„Vremea plecării”, de Jodi Picoult- Recenzie

 

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.  

„Uneori mi se pare că viața mea e ca și cum două vagoane de tren s-ar fi alăturat în momentul dispariției mamei - însă când încerc să văd cum sunt prinse unul de altul, vine o zgâlțâitură care-mi împinge înapoi capul, brusc. Știu că eram cândva o fată cu păr blond-roșcat, care zburda neobosită, ca o sălbăticiune, în vreme ce mama își lua nesfârșite notițe despre elefanți. Acum sunt o puștoaică prea serioasă pentru vârsta ei și prea isteață ca să-i fie bine.”

De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase. Jenna refuză să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat. Departe de a fi un roman polițiste clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții.

„Morala acestei povești e că uneori poți încerca să faci tot binele de pe lume și tot e ca și cum ai vrea să stingi un incendiu cu un pistol cu apă.

Morala acestei povești este că, indiferent cât am încercat, oricât de mult am vrea... unele povești pur și simplu nu se termină cu bine.”

Dacă aș fi avut așteptări de la acest roman, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Singurul meu contact ulterior cu el, înainte de a-l fi citit și iubit, a fost coperta care m-a atras enorm, titlul care mi-a fost pe plac și descrierea care m-a convins că, într-adevăr, trebuie să-l citesc. Să citesc și să-l iubesc și să-l ador și să mi se pară unul dintre cele mai frumoase romane de la Editura Trei pe care l-am citit vreodată. Pentru că Vremea plecării este un roman care te-atinge, care-ți intră sub piele și îți iese cu greu, care-ți sfâșie inima pentru ca, mai apoi, să te strângă în brațe și să simți căldura neprețuită și infinită și nemărginită a trupului mamei. Este un roman superb, din punctul meu de vedere, diferit de majoritatea cărților din această categorie. Jodi Picoult nu s-a axat doar pe ideea căutării, a „neașteptatului”, ci s-a axat și pe partea emoțională, viscerală a ceea ce a scris: dorul față de ființa care ți-a dat viață și imposibilitatea acceptării dispariției acesteia. De fapt, „problema” este pusă în felul următor: a plecat Alice de bună voie, fără să lase răspunsuri unor întrebări care o chinuie pe Jenna de ani în șir sau, chiar pe bune, s-a întâmplat ceva îngrozitor cu ea? Această întrebare îl chinuie și pe cititor de-a lungul romanul până când, încetul cu încetul cu încetul, totul ajunge să se definitiveze, destinele să fie trasate și conturate. Restul, restul este o poveste cum numai Judi Picoult a știut să scrie.

Jenna este genul de personaj de care te atașezi numaidecât. Are, asemenea mamei ei, o pasiune foarte adâncă și profundă pentru elefanță - un simbol cheie în acest roman, studiind încă de mică tot ce ține de aceștia. La vârsta ei, totul i se pare posibil, totul i se pare a putea fi rezolvat, iar aceasta nu se sfiește să plece în căutarea propriei mame care a dispărut cu zece ani în urmă. Dovedind un spirit justițiar ascuțit, o inteligență aparte, aceasta ajunge să dea de o clarvăzătoare, Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți, cu un anumit renume și zeci de cazuri rezolvate în palmares. Oare vor putea cele două, într-o cocârdășie destul de bizară, s-o găsească pe Alice cea pierdută e ani în șir și a cărei urme par a fi imposibil de găsit? Nu vă spun, știți prea bine, însă mie mi-a plăcut enoooorm să urmăresc această delicioasă și amuzantă și emoționantă și dureroasă, nici nu știu cum s-o numesc, atât de efervescent a fost totul, aventură.

„Poate că n-o să-mi pot întrevedea viitorul, dar, la naiba, sunt sigură că vreau să-ncerc să-mi deslușesc trecutul.”

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Jodi Picoult s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a fi copiat de către cineva. Pentru că Picoult nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.

 

O carte splendidă, o fabulă încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții; și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Vremea plecării, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Jodi Picoult. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, iar rating-ul mare de pe Goodreads.com o demonstrează!

 

„Toată viața mea, așa am definit paranormalul: nu-l pot înțelege, nu-l pot explica, nu-l pot nega.”

 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!