Viitorul nostru, de Jay Asher - Recenzie

Imaginează-ți că ai putea călători în viitor, deja știind ce urmează să ți se întâmple. Imaginează-ți că, dacă ești băiat, ești căsătorit cu cea mai râvnită fată din școală. Acum, dacă ești fată, imaginează-ți că ai o viață nu prea fericită alături de persoana pe care alegi să o ai lângă tine, că te simți neîmplinită și, totuși, renunți să mai lupți și te conformezi cu ceea ce se întâmplă. Dă-ți puterea de a schimba, prin ceea ce faci acum, în acest moment, viitorul pe care deja îl cunoști; și, totuși, gândește cum trebuie să faci ca alegerile tale să fie cât mai potrivite. Nu uita: ești suma tuturor alegerilor pe care le faci, de aceea trebuie să analizezi toate resorturile înainte de a te avânta cu capul înainte. Lași viitorul să fie așa, sau lupți pentru a-l schimba? Dorești mai mult, dorești ca totul să fie exact așa cum este, așa cum ai vrut tu să fie? Cea mai micuță acțiune poate produce un seism în viitorul necunoscut. Dar cum ai să vezi acest viitor atunci când, printr-o minune, îl cunoști deja.

Carolyn Mackler este deținătoarea premiului Printz Honor pentru „The Earth”, „My Butt, and Other Big Round Things”; și autoarea multor cărți de adolescenți pentru adolescenți („Tangle”, „Guyaholic”; „Vegan Virgin Valentine” și „Love and other Four-Letter Words”). Scrierile ei au fost publicate în peste cincisprezece țări. Jay Asher s-a născut în Arcadia, California, și a crescut într-o familie care i-a încurajat toate taentele, de la cântatul la chitară la scris. A lucrat ca bibliotecar înainte de publicarea romanului său de debut, „Cele tre1spr3zece motive”, care a ajuns pe lista de bestselleruri a publicațiilor New York Times și Publishers Weekly, și a fost tadus până în prezent în 32 de limbi. Cea de-a doua carte a sa, „Viitorul nostru” scrisă în colaborare cu romanciera Carolyn Mackler, a fost publicată în noiembrie 2011, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Warner Bros. Jay locuiește cu soția sa și fiul lor pe coasa centrală a Californiei și, atunci când nu scrie, îi place să cânte la chitară și să meargă în drumeții. Îl puteți găsi pe jayasher.blogspot.com și www.thirteenreasonswhy.com.

O carte genială, care m-a ținut captiv de la început până la sfârșit, de aceea cred că am citit-o în două zile, dacă nu chiar mai puțin. De la același autor am citit și  „Cele tre1spr3zece motive” (recenzia aici), deci sunt familiarizat cu stilul său foarte ușor, lejer, care curge de la sine, fără „podoabe stilistice” prea pompoase - simplu, aș spune -, dar ce m-a atras cel mai mult a fost temele pe care le abordează, stilul în care își consolidează intriga pentru ca mai apoi să construiască o acțiune extrem de pe placul cititorului. Recunosc, mi-a plăcut acest roman mai mult, poate pentru că celălalt mi s-a părut prea, cum să-i zic, pentru adolescenți. Înțelegeți voi. Să trec la recenzie, așadar.

Doi adolescenți, iarăși, tipici americani, Josh și Emma, amândoi la liceu, cu plăceri nevinovate sau nu, vecini dintotdeauna, prieteni cam tot de atât timp, până în noiembrie, anul trecut, când o întâmplare destul de ciudată îi face să devină reci unul față de ceilalți. Nimic cine știe ce, momentan. Dar totul ia o întorsătură ciudată, surprinzătoare, atunci când familia lui Josh primește prin poștă un CD-ROM de la America Online, iar mama lui îi spune să i-l dea Emmei, ca să și-l instaleze pe noul ei computer. Nu cred că îmi aduc aminte de ce au primit acel colet cu CD-ul cum, de altfel, nici nu cred că autorul a adus această explicație în discuție. Motiv ca să fie împreună și să se apropie iarăși, cei doi instalează CD-ul, next, next, skip, finish, apoi dublu click, enter, Emma își face cont, iar ceea ce urmează să se întâmple o va trimite, într-o singură secundă, cu cincisprezece ani în viitor.Anul 1996. Josh și Emma încă sunt confuzi de ceea ce li se afișează în fața ochilor: o siglă mare, albăstruie, care te-ar face să te întrebi „Ce carte-i asta?”, pe care scrie, cât jumătate din ecran, „Bine ai venit pe Facebook”. Dar doleanța reiese din faptul că Facebook-ul, la o adică, nu a fost inventat încă. Încercând să se familiarizeze, cei doi caută pe acolo, mișună prin grupulețe, că, dom'le, ce-i ăla „like”, „share”, „comentează”, „X a postat acum cinci minute”, „Y se simte magnific la cinema cu Z” și așa mai departe. Nu știu, părțile acestea de la început sunt destul de amuzante, când încearcă ei să-și dea seama ce înseamnă toate acele lucruri. De ce și-ar pune cineva toată viața pe Facebook, de ce ar împărtăși-o cu niște persoane care i-ar putea vrea răul, ar putea să profite de ceea ce află, să o șantajeze, chestii dintr-astea, evident, posibile? Curioși, cercetând pe internet, Emma este atrasă de postarea unei femei, care se plânge de viața pe care o are. Aceasta nu poate să treacă cu vederea că persoana are același nume cu ea, doar că un nume diferit de familie, fiind căsătorită; și, e asemenea, nu poate să rămână pasivă atunci când observă că femeia s-a născut în aceeași zi cu ea, a studiat la aceeași școală și a urmat facultatea pe care voia Emma să o urmeze. Să fie, oare, ceva putred la mijloc? Unde i-a dus acel click pe cei doi adolescenți?

În viitor. Cu cincisprezece ani în viitor. Acum, pe scaune, cei doi stau și își privesc viitorul, viața de peste cincisprezece ani care, ce ironie, este la îndemâna tuturor. Își privesc eșecurile, idealurile atinse sau greșite, resfrângerea destinelor și sunt surprinși de unde a putut viața lor să ajungă, fără ca ei să fi avut habar: Emma este o femeie care se simte neîmplinită, tristă, și, deopotrivă, Josh, un băiat timid și fără idealuri în dragoste prea mărețe, ajunge să se căsătorească cu cea mai frumoasă fată din școală, că, deh, doar așa îi zice Facebook-ul: „Căsătorit cu X”. Amândoi cred că totul nu este decât o glumă însă, peste ceva timp, își dau seama că de fapt totul este adevărat și sunt nevoiți să se lupte cu suișurile și coborâșurile vieților lor viitoare, obligați să se confrunte cu lucrurile bune sau rele pe care aceștia le fac în prezent. Și, dacă totul pare deja așezat de la sine, bine-mersi, totul ia o întorsătură drastică atunci când Emma ajunge acasă și observă, spre bucuria ei, că ceva la „ea viitoare” este schimbat, ca rezultat al unui lucru pe care l-a făcut în acea zi. O fi oare posibil, astfel, ca cei doi să-și schimbe viitorul care deja le-a fost scris?

Tocmai asta stârnește o culminare a acțiunii. Cei doi află că tot ceea ce fac în prezent le poate afecta viitorul pe care îl pezintă Facebook-ul: cuvintele, gândurile, relațiile pe care le au, minciunile spuse și secretele ascunse, emoțiile negative, strângerile de mână, prezervativele ascunse, mașinile conduse. Într-o încercare disperată de a-și păstra viitorul cu care este mulțumit, Josh ajunge, tocmai din acest motiv, să și-l schimbe. Emma, de asemenea, încearcă să își reia imaginea de femeie împlinită și de succes, confruntându-se cu toate alegerile nepotrivite pe care le-a făcut până în acel moment și care au avut drept punct de convergență imaginea ei de femeie nereușită și ratată social. Dacă de fiecare dată când își deschide pagina vrea să vadă altceva, mai bun și mai prosper, Emma este plină de speranță, atunci Josh dorește să revadă, la nesfârșit tab-ul care-i spune că „ești căsătorit, încă, cu X”. Și, totuși, oare chiar asta își doresc cei doi adolescenți?

Poate faptul că își știu deja viitorul i-a făcut să se schimbe, atât față de ei înșiși, atât față de idealurile pe care le-au avut și tabieturile care-i defineau, atât față de adevărurile pe care și le tot spuneau, față de secretele pe care nu voiau să și le împărtășească, față de familie și față de oamenii cu care intrau în contact. Cei doi ajung să fie mereu conectați cu „ei din viitor”, dorind ori să rămână cu acea imagine perfectă de peste cinsprezece ani - Josh -, ori să și-o schimbe și să vadă, odată pentru totdeauna, ceva mai frumos și mai prosper - evident, dorința Emmei. Totuși, cu timpul, tot schimbându-și imaginea din viitor, cei doi ajung să-și dea seama că poate alegerile pe care le fac nu sunt cele mai potrivite și nici cele pe care și le doresc și că cei din viitor nu sunt decât niște proiecții relative, de moment, grosolane și ambigue ale dorințelor lor și ale imaginilor lor de ființe trăind clipele firave și scurte ale adolescenței, cu toate aspectele ei bune sau rele.

Am selectat și niște fragmente, am să le las mai jos:

„- Dacă cineva încearcă să-ți facă o farsă, s-ar fi gândit la toate astea.

- Crezi că se pot schimba toate astea de la un CD-ROM virusat? Nu înțelegi? Chestia asta... Facebook, sau cum i-o zice... e din viitor. (...)

- De ce scrie că are trei sute douăzeci de prieteni? întrebă Josh. Cine are așa mulți prieteni?”

„- Tu chiar nu înțelegi? La un moment dat, în viitor, noi am creat chestia asta. Nu știu exact ce e, dar par a fi site-uri legate între ele, unde oamenii își pun pozele și scriu tot ce li se întâmplă, de exemplu dacă au găsit lo de parcare sau ce au mâncat la micul dejun.”

„Când spune asta, îmi dau seama că pot s-o caut pe Kellan pe Facebook. Poate chiar am să văd dacă face pe bune Facultatea de Medicină. Îmi place așa de tare gândul că Facebook nu se limitează numai la mine și la Josh. Aș putea căuta pe orocine, ca să văd ce-l așteaptă în viitor.”

„- Ce faci? o întreb.

Dar știu răspunsul. Face o mică schimbare în prezent ca să vadă cum îi afectează viitorul. Dacă îi smulg acum vaza, nu ar conta, pentru că nici asta nu s-ar fi întâmplat înainte. 

(...)

Nu vreau să mă gândesc în ce fel s-a schimbat viitorul în clipa asta. E imposibil de aflat, și în primul rând nici n-ar fi trebuit să se schimbe. Dă clic și pagina se încarcă din nou.”

Am răsplătit scrierea cu 5 steluțe pe Goodreads. Sfârșitul mi-a plăcut, deși l-am întrevăzut de undeva de pe la ultimile pagini. Mi s-a părut interesantă ideea de a ști cum o să-ți fie scris viitor și, odată știut, ori să te conformezi și să te gândești că n-ai putea face nimic pentru a-l schimba, ori să lupți și, fără să știi unde pot duce acțiunile tale, să-l rescrii. Chiar mi-a plăcut, iar stilul autorului a potențat plăcerea mea. Merită!

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Leda pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. De asemenea nu uitați că al treilea volum din seria LUX, „Opal”, poate fi deja comandat. Mult succes și lecturi frumoase.

Editura Leda

Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală

368 pagini

Recomandare muzicală

M-am îndrăgostit de melodia asta, o știu de câțiva ani. Un mesaj frumos!

„Să nu mă părăsești” de Kazuo Ishiguro- Recenzie

   
Poate drama noastră existențială pornește din faptul că, încercând să ne depășim condiția, ne aflăm în imposibilitatea acestui lucru. Ca oameni limitați, mereu țintim către ceva mai spus, către ceva mai special și mai frumos. Către o viață mai bună, către o mângâiere mai caldă. Poate ne-a fost dat ca unele lucruri, de fapt, să se întâmple așa cum s-au întâmplat, și nimic n-ar fi putut interveni, din exterior sau din interior, să fi schimbat acest lucru. Poate, totuși, ar trebui să ne acceptăm destinul, și, deopotrivă, ar fi o prostie să credem că nu ne putem plasa deasupra lui. Se spune că nu țintești prea sus decât atunci când te sperii de idealurile tale. Dar ce faci atunci când idealurile, principiile ți-au fost scrise încă înainte de a te fi născut?

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki, în 1954, iar în 1960 s-a mutat în Anglia. A studiat la University of Kent și East Anglia, după care s-a mutat la Londra, orașul în care trăiește și în prezent. A debutat la douăzeci și opt de ani cu romanul „Amintirea palidă a munților”, dar, în mod evident, „Să nu mă părăsești” poartă amprenta specifică a romancierului britanic. Rafinamentul și sensibilitatea autorului dau naștere unuei tulburători povești de dragoste, încărcată de dramă și introspecție. Romanul a fost nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award și incluse pe lista celor mai bune cărți ale anului în The New York Times, Publishers Weekly și alte numeroase reviste.

Anglia, sfârșitul anilor '90. Instituția de la Hailsham. Un loc călduros, ferit de ochii lumii, departe de agitația urbană și de mizeria umanității. Un loc în care elevii trebuie să clească disciplinați, să învețe ce este iubirea, cum să se comporte, după ce vor fi plecat, în societate. Hailsham reprezintă un cumul al viselor copilăriei, puerile, un loc în care cuvântul „sex”, „droguri”, „tutun” ar trebui să rămână tabu, departe de urechile gardienilor și de uniformele institutoarelor. Hailsham reprezintă locul în care toate lucrurile încep, aducând, odată cu acest început, sfârșitul. Aici, elevii nu au voie să cunoască violența, trebuie să fie toleranți și, înainte de toate, să se supună regulilor. Elevii nu trebuie să întrebe de ce nu li se permit anumite lucruri, ci trebuie să întrebe cum ar trebui să facă să se supună, din ce în ce mai bine, regulii respective. Hailsham este locul în care, dacă dorești să găsești liniște, vei avea. Dar este și din care, mai târziu, întregul tragism are să se nască. Dacă elevii de la Hailsham își acceptă destinul, își acceptă limitarea și nu vor nimic mai mult, atunci misiunea instituției și a profesilor înzestrați a fost dusă la bun-sfârșit. Hailsham este locul din care, acceptându-ți condiția, pleci pentru a muri în numele altor oameni, cărora nu le datorezi nimic.

Kathy H. Tommy. Ruth. Cei trei elevi în jurul cărora se învârte întreaga acțiune a romanului. Povestea, scrisă din perspectiva lui Kathy H., o tânără care devine îngrijitoare, ne poartă în sufletul și în mintea ei, trecându-ne prin locurile nebănuite ale instituției Hailsham, apoi la Căsuțe, locul în care vor ajunge după ce vor fi pregătiți, și, de asemenea, într-o unire a tuturor amintirilor ei, Kathy H. încearcă să găsească răspunsuri la întrebările care, cu ani în urmă, o frământau, însă momentul prezent, clipa a ucis toată această putință de care are nevoie. Privind retrospectiv, Kathy H. își dă seama că, într-adevăr, poate niciodată n-o să ne putem ridica deasupra destinului care ne-a fost, așa cum un mare filosof spunea, sau poate că întotdeauna lucrurile se întâmplă în modul lor specfici datorită unui lucru pe care încă nu-l cunoaștem. Dacă am accepta ceea ce suntem, fără a striga spre ceruri, poate am fi mai fericiți și mai mulțumiți. Și, totuși, Kathy H., tu ești fericită? Tu ești mulțumită?

    Încă de mică, pe când era elevă la Hailsham, în sufletul lui Kathy H., se naște o dragoste puerilă, chiar dacă în paginile cărții nu prea recunoaște acest lucru, pentru un băiețel cu porniri destul de greu de înțeleg, Tommy. Într-o cocârdășie aiurită cu Ruth, Kathy H. descoperă „viața” de dincolo de gardurile de sârmă ale institutului Hailsham, cu minciunile ei, cu sex, acea plăcere fizică despre care între pereții institutului n-aveai voie să vorbești, și, deși la început se miră și vrea să descopere cât mai multe, Kathy își dă seama că toate acestea nu reprezintă decât un lucru infim, atât timp cât ființele lor limitate nu se pot racorda la așa ceva, fiind încorsetate de regulile stricte de la Hailsham. Deși vrea să descopere dragostea, în sufletul lui Kathy există o contradicție, întrucât, deși dă semne că-l place pe Tommy, mereu evită să-i destăinuie sentimentele. De ce? Din frică? Teamă de a fi respinsă? Apoi, dându-și seama că uneori este prea târziu să mai spun unele cuvinte, Kathy regretă și, departe de ceilalți prieteni, se retrage sub propria ei carapace în care este loc doar pentru o singură persoană, iar singura sa manifestare sunt desenele speciale pe care le face, ca o voce a sufletului neascultat, și care mereu sunt selectat pentru Galeria școlii - un alt lucru care stârnește o intrigă deosebită a operei, în special în sufletul lui Tommy. Suflet taciturn, trist și înfricoșat, Kathy se închide în sine și, Kathy-cea-de-după, în viziunea contemporană a romanului, își dă seama cât de proaste au fost alegerile pe care le-a făcut, gândindu-se că, poate, dacă ar fi fost altfel, dacă ar fi reacționat altfel, lucrurile ar fi fost mult mai ușoare pentru toți. Dar totul este prea târiu, totul are să se sfârșeacă în curând...

Am uitat să spun faptul că cei de la Hailsham erau numiți „oameni speciali”, dată fiind condiția lor: elevii, după cum află și ei mai târziu, informați de o profesoară care apoi „pleacă” de la Hailsham din motive deloc bizare, că ei, deși visează, au vise de a junge medici, piloți, vânzători la magazin, judecători, electricieni sau poate mecanici, jucător de golf sau poate înotători de performanță, nu vor fi capabili niciodată să facă acest lucru, pentru că viața lor a fost scrisă încă de când au pășit în incinta Hailsham-ului: pur și simplu sunt crescuți pentru organele lor, „donatori”, ca niște piese de schimb pentru oamenii „adevărați”, iar anii lor sunt numărați, întrucât majoritatea donatorilor se sfârșesc chiar de la primele donații, epuizați și desăvârșindu-și condiția. Drept să vă spun, am fost lovit de această idee. Pur și simplu după ce-am lăsat romanul jos, am stat câteva zeci de minute cu capul în tavan și m-am gândit la tot ceea ce citisem, fără să pot găsi vreo explicație a persoanelor lângă care aceștii copii, lângă care aceste „some” creșteau și se dezvoltau în condiții, vreau să cred, relativ normale. Aflând toate acestea, cei trei prieteni așteaptă plini de speranță ziua în care vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată de la Hailsham, când vor înceta să mai fie pur și simplu niște „oameni-clonă”, niște creaturi menite să facă bine altor persoane, chiar cu prețul vieții lor, niște corpuri cultivate pentru niște piese de schimb.

Povestea trece în altă dimensiune atunci când cei trei elevi, din generația lor, pleacă la Căsuțe, un loc în ei au parte de o relativă libertate. Întrucât au crescut, cei trei prieteni - Tommy și Ruth, cel puțin, care au o relație împreună - își caută ocupații, încearcă să cunoască alți oameni, iar toate acestea reprezintă în sufletul lui Kathy o încercare imposibilă de a scăpa de ceea ce le-a fost scris născându-se. Crezând într-o posibilitate a salvării, printr-o amânare, lucruri despre care se discuta însă despre care nimeni nu avea curajul să întrebe, destinul unora pare a putea fi răsturnat, păcălit. Și, totuși, oare chiar să ne bazăm pe acest lucru, să credem că, într-adevăr, există o posibilitate a salvării? Este posibil să rescrii ceea, oricum, încerci să accepți? Ajuns în acest punct, epuizat, înconjurat de frică, predai armele sau continui să lupți pentru viața ta? Ce se întâmplă atunci când, deși știi că anii pe care i-ai avut în spate nu au fost tocmai roz, încă îți este dor de locul în care, cândva, găseai liniște, pace, găseai un loc cald în care să dormi, și, cu toate regulie scrise sau nescrise, găseai o „familie” - o familie pe care nu ai avut-o niciodată și care îți lipsește atât de mult? Îți accepți destinul crezând că doar astfel le-ai putea mulțumi? Sau țintești către mai mult?

Kathy H. este un personaj care m-a atras foarte mult prin modul în care își privește trecutul, atât alături de prietenii ei, cât și la Hailsham, când abia reușea cunoștea dimensiunile vieții. Trecând propriile fapte prin prisma conștiinței sale, Kathy H. descoperă că alegerile pe care le-a făcut nu au fost întotdeauna cele mai bune, că acele cuvinte pe care le-a ales poate că au rănit și au adus lacrimi. Regretă, simte nevoia de a fi iertată, de ispășire, însă totul este prea târziu. Căutând răspunsuri, Kathy nu știe că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Iar aceste întrebări sunt prea mult pentru sufletul ei chinuit de bănuieli, de contradicții și lacrimi. Un persoaj de care, cu siguranță, vă veți îndrăgosti, cu un simț al anlizei și introspecției deosebit de dezvoltat.

Poate nu toți reușim să ne înțelegem drama propriei existențe. Poate uneori avem sentimentul că, de fapt, n-am fi trăit pe cât de mult am vrut, iar unele lucruri au rămas în trecut și nu mai putem reveni asupra lor. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă”, condiționând prezentul trist în care personajul, acum îngrijitor, își așteaptă rândul la donații. Și poate, totuși, niciodată nu și-ar putea renega condiția, plasându-se deasupra a aceea ce, înconjurată de sârma ghimpată de la Hailsham, aceasta însemna. 

 

Mulțumesc mult librăriei online Librex pentru acest roman, vi-l recomand cu drag și sunt sigur că o să vă placă. Pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele Dacă ați citit „Să nu mă părăsești”, aștept părerile voastre, mi-ar face mare plăcere să vi le citesc. O zi frumoasă, răcoroasă (deși pare imposibil) și mult succes!

 

Editura Polirom

Traducere din limba engleză de Vali Florescu

324 pagini

 

Un loc pe raftul meu (XVI)

Mai ușurel cu cărțile luna asta, cred, pentru că deja îs o groaaaază pe care nu le-am citit. Oricum, am de gând să-mi fac o micuță listă pe care s-o urmez întocmai, cu autori și cărți pe care de ceva vreme vreau să le citesc și să îi citesc. Oricum, urmează să mai primesc niște cărți, deci luna asta alte romane vor ajunge „pe raftul meu”. Să începem:

Am avut acest roman, dar l-am dat cadou unei prietene. Mă bucur că este iarăși pe rafturile mele.

Vreau să citesc acest roman de ceva vreme, chiar de când a apărut. Abia aștept să văd cum e, nu prea am auzit multe despre el însă mă incită descrierea.

Romanul de debut al lui Alexandru Voicescu, „Malad”, abia aștept să mă delectez cu el. Coperta este superbă, nu știu cum s-o spun, cred că surprinde întreaga povestea romanului. Sau, în orice caz, reverbează cu titlul, se oglindesc reciproc. Mulțumesc autorului!

După ce am citit romanul de debut al Adinei Rosetti, „Deadline”, mi-am zis că trebuie să încerc și această carte. Are o copertă superbă, nu-i așa?

Știu că ar putea suna ciudat, dar simt nevoia să am mai multe cărți de genul în bibliotecă. Și Curtea Veche este editura unde puteți găsi cărțile cele mai variate din acest gen. 

Încă vreo două cărți și am toată colecția autorului. Abia aștept s-o pot admira liniștit! 

Cartea de debut al lui Radu Găvan, „Exorcizat”. Am tot lăsat-o deoparte, dar am zis că mă apuc de ea cât de curând. Și așa am să fac. Mulțumesc autorului!

Voi, dragi cititori, ce v-ați mai cumpărat? Ce mai citiți? 

Lecturi frumoase!

Litera stacojie, de Nathaniel Hawthorne - Recenzie

Păcatul, ispășirea. Iertarea, virtutea. Valorile și principiile noastre reprezintă lucrurile cele mai de preț de care ne îngrijim. Sau de care, zic eu, ar trebui să ne îngrijim cel mai statornic. Pentru că ele înseamnă ceea ce suntem noi și ceea ce urmează să devenim, dacă ne îngrijim de importanța și însemnătatea lor. Pentru că ele reprezintă modul în care suntem văzuți în societate și modul nostru de a ne exprima în această mare nestăpânită de oameni, care ori luptă contra curentului, ori merg odată cu el, ori, împreună, îi strămută cursul. Și, totuși, o greșeală ar putea da tot ce ne-am chinuit să construim peste cap. O greșeală ne-ar putea arunca în întunericul în care ne-am ferit atât de mult să ajungem. O greșeală poate limita ani de existență la o simplă supraviețuire, la capătul căreia, nepăsătoare și plictisită, ar putea aștepta fericirea.

Nathaniel Hawthorne s-a născut în Salem, Massachusetts, în 1804 și a studiat la Colegiul Bowdoin, din Brunswick, Maine, unde a fost coleg cu viitorul președinte Franklin Pierce și cu viitorul poet Longfellow. Și-a publicat prima operă, „Fanshawe” în 1828 urmată de mai multe nuvele, apărute în diferite periodice, pe care le-a reunit în 1837 sub titlul „Twice-Told Tales” („Basme spuse de două ori”). Un alt volum de nuvele a fost „Mosses from an Old Manse” („Mușchi de pe un vechi prezbiteriu”), apărut în anul 1846. În 1850 a publicat „The Scarlet Letter” („Litera Stacojie”), un an mai târziu „The house of the Seven Gables” („Casa cu șapte frontoane”), iar în 1852 „The Blithedale Romance” („Poveste de dragoste la Blithedale”). În 1853 a fost numit consul la Liverpool și Mancheser, iar în 1858 s-a stabilit la Roma și a început să lucreze la un roman de dragoste, pe care avea să-l rescrie în Anglia, unde s-a întors în 1859, „The Marble Faun” („Faunul din marmură”), publicat în 1860. În 1863 a publicat „Vechea noastră casă”, o colecție de eseuri despre Anglia. Nathaniel Hawthorne s-a stins în viață în 1864, la Plymouth, New Hampshire.

Cred că foarte puțini cititori, spre niciunul, n-au auzit de „Litera stacojie”. Este imposibil - nu neapărat să n-o fi citit, cât să fi auzit e acest titlu. Ei bine, drept să vă spun, nu știu ce mai așteptați dacă nu ați citit-o, pentru că într-adevăr clasicii au aerul lor unic, stropit cu o inteligență ascuțită, cu vorbe bine calculate, cu replici care nu depășesc subiect și cu o psihologie aparte, la care nu poți avea acces dacă nu ai minimul de instruire pe care, evident, îl capeți citind. Ideea este că am observat un val de idei, din care mi-am dat seama că acești clasici, cum sunt Hardy, Austen, Tolstoi, Hawthorne, nu prea mai sunt citiți și sunt dați pentru Green, Wolitzer, Munro sau alți autori contemporani și moderni. Nu zic că nu-i citesc și eu, evident că o fac, pentru că trebuie să recunosc că-mi place literatura contemporană, însă și acea perioadă „prăfuită” a literaturii, acea perioadă pierdută a lumii, acea perioadă a clasicilor încă mi se pare o scriere fantastică și cu multe înțelesuri, la care mă întorc cu drag oricând în defavoarea unui scriitor contemporan.

Romanul de față, „Litera stacojie” urmărește povestea Hester Prynne, femeia care a păcătuit și acum este trasă la răspundere pentru a suporta consecințele, dar nu înainte de a suporta rușinea fiind judecată în piața publică, conform acelor vremuri în care astfel de lucruri nu erau un tabu. Condamnată la eșafod din cauza comiterii unei fapte acum ceva timp, în urma căruia rămâne însărcinată, și din lipsa unui soț care ar fi putut s-o ajute ca această întâmplare să capete conotațiile unui lucru firesc, femeia este nevoită, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, să poarte pentru următorii șapte ani imprimată pe haine o literă stacojie, litera „A” de la „adulter”, iar dacă vreodată are să își dea acea literă jos, femeia va fi iarăși judecată și condamnată la moarte.Începând din acel moment, din momentul în care lui Hester i se coase litera pe haine, aceasta încetează ca, în ochii celorlalți, în ierarhia socială, să mai fie un om. Hester urmează să devină întruchiparea sacră a păcatului, păcatul pe dinăuntru, o femeie lipsită de valori și cu moravuli impure, necreștine, o femeie a cărui rost s-a oprit în momentul în care a comis acea faptă care nu poate fi trecută prin prisma societății actuale, fără a fi pusă sub semnul greu al diavolului. Hester Prynne, femeia care a comis adulter și poartă în pântece rodul acelei iubiri nepotrivite, judecate și condamnate, este femeia care încearcă să-și descopere rostul, într-o căutare permanentă a fericirii telurice, dar care mereu se va afla, resuscitată, în umbra unei litere care i-a pecetluit soarta și destinul. Nu numai al ei, cât și al copilului care urmează să se nască, ca un rod necopt și ajuns pe lume într-un timp neînțeles al existenței.

Prezentând condamnarea lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne urmărește nu neapărat desfășurarea păcatului, pe cât urmările nefaste pe care aceasta le are în conștiințele a mai multor personaje, dar pronunțat în special în a celor care l-au săvârșit: Hester Prynne și Arthur Dimmesdale, un cunoscut om al bisericii, dintr-o familie pur englezească: unul dintre personaje își mărturisește păcatul cu o sinceritate nobilă, dorind să scape și de greutatea acestor saci care îl cocoloșesc, altul și-l ascunde din frica de a fi judecat și condamnat, se simte înjosit și nu din propria vină, ci și din reacția mulțumii care o judecă, exclusiv, doar pe Hester, iar al treilea, fiica lor - Pearl - se transformă dintr-o fetiță nocivă, a cărui zâmbet era plin de candoare și puritate, într-un monstru, ca rezultat al contradicțiilor dintre cei doi părinți.

După ce i se coase semnul pe haină, lui Hester i se permite să plece în „libertate”, fără a fi pedepsită cu moartea, însă nevoită să poarte acel semn până la ispășirea ei. De acolo, Hester ajunge într-o casă în care, peste ceva timp, i se va naște fiica, Pearl, o „perlă” năzdrăvană, cu o frumusețe nemaiîntâlnită și o energie exhaustivă pentru mama ei. De aici, mi s-a părut că povestea începe să capete puseuri ale realismului magic, întrucât micuța Pearl era o fetiță cum nu mai puteai întâlni, sprintenă, săritoare, un „adevărat spiriduș” adus de undeva din vrăjile femeilor bătrâne și credințele mistice. Cred că autorul a vrut să realizeze o antiteză între păcatul săvârșit de părinți și caracterul micuței Pearl, asta pentru a reliefa nu neapărat gravitatea păcatului, în condițiile determinismului social din acea perioadă, conform mentalității din Noua Anglie în perioada întunecată colonială a istoriei americane.

Tratând păcatul ca pe o maladie, ca pe o boală care încetul cu încetul își lasă simptomele asupra lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne conturează destinele unui triunghi întunecat al părinților și al copilului, rod al seminței întunecate care a răsărit în pântecul lui Hester atunci când păcatul, întunecind profunzimea cărnii femeii, a fost desăvârșit. Dacă mama își acceptă vina, demonstrând o ispășire, dorind o viață mai bună pentru copila ei și, de asemenea, temându-se pentru propria viață, chipul tatălui, conturat de undeva din mulțime, exprimă atât frica de a fi tras la răspundere, de a-și mărturisi păcatul la care a luat parte, cât și dorința ca acea femeie, aflată pe eșafod și, totuși, deasupra tuturor, să-și săvârșească împlinirea păcatului într-o singurătate deplină, ca un al doilea eșafod al vieții ei.

„Litera stacojie” reprezintă un act istoric al unei lumi dominate de puterea religioasă a timpurilor, sub determinismul unei mentalități îndoctrinate de principii ale bisericii, în care preoții dețineau o enormă putere asupra statului și asupra locuitorilor acestuia. La o adică, ce spuneau ei era cuvânt de lege, și rareori te puteai ridica asupra a ceea ce un preot spunea. Mi-a plăcut această călătorie prin lumea Angliei pe care o cunoșteam doar vag, mi-a plăcut să citesc despre toate aceste lucruri și totuși, în același timp, am fost frapat de gravitatea cu care anumite lucruri ar putea fi tratate. De asemenea, am observat numeroase trimiteri religioase și introspecții spirituale, deci, părerea mea, un plus pentru autorul care a știut cum să lege toate aceste aspecte de viețile personajelor.

Am selectat și niște fragmente, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) În sfârșit, în locul acestor scee reveni piața cea simplă din orașul puritan cu toți oamenii adunați ce-și aținteau privirile către ester Prynne - da, chiar spre ea - care stătea pe eșafodul stâlpului infamiei, cu un copil în brațe și litera A cea purpurie țesută în chip fantastic cu aur, pe pieptul ei.Purtea fi adevărat? Își strânse copilul atât de puternic la sân, încât acesta scoase un țipăt, își coborâ privirea către litera stacojie, o atinse chiar cu degetul, pentru a se convinge că atât copilul, cât și rușinea erau reale. Da, aceasta era realitate ei și orice altceva dispăruse.”

„ - (...) Vrei să fii bun, rogu-te, și să-mi povestești despre Hester Prynne, despre fărădelegile acestei femei și despre ce fapte au adus-o pe eșafod?- Desigur, prietene, și cred că ți se umple inima de bucurie (...), să ajungi într-un ținut unde nelegiurea e urmărită și pedepsită sub ochii poporului și ai conducătorilor, așa cum se întâmplă în sfânta noastră nouă Anglie. Trebuie să știi că femeia aceasta a fost soția unui om învățat, englez prin naștere, din care a trăit multă vrmee la Amsterdam, de unde, cu mulți ani în urmă, și-a pus ăn gând să treacă oceanul și să-și încerce norocul împreună cu noi, la Massachussets. Cu scopul ăsta, și-a trimis nevasta înainte, că mai avea de rezolvat niște treburi. (...) iar tânăra soție, vezi dumneata, fiind lăsată pe seama propriilor ei gânduri...”

„(...) Aveea aceeași atitudine rece când fu condusă înapoi în temniță și dispăru din orizontl publicului, atunci când ușa de fier se închise în urma ei. Cei care rămăseseră s-o privească, șușoteau că litera stacojie avea o strălucire nepotrvită de-a lungul întunecatului coridor dinăuntru.”„(...) Se povestea - și mulți credeau lucrul acesta - că un indian trăsese cu arcul în semnul respectiv, iar săgeata îl lovise, însă căzuse la pământ fără să-i producă vreo rană.Simbolul - sau mai degrabă poziția pe care-l avea în raport cu societatea - avut un efect puternic și ciudat asupra conștiinței lui Hester Prynne. Tot frunzișul ușor și grațios al caracterului său fusese veștejit de aest stigmat roșu arzător și dispăruse de mult, lăsând un contur trist și gol, care putea stârni repulsie, dac Hester ar fi avut prieteni sau tovarăși pe care să-i scârbească un asemenea lucru.

O poveste despre fragilitatea și tristețea umană, „o analiză subtilă a sufletului bântuit de chinuri mari”. Litera stacojie A, stigmatizând un trup de femeie, „nu e doar un semn al unei epoci sălbatice, ci și al unei permanente suferințe a ființei trăind tragedia pasiunii, în căutarea zadarnică a fericirii”, după cum afirmă Dan Grigorescu. Un roman pe care vi-l recomand cu drag, l-am răsplătit cu patru steluțe pe Goodreads. Merită!

Le mulțumesc frumos celor de la Grupul Corint pentru această carte minunată, o puteți comanda de aici. Vă recomand colecția ”Clasici ai literaturii universale”, dacă doriți să citiți ceva de calitate și frumos. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. Mult succes și lecturi cât mai plăcute!

Grupuș Editorial Corint

Traducere din limba engleză și note de Anca Florea

240 pagini