„Regina Victoria. Secretele unei epoci” de Matthew Dennison- Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Istorie

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Traducere din limba engleză: Roxana Olteanu

Anul apariției: 2016

Colecția Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate: Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost o suverană a contradicțiilor. Un amalgam de sentimentalism și emfază, teamă de intelectualism și interes pentru noile tehnologii, romantism și modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul și de artă modernă. Este cea care a reinventat instituția monarhică. Viu, spiritual și accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios și a impactuluipersonalității suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent și acribie.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

Numele de „bunica Europei”, dat reginei Victoria este cu siguranță un clișeu, dar care acoperă o realitate printr-un șir de căsătorii politice ale copiilor și nepoților săi, regina Marii Britanii și a Irlandei, Împărăteasă a Indiei, a încheiat un parteneriat cu cele mai multe monarhii europene.Puterea reală a descendenților Victoriei în statele lor, în secolul al XX-lea nu ar trebui să fie exagerată, iar unele dinastii încă în vigoare la începutul secolului al XXI-lea nu sunt altceva decât simboluri.

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.  În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud. În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred (tatăl reginei Maria a României), a murit; „Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el!”, a scris în jurnalul ei. „Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul.”

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă. La începutul lunii ianuarie s-a simțit „rău și slăbită” iar la mijlocul lunii era „somnoroasă...amețită, (și) confuză”. A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.. Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte. A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget. Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei. "Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

A fost o plăcere să citesc despre Regina Victoria, nu știu, eu am așa o predilecție să citesc despre asemenea personalități ale lumii. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Regina Victoria. Secretele unei epoci poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Martha Bibescu și vocile Europei”, de Alina Pavelescu- Recenzie

Editura: Corint

Colecție: Istorie cu blazon

Traducere din limba franceză și engleză și note: Alina Pavelescu

Traducere din limba germană: Corina Petrescu

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 235

„Prin intermediul unor documente inedite pâna acum, cititorul acestei cărți va descoperi o personalitate fascinantă, de o complexitate cu totul excepțională: o intelectuală, o cerebrală dar, în același timp, o ființă de o sensibilitate rară, care iubea frumosul [...], o seducătoare care, cel mai adesea involuntar, era capabilă să stârnească pasiuni înflăcărate, ca aceea care îl mistuia pe diplomatul italian Francesco Lequio. Avea voință și curaj, știa la fel de bine ce voia și cum să realizeze cele dorite (de pildă, restaurarea Mogoșoaiei). Nu se interesa numai în mod pasiv de politică: prin numeroasele ei cunoștințe, a încercat cu perseverență să favorizeze ieșirea României din alianța cu Germania lui Hitler, ceea ce mai multe dintre documentele din acest volum o dovedesc cu prisosință.Era un adevarat cetățean al lumii: se simțea la ea acasă peste tot, avea prieteni în toate țările. Prietenia conta, dealtfel, enorm pentru ea.” - Mihai Brâncoveanu

Martha Bibescu a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

Aș putea face recenzie la un asemenea volum? Nu, sincer. Este ca și cum aș încerca să recenzez o istorie, și vă pot spune doar că trebuie să citiți această carte, poate nu neapărat de dragul istoriei, să spun așa, ci de dragul personalității Marthei, cât și a muncii depuse de doamna Alina Pavelescu. Eu m-am îndrăgostit de Martha Bibescu acum ceva vreme, când am citit cartea sa, Papagalul verde, adică una dintre cărțile sale, iar recent am recitit-o - și, vă rog să mă credeți, eu nu prea recitesc cărți. Am văzut în Martha Bibescu, încă din romanul citit, o fire sensibilă, încântată de frumos, o fire visătoare, ancorată în suflet și în profunzimile suflet sufletului. Martha a fost un om sensibil, un om care ardea la o poezie bună, la un sentiment aprins. Totuși, în volumul de față, Martha Bibescu și vocile Europei, Corespondență și Dosar CNSAS (1941-1945), am cunoscut o altă doamnă, una puternică, incisivă când e cazul, serioasă, sinceră, cu o minte ascuțită și o rațiune de necontenit. 

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: „La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […].” Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – „ziua cea mai plăcută din calendarul personal”, cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. 

Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.

Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste „capcane ale ideilor”, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.

A fost o plăcere să citesc despre Martha Bibescu, păcat că nu se studiază asemenea personalități în manualele școlare. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Martha Bibescu și vocile Europei (Corespondență și Dosar CNSAS 1941-1945) poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

gramatica lui Dumnezeu, de Stefano Benni - Recenzie

 „Poate aș fi putut să o sărut. Dar sufletul mi-era un rug unde ardeau laolaltă iubirea, orgoliul și furia.”

Editura: Nemira

Colecția: Babel 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu

Anul apariției: 2016

Domnul Remo și câinele Boomerang se avântă într-un „joc“ nou. Pasagerul Fifoni e obsedat de atacuri teroriste și îi îngrozește pe însoțitorii de zbor. Matusalemicul bunic Leone, aflat într-un scaun cu rotile, pare condamnat la nemurire. Zeii manevrează pe căi de neînțeles viețile oamenilor. Iar „dintre zeii plăsmuiți de oameni“, spunea un filosof antic, „cel mai generos e cel care din mai multe singurătăți a făcut o zi de fericire“. Stefano Benni a scris „cartea lumii“, circ al fericirii și mai ales al singurătăților. Comicul infernal, grotescul și absurdul se întâlnesc în 25 de povești în care trăiesc, sub zodia imprevizibilului, eroi, șarlatani, divinități antice și multe creaturi enigmatice, iar viață își vede liniștită de frumusețile și de cruzimile ei

Băi, omule, cum să scrii ceva atât de fain, atât de cool, cum să ai așa talent și cum să-l așterni în așa hal pe hârtie? Vă spun, romanul de față, de fapt, volumul de față, gramatica lui Dumnezeu, până acum, pentru mine, a fost revelația anului 2017. Vă pot spune doar că am citit o carte efectiv și sincer și autentic și nu-mai-știu-cum-să spun GENIALĂ. Nu știu dacă m-a surprins faptul că, de fapt, am rămas atât de surprins în urma lecturării volumului care conține o serie de povestiri (și, sincer să fiu, deși mulți care au văzut fragmente din roman - pe care le-am postat pe Instagram, la story, mi-au spus că nu văd legătura titlului cu conținutul cărții) care surprind întocmai meningele și sufletul omenirii, sufletul atât de ușor de modelat, care se lasă pradă tehnologiei, viciului, iubirii, morții, indiferenței. gramatica lui Dumnezeu este, de fapt, gramatica acestei vieții, pașii noștri în limitele celor două paranteze în care ne trăim existența, ne cărăm traiul în spate și-așteptăm, cu-atâta speranță, așteptăm să trăim, așteptăm viața și iubirea și iertarea, oh, iertarea care întotdeauna, negreșit, are să vină.

„- Femeile și bășinile scapă chiar dacă nu vrei.” 

Că râzi, că plângi, că trăiești alături de personajele cărții, eh, ce să-i faci, Benni pur și simplu te-atrage prin modul în care scrie, în care povestește, la el premisa parcă ar fi „trăiește, trăiește, iar în fața morții să râzi cu toți dinții”, pentru că eu am râs, ș-am râs mult la anumite pasaje, am râs cu lacrimi de fericire și tristețe, dar cu sufletul; de ceva vreme nu mi s-a mai întâmplat să râd citind o carte, să dau coate cuiva și să-i spun, na, citește și tu, și să râdem, apoi, amândoi. Am fost extrem de surprins de ce am citit, poate pentru că mă așteptam să citesc un roman profund, sensibil, moral, cu chestii conotative, de suflet, să le spun așa, în maniera lirică în care ar fi fost probabil scris. Dar încă de la prima povestioară am rămas cu gura căscată și am știut că, de fapt și de drept, intuiția mea a luat-o pe alte drumuri. Și-am citit volumul gramatica lui Dumnezeu în doar câteva ore, și-am rezonat cu fiecare poveste, am învățat câte ceva de la fiecare personaj și de la fiecare chichiță a sa, și-am râs, și chiar m-am împrietenic au alții și mi-a fost greu să mă despart de ei, să-i las acolo, da, în gramatica lui Dumnezeu, pentru că i-am integrat în viața mea, oricare ar fi putut fi unul dintre oamenii pe care-i cunosc și-i apreciez, și de asta am dat acestei gramatici a lui Dumnezeu 5 steluțe, și i-aș fi dat toate steluțele de pe cer, de fapt, pentru că are o copertă genială.

„- Cât fumezi?

- Două pachete pe zi, dacă am bani.

- Dar nu e prea mult?

Tăcere.

- Păi de ce fumezi atât? 

- Trece timpul mai ușor.”

Nu știu dacă aș putea spune multe, dar cred că faptul că am menționat, deja, că acest volum al lui Stefano Benni, gramatica lui Dumnezeu, este unul dintre cele mai bune citite anul acesta - ei bine, asta transmite multe. De asemenea, știu și sunt de părere că este una dintre acele cărți despre care nu poți vorbi, poți doar spune „ia-o, citește-o, iubește-o, dă cu ea în sufletul tău, că-i o carte genială și nimic dar nimic nu mai poate fi spus”, așadar trebuie doar s-o citești și s-o porți în sufletul tău toată viața, de acum înainte. Nu este o carte pe care o poți înlocui ușor, nicidecum o carte pe care s-o uiți, s-o așezi în bibliotecă drept „o altă carte”. Nu, este o carte de referință, pentru mine unul, și știu că am s-o recomand tuturor de acum înainte, atunci când mi se solicită „o lectură profundă, dar și relaxantă, o lectură amuzantă, dar nici prea, prea”. Eu v-o recomand cu mare drag, sunt absolut sigur că o să vă placă și o s-oi iubiți.

„Și uneori tăcerea se prăbușește deodată în sinea mea și vocea răsună într-un urlet care înspăimântă toată mănăstirea. 

Nu înțelegeți, strig, de ce nu înțelegeți?”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

 

Hanul lui Finn, de James Joyce - Recenzie

Editura: Rao

Colecția: Rao Clasics

Rating: 2 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Mihai Miroiu

Anul apariției: 2014
Număr de pagini: 162

Hanul lui Finn a fost conceput iniţial ca o serie de fabule, bucăţi în proză: scurte, concise şi concentrate („epiclete”, pentru a folosi neologismul creat de Joyce), stăruind asupra unor momente formatoare din istoria şi mitologia irlandeză, care cuprind un mileniu şi jumătate de la sosirea Sfântului Patrick în Irlanda. Episoadele din Hanul lui Finn sunt scrise într-o diversitate de stiluri unică şi în cea mai mare parte într-o engleză inteligibilă. Privite în ansamblu, ele alcătuiesc adevăratul (şi până acum necunoscutul) precursor al vocilor cu multiple modulaţii din Priveghiul lui Finn. James Joyce a compus aceste episoade rând pe rând, pe unele revizuindu-le, pe altele lăsându-le în ciornă înainte de a le pune deoparte. Şi aşa au rămas, aproape complet uitate, unele timp de şaisprezece ani (până când a scotocit prin dulap în căutarea materialului pentru ultimele episoade scrise din Priveghiul), iar altele pentru totdeauna, adică până în prezent.

James Augustine Aloysius Joyce s-a născut la 2 februarie 1882 în Dublin, fiind printre cei zece copii ai unei familii împovărate. În ciuda instabilității financiare permanente, tatăl său, pe deplin conștient de talentul excepțional al copilului, i-a asigurat o instrucție pe măsură la două dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ ale țării. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori, inovator în ceea ce privește tehnicile narative autentice. 

Groaznică. Da, nu-mi place Joyce, pur și simplu, iar romanul de față mi-a reamintit motivul: din cauza faptului că, oricât de mult aș vrea, nu pot să fiu atent la ce scrie, nu pot să urmez o adecvare logică sau un fic epic - de altfel, o cronologie, ceva. Nu, pur și simplu mă scufund într-o mare de nu-înțeleg-absolut-nimic, iar cum sunt eu încăpățânat, dacă încep o carte nu o pot lăsa din mână, asta este. OK, aduce el ceva narativ nou, așa, original, dar, sincer, prefer să nu. James Joyce scrie greoi, scrie parcă prea plin, nu știu cum să mă explic. E rigid, e incisiv și lipsit de o încercare a apropierii față de cititor. Eu, unul, nu m-am putut regăsi în nimic din ce am citit în Hanul lui Finn  - na, până la urmă se surprinde aspecte, legende, povestiri șamd ale istoriei și mitologiei irlandeze, dar parcă nici măcar impresionat nu am fost, dat fiind faptul că i-am dat două steluțe cărții. Și, sincer, i-aș fi dat una, dar îmi place prea mult colecția aceasta de la Rao Clasics, și m-am gândit că totuși nu se cade.

Opera lui Joyce se constituie într-un vast proiect de reprezentare a culturii și a conștiinței irlandeze în ceea ce au ele specifice. El se manifestă de la bun început ca un inovator temerar al artei scrisului și mai puțin ca un susținător zelos al unei teorii avangardiste sau a alteia. Chiar după apariția primelor episoade din Ulise el putea spune cu îndreptățire că lasă moștenire succesorilor săi un bogat izvor de inspirație care nu se limita doar la modalitatea stilistică, inovatoare prin proză. Reușise să suresciteze experiența simbolistă cu ajutorul „epifaniei” în Un portret al artistului în tinerețe și să elaboreze în acest sens o adevărată teorie estetică; resuscitase și amplificase în mod considerabil prezentarea „fluxului conștiinței” care fusese ulterior folosit de alți autori. În acest fel, el a lărgit considerabil repertoriul experimental al romancierului și totodată, oarecum paradoxal,  a influențat evoluția generală a scrisului în anii 1920 în direcția unui neoclasicism conservator. 

Nu știu ce să spun, într-adevăr Joyce este un adevărat filolog, dar mie, unul, nu-mi place modul în care acesta scrie, povestește, descrie, trăiește, simte. Poate nu sunt eu avizat (încă) să-l citesc, dar cu siguranță nu e, pentru mine, un autor de referință. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Cum să te îndrăgostești”, de Cecelia Ahern- Recenzie

 

„Și uneori, când ești martorul unui miracol, ajungi să crezi că orice e posibil.”

 

Editura: Allfa

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 370

Traducere din limba engleză: Iris Manuela Gîtlan Anghel

Anul apariției: 2015 

 „Tot ce scrie Cecelia Ahern vine din inimă”, notează Sunday Tribune și este confirmat de succesul internațional al scriitoarei. Romanele Cecliei au fost publicate în 47 de țări și s-au vândut în peste 16 milioane de exemplare.S-a născut în 1981 la Dublin și este fiica lui Bertie Ahern, fost prim-ministru al Irlandei. Cecelia consideră că de la tatăl său a moștenit puterea de muncă. A studiat jurnalism și comunicare la Colegiul Griffith din Dublin, dar după absolvire, în loc să pornească în căutarea primului ei job în domeniu, scria deja primele capitole din ceea ce avea să devină fenomenul P.S. Te iubesc. În scurt timp de la lansare, romanul a devenit bestseller în Marea Britanie, Statele Unite, Germania şi Olanda, iar în 2007 a fost ecranizat cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale.În 2014, personajele Ceceliei Ahern s-au reîntors la Hollywood odată cu apariția filmului Love, Rosie, inspirat de romanul Suflete pereche. Tot în 2014, dupa 8 nominalizari, a castigat premiul Irish Book Award for Most Popular Fiction pentru romanul The Year I Met You. În ianuarie 2015 a început să scrie cel de-al doisprezecelea roman al său. 

„- Nu vrei să-ți iei viața, vrei doar să pui capăt durerii pe care o simți acum, durerii ce-ți bântuie sufletul, durerii cu care te trezești în fiecare dimineață și cu care te culci în fiecare seară. (...) A devenit, probabil, un obicei - încerci să găsești diverse modalități prin care să scapi de chin. Dar totul trece, nu-i așa?”

Sau cum să faci un roman care să fie al naibii de bun. Înainte de toate, vreau să vă spun că aceasta este prima carte scrisă de Cecelia Ahern pe care o citesc. Da, da, am spus că trebuie s-o fac și pe asta, deși mi s-a recomandat Ahern de ceva vreme. Am spus că prea o citește toată lumea, prea nu știu ce, și nu vreau să fiu dezamăgit sau, pur și simplu, nu vreau să citesc ce citesc alții - credeam că-i prea comercială și că, de altfel, nu are nimic nou. Și, Doamne, cât m-am înșelat, cât de muuult m-am înșelat. Încă de la această primă carte, credeți-mă că mă declar fan convins Cecelia Ahern și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această talentată autoare. Văzusem filmul de la PS: Te iubesc, parcă, și știu că nu mi-a plăcut deloc, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut, până acum, să citesc vreo carte scrisă de Ahern. Dar eu zic că acesta a fost un început drum, întrucât, cu siguranță, va mai fi un drum lung de-acum încolo, deoarece Ahern are ceva cărți scrise de către ea în palmares. Și cărți bune, vreau să cred, dat fiind faptul că este atât de apreciată și citită. 

Cum să te îndrăgostești (sau Cum-să-îți-fie-întrecute-așteptările) m-a surprins enorm, enorm de mult. În primul rând, dacă mă așteptam la o poveste banală, ei bine, așteptările mele au fost distruse încă de pe la primile pagini, întrucât Ahern a conturat o poveste foarte surprinzătoare și deloc clișeică: ea, o tipă, ciudățică în fire, care citește cărți de dezvoltare personală, are o micuță afacere etc șamd, întâlnește, într-o seară, un tip, pe-un pod, un tip care vrea să se arunce acolo. Cu un puseu de sensibilitate, umanitate, dar cred că și puțină disperare la mijloc, eroina noastră, dorită a fi salvatoare, martir, Christine Rose, îi sare în ajutor, încercând să-l convingă să nu sară în apă, pe el, pe Adam, domnul care din motive personale și proprii, vrea să încheie orice legătură cu viața sa (amărâtă, tristă, vai de capul ei, dezamăgitoare, plictisitoare, după cum dumnealui crede). Ei, bine, Adam acceptă, cu alte cuvinte nu se mai aruncă de pe pod, dar îi promite lui Christine că, dacă în două săptămâni aceasta nu va reuși să-l convingă că această viață chiar merită trăită, de data aceasta cu siguranță se va sinucide. 

„- Ce-am fi noi fără ziua de mâine? Ne-ar rămâne doar ziua de astăzi. Iar dacă lucruri ar sta așa, aș vrea ca ziua de azi să fie cât mai lungă. Aș umple ziua de azi cu tine, făcând tot ce-mi place mai mult. Aș râde, aș vorbi, aș asculta, aș învăța, aș iubi, aș iubi, aș iubi. Aș face din toate zilele ziua de azi, pentru ca astăzi să mi le petrec cu tine pe toate, cu tine și nu mi-aș face nicio clipă griji pentru ziua de mâine.”

Și-așa începe aventura lui Ahern, cu o intrigă deosebită, după părerea mea, pe care a știut s-o speculeze extrem de bine. Nu știu, vă pot spune că-s șocat de faptul că, aparent, o poveste de dragoste mi-a plăcut atât de mult. Bine, nu am să dau spoilere, dar vă spun că acest roman chiar nu plictisește, deși stai și te gândești cam ce-ar putea autoarea să bată câmpii în atât de multe pagini. Da, sincer, văzând grosimea cărții, și eu m-am întrebat. Dar e o carte de o efervescență uluitoare, autoarea se vede că e făcută, într-adevăr, să scrie și să poarte titulatura de autor, iar faptul că este atât de apreciată și citită chiar este explicabil. Ahern are o scriitură impecabilă, desăvârșită, știe să se joace cu verbele și cu cuvintele, știe să plaseze personajul la locul potrivit, în momentul potrivit. Niciodată nu-ți lasă impresia că o propoziție este în plus, pur și simplu aruncată acolo, pentru că la Cecelia Ahern orice cuvânt contează, orice acțiune și replică a vreunui personaj. Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care și-a conturat capitolele - nu mai știu câte sunt la număr -, însă fiecare este ca o lecție pentru cititor, și în același timp urmărește ordinea cronologică a romanului, firescul lui, zilele care, încetul cu încetul, se scurg, iar Christine își dă seama că, la un moment dat, chiar nu a făcut nimic pentru a-l convinge pe Adam de frumusețea uitată a vieții.

Sincer, mie mi-a plăcut mult de Adam. De ce? E simplu - pentru că este un personaj în care m-am regăsit foarte mult. Nu neapărat din motivele evidente, anume faptul că totuși el a vrut să se sinucidă deoarece iubita lui (care, iarăși, a avut propriile ei motive) l-a înșelat, ci din pricina faptului că, pentru el, iubirea reprezenta viața însăși, era pilonul lui de susținere în această viață atât de absentă, era catargul lui dintr-o mare învolburată, pe timp de furtună. Și dacă, după certitudinile lui, această iubire este pierdută, atunci ce îi va mai rămâne? Nimic, pur și simplu n-i-m-i-c. De asemenea, Adam este un personaj extrem de puternic, genul de personaj care-ți intră ușor sub piele și care în fine ar putea ieși imediat de acolo, la fel de bine cum am intrat. Încetul cu încetul, între el și Christine se leagă o relație frumoasă și puternică de prietenie; dar, totuși, oare se va ajunge ca între cei doi să fie mai mult decât o relație amicală frumoasă? Rămâne de văzut.

„- Ideea potrivit căreia iubirea este un proces magic și misterios, asupra căruia nu avem niciun control, este falsă, așa susține Irma. Căci depinde de o serie de evenimente care apar în viața unei persoane. (...)

- Și, la fel ca alte lucruri din viață, dacă vrei să ai parte de iubire, trebuie să treci la fapte.”

Christine? Christine este acel prieten pe care ai vrea să-l ai, știind că-ți va fi mereu acolo, la bine și la greu. Mă gândeam, dacă această Christine ar fi existat în realitate, cu siguranță am fi vorbit despre cărți, despre muuuulte cărți, mi-ar fi cumpărat mâncare, i-aș fi cumpărat mâncare, am fi ieșit cu bicicletele și am fi râs despre cât de tare ne dor picioarele de la atâta pedalat. Iar la un moment dat ne-am fi oprit undeva, ne-am fi scos fiecare rucsacul din spate și ne-am fi pus să mâncăm câte un sendviș, iar după am fi căutat cel mai apropiat coș de gunoi pentru a arunca ambalajul. Da, știu, m-a luat valul, dar această impresie mi-a lăsat-o Christine: un personaj bun, enorm de bun, care vrea s-ajute pe oricine, care pune pe altcineva - chiar și pe un necunoscut - pe primul loc, lăsându-se pe sine în spate, un personaj altruist, plin de candoare, pios. Nu știu, pentru mine Ahern a reușit să creeze un personaj complex, aproape tridimensional, pentru care rostul existenței este îndrumarea spre un drum potrivit, în raport cu firea noastră de a fi. Ajunge să renunțe la propria fericire pentru acest Adam, dând dovadă de sacrificii puternice, supreme. Nu vă spun cum, pentru că n-are rost, așa că vă las pe voi să citiți romanul și să vă dați seama ce vreau să spun. 

„- Nu știu, i-am răspuns. Crezi că dragostea neîmpărtășită reprezintă dragostea adevărată?

- Găsești răspunsul chiar în întrebare, nu-i așa? a spus el, pe un ton domol.

- Da, dar dacă nu este împărtășită, puten spune oare că persoana respectivă trăiește dragostea adevărată? (...)

- Da, mi-a răspuns el, cât se poate de simplu.”

Îmi place Ahern, am s-o spun de zeci de ori. Chiar scrie enorm de bine, cu punctualitate, la subiect, fără să se piardă prin metafore și alte chestii care, drept să vă spun, nu cred că și-ar putea avea loc în romanele ei. Ea scrie din suflet, pentru sufletele, și-o face enorm, enorm de bine. Momentan m-am apucat de Întâlnire cu viața, scrisă tot de ea, și m-a prins încă de la primele pagini. Revin cu o părere imediat ce-o termin de citit. Sunt sigur că o să-mi placă și că nu o să mă dezamăgească, mai ales dacă urmărește același registru stilistic ca și în Cum să te îndrăgosești.

Vreau să mulțumesc enooorm Editurii All pentru acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Vă recomand colecțiile editurii, unde puteți găsi o gamă variată de cărți de toate genurile, științifice, beletristice, non-beletristice. S-aveți lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!