„Floarea albastră”, de Penelope Fitzgerald- Recenzie

„(...) Ai zis odată că moartea nu contează, că e doar o schimbare de 

stare.”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba engleză: Dana Ionescu

Anul apariției: 2017

„- Facem lumea nu din închipuirea noastră, ci din simțul datoriei, a răspuns Fichte. Avem nevoie de lume ca să avem cât mai multe ocazii cu putință să ne facem datoria.”

Povestea lu Friedrich von Hardenberg, entuziast student la filosofie, mai târziu geniul romantic Novalis, se scrie în Germania lui Goethe. În ea se întâlnesc „călăuza spiritului”, Sophie, „floarea albastră” și firele mai multor vieți. Grație, duioșie, ironie și umor - iată cum rescrie excepționala prozatoare britanică un destin într-un roman despre frumusețea și absurdul iubirii, cruzimea destinului, idealuri, studenți și visători, sentimente, emoții, lacrimi și flori albastre.

„- Fichte ne-a explicat că există un singur sine absolut, o singură identitate pentru toți oamenii.

- Atunci, Fichte ăsta are noroc, i-a strigat Rockenthien. În casa asta, eu trebuie să am grijă de treizeci și două de identități.”

Floarea albastră chiar a fost o carte pe placul meu, care mi-a înflorit în ochi și în minte pe măsură ce o citeam. Nu, recunosc, n-am fost fascinat de toată povestea lui Friedrich, ba chiar la un moment dat pur și simplu citești totul așa, ca o biografie, fără să urmărești cronologic ceea ce se întâmplă. Personajele, evident, sunt excepționale, alcătuite din lumini și umbre, prinse, zvâcninde, între paginile romanului lui Fitzgerald. În schimb, ceea ce primează, ceea ce pur și simplu sclipește la autoarea britanică, Penelope Ftizgerald, este modul în care aceasta povestește, modul în care gândește și relevă atitudini prin scris, relevă frumusețea, pulsația, filosofia vieții. Vă spun, eu, unul, chiar nu-s fan al filosofiei, mă plictisește, dar cââââât de frumos poate să vorbească această autoare, cât de simplu, sumat, dar debordând de viață și sentiment - n-am mai întâlnit o asemenea scriitoare, un asemenea geniu ineluctabil. Vă spun, merită s-o citiți doar pentru aceste lucruri!

„- Poate că, dacă văd o minune, cum vedea oamenii pe vremuri, ar trebui să am mai multă credință.

- Minunile nu-i fac pe oameni să creadă! a țipat Fritz. Credința e minunea.”

Penelope Fitzgerald este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și Floarea albastră, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Fitzgerald scrie; nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

„- Sentimentele îl justifică pe artist. Așa e întotdeauna, fiindcă arta și natura urmează aceleași legi.

- Într-adevăr. Senzațiile pure nu pot fi niciodată în contradicție cu natura. Niciodată!”

În proza ei, Fitzgerald are o mare putere de a simplifica viața de zi cu zi, totul reducându-se la același lucru - speranța, speranța de a trăi, nu doar de a supraviețui. Cu o măiestrie aparte și o precizie chirurgicală, lipsită de lucruri pompoase și efervescențe stilistice, mizând pe grația unei lebede, Fitzgerald reușește să țină în viață, deși cu o convingere personală destul de șubredă, instinctul acela pentru o viață mai intensă, instinct de care, după ce ni se întâmplă (valabil pentru toți) o nenorocire, jurăm că o să ne ținem cu dinții, cu prețul vieții, cu toată putința noastră fizică, ba chiar psihică. În Floarea albastră, autoarea smulge viața din cele mai mici amănunte, are un acut simț al detaliului și al observabilității, este precum un detector prozaic, constituindu-se într-o scriitură lirică, inspirată și evident informată. La o adică, autoarea știe ce scrii, știe despre ce scrie - și o face cum știe ea, de fapt, mai bine.

„- Lumea exterioară e o lume de umbre, a zis cu voce tare. Își aruncă umbrele în împărăția luminii. Cât de deosebite vor părea când întunericul acesta va trece și trupul-umbră se va ripisi! La urma urmei, universul se află înăuntrul nostru. Drumul duce înăuntru, întotdeauna înăuntru.”

Că este vorba despre oameni care au existat în carne și oase, oameni reali, verosimili, care nu sunt „inventați”, nu e de cine știe ce ajutor pentru un romancier ca Fitzgerald, decât dacă nu are o imaginație profundă și nu a asimilat o anumită cunoaștere, și nu s-a informat ulterior privitor la unele aspecte - dar, credeți-mă, chiar nu e cazul. În Floarea albastră, după cum Candia McWilliam spune, „sunt persiflați realiștii fără imaginație, autoproclamați, care cred că artiștii sunt niște scamatori care fac giumbușlucuri.” Vă spun, Penelope Fitzgerald este o creatoare de tipuri umane, este o expertă în a crea un personaj care să te lase mască și să te surprindă, poate nu doar prin gândirea-i deseori fixată, ci prin acțiunile pe care le face și lucrurile pe care, uneori lipsit de rațiune, le întreprinde. 

„Nemulțumirea era cea care, în sfârșit, îl făcuse cu adevărat fericit.”

În acest roman domină anumite stări, uneori copleșitoare și epuizante. Înainte de toate, ar putea observa oricine, în romanul lui Penelope, timpul este scurt. Nespus de scurt. La paisprezece ani te logodești, la douăzeci și unu se prea poate să fii extenuată din cauza căsniciei și a îngrijirii copiilor, iar la douăzeci și opt deja ai ieșit din joc, au revoir!, kaputt! Nici cu bărbații timpul nu e mai nepăsător sau darnic. Femeile căsătorite nasc copii an de an. Unora le mor la naștere. Femeile însărcinate, dar necăsătorite, pot să se ducă la „Făcătorul de îngeri” pentru a rezolva problema. Îngerii enervează sau consolează, fie că au un chip din lumea noastră, fie că au un trup spiritual și atât. Iar totul se îmbină într-o scriitură perfectă, plină de talent, care nu are cum să nu atragă sau să nu-ți placă. Credeți-mă!

„La urma urmei, universul se află în noi. (...) La urma urmei, oamenii aceștia s-au născut pentru bucurie.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Sora pierdută”, de Flynn Berry- Recenzie

„Ce s-a întâmplat vineri în casa lui Rachel nu se potrivește cu nimic din jurul ei. Nici cu casa profesorului de peste drum. Nici cu vecina care călărește în padoc. Nici cu ulmii, nici cu mașina parcată în fața casei.

Nu are niciun sens.”

Editura: Trei

Număr de pagini: 288

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Laurențiu Dulman

Anul apariției: 2017

Flynn Berry a început să scrie Sora pierdută pe când urma cursurile Michener Center for Writers la University of Texas din Austin.
Romanul său este deja în curs de publicare în peste 10 țări.  

Când Nora se duce să-și viziteze sora, trăiește cel mai cumplit coșmar: Rachel a fost ucisă cu brutalitate. Îngrozită și dezorientată, Nora își dă seama că nu mai poate reveni la viața ei. Nu are încredere că poliția îl va găsi pe ucigașul surorii sale, așa că începe o investigație pe cont propriu. Dar pe măsură ce frica pe care o simte se transformă în obsesie, și ea devine o altă persoană, descoperind totodată o serie de secrete despre sora ei pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată. Un senzațional thriller psihologic. O analiză pătrunzătoare a iubirii feroce dintre două surori, a formelor pe care le ia suferința și a puterii teribile a trecutului. Sora pierdută marchează debutul unei scriitoare extraordinare. 

Extraordinare, zic, mai mult sau mai puțin. Sora pierdută, un puseu de Fata dispărută, da, copertă drăguță, da, acțiune imprevizibilă, interesantă, câteva chestii psihologice pe-acolo care, haide să spunem, au fost speculate într-o manieră aparte, idei, sentimente, bineînțeles, muuuuultă lălăială, la un moment dat, doar pentru ca totul să conchidă într-un final demn de a pune romanul în bibliotecă și a te gândi: deci, serios, ce tocmai am citit? Nu știu dacă am avut așteptări de la romanul lui Flynn Berry, am știut de la bun început că am să citesc ceva ciudat, cum, de altfel, am fost învățat de la majoritatea cărților din această tagmă - thriller. Nu m-am gândit ce are să se întâmple, de fapt, care este treaba cu această soră care s-a pierdut, ori cu Nora, ori cu toate căutările ei. Nu. Pur și simplu, de data asta, mi-am zis că am să citesc romanul precum o poveste, fără să am așteptări, fără să-mi fac scenarii, fără să mă gândesc la trecutul personajelor sau la ceea ce fac ele. Mi-am golit mintea, mi-am tras o pătură peste corp, m-am pus cu capul pe pernă și am început să citesc. Deci, serios, nici nu știu cum au trecut cele aproape trei sute de pagini, pentru că m-am regăsit la finalul romanului în aceeași poziție, gândindu-mă, da, ok, altă carte care mi-a dat croșeu de stânga. Da, cred că am nevoie de o scurtă-mică-dorită pauză.

„- Oamenii îți împărtășesc secretele lor? întreb eu.

- Uneori.

-Dacă vreunul dintre enoriași ți-ar spune că a făcut ceva rău, ce ai face?

- Nu știu. Depinde de cât de gravă e fapta.”

Cum spuneam, parcă aș fi vrut să mă apropii mai tare de povestea romanului lui Flynn Berry. Da, recunosc, a fost o lectură OK, dar parcă nu a avut cu nimic mai mult față de alte romane de acest gen. Mi se pare că toate încerc să se repete, adică, vreau să spun, nu să se repete, dar să îmi exprime aceeași chestie: nimic altceva decât mister-neașteptat-imprevizibil și imprevizibil-neașteptat-mister. Da, fiecare are o poveste în sine autentică, dar cu toată autenticitatea aceasta, parcă aș vrea să mai găsesc și altceva în aceste romane. Habar n-am, un puseu de psihologie, de nebunie viscerală, de groază, angoasă și teribilism, nu știu, orice de genul, nu doar acțiune și intrigă, că ăla se duce nu știu unde, află nu știu ce, ceea ce îi dă peste cap tot ce deja știe, ba mai cunoaște pe cineva, mai apare un ixulescu, mai dispare un alt personaj. Iar și iar și iar. Da, nu este o carte plictisitoare, de fapt, vă spun, mie mi-a plăcut enoooorm de Nora, personajul principal, mi s-a părut un personaj frumos construit și reiterat din prisma acțiunilor și gândurilor sale. Dar parcă a lipsit ceva romanului, nu știu, ceva care să mă facă să fiu ancorat, cu totul, în ceea ce citesc. Sunt sigur că autoarea ar fi putut să facă ceva cu mult mai bun, dar, de altfel, dacă ea simte că prin poveste a spus totul, atunci eu sunt mulțumit de ceea ce am citit și chiar merită trei steluțe din cinci.

„Tăcem și ne gândim la victime faimoase. Îmi împreunez mâinile în poală.

Norii plutesc deasupra noastră.”

Vă mai pot spune că acțiunea este pur și simplu plină de întorsături de situație, este alertă, este un knock-out, te intrigă, te dă la o parte, curge de la sine și nu știi în ce direcții o ea, intrigi, secrete, minciuni, pur și simplu nu ai cum să nu trăiești toată acea încordare a ceea ce se întâmplă. Vă spun, nu puține au fost momentele în care am exclamat „Cum dumnezeu?”, „Omg”, „Ceeee?”, „Wut”, „Nu e posibil”. Cred că geniul fiecărui autor de thrillere își trage firele din faptul că, pe cuvânt, NU poți anticipa cum are să se întâmple totul. Ce-i drept, la un moment dat ai senzația că știi unde se îndreaptă totul, cobești, oh, da, ai satisfacția învingătorului, doar pentru ca mai târziu să rămâi cu buza umflată și să-ți dai seama că n-aveai, nici pe jumătate, dreptate. 

„Mă aud plângând în timp ce mă târăsc spre ea. Partea din față a cămășii ei e neagră și udă. Îi așez cu grijă capul în poala mea. Duc mâna la gâtul ei, încercând să-i simt pulsul, apoi cobor urechea spre buzele ei, să-i ascult respirația. Obrazul mi se atinge de nasul ei și simt fiori reci pe ceafă. Îi suflu aer în gură și o apăs cu palma pe piept, dar mă opresc. S-ar putea să-i fac mai mult rău.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Febră în zori”, de Péter Gárdos- Recenzie

 

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Traducere din limba maghiară: Andrei Dosa

Anul apariției: 2017

„Cele o sută șaptesprezece scrisori ar fi putut fi copiate și cu indigoul. Diferența dintre ele stătea într-un singur element: numele destinatarei.”

Péter Gárdos s-a născut în 1948 la Budapesta. Predă scenaristică și regie la Școala Superioară de Comunicare din Budapesta.
Printre creațiile sale cele mai cunoscute se numără Doamne Dumnezeule, Tuse convulsivă, Scorpionul mănâncă gemeni la micul dejun și Păpușa de porțelan. Filmele sale au câștigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea întreagă.
Romanul lui de debut, Febră în zori, este povestea adevărată a relației dintre părinții săi și a fost ecranizat în 2016, regia și scenariul fiind semnate chiar de autor.

„Tata și cu mama au corespondat vreme de șase luni, înainte de a se căsători în Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am știut nimic despre existența scrisorilor. După moartea tatălui meu, mama mi-a întins, aproape ca pe ceva neînsemnat, două teancuri măricele de scrisori, legate cu o panglică. Multă vreme n-am fost în stare să mă ocup de poveste – abia zece ani mai târziu am scris prima variantă a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unică de a și regiza povestea de dragoste a părinților mei.” - Péter Gárdos 

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri. Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa. Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei.

„- Îmi fac scârbă.

- Trebuie să avem grijă în privința scârbei. Se poate transforma ușor în ură. Apoi, imediat după ea, vine agresiunea. Apoi ideologia. Și până la urmă veți ajunge să fugăriți muște toată viața.”

Bazat pe întâmplări petrecute în realitate şi având ca fundal o tabără de reabilitare suedeză în toamna şi iarna lui 1945, romanul spune povestea unei iubiri născute în cele mai bizare dintre împrejurări, între doi supravieţuitori ai Holocaustului. Dragostea lor înfruntă toate obstacolele, inclusiv moartea, atunci când aceasta survine. Febră în zori nu te șochează prin metafore, prin cuvinte frumos spuse și toate cele care fac dintr-un roman ceea ce, poate, ai fi căutat. Credeți-mă, în adâncul zorilor de dimineață, al viselor plămăduite noaptea, se află o frumoasă și sinceră și adevărată și loială, plină de sentimente, poveste de dragoste, o poveste a doi oameni care au înfruntat timpul, distanța, piedicile puse de viață și de boală, de moarte și de timp. În cele din urmă,  Péter Gárdos nu a reiterat grandoarea iubirii împlinite, consumate, ci a pus totul pe seama timpului inevitabil; romanul este unul despre timp, o frumoasă baladă a iubirii peste care anii au cernut așteptarea, așteptarea, așteptarea.

Da, mi-a plăcut romanul, dar nu m-a dat pe spate, mi-am sumat plăcerea în cele trei steluțe pe care i le-am dat. Dar am știut că citesc ceva sincer, chiar bazat pe fapte reale, și mă gândeam în timp ce citeam, oare cât de multe ești capabil să sacrifici pentru a-ți împlini dragostea, iubirea - viața?! Miklós, un personaj care n-a reușit totuși să-mi intre sub piele, dar un personaj care, în proximitatea morții, și-a dat seama că singura modalitate de salvare, singurul mod în care poți avea certitudinea faptului că ai trecut frumos prin această viață, este să iubești. Acum, când află că mai are o perioadă limitată de timp pentru a trăi, încearcă, în lumea întreagă, să-și găsească aleasa. Iar aleasa sa se dovedește a fi Lili, o femeie aflată în febra dragostei, și ea - iar aici mi s-a părut efectiv fascinantă încrederea pe care, evident, o străină, ar fi putut s-o aibă într-un străin care aparent a trimis aceeași scrisoare și prietenelor ei cele mai bune. Puțin deplasat totul, aș fi crezut, dar aceste lucruri, din câte se pare, chiar s-au întâmplat.

„- Corespondez cu foarte multe fete. Cu enorm de multe fete. (...)

- Vrei să mă faci geloasă, puiule?

- Deloc! Aș vrea să te lămuresc cum stau lucrurile. Scrisorile practic sunt singura noastră distracție. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga baracă. Probabil că din cauza asta ai interpretat greșit unele lucruri.

- Nix interpretare greșită! Eu m-am îndrăgostit de tine, puiule! Ești deștept ca soarele! (...)”

Și așa a ieșit o poveste frumoasă, caldă, jovială, uneori jucăușă, de dragoste. Mi-a plăcut enoooorm întâlnirea dintre Miklós și Lili, acea căldură care s-a putut simți dintre paginile cărții. M-am delectat cu scrisorile dintre cei doi, schimbul de idei, de întâmplări, de vieți. Poeziile lui Miklós deși ar fi părut banale, erau din meningele iubirii, din dorința împlinirii jumătății. În cele din urmă, Febră în zori nu este povestea aceea de dragoste când toate-s frumoase, toți se iubesc și tot tam-tamul. Dar sinceritatea ei, simplitatea care, la un moment dat, devine atât de complexă - ei, bine, aceste lucruri fac din roman să fie unui frumos, efervescent și plin de vitalitate. Personajele trăiesc în paginile cărții și simt la un nivel fastuos ceea ce le încearcă.

Stilul de a scrie al lui Péter Gárdos este unul simplist, lipsit de rigori stilistice, lipsit de poematizări și metafore, de luminițe și beculețe. La un moment dat, chiar ai impresia că citești ceva documente, să vă spun așa. Este amuzant, dar nu exagerează cu asta, este incisiv, uneori caustic, dar își dozează bine stilul încât totul să pară natural, venind de la sine. Nu plictisește, dar nici nu surprinde - la o adică, totul exact cum trebuie să fie pentru o carte lejeră pe care, cu ușurință, o poți da gata în câteva ore, într-o zi ploioasă, că se potrivește mai bine - părerea mea - cu atmosfera romanului.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

„Sezonul accidentelor”, de Moïra Fowley-Doyle- Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 272

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Cătălina Stanislav

Anul apariției: 2017

„Nu ieșim din casă fără să purtăm măcar trei straturi protectoare. Ne e frică de sezonul accidentelor. Ne e frică de cât de repete se transformă accidentele în tragedii.”

Moïra Fowley-Doyle e pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate irlandeză şi locuieşte la Dublin împreună cu soţul, fiicele şi bătrâna lor pisică.
Franţuzoaicei din ea îi plac vinul roşu şi cărţile întunecate, cu finaluri triste. Irlandezei din ea îi plac ceaiul şi finalurile fericite. Moïra a început un doctorat des¬pre vampirii din cărţile de ficţiune pentru adulţi înainte de a se dedica scrierii de ficţiune pentru adulţi, în care să nu apară deloc vampiri.
A scris primul ei roman la vârsta de opt ani, când i s a spus că nu i va mai fi frică de păianjeni dacă va scrie o poveste despre ei. Încă îi mai e frică de păianjeni, dar a continuat să scrie poveşti. Spellbook of the Lost and Found este a doua carte a sa.

Fiecare secret e un accident care așteaptă să se întâmple
E sezonul accidentelor, în fiecare an în aceeaşi perioadă.
Se rup oase, se sfâşie pielea, încep să apară vânătăi.
Sezonul accidentelor a făcut dintotdeauna parte din viaţa Carei, o adolescentă în vârstă de şaptesprezece ani: o lună a tragediilor şi rănilor misterioase, care aruncă o umbră constantă asupra Carei şi a familiei sale.
Anul acesta, în sezonul accidentelor nu se va lăsa doar cu oase rupte. Pentru că acum Cara începe să şi pună o serie de întrebări – şi toate secretele familiei sale vor ieşi la iveală.
Ameţitor, devastator, întunecat şi intens – sezonul accidentelor a sosit.

„E tăcută în clasă; n-o observă nimeni. Pare că trăiește viața ca un personaj secundar.

O uiți de îndată de întorci pagina.”

E Sezonul accidentelor, e perioada în care totul se întoarce pe dos și lumea se face ghemotoc în sufletele oamenilor, e Sezonul accidentelor, adică e durere, furie, speranță, e întuneric și șoapte bizare și pași necunoscuți se fac auziți. Da, da, da, e o carte extreeeem de bună, mi-a plăcut enorm de mult, nu știu cum să vă spun, pentru că am citit-o fără să mă opresc și, deși nu e tocmai ușoară, n-am putut să o las din mână decât atunci când am ajuns la sfârșit și, cu un gust dulce-acrișor, am închis viața romanului între coperți, l-am pus deoparte, în bibliotecă, și-mi îngânam în gând: așa că hai să ridicăm paharele pentru sezonul accidentelor/ pentru râul de sub noi, unde ne înecăm sufletele/ pentru vânătăi și secrete, pentru fantomele de pe tavan/ încă un pahar pentru drumul plin de apă. Credeți-mă, n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă prindă și să-mi placă atât de mult, să mă facă să trăiesc cu personajele sale și prin ele, prin ceea ce fac, să mi-i iau tovarăși de călătorie timp de aproape două sute optezeci de pagini, să trăiesc cu ele și să mă bucur alături de ele, să râd, să plâng, să fiu acolo cu minciunile și temerile și secretele și mințile lor uneori bolnave, dar explodând de efervescență. Doamne, cât de mult mi-a plăcut!

Este un roman despre adolescenți, da. Despre adolescenți și cu adolescenții. Dar e un roman care îți pune întrebări și te lasă cu muuuuulte alte întrebări, fără să-ți ofere toate răspunsurile de care ai nevoie. Mie, unul, mi-a dat stare energică Sezonul accidentelor, imnul de mai sus mi s-a repetat în cap cam pe tot parcursul lecturii, nananna, încă un pahaaaar pentru drumul plin de apă. Și dacă stai bine și analizezi ceea ce scrie mai sus, tot romanul este relevat în aceste versuri: ce este Sezonul accidentelor, de fapt? O febră, o holeră imaginară pentru toate personajele. E perioada anului în care prieteniile se destramă, secretele ies la iveală, se pornesc lupte imaginare, oamenii umblă să se pârască unii pe alții pentru ca mai apoi să culeagă laurii, oamenii se-ascund și se baricadează în case, după geamuri fumurii și după nopți nedormite, să-și înece sufletele. Mi se pare că mă depărtez de recenzia pe care aș vrea să o fac, dar chiar nu pot, încă îmi vin în cap secvențe din acest roman și-mi dau seama că, într-adevăr, a fost unul bun.

„Când rupi cercul de fum, parcă rupi o vrajă. Sam zâmbește la mine cu toată gura și e de parcă ultimele câteva ore au fost uitate. Chicotesc. Aerul îmi usucă limba. Simt în gură fum și ploaie și frunze umede de toamnă. (...) Râdem încet ca să nu trezim pe nimeni. În spatele nostru, casa e liniștită și pare departe de noi.”

Sezonul accidentelor vorbește despre perioada aceea a vieții în care la orice mișcare bruscă am putea deveni cu totul și cu totul alți oamenii. Vorbește despre improbabil, despre ceea ce ar putea fi, despre ce-ar fi dacă, cum și unde, iar modul în care Moïra Fowley-Doyle reușește să îmbine toate aceste aspecte, anume prietenie, dragoste, iubire, într-un cerc vicios al secretelor, al cuvintelor nespuse, este absolut fascinant. Romanul îți dă o stare aparte, te îmbată prin povestea lui care n-ai vrea să se mai sfârșească, te amăgește, te ridică și te coboară, iar totul se lasă pe mâna hazardului. Personajele sunt complexe, tridimensionale, iar fiecare se dezvoltă, încetul cu încetul, de-a lungul romanului. Pentru ca mai apoi să ți se releve ce secret, de fapt, ascunde fiecare. Și cât de ușor prietenii îți pot deveni dușmani, iar aliații te pot înjunghia pe la spate.

Într-o măsură, romanul Sezonul accidentelor este și despre familie, despre locul acela în care, întotdeauna, te întorci, având comfortul unei iubiri necondiționate și permanente - dar o familie dezbinată, o familie în pragul colapsului, când totul pare inevitabil iar destrămarea este la un cuvânt distanță, mai este o familie în care te întorci cu tot dragul din lume? Moïra Fowley-Doyle conturează un portret impresionant al unei familii gata oricând pentru sacrificii, care încearcă să reunească prin iubire, curaj și sinceritate. Și, totuși, perioada aceasta a anului, când totul pare a fi supus destinului, este perioada cea mai potrivită pentru a încerca să facă acest lucru? Peeeeentru râul de sub nooooi, pentru sezonul accidentelor - rămâne de văzut.

„Sam mă sărută. Începe cu cea mai ușoară atingere de buze pe buze, cu capul înclinat, fără respirație. Oscilăm de parcă am fi în pragul unei uși. Inima mea bate tare. Apoi gurile noastre se apasă una pe cealaltă. Ochii noștri sunt aproape și buzele deschise și Sam își strecoară foarte încet limba în gura mea și când o ating cu a mea, el mă sărută și mai intens. (...) Gurile noastre devin lumea întreagă. (...) Îl simt în bătaia inimii și în fiecare vânătaie. N-am mai fost sărutată așa niciodată.”

Mi-a plăcut, da, chiar mi-a plăcut  Sezonului accidentelor, cu toate tăișurile și ascunzătorile pe care le-a avut, totul plasat într-o lumină sumbră, obscură, în care domnește un sentiment al neaștepatului, al unei panici mute, prezente pe fundalul acțiunii. Pentru că e timpul în care se rup oase, se sparg case, se anunță morții, se spun secretele în megafoane, se instalează anarhia și toți se urăsc unii pe alții, trăgând cu dinții pentru a scoate la iveală ce e mai rău și urât și negru din fiecare. Asta este, Moïra Fowley-Doyle a știut foarte bine să speculeze anumite lucruri, și-a făcut-o cu o măiestrie fascinantă, cum poate numai ea știe. 

„Oasele noastre se zdrobesc, pielea se despică, inimile se rup. Ardem, ne înecăm, suntem în viață.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„dodii”, de Florin Dumitrescu- Recenzie

 

Editura: Nemira

Colecția: Vorpal

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Număr de pagini: 80

  Dodii. Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a deschide o colecție precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpînești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci cînd îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Și dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. 

„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu „pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” - Luminiţa Corneanu

 

dodii este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, căreia tocmai i-am făcut recenzie? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră.

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar dodii m-a atras doar prin modul în care autorul a reușit să se joace cu limba română, s-o învârtă și să demonstreze că, într-adevăr, este un om al verbului. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Florin Dumitrescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!