Poate într-o altă viață, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Traducere din limba engleză: Ioana Filat

An al apriției: 2016

La douăzeci și nouă de ani, Hannah Martin încă nu știe ce vrea să facă în viață. De când a terminat colegiul, a locuit în șase orașe diferite și a avut nenumărate slujbe banale, dar, după o relație dezastruoasă, decide să se întoarcă în Los Angeles, orașul ei natal. Pentru a sărbători prima seară în L.A., cea mai bună prietenă a ei, Gabby, o duce la un bar – unde Hannah se întâlnește cu iubitul ei din liceu, Ethan. La miezul nopții, Gabby o întreabă pe Hannah dacă e gata să plece. Ethan se oferă să o ducă el acasă dacă vrea să mai rămână. Hannah ezita. Ce se întâmplă dacă pleacă cu Gabby? Ce se întâmplă dacă pleacă cu Ethan? Și astfel, Hannah trăiește efectele fiecărei decizii, în două universuri paralele, în două povești succesive, surprinzător de diferite și cu consecințe importante pentru Hannah și oamenii de lânga ea. Așadar, totul e sortit să se întâmple? Cât de mult din viața noastră este determinat de șansă? Și, lucrul cel mai important: există suflete-pereche? Hannah crede că da. Și, în ambele lumi, e convinsă că l-a găsit pe al ei. 

Poate într-o altă viață, spun, mi-ar plăcea mai mult această carte. Acum, în această viață, cred că pur și simplu am citit ceva ce mi-a fost dat să citesc, care nu m-a încărcat emoțional, nu m-a făcut să trăiesc alături de personaje, ba chiar am păstrat o atitudine distantă și m-am lăsat purtat de lectură, pentru ca la sfârșitul romanului să-l închid, să-l pun în bibliotecă, să mă bucur sau nu că am citit o carte care m-a relaxat, nu mi-a dat bătăi de cap, nu mi-a dat de gândit, nu m-a făcut să ard de emoții și nu mi-a atins vreo coardă sensibilă. E ok, zic, adică nu orice roman trebuie să te facă să simți acel ceva, acel ceva pe care eu îl caut în fiecare carte pe care o citesc. Poate într-o altă viață este genul de carte pe care o citești în două după-amiezi însorite, când păsările-ți ciripesc la fereastră, e o carte ușoară, care te relaxează, dar mie, unul, mi s-a părut banală, trecând totul prin prisma lecturilor pe care le-am avut până acum. Nu știu de ce, oricum așteptări nu am avut, dar citisem pe blogul lui Răzvan, dacă nu mă înșel, că a fost surprins de această carte și că i-a plăcut mult. Nu te învinovățesc, domle, dar încă o dovadă că gusturile, oricum ar fi ele, nu se discută; ba dimpotrivă, eu mereu am susținut că se învață.

Povestea este descrisă mai sus, nu are rost să repet, nici să dau spoilere, vă spun doar că, la o adică, este destul de neașteptată, pe ici, pe colo, frumoasă, dacă ești genul de cititor avizat în chestii dintr-astea ficționale. Nu vreau să spun că romanul de față nu transmite emoție, poate o face, dar eu unul chiar nu am simțit-o, nu m-am apropiat de niciun personaj din carte, nici măcar de personajul principal. Poate doar am fost puțin atins de zbuciumul lui Hannah, ideea de a încerca să-și refacă viața și de a se regăsi pe sine, de a se simți un om în fine împlinit. Prietenii frumoase, relații care se vor vrute, lucruri ascunse, totul reiterat într-un abis al întrebării ce-ar fi fost dacă. Într-o măsură, Poate într-o altă viață este un roman despre timp și despre importanța acestuia, despre alegerile pe care le facem și care, în cea mai mare măsură, ne aduc aici unde suntem. Suntem ceea ce face, alegem, iubim, mințim, suntem suma celor șapte oameni cu care vorbim cel mai des, suma celor trei prieteni pe care-i avem. Alegerile trebuie făcute cu o grijă chirurgicală, pentru că ele ne definesc viața. Și ca să-ți negi trecutul, propriul tău trecut, nu ar însemna, de fapt, să negi cine ești în acest moment? Să-ți pară rău de ființa ta actuală?

Parcă aș fi vrut mai multe de la acest roman, nu știu, ideea lui este foarte interesantă și destul de originală, pentru că nu știu dacă am mai citit vreo carte care să trateze un asemenea subiect. Hannah încearcă să găsească răspunsuri, neștiind că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Trăind în propria ei lume, Hannah se retrage într-o buclă în care toate visurile și visele și idealurile ei par să fi devenit realitate, aievea, și la un moment dat parcă ajungi să-i simți dorința de a fi alta, o altă Hannah în lumea căreia iubirea și prietenia sunt referințele propriei ei ființe. E plăcut să urmărești acest aspect, precum și modul în care, prinsă între contradicții, încearcă să facă față anumitor lucruri care-i stau în cale. 

Cred că punctul forte al romanului este stilul de a scrie al lui Taylor Jenkins Reid. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod familial de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă - dar eu, unul, nu m-am putut împrieteni cu personajele ei. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă. Da, chiar a fost un roman ok, picat la țanc, pentru că ulterior citisem cartea Sfânta fecioară a ucigașilor plătiți, de Fernando Vallejo, și credeți-mă că stilul de a scrie al acestui autor este unul care chiar te face să-ți izbești capul de pereți! 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, sunt sigur că voi veți simți lectura altfel. Romanul Poate într-o altă viață poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

17 cărți pe care să le citești pe o vreme ca aceasta

Salutare,

Am adormit acum câteva seri și m-am trezit în iarnă. Eu nu știu ce să mai zic, dar vă pot spune doar că această vreme este un prilej numai bun să te delectezi cu o carte bună și-un ceai cald, iar dacă mai nimerești și cartea potrivită, ei bine, atunci chiar aș vrea să mai fie așa. Nu spun că nu mi-ar fi plăcut să fie cald, soare, să aud copiii țipând prin parcuri, când eu încerc să mă concentrez să citesc ceva de Nora Iuga, dar nici așa nu-mi displace. M-am gândit să fac o listă cu niște cărți, mai precis zece, pe care eu le recomand pe-o vreme ca aceasta.

1.Silmarillion, de J.R.R. Tolkien

„Silmarillion” este o îngemănare uluitoare de mit și epos, care precede trilogia „Stăpânul inelelor”. Cartea, publicată la patru ani după moartea autorului, este povestea Zilelor de Odinioară sau a Primului Ev a Lumii. Cartea nu cuprinde evenimente petrecute mai departe în timp decât cele din „Stăpânul Inelelor”, ci este, așadar, prima carte, de la care încep toate. Poveștile din „Silmarillion” cuprinde povești și legende ce au ca punct de plecare trădarea lui Morgoth, un elf care s-a răzvrătit, datorită patimei pentru putere și pentru Silmarili, trei giuvaieruri create de Feanor, în care sălășluia lumina din străfunduri, cântul frumos al Elfilor, frumusețea Soarelui, Apa și Pământurile, răcoarea stropilor de ploaie și puritatea naturii, Morgoth, primul stăpân al Întunecimii, care trăia pe Pământul de Mijloc, iar Elfii Nobili au pornit război împotriva lui pentru a-și lua înapoi Silmarilii pe care i-au trudit cu prețul vieții și cu multă muncă iscusită.

2. Vulpea albastră, de Sjón

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

3. Granitul rece, de Stuart MacBride 

În încercarea lor de a rezolva cazuri, mereu intervine presa, care le cam amestecă treburile și încurcă lucrurile, intervenind în calea detectivilor ce se angajează în prinderea cumplitului criminal obsedat. Deși crezi că ai anticipat corect unele lucruri și scenarii, Stuart MacBride reușește mereu să introducă în mijlocul acțiunii un personaj cheie care îți dă peste cap tot ce-ai crezut că știi. Ăsta ar fi doar unul dintre punctele forte ale cărții: neașteptatul. Pe tot parcursul lecturii, s-au stabilit în mine mai multe stadii: primul ar fi cel al dorinței de a afla ce se întâmplă într-un orășel ca acesta, cum decurge viața unul detectiv (date fiind și numeroasele detalii privitoare la această meserie și altele ce se ocupă de criminalistică- toxicologie, medicină legală etc), dorința de a afla cine este cumplitul criminal și care este, din păcate, noua sa țintă (sau victimă), urmată de apropierea față de familiile rămase copii și, în cele din urmă, prinderea criminalului urmată de toată operațiunea ei. Recunosc, ultimile pagini ale cărții reprezintă apogeul, în timp ce le citeam simțeam că în fața ochilor mei se derulează un film de la cinema, degajându-mă de tot ce mă înconjoară.

4. Second life, de S.J. Watson 

Îşi iubeşte soţul. E obsedată de un străin. E o mamă devotată. E pregătită să piardă totul. Ştie ce face. Lucrurile îi scapă complet de sub control. E nevinovată. Poartă o vină uriaşă. Trăieşte două vieţi. Le poate pierde pe amândouă. Cât de bine poţi cunoaşte un om cu adevărat? Cât de departe ai merge ca să afli adevărul despre cineva pe care-l iubeşti? Când descoperă că sora ei a fost ucisă cu bestialitate, Julia vrea să afle neîntârziat motivul. Dar căutarea se transformă rapid într-o explorare irezistibilă a propriilor dorinţe întunecate. Julia intră în contact pe internet cu un străin periculos şi începe să simtă că-şi pierde controlul şi că e pe punctul de a pierde totul. Hotărârea ei de a găsi răspunsuri îi ameninţă căsnicia şi viaţa. 

Dumnezeule mare, am citit cartea asta și, vă jur, sfârșitul acela, ah, sfârșitul acela, Doamne, ce chin, ce tortură, ce neeervi, pur și simplu m-a ucis. Mi-am dat seama: îmi place la nebunie de Watson. Îmi place afinitatea sa pentru personajele feminine - pe care, apropos, le creează foarte bine, le conturează cu o măiestrie aparte și cu predilecția unui pictor (eh, să zicem) puțin cam nebun. Dar, drept să vă spun, la cât de nebună este și acțiunea sa (chiar dacă începe puțin cam greoi, pe maniera „hai-să-mai-tragem-de-niște-pagini”), asta nu deranjează prea mult - de fapt, nu deranjează chiar deloc. M-am îndrăgostit de scriitura lui S.J. Watson încă de la primul său roman de debut, apărut tot la Editura Trei, Înainte să adorm (recenzia AICI). Încă de la acel roman am putut observa faptul că autorul dorește, în maniera sa proprie, să dea peste cap cititorul. Să-l minuneze. Să-l facă să țipe. Să-l facă să simtă povestea și să-l integreze în paginile romanului său. Și, da, mi-am dat seama: la Watson, scriitura e alcătuită din existențe, din existențe pe care el, cu talentul său, le integrează în propria sa manieră de a crea. Watson e ca o Cola: toarnă sucul în pahar, iar de-aici, cam cinci sute de pagini, vei simți efervescența acestui suc - a se înțelege, bei sucul dar tot nu reușești să-ți stăpânești setea. Setea de personaje. Setea de acțiune. Setea de NEBUNIE! Oh, da, are Watson dintr-asta cât se poate!

5. Casa îngerilor, de Pascal Bruckner

Antonin Dampierre, în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfăţişarea sa, este un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puţin, aşa pare. Lucrează într-o agenţie imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacţie din pricina a doi beţivi, se repede la unul dintre ei şi îl omoară în bătaie.Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea de cerşetori. Aşa că îşi începe căutarea halucinantă prin Parisul epavelor umane, unde o cunoaşte pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a răniţilor. Va reuşi această eroină dedicată întru totul umanităţii să-l salveze pe Antonin de el însuşi? „Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ”, zice însuși autorul romanului, Pascal Bruckner.Parisul nu înseamnă numai clădiri impozante, magazine de lux şi vitrine strălucitoare. Parisul înseamnă şi oameni fără adăpost, cocioabe din carton, mizerie şi suferinţă. „Celălalt Paris” e un oraş murdar, departe de capitala pudrată şi lustruită – imaginea stilizată ce le este oferită turiştilor. Pascal Bruckner reflectează asupra decăderii umane şi a contrastului izbitor dintre viaţa „civilizată" şi cei aflaţi pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale. Oare cerşetorii sunt reversul fatal al societăţii noastre ultraigienizate? Că, până la urmă, nu și-au dorit ei să ajungă astfel, ci împrejurimile vieții neprielnice i-au adus acolo unde sunt. Dar, totuși, cu ce-ai greșit ei de l-au stârnit așa de tare pe eroul nostru - aproape eros de comic - Antonin?

6. Hoțul de cărți, de Markus Zusak

Sensibil, lacrimogen, firav, un roman care te va regăsi cu lacrimi în ochi și îți va da de gândit după ce îl termini. Un roman despre curaj, despre copilărie, despre prietenie și iubire, dragoste familială. O lume plăsmuită de o copilă încercată de greutățile vieții și de ideea morții înainte de a fi crescut. O copilă, am crede, îmbătrânită înainte de vreme, dar pe chipul căreia soarele încă zâmbește și se desăvârșește fericit. Prima carte care mi-a adus lacrimi în ochi și m-a făcut s-o iubesc din tot sufletul. Abia așteptam s-o citesc și s-o pun la loc de onoare în biblioteca mea, pentru că „Hoțul de cărți” surprinde o poveste care ar trebui cunoscută de către toți cititorii din lume.  Australian de origine, Markuz Zusak a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea München-ului și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al mamei lui. A știut dintotdeauna ce poveste voia să așterne pe hârtie. „Aveam în minte aceste imagini cu bărbați mărșăluind impecabil și salutând cu «Heil Hitler» și ideea că în Germania toată lumea gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură”, declară Zusak într-un interviu cu The Sydney Mornind Herald. La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei mai inovatori și poetici romancieri ai zilelor noastre. Odată cu publicarea romanului „Hoțul de cărți”, el a devenit un „fenomen literar”, sunt de părere criticii americani și australieni. 

 7. Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei. 

8. Secretul soțului, de Liane Moriarty

„Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment absolut diferit de adorația simplă și totală pe care o trăise ca tânără mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața altarului. dar știa că, indiferent, cât de mult îl ura (...) ea îl va iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur. Întotdeauna va fi acolo.”

Nimeni dintre noi nu poate ști în ce direcții ar fi putut, și poate ar fi trebit, s-o ia viața noastră. Astăzi suntem, mâine putem dispărea. Precum fluturii. Poate că... este mai bine așa. Unele secrete sunt sortite să rămână secrete pentru totdeauna. Oricât de groaznice ar fi ele. Oricât de multă fericire ar aduce ele. Dezamăgire, spaimă, lacrimi de tristețe și fericire.

Există atât de multe secrete în viața noastră pe care nu le vom afla niciodată. Întrebați-o pe Pandora.

În familia Fitzpatrick totul se schimbă în momentul în care Cecilia găsește o scrisoare a soțului ei, John-Paul, ce ar trebui citită după moartea acestuia. O scrisoare, o greșeală, un secret mult prea cutremurător și o întorsătură mult prea grea, o greșeală prea imensă pentru ca John-Paul să și-o poată asuma în timpul vieții. Datorită curiozității sale rozătoare, Cecilia deschide scrisoare. Da, o deschide în timp ce Paul este în viață. Deși și-ar fi dorit ca niciodată să facă acest lucru.

9. Te-aș recunoaște dintr-o mie, de Laura Lippman 

Eliza Benedict duce o viață senină într-o casă din suburbii, alături de soţul ei şi de cei doi copii. Dar o scrisoare îi spulberă liniștea: "Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Sigur, între timp te-ai maturizat. Dar te-aş recunoaşte dintr-o mie." Un bărbat și un secret nemărturisit din trecut reapar în viața ei și îi amenință existența confortabilă. Dar Eliza ar face orice să-și apere liniștea și familia – chiar dacă aceasta înseamnă să retrăiască evenimentele unei veri terifiante și să scoată la iveală adevărul înfricoşător pe care l-a ţinut ascuns atâta timp. 

Din acest moment, Laura Lippman începe să ne prezinte, în paralel, povestea extraordinară și plină de momente șocante a vieții Elizei Benedict, care, în copilărie, fusese violată, chinuită, însă, în cele din urmă, reușește să scape din mâinile violatorului. Sau, poate, acesta o fi lăsat-o să scape? În timp ce ea își servește cafeaua dimineața pregătind copiii pentru școala, violatorul ei este la închisoare așteptându-și executarea, fiind condamnat la moarte. Prin intermediul avocatului său care îi este alături, criminalul- Walter Bowmann, încearcă să ia legătura cu Eliza, fiind singura persoană căreia acesta vrea să-i destăinuie care au fost și celelalte victime ale lui (pe lângă alte două fete pe care Walter le ucide și le violează) și căreia vrea să-i ceară iertare. Cu toate astea, povestea este puțin ambiguă, deoarece Walter susține faptul că Eliza știe prea bine că el nu este vinovat, că el nu a ucis nicio fată, însă da, a violat-o pe ea, însă aceasta nu vrea să depună mărturie în această privință, știind că acest lucru ar putea să-i „dezvăluie secretele trecutului său”. Nu ni se spune, în mod clar, că Walter nu ar fi vinovatul, însă nici faptul că acesta este în totalitate vinovat de moartea a numeroase fete. Cu toate astea, Lipmann nu ne dezvăluie nici aceste secrete ale lui Elizabeth, așadar te lasă să-ți creezi singur scenariul, așa cum vrei tu. Cu ce final vrei! 

10. În aerul rarefiat, de Jon Krakauer

Mi-era dor să citesc așa un roman, așa o poveste care să mă facă să călătoresc, să trăiesc în alte locuri și, prin stilul foarte natural al autorului, totul să-mi fie atât de palpabil. Îmi aduc aminte că eram la școală și mi-am scos cartea din ghiozdan, iar o colegă a venit la mine, s-a uitat la carte, apoi iarăși la mine, exclamând: Cartea astaaaa! Și, evident, cum se face că citesc cărți așa bune? Nu s-a dat înlături să se laude, normal, că mereu e cu un pas înaintea mea, aici raportându-ne la alte cărți pe care ea mi le-a recomandat și de care eu abia am reușit să fac rost. Așa, să nu mă depărtez prea tare de rostul acestei postări. În aerul rarefiat a fost un roman viu, un roman veridic, evident, din moment ce este inspirat dintr-o poveste reală, o poveste despre supraviețuire, despre prietenie, solidaritate, perseverență, ambiție și despre continua încercare a omului de a-și măsura forțele cu natura, Doamne, atât de misterioasă și eternă. În dezacord cu condiția sa umană limitată, omul nu s-a mulțimit doar să constate anumite lucruri, ci s-a hotărât să le cerceteze, să le migălească și să le afle modul de funcționare. Astfel, poate, este mult mai bine ca unele întrebări să rămână, pentru totdeauna, întrebări. Căutarea răspunsurilor ar putea aduce cu sine lucruri nebănuite și, implicit, nedorite. 

11. Perfecțiune, de Julie Metz

În aceste pagini în care autoarea scrie despre iubirea ei stinsă, despre deznădejdea de a fi oferit mai multă dragoste decât a primit. Mult prea multă. Totul începe după moartea soțului ei, Henry, care pur și simplu cade jos, în bucătărie, când totul pare mai normal cu putință. După toate funeraliile și incinerarea lui Henry, Julie este nevoită să rămână singură cu fiica sa, Liza, încercând să-i fie și mamă, fiindu-i mereu alături, dar și tată, ocupându-se de situația financiară a familiei. Dar povestea nu se oprește aici, ci punctul culminant în reprezintă momentul în care Julie găsește, în calculatorul soțului ei, mail-uri prin care acesta coresponda cu prietena ei cea mai bună, Cathy. După câteva priviri aruncate asupra „epistolelor”, eroina noastră își dă seama de un adevăr greu de acceptat: soțul ei o înșelase și nu cu o persoană oarecare, ci chiar cu prietena ei cea mai bună. Furie, dezamăgire, rușine, imposibilitatea de a uita și de a ierta, toate aceste sentimente trec prin filtrul sufletului lui Julie, care încearcă să găsească răspunsuri, scotocind în necunoscut, în imposibilitate. Henry a luat cu el în mormânt (impropriu spus, având în vedere că acesta a dorit să fie incinerat) toate secretele sale. De ce s-a angajat acesta într-o relație cu o amantă, având în vedere că acasă îl așteptau o soție iubitoare, o fiică cuminte și o familie caldă și liniștită, în care viața părea perfectă? Julie, pe tot parcursul romanului, încearcă să caute răspunsurile acestor întrebăril, căutându-și refugiul și în alte relații, cu mai mulți bărbați. Până la urmă, viața ei nu se poate fi oprit în loc, ci continuă, nu are mai mult de patruzeci și patru de ani.

12. Funeraliile mamei mari, de Gabriel García Márquez

Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte, dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții: simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea ce-i oferă un aer de confesiune și invocație.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

13. Regina zăpezilor, de  Carmen Martín Gaite

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor. Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

14. Elixirul dragostei, de Eric-Emmanuel Schmitt 

Adam și Louise, protagoniștii acestui roman, își schimbă epistole aflându-se la mare distanță unul de celălalt, separați după ce și-au dat seama că iubirea lor nu a fost ceea ce căutau ei de la viață - lucru ce l-au realizat după cinci ani de căsnicie. Propunându-i lui Louise ca aceștia să rămână prieteni, Adam trezește în inima lui Louise sentimente contradictorii, ce trag de ea în toate părțile. Încă de la început, am observat o oarecare reticență din partea lui Adam - e bărbat, deh - deoarece mi se părea cam neglijent, pe când Louise dâdea semne clare că încă îl iubește și dorește să-și reîncerce destinul alătur de cel cu care și-a împărtășit bunele, rele, zâmbetele și durerile. Schimbând aceste epistole, pare că distanța dintre cei doi se micșorează într-un mod uluitor, până când sufletele lor ajung iarăși împreună, devenind unul singur, într-o încercare a destinului de a-și fi jucat cartea pentru totdeauna, însă dragostea, iubirea și emoția reușesc să treacă deasupra lui.

Am considerat iubirea dintre cei doi nu o iubire telurică, efemeră, consumată într-un spațiu carnal, teluric, ci o iubire dincolo de limitele temporale ale ființei, o iubire proiectată într-un spațiu sacru al existenței, o iubire deja formată, încercată, care cu siguranță nu va mai aduce lacrimi în viața celor doi protagoniști, pentru că aceste lucruri au fost confirmate atunci când cei doi decid anumite lucruri - nu am să spun ce, deoarece nu vreau să dau spoilere. Oricum, finalul ar putea părea previzibil, dar stilul lui Eric-Emmanuel Schmitt te face să crezi că nu l-ai cobit deja. În „Elixirul dragostei”, se observă un interes aparte pentru distincția dintre dorință și sentiment. În privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teorii diferite: cel al dorinței și cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică și dragostea, se nas marile noastre povești, nu întotdeauna fericite. Povestea lui Adam și Louise este una ditnre aceste povești, scrisă într-o manieră unică de-a lui Schmitt.

15. Olive Kitteridge, de Elizabeth Strout

„Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate, un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită, regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri. Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne și plictiseam. 

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

16. 20 de ani în Siberia, de Anița Nandriș-Cudla 

Oare aș putea să fac o recenzie istoriei? Aș putea să surprind, întocmai, ce vrea această carte să spună? Vă spun, cu cea mai mare sinceritate: nu.

Cred că tocmai am citit cea mai superbă- și, dați-mi voie să vă spun că NU exagerez- și emoționantă carte de memorii pe care am citit-o vreodată, și nu numai. Încă nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie o asemenea carte, o asemenea poveste, o asemenea viață și o asemenea credință în lucrurie bune, în puterea unei mame, în cuvântul lui Dumnezeu și iubirea părintească. Mi-e imposibil.

Povestea uimitor de emoționantă și plină de sacrificiu și speranță a unei țărănci de 36 de ani, doar cu 3 clase, neumblată în lume, ce se trezește în miez de noapte (13 iunie 1941) smulsă din casa ei de către securitatea sovietică, cu trei copii mici lângă ea, despărțită de soț încă din primele ore de asalt și înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alte victime. Imaginați-vă în jur de 150 de oameni înghesuiți într-un singur vagon, toți șocați, disperați, răcnind în noapte după rude și ajutor, știind că, din acel moment, cu toții sunt mai aproape de moarte. Acesta este punctul de plecare- punctul zero- al tragediei acestei familii bucoveniene. Cu toate acestea, care a fost reacția Aniței? Suflet înțelept, liniștit și cu frica lui Dumnezeu, primul gest a fost acela de ale asigura copiilor săi aerul necesar, trăgându-i cât mai aproape de fereastra vagonului. Al doilea gest a fost acela de a trimite un mesaj mamei sale bolnavă la pat, căzută victimă mâniei sovietice, biciută până când pielea i-a fost arsă, pentru a o mângâia cu vorbele: „mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” și rugând „vecinii să aibă grijă de ea.” Mesajul a fost scris pe o batistă cu creion chimic (de asemenea, unele fotografii sunt reproduse în carte), a fost introdus în sticlă și aruncat pe geamul vagonului, Anița Nandriș-Cudla mizând, încă o dată, pe bunătatea omenească și pe puterea destinului ce stă sub forța lui Dumnezeu. 

17.  Cititorul, de Bernhard Schlink

Pur și simplu am iubit acest roman, mi-am dorit din inimă să nu-l mai termin. Nu numai că povestea de dragoste dintre cei doi m-a fascinat, însă, de asemenea, romanul este prezentat din perspectiva lui Michael, o perspectivă din viitor, când deja cunoaște povestea și, de altfel, știe și cum are să se sfârșească, când totul este deja consumat, aflându-se în ipostaza contemporană a actantului. Încă am o dilemă referitoare la acest lucru: se prea poate, de altfel, ca Michael, cunoscând sfârșitul poveștii, să privească altfel ceea ce s-a întâmplat înainte să se ajungă în acel punct. În fine, nu știu, mie-mi place să răstorn povestea, s-o iau de-a fir a păr, mai ales atunci când romanul mi-a plăcut. Și aici este cazul, la o adică. În fne, nu cred că ar conta prea mult, deoarece, cu toate astea, povestea dintre Hanna și Michael este una care pur și simplu de sustrage în paginile cărții, este de o intensitate naturală, iar personajele sunt creionate cu suflet, ca niște oameni de hârtie zbuciumați, care se iubesc cu patos și se dăruiesc unul altuia într-un punct convergent de unire al unor destine care, deopotrivă, nu se află în concordanță. O astfel de iubire, într-adevăr, în circumstanțele unei societăți naziste, sub determinismul social-politic specific, nu poate avea un final tocmai fericit, așa cum te-ai putea aștepta de la un roman de dragoste tipic. Pentru că asta este și ideea: „Cititorul” nu este neapărat un roman de dragoste, pe cât este un roman dramatic, un roman psihologic, despre inițierea unui puști de cincisprezece ani care încearcă să parcurgă douăzeci în patul unei femei, descoperind în ea, în trupul și sufletul ei, simbolul autentic al feminității, parfumul vârstei - aspecte surprinse într-un tandem fizico-intelectual, după cum ar considera unii, la fel de șocant: Hanna îl inițiază trupește pe Michael în lumea sexului pentru ca, în schimb, acesta să-i citească ei din cărțile sale pentru școală - de la kilometrica „Odisee”, până la scandaloasa „Lady Chatterlay”.

Mie mi-a plăcut fiecare dintre aceste romane, fiecare având ceva unic și frumos. Ați lectura vreunul? Lecturi frumoase și zile călduroase să aveți!

Tony & Susan, de Austin Wright - Recenzie

Editura: Litera
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Traducere din limba engleză: Gabriela Stoian
Colecția: Buzz Books

Cu totul neașteptat, Susan Morrow primește manuscrisul unui roman scris de Edward, soțul de care a divorțat în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pe măsură ce citește, Susan și, odată cu ea, cititorul însuși pătrund din ce în ce mai adânc în viața personajului principal al romanului din roman, profesorul de matematică Tony Hastings, care călătorește împreună cu soția și fiica lui spre casa lor de vacanță. În vreme ce viața obișnuită, civilizată, a familiei Hastings cade pradă violenței și crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare  o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieți și cu teama care îi amenință viitorul. Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă și regret, despre răzbunare și îmbătrânire, despre căsătorie și creativitate. Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experiență a lecturii, prin relațiile pe care le creează atât între cititor și operă, cât și între autor și cititor, într-o scriere surprinzătoare și pasionantă.  

De ce să nu recunosc? Acest roman pur și simplu m-a ucis, a smuls tot din mine și m-am oferit pe tavă poveștii, pentru că pur și simplu am simțit că citesc una dintre cele mai „nebune”, să-i spun așa, în sensul bun al cuvântului, cărți! Un roman psihologic atât de bun, atât de mindfuck, atât de frumos scris, cu o poveste atât de interesantă și plină de neașteptat, credeți-mă, n-am mai citit niciodată așa ceva, pentru mine a fost un șoc, actually, să citesc Tony & Susan, deși ulterior am văzut filmul și am știut ce urmează să se întâmple. Nu-mi pot da seama, uneori, cât de geniu să fii să poți scrie așa ceva și să cobești și să te gândești și să iei în calcul asemenea întorsături, asemenea răsturnări de situație și atitudini. Dumnezeule, încă sunt șocat de ceea ce am citit, zău!

Când am început să citesc, m-am dezbrăcat în fața cărții de toate, mi-am lăsat mintea jos, mi-am scos toate ideile și toate sentimentele și toate durerile și toate lacrimile, pentru că am știut că nu voi fi citit ceva cu care am mai avut de-a face. Am încercat să rămân rece, să mă detașez cu totul de această carte, dar am știut că nu pot, am știut că nu voi fi decât o altă victimă, precum Tony, precum familia lui, precum această întreagă lume. Pentru că, dacă e să-mi spun părerea, nu am văzut în romanul Tony & Susan decât o reiterare atât de viscerală, atât de profundă a violenței, a durerii și strigătului înăbușit de mâna atât de familiară a cuiva, un studiu ascuțit, incisiv al agresiunii, sângeros, morbid, dar atât de permanent și perpetuu, într-o lume atât de nepotrivită. Romanul ne vorbește despre traume, despre dureri, despre minciuni, trecut, răzbunare. Despre om, în cea mai adâncă fire a generii lui autentice.

Știți probabil că nu obișnuiesc să vorbesc despre poveste în sine, pentru că nu-i găsesc rostul, mai ales când, în acest roman, cam orice lucru aproape nedefinit contează. Romanul este construit pe baza „povestirii în ramă”, să-i spun așa, în termeni didactici, e ca o „poveste într-o poveste”, adică, pe scurt, Susan primește un manuscris de la fostul ei soț, Edward, care prezintă o poveste dramatică și inumană, plină de violență, dar care seamănă atât de bine cu propria ei viață, încât Susan începe să creadă că nu mai este în deplinătatea tuturor facultăților mintale. Cartea, de fapt, este ca un wake-up call pentru Susan, un eufemism al propriei suferințe, al durerii copleșitoare. Cheia comună în cele două povești, viața lui Susan și romanul lui Edward, o reprezintă Tony Hastings, actualul soț al lui Susan. Și, din acest punct, toate, diluviene, pornesc spre vărsare de sânge, crimă, răzbunare, iar totul nu are cum să se termine frumos într-o asemenea intrigă.

 

 În această carte trebuie să lași tot deoparte, să arunci măștile, să te-arunci pe tine însuți cu tot ce-nsemni și ai însemnat, să-ți lași toate lecturile în urmă, să devii altcineva, să fii gol, relevându-ți boala viscerelor și a creierului, nu, nu aberez, pentru că romanul de față este cu totul altceva față de tot ce-am citit. Suntem cu toții animale nocturne, animale ale mârșavului întuneric, ale nopții, ale tenebrelor și frigului, iar asta o știm, în adâncul ființei noastre cu toții o știm. Suntem pregătiți oricând să lovim, să mințim, să dizgrațiem și să huiduim, doar pentru binele propriu și al persoanelor dragi. Suntem niște animale de pradă, oricând gata să se facă nevăzute în umbra nopții. Suntem subjugați propriilor noastre iluzii, a propriilor noastre gânduri ascunse în profunzimea sufletului nostru, suntem mai mult decât ceea ce există sub piele, într-un univers infinit, în care căutăm să posedăm din ce în ce în ce mai mult. Suntem nemărginiți, iar întunericul ne este cel mai bun sfetnic.

 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Cu un pas prea departe”, de Tina Seskis- Recenzie

Editura: Trei
Număr de pagini: 376
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Ioana Filat

Tina Seskis a crescut în Hampshire, Anglia. După ce a absolvit Universitatea din Bath, a lucrat peste douăzeci de ani în marketing şi publicitate. Cu un pas prea departe este romanul ei de debut şi a apărut mai întâi în Marea Britanie, unde a intrat direct pe locul întâi pe lista de bestselleruri. Ulterior, a fost publicat în 60 de ţări.

Nimeni n-a aflat secretul lui Emily. O vei face tu?

O căsnicie fericită. Un fiu superb. Un cămin perfect. Atunci ce anume o face pe Emily Coleman să se trezească într-o dimineaţă şi să-şi schimbe radical destinul, plecând de acasă şi lăsând în urmă tot ce a construit?

Într-o Londră mai mult ostilă decât prietenoasă, cu un nume nou, cu o profesie nouă, dar cu aceleaşi vinovăţii şi coşmaruri, Emily încearcă să se reinventeze şi s-o ia de la capăt. Însă nu poate scăpa de fantomele trecutului, care continuă să o bântuie. Şi curând, va trebui să se confrunte cu urmările faptelor sale - o descoperire şocantă care s-ar putea să o împingă cu un pas prea departe... 

Cât de departe poți merge ca să uiți anumite lucruri, să-ți depășești condiția de a trăi în trecut, în secunda care ți-a făcut ființa să explodeze și să se împrăștie în întreaga lume? Cât curaj să ai să lași atâtea în urmă, să fugi, să fugi, să-ți găsești propria ta buclă, A TA, în care să trăiești și să-ți începi o viață nouă? Cât de greșit este să te gândești la trecut, cât de nedrept este să regreți ceea ce, acum, în momentul de față, în această secundă, ești? Nu știu, mie romanul de față mi-a lăsat o urmă adâncă în suflet, pentru că, deși cu totul alte circumstanțe, m-am regăsit enorm de mult în povestea lui Emily. Este pentru prima dată când citesc un thriller atât de bun care nu are o intrigă precum celelalte, ci una emoționantă, apăsătoare, visceral. Cu un pas prea departe mi-a dat de gândit și de meditat, mi-a pus zeci de întrebări, m-a făcut să caut și mai multe răspunsuri, doar pentru ca, la finalul celor aproape patru sute de pagini, să mă lovească din toate direcțiile, să-mi dea knock-out, pentru că este cu totul și cu totul neașteptat ceea ce, de fapt, s-a petrecut în viața lui Emily, în viața ei aparent perfectă, fericită și liniștită. Încă o dovadă că, de fapt, zâmbetul poate masca zeci de suferințe, râsetele mii de lacrimi, că aparențele înșală.

Știți prea bine că nu voi povesti lucruri din acest roman, anume ce va face Emily, unde va merge, cu cine se va întâlni, pentru că nu doresc, dacă vă decideți să citiți acest roman, să dau spoilere. Nu, ar fi de prisos, pentru că totul stă în modul în care fiecare cititor percepe ceea ce citește, totul depinde de universul său literar, de palmaresul altor thrillere citite și așa mai departe. Dacă mie mi-a plăcut enorm de mult Cu un pas mai departe, este de la sine înțeles, evident, prin subiectivism, că sunt alte persoane cărora nu le va place. Dar vă pot spune, de fapt garanta, că am citit destul de multe thrillere încât să recuosc că acesta este unul dintre cele mai bune citite. Nu știu de ce, dar l-am simțit diferit față de altele, am simțit implicare emoțională din partea autoarei, Tina Seskis, nicidecum o răceală, nu, am simțit emoție în fiecare cuvânt, în fiecare personaj, dar mai ales o frică exacerbată, aproape, confuză, în sufletul protagonistei, Emily. Iar toate aceste lucruri, toate aceste aspecte țesute în sufletului personajului principal, cu un talent scriitoricesc irefutabil, evident, au făcut din acest roman unul savuros și plin de mister, de neașteptat. Și asta mi-a plăcut cel mai mult.

Personaje complexe, tridimensionale, cu moravuri și cu plăceri vinovate, personaje neașteptate, cu replici vii și vieți care pulsau între paginile cărții, ca și cum oricând ar fi fost gata să sară de acolo și să se integreze în cotidianul nostru; aceste personaje ar fi putut fi oricare dintre noi, cu greșelile noastre, cu minciunile noastre, ar fi putut fi vecinul, vecina, vânzătoru de la tonetă, șoferul care ți-a oprit la semafor, vatmanul, prietenul cel mai bun. Nu, vă spun, am iubit modul în care Tina Seskis s-a jucat cu aceste lucruri, înșirându-și personajele cu o măiestrie aparte, cu o precizie chirurgicală. Să fiu drept, de-a lungul acțiunii am încercat puțin să mă prind care e faza cu toată această hărmălaie din roman, să-i spun așa, și chiar am reușit, pentru că am reușit să pun cap la cap anumite lucruri (da, recunosc, îmi place să fac asta cam la fiecare thriller de la Editura Trei pe care îl citesc), dar la un asemenea final, la o asemenea convergență a tuturor lucrurilor, vă spun, zău, chiar nu m-am așteptat. 

Tina Seskis se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se definitiveze totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la așa ceva. Încă o bilă pentru Tina Seksis, a reușit să mă surprindă.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Acolo unde femeile sunt regi”, de Christie Watson- Recenzie

 

„Nigeria este un loc unde femeile sunt regi. Unde orice este posibil.”

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Premii: Premiul Costa pentru roman de debut

Traducere din engleză: Irina Negrea 

Cartea lui Christie Watson vorbește despre iubirea maternă în cele mai felurite reprezentări ale sale, dar prezintă și lumea exotică a Nigeriei, cu senzațiile, culorile și mirosurile care o definesc.
Elijah, un băiețel nigerian de șapte ani, născut în Anglia, se luptă cu propriul comportament deviant, pe care îl consideră provocat de un vrăjitor dinăuntrul său.
Aflat în plin proces de adopție, Elijah este împărțit între iubirea pentru mama biologică, Deborah, și cea adoptivă, Nikki. La un moment dat, asistenții sociali descoperă că Elijah a fost abuzat și traumatizat fizic și psihic.
În lupta lui de a se accepta și de a-și găsi liniștea alături de noua sa familie, Elijah vrea să se convingă, totuși, de dragostea lui Deborah, iar prețul pe care îl plătește este devastator.

„Vrăjitorul se cățără înapoi înăuntrul lui Elijah, umplându-l atât de tare, încât stomacul i se chirci și începu să-l doară. Cu puterea minții lui Elijah, luă cârpa de vase și o făcu să dănțuiască prin aer. Cârpa dansa prin toată bucătăria și deasupra aragazului. Vrăjitorul avea mania de a-i îmbolnăvi pe oameni, de a-i înfuria și a-i înnebuni de-a binelea.”

O. Carte. Superbă. Doamne, cât de mult mi-a plăcut ce am citit aici, și nu doar povestea în sine, ci modul în care a decurs totul, acțiunea, intriga, atât de frumos și magic a fost totul. Am vrut să citesc acest roman încă de când i-am văzut coperta, pentru că știam că, mai mult ca sigur, o să-mi placă foarte mult. Și chiar mi-a plăcut, întrucât i-am dat cinci steluțe. Și i-aș fi dat și mai multe, dar zgârie-brânză e Goodreads. Acolo unde femeile sunt regi mi s-a părut total diferită față de restul cărților de la Editura Trei, din colecția Fiction Connection. Și știți de ce vă spun asta? Pentru că este printre singurele cărți care au reușit să mă emoționeze, să rupă o bucată din mine atunci când citeam anumite fragmente. Da, povestea pe care Watson ne-o spune este una foarte emoționantă, și, da, tratează o temă pe care și eu, în ceea ce am scris și scriu, o văd ca un axis mundi - iubirea maternală, în toată formele ei de manifestare, ba chiar oedipiene. Efectiv m-a lovit acest roman, mi-a atins sufletul și l-am trăit pagină cu pagină cu pagină. Nu am vrut să-l mai termin, pentru că m-am simțit apropiat de toate personajele sale, de Elijah, de Nikki, de Ricardo, Obi, dar mai ales de Deborah. 

„- Nu sunt un băiat bun, strigă Elijah. Sunt un băiat rău.Sunt plin de răutate. (...)

- Îmi pare rău că simți așa, Elijah. Tu ești un băiat bun. Nu există niciun pic de răutate în tine. Doar durere.”

Nu am să vorbesc de acțiune, pentru că nu este genul acela de roman la care acest lucru contează foarte mult. Nu, de fapt, în acest roman, Acolo unde femeile sunt regi, primează ceea ce personajele gândesc, simt, trăiesc, în împrejurimile în care acestea se dezvoltă. Elijah, Elijah, unul dintre personajele cele mai frumos construite (din majoritatea romanelor pe care le-am citit), este rupt între iubirea pentru mama adoptivă, Nikki, și iubirea necondiționată, dorul infinit, din lumini de stele și lacrimi de ploaie, pentru mama sa adevărată, Deborah. Având certitudinea că în el sălășluiește un străin, un vrăjitor rău, capabil să ucidă pe oricine cu o simplă atingere, Elijah, micuțul nigerian, se retrage în lumea sa, sub carapacea-i proprie în care doar el, cu tristețile și lacrimile și durerile sale, are acces. Este foarte interesant de urmărit evoluția acestui personaj, dar este și mai interesant să încerci să-i despici meningele creierului și să încerci să afli ce este, de fapt, acolo. O boală? O înrădăcinare în religia nigeriană? Un traumatism din copilărie? De fapt, este foarte interesant atunci când autoarea îți dezvăluie acest secret. 

„Elijah nu știa multe lucruri. Nu știa să citească și nu știa să fluiere, deși toți copiii pe care îi cunoaștea el știau să fluiere. Însă de două lucruri în viață era absolut sigur:

Mama lui îl iubea.

Și vrăjitorii existau de-adevăratelea.”

Nikki și Obi, părinții adoptivi ai lui Elijah. Neputând să aibă copii, cei doi se hotărăsc, în sfârșit, să adopte pe unul. După mai multe ședințe de consiliere, alea-alea-alea, hârțogăraia cuvenită, consilierul de adopție li-l propune pe Elijah, avertizându-i însă că nu va fi prea ușor să-l crească și să-i ofere educația necesară. Cei doi însă acceptă, demersurile sunt făcute, iar Elijah ajunge în cele din urmă să aibă o familie alături de cei doi. Cu toate acestea, iubirea pentru propria mamă, dorul nesfârșit și sfâșietor față de aceasta, zeci de întrebări care nu-și pot găsi răspunsul, fac din micuțul nigerian un personaj instabil, neașteptat, care cu greu se va adapta circumstanțelor familiale, însă, în cele din urmă, va reuși, găsind protecție și ajutor în noii lui părinți.

„E adevărat, Elijah. Există trei locuri unde femeile sunt regi. Unul este în acel moment de după naștere, când generații întregi de femei se scurg în trupul uneia singure și toată lumea se înfioară, iar natura ne amintește cine este rege. Al doilea loc este Nigeria, unde - ții minte - o femeie, o prostituată chiar, era atât de respectat încât a fost făcută rege. Și în Rai femeile sunt regi, negreșit, căci în Rai toate relele de pe pământ sunt îndepărtate. Nigeria, Nașterea unui copil și Raiul: acestea sunt locurile unde orice este posibil pentru femei.”

De cealaltă parte, cred că cea mai emoționantă parte din acest roman, sunt scrisorile lui Deborah, mama adevărată a lui Elijah. Doamne, cât de mult m-au scrisorile ei, nu știu, dacă ați citit romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, la un moment dat și eu am inserat scrisori de-ale mamei, iar acest lucru m-a făcut ca romanul de față, Acolo unde femeile sunt regi, să-mi placă și mai mult. Departe de fiul ei, Deobrah scrie scrisori pe care i le expediază lui Elijah, însă scrisori care, dintr-un oarecare motiv, nu ajung la Elijah decât după mulți ani. În aceste scrisori, Deborah îi povestește fiului ei despre tatăl lui, despre religie, despre Dumnezeu, despre speranță și iubire și trădare și frică, mai ales frică, despre iubirea nesfârșită pentru acesta, despre tainele vieții și ale morții, despre cât de frumoasă este lumea atunci când știi că întreaga ta iubire și viață se acumulează în copilul tu, în cel care, cu șoapte dulci, călduroase, îți va spune „tată” sau „mamă”. Nu vă pot spune mai multe, însă acele pagini au avut o încărcătură emoțională inimaginabilă, pline de sentiment și adevărat.

„Elijah ridică ochii spre cer, unde, în ciuda luminilor portocalii proiectate din orașul de dedesubt, el putea număra stelele.”

Legat de stilul scriitoricesc al lui Christie Watson, vă pot spune că e incontestabil unul special, diferit față de alte cărți de la Editura Trei, pe care le-am citit. Mi-a depășit cu mult așteptările. Un stil complex, dar parcă simplu, care să nu plictisească, Watson poematizează viața, sentimentele, trăirile, prin metafore și frecvențe  stilistice și plastice, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Nu m-a plictisit deloc, iar personajele reale, tridimensionale, atât de puternic și frumos construite și solidificate; aceste lucruri au făcut din romanul Acolo unde femeile sunt regi un roman într-adevăr bun, unul de referință în lecturile mele și, cu siguranță, nu-mi va mai fi dat - prea curând - să citesc un roman atât de bun și sensibil, care tratează o problemă destul de actuală și firavă.

„Elijah, dragostea mea, universul meu.

Îmi amintesc cum te țineam la fereastră și îți arătam stelele. Îți cântam, te legănam cu cântecele, iar tu te uitai la mine cu ochi mari. Și am văzut, în adâncul trupului tău, că tu erai acolo. Puteam să te ajut. Îți zâmbeam și îți dădeam doctorii și tu zâmbeai, cu gingiile tale golașe, și mă făceai să râd în hohote. Te lăsam să bei tot biberonul, apoi ne lungeam împreună pe patul meu și mă uitam la tine cum încercai să prinzi în pumnișor câte o rază de lună. Dădeai din piciorușe și suflai clăbucei din buze, iar eu te gâdilam pe burtică, și râdeai, râdeai, până adormeai.”

Mulțumesc enooorm, și de această dat, Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!