marți, 27 iulie 2021

În grădina căpcăunului, de Leïla Slimani - Recenzie

Editura: Pandora M
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 272
Rating: 2 din 5 steluțe
Traducere: Nadine Vlădescu

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și studiul mass-media la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalistă pentru revista Jeune Afrique. A debutat în 2014 cu romanul, În grădina căpcăunului, iar în 2016 a publicat thrillerul psihologic Cântec lin (tradus la Pandora M în 2017), care a devenit rapid bestseller, cu peste 80 000 de exemplare vândute în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Premiul Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. În 2017, Leïla Slimani a publicat romanul grafic Paroles d'honneur, iar trei ani mai târziu romanul Le pays des autres (în curs de apariție în seria Anansi. Contemporan).
„De îndată ce închide ochii, aude zgomotele, suspinele, urletele, loviturile. Un bărbat gol care gâfâie, o femeie care are orgasm. N-ar vrea să fie altceva decât un obiect în mijlocul unei hoarde, să fie devorată, suptă, înghițită cu totul. Să fie ciupită de sâni, mușcată de abdomen. Vrea să fie o păpușă în grădina unui căpcăun.”
Captivant, erotic și îndrăzneț, În grădina căpcăunului oferă o explorare a sexualității, a dependenței și a nevoii unei femei de a simți că trăiește. Adèle și Richard formează un cuplu parizian perfect. Tineri și frumoși, au cariere de succes și o viață socială împlinită. Ea este jurnalistă, el este medic și au împreună un copil pe care, cel puțin aparent, și l-au dorit foarte mult și care le-a consolidat relația. Privit de la distanță, mariajul lor pare fără cusur, însă dacă te apropii, fisurile care-l străbat devin vizibile, distorsionând imaginea și făcându-te să te întrebi care e adevărul din spatele măștilor. Adèle e plictisită de slujba și de mariajul ei, fiind stăpânită de o nevoie insațiabilă de sex. Își face programul în funcție de aventurile ei extramaritale, ajungând târziu la serviciu și mințindu-și soțul, până când, într-o zi, cade într-o cursă pe care și a întins-o singură.
„(...) Închidea ochii cu furie, ca și cum vederea lui o dezgusta, ca și cum se gândea deja la bărbații următori, cei adevărați, cei buni, cei din altă parte, cei care i-ar fi luat în sfârșit corpul în stăpânire.”
Trebuie să încep prin a spune că citind această carte am ieșit puțin din zona mea de confort. Acum câțiva ani, abordam mult mai des literatura de acest gen, să spunem „erotică”, care presupune că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a o citi și chiar pentru a o înțelege așa cum trebuie. Dar, pentru mine, dacă e să am în vedere literatura erotică, Emmanuelle Arsan rămâne o autoare de referință (una dintre cărțile scrise de ea, Lecția bărbatului, a fost tradusă tot la Editura Trei, dar în anul 2006, deci nu cred că se mai găsește). Așadar, având în vedere că este încă un gen de literatură care îmi este străin, n-am avut ca grad de comparație decât scriitura lui Arsan; și pot spune că, din acest punct de vedere, am fost oarecum dezamăgit de romanul lui Slimani, pe care cu greu am reușit să-l înțeleg și de fapt sunt sigur că nici nu am reușit. A fost, totuși, o lectură rapidă, deci nu a trebuit să mă lungesc prea mult cu ea. Ah, da, și încă un autor care scrie tot în această idee romanistă este Pedro Juan Gutiérrez (are 3 cărți apărute, traduse tot la această editură, le puteți găsi AICI - bineînțeles, sunt cărți destul de vechi, deci șanse slabe de a le mai găsi, dar vă pot spune că sunt de o intensitate extraordinară).
„Lucien e o povară, o constrângere cu care îi e greu să se obișnuiască. Adèle nu reușește să afle unde se ascunde dragostea pentru fiul ei, în mijlocul acestor sentimente confuze: panica de a trebui să-l lase în grija altcuiva, agasarea față de faptul că trebuie să-l îmbrace, epuizarea de a urca o pantă cu căruciorul lui îndărătnic. Dragostea pentru el e acolo, ea nu se îndoiește de asta. O dragoste care s-a dezumflat mult, victimă a cotidianului. O dragoste care nu are timp pentru ea însăși.”
Cred că singura atitudine viabilă în ceea ce privește această carte nu este o recenzie, ci o caracterizare de personaj, să spun așa: Adèle pare femeia care le are pe toate, și-n același timp nu are nimic (sau, de fapt, are impresia că nu are nimic). Este un spirit parcă prea liber, care nu reușește să își asume obligațiile, să spun așa, pe care le are - își înșală bărbatul, neglijează, într-o măsură, îndatoririle față de el și chiar pe propriul ei copil. Totuși, viața ei este plină de goluri, fracturată, iar singura modalitate prin care poate lupta cu toate acestea sunt bărbații cu care întreține relații sexuale (aproape) pe oriunde apucă. Bărbații pe care nu-i cunoaște și cărora le uită numele a doua zi, cu care nu se mai întâlnește niciodată - această poftă exacerbată, aproape patologică de a simți în ea trupul altcuiva, de a trece peste anumite bariere, de a se revolta și de a cunoaște, parcă, mult mai bine lumea în care trăiește. De fapt, am avut de-a lungul lecturii impresia că Adèle, prin ceea ce face, nu caută decât să se cunoască mai bine și să-și (re)descopere identitatea (poate) pierdută atunci când s-a hotărât să întemeieze o familie cu Richard - abia după ce a făcut-o, probabil și-a dat seama că așa ceva este peste puterile ei, iar Adèle nu poate aparține unui singur bărbat: ea vrea să fie dorită și să experimenteze efervescența masculină din jurul ei, vrea să se îmbete cu parfumul fiecărui bărbat pe care îl cunoaște, pierzându-se, niciodată până la saturație, în propriile-i dorințe carnale.
„ - (...) să le vorbești oamenilor de sus, ca și cum ai fi înțeles tu totul despre viață și noi am fi pentru tine doar o urmă de oi imbecile. Știi, ești la fel de comună ca noi, Adèle. În ziua în care vei accepta lucrul ăsta, vei fi mult mai fericită.”
Stilul de scriere, de asemenea, nu prea m-a impresionat. Mi s-a părut puțin sec, cam lipsit de esență și profunzime - sincer, nu reușesc să-mi dau seama dacă într-adevăr Adèle chiar e un personaj banal, dincolo de exegeza care consideră romanul lui Slimani ca fiind unul intens, extraordinar și fabulos, sau mie chiar nu mi-a fost accesibilă. Nu știu, nu am reușit deloc, dar deloc să mă apropii de ea, deși unele aspecte chiar le-am putut înțelege („Adèle a făcut un copil din același motiv pentru care s-a și măritat. Ca să aparțină lumii și să se protejeze de orice diferență de ceilalți”) - Adèle este în căutarea propriului sine, este într-o negare continuă, dar în același timp își dă seama cât de imposibil este să lupți cu propria-ți natură interioară. Cât de greșit este să fii împotriva acesteia și să nu o accepți. Bineînțeles, există oameni obsedați de plăcerea sexului, care depind de aceasta, oameni lacomi de trupul altuia, pentru care fericirea se livrează în această formă. Dar totuși cred că această carte ar fi putut fi dusă la un alt nivel, la un erotism mult mai subtil și elegant. E simpla și sincera mea părere; cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă această idee ar fi fost fructificată mai profund, poate chiar liric. Însă Adèle rămâne o „eroină tragică”, una care nu reușește să-și găsească locul în această lume în care, parcă obligată, a intrat, iar acum este mult prea târziu ca să se retragă și să se simtă „acasă”!
„Erotismul îmbrăca totul. Masca platitudinea, vanitatea lucrurilor. Dădea substanță după-amiezilor sale de liceană, aniversărilor zilelor de naștere și chiar reuniunilor de familie, unde se găsește mereu câte un unchi bătrân care să se holbeze la sânii tăi. Căutarea asta abolea toate regulile, toate codurile. Făcea imposibile prieteniile, ambițiile, orarele.”
Cred, totuși, că În grădina căpcăunului este o carte care ar prinde mult mai bine unui anumit tip de public - și nu jignesc pe nimeni când spun asta, nu vreau ca cineva să se simtă ofensat. Vreau să spun că este un gen de carte pe care trebuie să-l simți, să-l rumegi și căruia să-i oferi timp, să ai răbdarea necesară pentru a fi atent la tot ce face Adèle și la tot ce gândește aceasta. Să-i analizezi comportamentul și, abia după, să-l treci prin sită și să-ncerci s-o descoși; eu, unul, n-am avut răbdarea necesară, în primul rând din cauza faptului că este un personaj de care nu m-am putut apropia, deci pe care chiar n-am vrut să-l înțeleg. Nu e vorba de „a justifica” ceea ce face ea, pentru că nu e nimic condamnabil, care să presupună „o justificare” - dar știu că dincolo de acțiunile ei se află mult mai mult decât dorința sui generis a plăcerii. Mult mai multe straturi trebuie date deoparte înainte de a-i descoperi și numi profunzimile. 
„(...) Își imaginează că bărbații vin unul după altul, împingându-și membrul în interiorul pântecului ei, întorcând-o din față în spate, până ce vor smulge suferința, până ce vor face să tacă teama cu care e căptușit interiorul ei. (...) Ar vrea ca toată lumea din încăperea asta să bea de pe corpul ei, s-o scupe, să ajungă până la măruntaiele ei și să le smulgă, până ce nu va mai fi decât o bucată de carne moartă.”
Voi ați citit vreo carte scrisă de Leïla Slimani? Din câte știu, Cântec lin este destul de populară, fiindcă am auzit adesea multe lucruri în legătură cu acest roman. De altfel, ați citit și alte cărți de acest gen? Am înțeles că Anaïs Nin este una dintre autoarele cele mai vocale atunci când vine vorba de literatura cu nuanțe erotice - n-am citit nimic scris de ea, dar o voi face în viitorul apropiat. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Pandora M pentru această carte, În grădina căpcăunului, scrisă de Leïla Slimani, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, cu spor.

duminică, 25 iulie 2021

Idila hipnotizatoarei, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 544
Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (n. 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare și Nouă străini.
„M-am gândit, ce viață frumoasă și liniștită trebuie să fie. Să stai în fiecare zi în această cameră extraordinară, scăldându-te în lumina aceasta mișcătoare. Fără e-mail-uri care să-ți umple ecranul calculatorului. Fără apeluri telefonice furioase care să-ți umple creierii. Fără întâlniri sau tabele. Îi puteam simți fericirea. Iradia din ea, dulceagă, precum un parfum ieftin; nu că ea s-ar fi dat vreodată cu un parfum ieftin. Am simțit gustul acru al invidiei în gură și am luat o bomboană de ciocolată ca să-l alung.”
Ellen O’Farrell practica hipnoza în cabinetul său amenajat într-o casă elegantă pe care a moștenit-o de la bunicii ei, aflată la malul mării. Are o viață împlinită, dar un istoric sentimental tumultuos. E împăcată cu asta, însă cochetează și cu ideea unei relații de lungă durată. Ceea ce o face să fie optimistă atunci când îl cunoaște pe Patrick. E atrăgător, singur, are o slujbă și, cel mai important, pare că atracția e reciprocă. Și vine momentul de care Ellen se teme cel mai tare: Patrick vrea o discuție serioasă. Pregătită pentru ce e mai rău, Ellen rămâne plăcut surprinsă: află că fosta iubită a lui Patrick îl hărțuiește. I se pare interesant că are o legătură amoroasă cu un bărbat atât de dorit și e nerăbdătoare să afle cât mai multe despre acea femeie. De fapt, i-ar plăcea să o întâlnească. Însă lucrul pe care Ellen nu-l știe este că întâlnirea lor a avut deja loc.
„În cele din urmă, hipnotizatoarea se lăsă pe spate în fotoliu, zâmbi și îmi zise:
- Și spune-mi, de ce ești astăzi aici?
Bineînțeles, răspunsul meu la această întrebare n-a fost sută la sută sincer.”
Și eu am citit și toate celelalte romane scrise de Liane Moriarty, așa că acum, că l-am citit și pe acesta, vă întreb cu toată seriozitatea de care poate da dovadă un cititor înnebunit după cum scrie Moriarty: „eu cu cine votez”? Ce mă fac? Și-așa am început să recitesc cărțile ei, în așteptarea acestui roman; hai, haide odată, doamnă Moriarty, cu Apples never fall (roman în lucru, încă). Credeți-mă, când am văzut că prietenii de la Editura Trei au tradus, în sfârșit, acest roman, efectiv am avut ceea ce eu numesc un moment. Și, să nu vă mai spun, când am pus mâna pe el (cam imediat după ce am văzut pe site că a fost tradus), n-am făcut nimic altceva decât să brutalizez romanul pe care-l citeam deja, doar pentru a ajunge să citesc Idila hipnotizatoarei. Pentru că eu și Moriarty avem o relație toxică - am nevoie de cum și ce scrie ea, am nevoie de personajele pe care le creează, am nevoie de poveștile pe care le livrează și de tot ce scriitura acestei autoare îmi oferă - emoții, stări, nervi, orice, orice. Pentru că, cel din punctul meu de vedere, Liane Moriarty scrie teribil de bine, teribil de fain. 
„Voi alege momentul perfect pentru a-i anunța că și eu am venit. El va fi furios, însă este în regulă. Îi prefer furia, decât indiferența. Prefer să țipe la mine decât să nu exist deloc.”
M-am îndrăgostit de autoare încă de când am citit romanul Secretul soțului - primul roman scris de Liane Moriarty pe care l-am citit (recenzia o găsiți AICI, e una foarte veche, de pe când abia mă apucasem de bloggerit). Au urmat Marile minciuni nevinovate (recenzia AICI), care alături de Ultima aniversare (recenzia AICI), se încadrează în topul preferințelor. Și Nouă străini (recenzia AICI) și Când vina ne desparte (recenzia AICI) mi-au plăcut, iarăși, extraordinar de mult. Am citit și Am uitat să fim fericiți, dar nu am recenzat-o, pentru că o luasem cu mine într-o vacanță și, ulterior, am uitat să-i mai scriu și o recenzie. Dar am o vagă bănuială aproape certă că o voi citi în viitorul apropiat, în așteptarea celuilalt roman semnat de Moriarty; însă, pe moment, mi-am luat porția savuroasă de scriitură „moriartistă” citind această carte care, recunosc, nu e cea mai bună carte a ei, mi-a oferit tot ce-am putut vrea de la o carte: Moriarty nu scrie thrillere, în general, ci cărțile ei se încadrează mai mult într-un gen de ficțiune pe care, da, nu l-aș putea încadra într-o anumită tagmă - scriitura ei scapă de încadrarea limitantă, riguroasă într-un anumit gen. N-aș putea spune că romanele ei sunt thrillere - însă există și elemente de thriller. N-aș putea spune că sunt polițiste - deși, în Marile minciuni nevinovate, avem parte de o anchetă. N-aș putea spune că nu sunt cărți dramatice - o, de fapt, cred că au dramă din plin. Și-mi place la nebunie felul în care dramele personajelor le dictează acestora, într-un fel, viața. 
„Nu poate. Nu mă poate șterge pur și simplu din toate amintirile lui și să mă înlocuiască cu altă femeie. (...) Trebuia să fiu acolo. Trebuia ca el să știe că și eu sunt acolo. Eu voi fi întotdeauna acolo.”
Pentru mine, Moriarty are personaje memorabile și livrează situații pe care le-ai putea întâlni, oricând, în viața de zi cu zi. Scrie real, autentic, și are un simț extraordinar de efervescent al psihologiei umane. Spre exemplu, în Idila hipnotizatoarei avem parte de un triunghi amoros destul de interesant - bine, faptul că cineva este exclus din acest triunghi nu prea contează, dar te prinde această treabă: Ellen se îndrăgostește de Patrick, de fapt, Patrick se îndrăgostește de Ellen, oricum, amândoi se îndrăgostesc și par a fi fericiți, după ce se cunosc pe un site online de dating; dar, la un moment dat, în scenă apare cineva interesant, o anumită Saskia, o fostă iubită (aproape soție) de-a lui Patrick, care îl hărțuiește și-l urmărește, nelăsându-l să-și vadă de viața lui (și, la rândul ei, incapabilă să-și vadă de propria viață). De-aici, se-ajunge la un uragan intens și puternic de emoții și întâmplări din ce în ce mai bizare, în care lipsa intimității capătă conotații deosebit de periculoase. După cum am putut observa, de obicei romanele lui Moriarty se învârt obsesiv în jurul unei întâmplări centrale (intrigă conturată astfel mai ales în Marile minciuni nevinovate sau Când vina ne desparte) - în romanul de față, intriga se conturează încă de la început: hărțuitoarea (de data aceasta, o femeie, pentru că și ele pot să hărțuiască) care nu se poate rupe de fostul ei iubit; dacă ea nu a putut fi fericită cu el, atunci nimeni nu poate fi. Și totuși, pe măsură ce înaintezi în lectură și descoperi perspectiva Saskiei asupra situațiilor și a întâmplărilor (narațiunea alternează între două perspective - cea obiectivă, a autoarei, și cea subiectivă, a Saskiei - bineînțeles, în cele din urmă tot a lui Moriarty), îți dai seama că poate a fost destul de nedrept să o judeci și chiar s-o urăști. Trebuie să recunosc, m-a enervat la culme Saskia aceasta, dar în cele din urmă am ajuns să-mi schimb într-o măsură părerea. Evident, nicio faptă nu este îndeajuns de potrivită pentru a justifica suferința pe care o poți provoca cuiva, nu?
„- Ea nu va pleca niciodată, zise Patrick. Dacă te căsătorești cu mine, va trebui să accepți că ea face parte din pachet. Fiul meu. Maică-mea. Taică-meu. Fratele meu. Hărțuitoarea mea.”
Deși este un roman care ar putea fi considerat plictisitor, la modul că „nu se întâmplă nimic”, trebuie să spun că este un roman care de fapt atinge niște teme destul de sensibile: hărțuirea, criza vârstei, familia și instabilitatea, teme destul de interesante și, după părerea mea, care trebuie abordate cu grijă, fără să riști să provoci controverse. Și sunt de părere că Moriarty reușește deosebit de bine să facă față și să livreze cititorului un roman puternic, real și bine, bine scris. Să-i ofere personaje pe care să le iubească, cu care să empatizeze și personaje de care să nu își dorească să se apropie; să dea peste cap ceea ce știai despre cineva și să îți schimbe coordonatele în ceea ce privește ceea ce credeai despre altcineva. Pentru mine, la Moriarty plăcerea enormă sunt personajele, dincolo de scena în care sunt puse. Personaje convingătoare, delicioase, care îmi creează stări și mă animă, mă fac să râd sau să mă emoționez, personaje reale care oricând ar putea releva caracterul unui prieten pe care îl ai, al unui membru din familie, al cuiva drag - după cum am spus, stăpânește deosebit de bine psihologia umană și știe cum să fructifice acest talent. Acum, că scriu această recenzie, n-aveți idee cât de mult îmi doresc să (mai) citesc o carte scrisă de ea. Moriarty creează dependență - am zis-o!
„Ellen fu cuprinsă de o minunată ușurare. Acum, că nu i se dădeau papucii, era brusc clar pentru ea cât de mult îl plăcea, cât de mult spera ca această relație să funcționeze, cât de mult permisese, de fapt, cuvintelor «M-aș putea îndrăgosti de el» să-i treacă prin minte, în timp ce-și aplica rimelul pe gene. Motivul pentru care fusese atât de nebunește de fericită astăzi nu era starea vremii sau terciul de ovăz ori știrile de la televizor. Motivul fusese el.”
N-aș mai putea spune altceva. Nu vă spun că vă recomand acest roman, pentru că nu vi-l recomand doar pe acesta, ci oricare dintre cele șase scrise de Liane Moriarty și traduse la noi. Abia aștept, nu mai am răbdare, să apară și celălalt roman, cred că încă în lucru, Apples never fall, și sper ca după acesta să mai urmeze și altele și altele și altele. Pentru mine, Moriarty este una dintre cele mai bune autoare contemporane, și poate sună fantezist și pios, dar chiar îmi oferă tot ce am nevoie de la o carte care să mă tulbure și să îmi placă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, Idila hipnotizatoarei, pe care îl găsiți AICI. Voi l-ați citit sau ați citit ceva scris de Moriarty? Dacă da, sunt curios care este părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor!

Pământul viitorului. Dialoguri cu Papa Francisc, de Carlo Petrini - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2021
Traducere: Elena Bănică

Jorge Mario Bergoglio (Papa Francisc) s-a născut în Buenos Aires, Argentina, pe 17 decembrie 1936, fiul unor emigranți italieni. A fost hirotonit preot în Societatea lui Iisus (Iezuiții) în 1969, numit Pronvicial în 1973 și rector la Colegio Máximo în Buenos Aires în 1980. A fost consacrat episcos în 1992, a devenit Arhiepiscop în Buenos Aires în 1998 și a fost numit cardinal în 2001. În martie 2013 a fost ales Episcop de Roma, al 266-lea papă al Bisericii catolice. Carlo Petrini, sociolog, este fondatorul mișcării globale slow food, care a fost înființată în anii '80, în fața unei tendințe culturale și economice consumeriste fast food.
„Astfel, problema ecologică devine etalonul problemelor cu care se confruntă omenirea.”
În 2015, Papa Francisc s-a adresat lumii cu un îndemn de mare valoare spirituală, etică și politică prin enciclica „Laudato si’". Enciclica este o invitație la „reconectarea" cu toate creaturile vii și cu Pământul pe care îl locuim. În concordanță cu mesajul „eco logiei integrale", lansat de papa Bergoglio, Carlo Petrini – fondatorul mișcării slow food și creatorul rețelei internaționale Terra Madre, agnostic și fost comunist, a scris Ghidul de lectură Laudato si’. Acest volum reprezintă un alt pas către ecologia integrală și se deschide cu trei dialoguri între Papa Francisc și Carlo Petrini. Un dialog ce ar părea al contrastelor: între un agnostic și un papă, între un fost comu nist și un catolic, între un italian și un argentinian, între un bucătar și un teolog. Totuși, lucrurile merg strună și cei doi se înțeleg. 
„Onestitatea este baza încrederii. Pe baza onestității, eu, ca persoană, trebuie să acționez pentru a contribui la armonia lumii pentru mine și pentru ceilalți. Pentru că nu pot fi onest cu ceilalți dacă nu sunt onest și cu natura, cu mediul înconjurător, cu viața care mă înconjoară. Nu există onestitate fără altruism.”
Este a doua carte care surprinde gânduri și dialoguri cu Papa Francisc pe care o citesc; prima fost Să reîncepem să visăm (recenzia o găsiți AICI), o carte care m-a atins foarte tare și lectura căreia am plecat simțindu-mă mai bogat nu doar cultural, ci și spiritual; există anumite cărți care, într-adevăr, sunt ca un wake-up call pe care cred că la un moment dat (dar nu prea târziu) ar trebui să îl avem cu toții. Cred că aceste cărți - cea anterioară și aceasta de față, Pământul viitorului - au drept scop încercarea de a-i face pe oameni să conștientizeze cu adevărat ce vremuri bizare, grele și pline de încercări trăim; vremuri de care, după părerea mea, sunt absolut responsabili, din cauza întocmai a iresponsabilității de care, cu timpul, am dat dovadă, punând monopol și sechestru pe tot ce ne oferă, cu atâta iubire, natura pe care puțini dintre noi știu să o prețuiască și cum să o prețuiască cu adevărat, iar asta nu face decât să mă întristeze.
„Lucrurile mici sunt cele care indică o rădăcină. Viciul parohului este întotdeauna cel de a stinge lumina. Parohii au mania asta. De ce? Pentru că parohii trebuie să aibă grijă de donații pentru ca mai apoi să le folosească pentru operele de binefacere.”
Criza ecologică a Pământului este probabil mai reală decât oricând, iar principalul cap de acuzare este progresul. Progresul care a adus cu sine ideea de a pune sub stăpânire tot ce ne oferă natura, de a o exploata vorace și în ahtierea după tot ce este nevoie pentru a susține în continuare diferitele tipurii de industrii. Sustenabilitatea pălește în detrimentul profitului financiar, a procuției pe scară largă a tot felul de nimicuri absolut inutile, care consumă din rezervele de materii prime pe care natura ni le pune la dispoziție - avem impresia că totul este infinit și luăm totul for granted, fără să ne dăm seama că ne distrugem cu certitudine singurul loc în care, într-un Univers nemărginit, am fost lăsați să trăim, având condițiile de care avem nevoie pentru ca viața să poată fi viabilă și susținută. Cauzele profunde care se află la rădăcina tuturor problemelor cu care ne confruntăm sunt de natură antropologică, chiar etică, și trebuie să facem lumină asupra acestor cauze ce stau în spatele actualului proces de evoluție, cu toate contradicțiile sale evidente - evoluție? Mai mult sau mai puțin, deoarece mi se pare că ne îndreptăm spre singura destinație scrisă pe biletul vieții noastre - propria noastră distrugere și extincție. 
„Forța a ceea ce-i unește pe toți creștinii are o valoare imensă.”
Este vorba bineînțeles și despre o criză de natură etică, spirituală, pentru că sunt puse sub semnul întrebării toate conceptele în care oamenii și-au pus încredere. Realitatea este că legătura vitabilă care se stabilește între o societate umană și habitatul său natural - între noi și natura primitoare - nu este pur și simplu rezultatul unor tehnici „de stăpânire, de dresaj”, ci este rezultatul unei simbioze care depinde, până la urmă și din păcate, de alegerile pe cae le face omul. Omul cu atitudinea sa nihilistă față de viață, din cauza căruia mor pădurile și zeci de specii de animale și-au pierdut habitatele și se află în pragul dispariției, mii de altele au dispărut și nu vor mai fi apărut vreodată pe acest Pământ. O goană nebună după un progres atât de dezumanizant, o nemăsurată și egoistă dorință de dominare, această poftă absolut lacomă de a strânge și de a aduna cât mai multe lucruri inutile, deloc necesare. Mă întristează incredibil aceste timpuri negre pe care le cunoaște umanitatea, astăzi, și mi-e și mai greu să-mi dau seama de ce lumea nu realizează odată gravitatea alarmantă a situațiilor în care, cu mâna ei, s-a pus. 
„Acordăm multă atenție la ceea ce ne desparte încât uneori nu apreciem și nu valorizăm ceea ce ne unește.”
Pământul viitorului este o carte care abordează subiecte sensibile, subiecte despre care toată lumea ar trebui să fie mai bine informată și asupra căreia ar trebui să se ia atitudine. OK, înțeleg, am putea foarte ușor să cădem în scuza că „da, dar eu singur nu pot face asta”. Așa este. Dar cine a spus că suntem singuri? Puțin cu puțin se face mult, nu? Eu, unul, vreau să fiu mulțumit cu mine, împăcat cu persoana mea, pentru că atunci când deja va fi fost prea târziu, când îmi voi pune întrebarea „unde am fost când toate acestea s-au întâmplat?”, să-mi răspund, împăcat, că „uite, da, aici am fost, asta am făcut, am încercat să evit pe cât mi-a stat în puteri acest moment”. Cred că ar trebui cu toții să învățăm cât de importantă este ecologia și cât de adevărată, reală și imediată este această criză ecologică prin care trecem cu toții și din urma căreia suferim atât de tare. Chiar suntem noi stăpânii naturii sau, mai degrabă, o parte a marii familii reprezentate de natura care trebuie respectată, prețuită și îngrijită? Pădurile tropicale ne aparțin cu adevărat; prin urmare, chiar putem decide dacă să le defrișăm ori să le ardem sau reprezintă habitatul a nenumărate specii de plante și animale, o porțiune din acel Pământ căruia noi înșine îi aparținem?
„Și ceea ce ne unește este ceea ce ne permite să fim în lume fără ca să ne devoreze imanența pământească, golul spiritual, egocentrismul comod, individualismul comunist și autodistructiv.”
Pământul este mediul „nostru” natural, habitatul „nostru” atât de primitor, casa „noastră” planetară, sau noi nu suntem decât musafiri - și, de fapt, chiar ultimii sosiți, în această realitate terifiantă care ne tolerează totuși cu atâta răbdare și generozitate? După noi, n-a mai apărut nimeni, ceea cred că ar trebui să ne dea de gândit și mai mult - am pus sechestru pe aceste pământuri, le-am considerat ca fiind proprietatea noastră, luăm bani de pe urma lui, câștigăm de pe urma lui, trăim datorită lui și îl parazităm din ce în ce mai puternic. Un parazit inteligent totuși rareori își distruge gazda, pentru că știe că moartea ei ar însemna chiar propria-i moarte. Dar noi ne îndreptăm cu pași siguri și rapizi către un deznodămând tragic și, poate, chiar meritat - vom distruge planeta aceasta și, odată cu distrugerea ei, ne vom anihila orice șansă de supraviețuire. Poate, în cele din urmă, vom plăti pentru tot ce i-am făcut și tot ce a trebuit, prematur, să îndure. Când vorbim despre „mediu” ar trebui să facem referință și la o relație deosebită: aceea dintre natură și societatea care locuiește în ea. Nu societatea care o domină. Nu societatea care o stăpânește. Ci societatea împreună cu care creează o sinergie doar în direcția înfăptuirii lucrurilor sănătoase și pline de lumină.
„Dezvoltarea exclusivistă îi face pe bogați și mai bogați și pe săraci și mai săraci. Dezvoltarea adevărată este aceea care își propune să-i includă pe toți bărbații și toate femeile din lume, promovând creșterea lor integrală, și se preocupă și de generațiile viitoare.”
Nu știu ce aș mai putea spune. Vă recomand cu mare drag cartea, este scrisă extraordinar de bine, emoționantă și plină de vorbe și învățături înțelepte. Și Să reîncepem să visăm m-a inspirat și mi-a plăcut tare mult; cred că sunt niște lecturi pe care ar trebui să le aibă fiecare dintre noi, deoarece parcă sunt scrise de un prieten drag și plin de bunătate. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Pământul viitorului, scrisă de Carlo Petrini, pe care o puteți găsi AICI. O duminică plăcută și plină doar de lecturi interesante!

Fior, de Allie Reynolds - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2021
Traducere: Liliana Pelici

E din nou perioada aceea a anului. Perioada în care ghețarul renunță la cadavre.

Fostă sportivă de performanță, clasându-se mereu între primii zece sportivi din Regatul Unit în perioada în care a practicat snow-boarding, Allie Reynolds trăiește acum în Australia, unde s-a mutat în 2003. Astfel, a schimbat placa de snow-boarding cu cea de surf, propunându-și să obțină și succes ca scriitoare. Romanul ei de debut a fost vândut în 23 de țări și va fi tradus în 22 de limbi. 
Totuși, ce intră trebuie să iasă, în cele din urmă, așa că verific știrile locale în fiecare dimineață. Aștept un anumit cadavru.”
Fior, un roman așteptat, tradus simultan în douăsprezece limbi, poate deveni thrillerul anului 2021. O poveste despre competiție, prietenie, visuri și aspirații, unde personajele prinse în acțiune sunt supuși unor jocuri ale minții, într- un mediu înconjurător periculos. Câțiva prieteni pasionați de snow-boarding la nivel profesionist se reunesc, după zece ani, într-o stațiune din Alpii francezi. S-a scurs un deceniu de la dispariția frumoasei și misterioasei Saskia, iar ei nu s- au simțit în stare să se mai întâlnească în acest răstimp. Oare cine a avut ideea ca ei să fie din nou împreună? Și cât de departe va merge, pentru a afla adevărul, acela care i-a adunat împreună?
„Adevărul e că sunt îngrozită de asta. Îngrozită de cine mă face să devin și că aș putea distruge și alte vieți. Din momentul în care îmi strâng lucrurile, nimic nu mai contează. Brent nu știe ce am făcut, nu tot. Niciunul dintre băieți nu știe. Și vreau ca asta să nu se schimbe.”
Sincer, am citit această carte cam în aceeași perioadă în care am citit și Dispăruți (recenzia AICI), și pot spune că acesta mi-a plăcut mult mai mult; nu e un roman extraordinar, nu e un thriller briliant, genial, cum au fost multe altele pe care le-am citit, aș putea spune că e undeva peste pragul de a fi unul mediocru, basic, deoarece chiar am simțit că mi-a oferit destule momente în care să fiu confuz și să am impresia că autoarea se joacă cu mințile mele. Dar, iarăși, comparațiile pe care tind să le fac atunci când citesc cărți de acest gen, de data aceasta n-au fost potrivite, întrucât Fior e mult mai slab decât alte thrillere faine pe care le-am citit, mult departe de a fi vreun thriller al anului. Însă chiar e o lectură interesantă, care mi-a oferit destul de multe momente pe care, de obicei, le aștept de la un astfel de roman. Și execuția mi-a plăcut, aș putea spune că, într-adevăr, autoarea chiar are un oarecare talent, dar sunt sigur că poate șlefui și fructifica mai bine, odată cu trecerea timpului.
„«Prietenii nu îți aparțin». Asta îmi spunea mama întotdeauna când eram mică. Dar mama a greșit. Întotdeauna există o ierarhie a loialităților.” 
Cred că cel mai mult mi-a plăcut intriga - cei cinci prieteni primesc niște mail-uri prin care sunt invitați la cabană în Alpii francezi, ca un fel de reuniune, de reamintire a vremurilor apuse când erau împreună și se antrenau pentru concursurile de snow-boarding. Când ajung, își dau seama că nimeni, de fapt, nu a inventat pe nimeni, deși invitațiile păreau a fi fost făcute de către fiecare. Bun, din acest punct îți dai seama că lucrurile devin bizare, și totul devine și mai ciudat în momentul în care anumite lucruri încep să dispară, afară se pornește o vijelie nemiloasă și cei cinci rămân izolați într-un vârf de munte, fără vreo posibilitate de a contacta pe cineva din exterior. Sună puțin a scenariu de film horror, dar nu-i cazul; de fapt, e vorba de un thriller care vorbește despre obsesie, despre comportamentul patologic de a fi cel mai bun, de a da deoparte concurența chiar și prin mijloace mai puțin viabile, care ar putea provoca suferința cuiva. Saskia, o talentată sportivă, a dispărut cu zece ani în  urmă, însă corpul ei n-a fost niciodată găsit - se pare că cineva din cei cinci ar fi omorât-o pe aceasta, iar acum este momentul răzbunării. Dar cine vrea să se răzbune? Și cine este criminalul? Odată ce înaintezi în lectură, îți dai seama că lucrurile nu sunt deloc așa cum par a fi. Și chiar și cea mai neînsemnată întâmplară poate avea înțelesuri colosale.
„De asta trebuie să continui să lupt. Și, ca să am vreo șansă să ajung în top trei, trebuie să lupt cu tot ce am. (...) Teama mă trage înapoi.”
Autoarea alternează între două planuri temporale - cel prezent, în care cei cinci prieteni se află în cabană, izolați și amenințați de pericol și cel care face referire la zilele în care Saskia era încă vie (asta presupunând că acum e moartă), povestit din perspectiva Millei. Între cele două - Saskia și Milla - începe să se contureze un fel de agresivitate sportivă, un fel de violență psihică, întrucât fiecare este stăpânită de dorința de a fi mai bună decât cealaltă, însă este evident faptul că Saskia stăpânește mult mai bine arta acestui sport. Milla ajunge în punctul în care manifestă o obsesie patologică față de această fată; eu, ca cititor, trebuie să recunosc că de la început am plecat cu ideea și convingerea că Milla, într-adevăr, a omorât-o pe Saskia. Nu vă pot spune dacă este așa sau nu, deoarece asta înseamnă că aș strica ideea. Și, într-adevăr, rezolvarea acestui mister, concluzia, chiar mi-au dat puțin în cap. Și chiar nu m-am așteptat ca, de fapt, toate lucrurile să fi fost exact așa. Bine, am bănuit anumite aspecte - e imposibil să nu o fac, dat fiind faptul că am citit atât de multe cărți din acest gen literar -, dar tot a fost ceva semnificativ care mi-a scăpat. 
„(...) Pentru mine, câștigul e cel mai important decât toate celelalte lucruri acum. Dar nu sunt destul de bună.”
Nu știu ce aș mai putea spune. Chiar este o carte interesantă, cu o premisă interesantă, aș putea spune că valorificată chiar bine (evident, se mai poate lucra asupra anumitor aspecte), care m-a prins și pe care am citit-o deosebit de repede (capitolele sunt scurte, ritmul alert și dinamic, iar personajele chiar sutn convingătoare) și nu pot spune că a fost o pierdere de vreme, așa cum a fost romanul Dispăruți. Cred că e o carte potrivită în special dacă nu prea ați abordat acest gen literar și ați vrea să o faceți - încetul cu încetul, dar sigur, vă introduce într-o lume convingătoare, pregătită să se joace cu așteptările voastre și cu ceea ce credeți că știți. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această cate, Fior, de Allie Reynolds, pe care o puteți găsi AICI. Spor în toate și lecturi numai pe placul vostru!

Cu ochii în stele, de Jenn Bennett - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 392
Anul apariției: 2021
Traducere: Alex Szöllö
„- (...) Dar există confort și-n faptul că, atunci când de planurile tale se alege praful, poți supraviețui. Că se poate întâmpla tot ce-ți închipui mai rău, dar poți reuși să scapi. De-asta îmi place să citesc ficțiune horror. Nu e vorba despre monștri, ci despre faptul că eroul scapă cu viață și poate povesti.”
Jenn Bennett (11 martie 1978, Germania) este o autoare de romane pentru adolescenți și adulți. Printre numeroasele sale scrieri, se remarcă: Alex, Aproximatelly, The Anatomical Shape of a Heart. Cărțile sale au primit aprecierile criticilor de specialitate, printre premiile obținute numărându-se RITA Award pentru Best Young Adult Romance, precum și nominalizări la RITA Award pentru cel mai bun roman de dragoste paranormal.
„Speranța e un lucru cumplit.”
Zorie – fascinată de tot ce are legătură cu astronomia. Chiar dacă s-a înstrăinat de vechile ei prietene, acceptă să meargă împreună cu ele într-o tabără la munte, întrezărind în această aventură oportunitatea de a fotografia stelele. Lennon – tocilar și iubitor de drumeții. Deși nu plănuise nimic în acest sens, se hotărăște în ultimul moment să meargă în tabără, în ciuda faptului că, de mai bine de un an de zile, el și Zorie nu-și mai vorbeau. Încă de la balul de anul trecut, Zorie și Lennon, prieteni de nedespărțit până atunci, au devenit aprigi dușmani și au făcut tot posibilul să se evite. I-a ajutat și faptul că familiilor lor par versiunea modernă pentru Montague și Capulet. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată când grupul cu care plecaseră în excursie îi lasă baltă, în inima munților. Singuri, doar ei doi, neavându-se decât unul pe celălalt, nu le rămâne altceva de făcut decât să interacționeze, la început prin împunsături și glume, în timp ce încearcă să ajungă într-un loc în care să se simtă în siguranță. Pe măsură ce se afundă tot mai mult în ținutul accidentat al Californiei de Nord, ies la suprafață secrete și sentimente profunde.
„(...) Și deși știu că, de fapt, nu sunt stele și că dorințele puse în fața lor n-au niciun rost, văd dârele albe trecând rapid pe deasupra munților și îmi pun o dorință. Îmi pun o dorință cu toată puterea mea. Doamne, dă să nu-l pierd din nou!” 
Probabil știți (sau v-ați dat seama) cât de fan sunt eu al cărților romance - da, nu sunt deloc. Și nu că nu mi-ar plăcea, nu că aș avea ceva cu el s-au l-aș considera de umplutură, degeaba, banal, inutil ca sosul de maioneză light, adică fără niciun gust, dar, pur și simplu, nu prea am cărți de acest gen în bibliotecă și, în aceeași măsură, prefer să citesc alt gen de cărți. Cărțile romance au avut cândva perioada lor, pe care cred că am depășit-o; repet, nu am nimic cu cărțile de acest gen, dar nu-s my cup of tea. Dar, ia uite, se întâmplă câteodată să dai peste o carte de acest gen, cum a fost și cazul romanului Cu ochii în stele, romanul lui Bennett, care mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut savuros și delicios și extrem de bine scris și captivant și m-a prins de la prima până la ultima pagină, deoarece am avut parte de o aventură memorabilă, prin ținuturi periculoase, cu animale sălbatice și pericole la tot pasul. Dar, mai mult decât atât, am avut parte de personaje extrem de bine conturate, convingătoare și atât, atât de simpatice, care reușesc, după ani buni, să se regăsească și să dea glas acelor cuvinte pe care, de-a lungul timpului, și le-au încătușat în piept.
„(...) Praf și particule, unele nu mai mari decât un grăunte de nisip, se dezintegrează în timp ce trec prin atmosfera Pământului. Ceva atât de mic poate crea o străfulgerare de lumină puternică. Pare o minune. Ceva nepământean. Stele căzătoare. Nu-i de mirare că oamenii își pun dorințe când le văd.”
Cred că am avut de-a face cu genul acela de roman, cum îi zice, enemies to lovers? Nu mă pricep prea bine, dar cred că așa se cheamă „tipul” ăsta de întâmplare: ei doi sunt certați, nu se suportă, își poartă pică și ranchiună unul altuia, dar apoi se-ntâmplă diferite chestii, anumite întâmplări, și-ajung în cele din urmă să fie împreună (din nou, poate, sau pentru prima dată), și să își dea seama cât de prostuți au putut să fie și tralala și floricele frumoase roz căzând peste ultima pagină a romanului. Nu? Clișeic. Nu știu, poate! Dar vreau să vă spun că povestea celor doi, dincolo de fi plină de aventuri, este și una emoționantă și sensibilă. Este vorba despre pierderi, despre greutăți care, pe amândoi, au reușit să-i schimbe și să le redirecționeze viețile - și, da, poate se întâmplă ca la un moment dat drumurile să se bifurce, fiecare luând-o într-o anumită direcție: poate n-a fost timpul potrivit, poate interesele, pe moment, erau altele, iar prioritățile erau cele importante și nu îl implicau pe celălalt. Dar, mai târziu, poate se vor fi regăsit mai puternici și mai dornici de a fi iubiți. Asta am simțit citind această carte - că Zorie și Lennon, după ani buni, încercând prin diferite mijloace să uite unul de celălalt, s-au regăsit și s-au reîntregit, reușind să răspundă sinceri acelor întrebări care-i chinuiau, răspunsurile eliberându-i și dându-le posibilitatea de a-și oferi o nouă șansă. 
„Nu ții la cineva ani întregi, după care te hotărăști să renunți. Sentimentele-alea nu dispar la comandă. Credeți-mă, am încercat! Dar în prietenia noastră veche s-au încurcat și alte sentimente intense. Cel puțin din partea mea. Și asta face ca situația să fie complicată și confuză. Mie-mi plac lucrurile care au sens. Care urmează un tipar ușor de identificat. Probleme care au soluții. Nimic din ce simt pentru Lennon nu mi se pare ceva de genul ăsta.”
Rămași singuri în mijlocul naturii care, deși este spectaculoasă, magică și atât de frumoasă, este și plină de pericole (de la urșii imenși, până la drumurile periculoase și nesigure), abilitățile de supraviețuire ale celor doi sunt puse la încercare - ah, și să nu uităm că Zorie este o anxioasă care dacă nu are totul pus la cale punct la punct, se panichează, și mai și suferă de o alergie oribilă care o mănâncă neîncetat, nu-i dă pace și se exacerbează atunci când are emoții. Iar Lennon, un adevărat aventurier, surprinzător de isteț și cu abilitățile specifice de a da piept cu natura fără nicio grijă, un băiat de treabă care încearcă s-o aducă pe Zorie cu picioarele pe pământ, fiindu-i alături în momentele în care nimeni altcineva n-avea să fie (păi, normal, că doar rămăseseră doar ei doi în mijlocul naturii, în nopțile luminate doar de strălucirea sublimă a stelelor). O atmosferă romantică, nu-i așa? Chiar da! Zău, chiar mi-a plăcut romanul, mi-au plăcut mult și aventurile prin care s-a decis Jenn Bennett să-i treacă pe cei doi, care i-au ajutat să se apropie și, poate, să se cunoască mai bine și să se accepte unul pe celălalt. Cu siguranță, cel puțin pentru mine, a fost o surpriză literară neașteptată a acestui an.
„În tot acest timp, m-am speriat de animalele sălbatice. Poate c-ar fi trebuit să mă concentrez asupra pericolului mai mare și să încerc să-mi dau seama unde este locul meu în civilizație.”
Sunt sigur că această carte v-ar plăcea - chiar dacă sunteți fani ai acestui gen sau nu. Este o lectură ușoară, rapidă, drăguță și plină de aventuri care-i sporesc dinamismul. Mi-a făcut mare plăcere să fiu alături de Zorie și Lennon, să-i cunosc și să trăiesc în povestea lor emoționantă și atât de delicioasă. Autoarea chiar a reușit să mă convingă, livrându-mi personaje frumos conturate, alcătuite din lumini și umbre care se deschid unul în fața celuilalt și, în același timp, se relevă cititorului în toată splendoarea lor. O lectură pe care am savurat-o și pe care o voi recomanda cu mare, mare drag! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Cu ochii în stele, scrisă de Jenn Bennett, pe care o găsiți AICI. Spor în toate și lecturi doar pe placul vostru!