. Iar sfârșitul pur și simplu m-a marcat; un sfârșit mai perfect, mai emoționant, mai subtil chiar nu ar fi putut fi existat pentru acest roman. A fost punctul de pe „i” și virgulița la „ț”. :)

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Univers pentru plăcerea de a citi romanul „Escal-Vigor”, îl puteți comanda de AICI. Lecturi plăcute și numai bine!

Un loc pe raftul meu (XXII)

Salutare,

Vă scriu de printre zeci de caiete, grafice, primate, integrale, chimie, biologie, germană, Doamne! Și mă pregătesc și pentru Filit, și mai am și alte lucruri de făcut, și atâtea, atâtea. Voi cum rezistați? Oricum, să revenim tot la oile noastre, că, deh, cărți! Iată ce volume au mai poposit pe rafturile mele. Țin să menționez că am început, hehe, să citesc poezie. Da, nu știu, m-a lovit așa melancolia, de-am dat-o în Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate, Stănescu, Blaga și Bacovia. 

Am auzit multe despre acest roman iar descrierea m-a atras foarte mult. Sper să-i descopăr povestea cât de curând, pentru că am răsfoit-o și pare a se citi destul de ușor. Mă bucură, la o adică, faptul că nu s-a tradus titlul, ci s-a păstrat cel original.

Coperta acestui roman m-a intrigat, drept care m-am gândit să-i ofer o șansă. Oricum, descrierea sună foarte bine, mai ales că se leagă de țara noastră.

Poezie, poezie, poezie. Abia aștept să-mi răsfăț emoția cu versurile de mai sus.

Vreau toate volumele de poezii de la Ioana Nicolaie. Pur și simplu îi ador versurile și creația.

Deci am cumpărat această carte și, cum am ieșit din librărie, m-am apucat s-o citesc. Citeam în paralel cu o prietenă, iar când eu terminam o poezie, ea trecea la rând și citea. Și tot așa.

Mi-am luat această carte pentru că mi-a plăcut coperta și, de asemenea, mai am o carte de Graham Greene, și am așa o certitudine cum că o să-mi placă.

Lo. Li. Ta. Deci, Doamne, abia aștept să citesc romanul ăsta pentru că prea mult, PREA multe lucruri (bune, nebune) am auzit despre el. Lo. Li. Ta.

Mi-am cumpărat romanul acesta pentru că am văzut că are un rating deosebit de mare pe Goodreads. Nu știu ce-i de capul lui, dar sper să fie bun.

 

Am mai citit de la acest autor și „Să nu mă părăsești”, care mi-a plăcut foarte mult, așa că am zis să-i dau o șansă și acestui roman.

Cred că era și timpul să-mi cumpăr acest roman. Abia aștept să-l citesc!

Am primit acest roman de la o prietenă dragă. Îi mulțumesc tare mult! 

Doina Ruști. Una dintre autoarele mele preferate. Abia aștept să citesc acest roman, pentru că pur și simplu îi ador stilul și emoția.

Am citit foarte mult recenzii bune legate de acest roman, iar descrierea mă atrage. L-ați citit?

Lockhart m-a atras încă de la „Mincinoșii”. Sper să mă prindă și acest roman la fel de mult!

 

Vreau să citesc acest roman încă de când a apărut în engleză. Deci, vai, nu mai am răbdare și sunt o groază de cărți! :) Nici dacă aș fi doi eu, n-aș avea timp. Zău!

Voi ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați? Seară plăcută și lecturi frumoase!