Pământul viitorului. Dialoguri cu Papa Francisc, de Carlo Petrini - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2021

Traducere: Elena Bănică

Jorge Mario Bergoglio (Papa Francisc) s-a născut în Buenos Aires, Argentina, pe 17 decembrie 1936, fiul unor emigranți italieni. A fost hirotonit preot în Societatea lui Iisus (Iezuiții) în 1969, numit Pronvicial în 1973 și rector la Colegio Máximo în Buenos Aires în 1980. A fost consacrat episcos în 1992, a devenit Arhiepiscop în Buenos Aires în 1998 și a fost numit cardinal în 2001. În martie 2013 a fost ales Episcop de Roma, al 266-lea papă al Bisericii catolice. Carlo Petrini, sociolog, este fondatorul mișcării globale slow food, care a fost înființată în anii '80, în fața unei tendințe culturale și economice consumeriste fast food.

„Astfel, problema ecologică devine etalonul problemelor cu care se confruntă omenirea.”

În 2015, Papa Francisc s-a adresat lumii cu un îndemn de mare valoare spirituală, etică și politică prin enciclica „Laudato si’". Enciclica este o invitație la „reconectarea" cu toate creaturile vii și cu Pământul pe care îl locuim. În concordanță cu mesajul „eco logiei integrale", lansat de papa Bergoglio, Carlo Petrini – fondatorul mișcării slow food și creatorul rețelei internaționale Terra Madre, agnostic și fost comunist, a scris Ghidul de lectură Laudato si’. Acest volum reprezintă un alt pas către ecologia integrală și se deschide cu trei dialoguri între Papa Francisc și Carlo Petrini. Un dialog ce ar părea al contrastelor: între un agnostic și un papă, între un fost comu nist și un catolic, între un italian și un argentinian, între un bucătar și un teolog. Totuși, lucrurile merg strună și cei doi se înțeleg. 

„Onestitatea este baza încrederii. Pe baza onestității, eu, ca persoană, trebuie să acționez pentru a contribui la armonia lumii pentru mine și pentru ceilalți. Pentru că nu pot fi onest cu ceilalți dacă nu sunt onest și cu natura, cu mediul înconjurător, cu viața care mă înconjoară. Nu există onestitate fără altruism.”

Este a doua carte care surprinde gânduri și dialoguri cu Papa Francisc pe care o citesc; prima fost Să reîncepem să visăm (recenzia o găsiți AICI), o carte care m-a atins foarte tare și lectura căreia am plecat simțindu-mă mai bogat nu doar cultural, ci și spiritual; există anumite cărți care, într-adevăr, sunt ca un wake-up call pe care cred că la un moment dat (dar nu prea târziu) ar trebui să îl avem cu toții. Cred că aceste cărți - cea anterioară și aceasta de față, Pământul viitorului - au drept scop încercarea de a-i face pe oameni să conștientizeze cu adevărat ce vremuri bizare, grele și pline de încercări trăim; vremuri de care, după părerea mea, sunt absolut responsabili, din cauza întocmai a iresponsabilității de care, cu timpul, am dat dovadă, punând monopol și sechestru pe tot ce ne oferă, cu atâta iubire, natura pe care puțini dintre noi știu să o prețuiască și cum să o prețuiască cu adevărat, iar asta nu face decât să mă întristeze.

„Lucrurile mici sunt cele care indică o rădăcină. Viciul parohului este întotdeauna cel de a stinge lumina. Parohii au mania asta. De ce? Pentru că parohii trebuie să aibă grijă de donații pentru ca mai apoi să le folosească pentru operele de binefacere.”

Criza ecologică a Pământului este probabil mai reală decât oricând, iar principalul cap de acuzare este progresul. Progresul care a adus cu sine ideea de a pune sub stăpânire tot ce ne oferă natura, de a o exploata vorace și în ahtierea după tot ce este nevoie pentru a susține în continuare diferitele tipurii de industrii. Sustenabilitatea pălește în detrimentul profitului financiar, a procuției pe scară largă a tot felul de nimicuri absolut inutile, care consumă din rezervele de materii prime pe care natura ni le pune la dispoziție - avem impresia că totul este infinit și luăm totul for granted, fără să ne dăm seama că ne distrugem cu certitudine singurul loc în care, într-un Univers nemărginit, am fost lăsați să trăim, având condițiile de care avem nevoie pentru ca viața să poată fi viabilă și susținută. Cauzele profunde care se află la rădăcina tuturor problemelor cu care ne confruntăm sunt de natură antropologică, chiar etică, și trebuie să facem lumină asupra acestor cauze ce stau în spatele actualului proces de evoluție, cu toate contradicțiile sale evidente - evoluție? Mai mult sau mai puțin, deoarece mi se pare că ne îndreptăm spre singura destinație scrisă pe biletul vieții noastre - propria noastră distrugere și extincție. 

„Forța a ceea ce-i unește pe toți creștinii are o valoare imensă.”

Este vorba bineînțeles și despre o criză de natură etică, spirituală, pentru că sunt puse sub semnul întrebării toate conceptele în care oamenii și-au pus încredere. Realitatea este că legătura vitabilă care se stabilește între o societate umană și habitatul său natural - între noi și natura primitoare - nu este pur și simplu rezultatul unor tehnici „de stăpânire, de dresaj”, ci este rezultatul unei simbioze care depinde, până la urmă și din păcate, de alegerile pe cae le face omul. Omul cu atitudinea sa nihilistă față de viață, din cauza căruia mor pădurile și zeci de specii de animale și-au pierdut habitatele și se află în pragul dispariției, mii de altele au dispărut și nu vor mai fi apărut vreodată pe acest Pământ. O goană nebună după un progres atât de dezumanizant, o nemăsurată și egoistă dorință de dominare, această poftă absolut lacomă de a strânge și de a aduna cât mai multe lucruri inutile, deloc necesare. Mă întristează incredibil aceste timpuri negre pe care le cunoaște umanitatea, astăzi, și mi-e și mai greu să-mi dau seama de ce lumea nu realizează odată gravitatea alarmantă a situațiilor în care, cu mâna ei, s-a pus. 

„Acordăm multă atenție la ceea ce ne desparte încât uneori nu apreciem și nu valorizăm ceea ce ne unește.”

Pământul viitorului este o carte care abordează subiecte sensibile, subiecte despre care toată lumea ar trebui să fie mai bine informată și asupra căreia ar trebui să se ia atitudine. OK, înțeleg, am putea foarte ușor să cădem în scuza că „da, dar eu singur nu pot face asta”. Așa este. Dar cine a spus că suntem singuri? Puțin cu puțin se face mult, nu? Eu, unul, vreau să fiu mulțumit cu mine, împăcat cu persoana mea, pentru că atunci când deja va fi fost prea târziu, când îmi voi pune întrebarea „unde am fost când toate acestea s-au întâmplat?”, să-mi răspund, împăcat, că „uite, da, aici am fost, asta am făcut, am încercat să evit pe cât mi-a stat în puteri acest moment”. Cred că ar trebui cu toții să învățăm cât de importantă este ecologia și cât de adevărată, reală și imediată este această criză ecologică prin care trecem cu toții și din urma căreia suferim atât de tare. Chiar suntem noi stăpânii naturii sau, mai degrabă, o parte a marii familii reprezentate de natura care trebuie respectată, prețuită și îngrijită? Pădurile tropicale ne aparțin cu adevărat; prin urmare, chiar putem decide dacă să le defrișăm ori să le ardem sau reprezintă habitatul a nenumărate specii de plante și animale, o porțiune din acel Pământ căruia noi înșine îi aparținem?

„Și ceea ce ne unește este ceea ce ne permite să fim în lume fără ca să ne devoreze imanența pământească, golul spiritual, egocentrismul comod, individualismul comunist și autodistructiv.”

Pământul este mediul „nostru” natural, habitatul „nostru” atât de primitor, casa „noastră” planetară, sau noi nu suntem decât musafiri - și, de fapt, chiar ultimii sosiți, în această realitate terifiantă care ne tolerează totuși cu atâta răbdare și generozitate? După noi, n-a mai apărut nimeni, ceea cred că ar trebui să ne dea de gândit și mai mult - am pus sechestru pe aceste pământuri, le-am considerat ca fiind proprietatea noastră, luăm bani de pe urma lui, câștigăm de pe urma lui, trăim datorită lui și îl parazităm din ce în ce mai puternic. Un parazit inteligent totuși rareori își distruge gazda, pentru că știe că moartea ei ar însemna chiar propria-i moarte. Dar noi ne îndreptăm cu pași siguri și rapizi către un deznodămând tragic și, poate, chiar meritat - vom distruge planeta aceasta și, odată cu distrugerea ei, ne vom anihila orice șansă de supraviețuire. Poate, în cele din urmă, vom plăti pentru tot ce i-am făcut și tot ce a trebuit, prematur, să îndure. Când vorbim despre „mediu” ar trebui să facem referință și la o relație deosebită: aceea dintre natură și societatea care locuiește în ea. Nu societatea care o domină. Nu societatea care o stăpânește. Ci societatea împreună cu care creează o sinergie doar în direcția înfăptuirii lucrurilor sănătoase și pline de lumină.

„Dezvoltarea exclusivistă îi face pe bogați și mai bogați și pe săraci și mai săraci. Dezvoltarea adevărată este aceea care își propune să-i includă pe toți bărbații și toate femeile din lume, promovând creșterea lor integrală, și se preocupă și de generațiile viitoare.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Vă recomand cu mare drag cartea, este scrisă extraordinar de bine, emoționantă și plină de vorbe și învățături înțelepte. Și Să reîncepem să visăm m-a inspirat și mi-a plăcut tare mult; cred că sunt niște lecturi pe care ar trebui să le aibă fiecare dintre noi, deoarece parcă sunt scrise de un prieten drag și plin de bunătate. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Pământul viitorului, scrisă de Carlo Petrini, pe care o puteți găsi AICI. O duminică plăcută și plină doar de lecturi interesante!