„Iubire” de Toni Morrison- Recenzie

„Iubirea – cel mai frecvent clişeu, cel mai inutil cuvânt şi, în acelaşi timp, cea mai puternică emoţie umană. Fiindcă include în esenţa ei şi ura. Pentru a-i reda întreaga complexitate, am încercat să elimin, pe cât posibil, acest cuvânt din carte. Dacă am reuşit să arăt multitudinea faţetelor, profunzimea, dar şi preţul teribil pe care îl aduce cu sine, atunci titlul este o reuşită.“ (Toni Morrison)

Toni Morrison, născută în anul 1931, este prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, cu care a fost distinsă în anul 1993. I-au mai fost decernate Premiul Pulitzer și Premul National Book Critics Circle. Cărțile ei au fost deseori selectate în Clubul de Carte al celebrei Oprah.

Acest roman a reprezentat primul contact cu proza lui Toni Morrison, care mi-a atras atenția când am aflat că a fost prima femeie de culoare care a câștigat Nobelul pentru Literatură. Și, totuși, poate n-am făcut alegerea cea mai bună începând cu această poveste, dar sunt sigur că Morrison are să mi se releve odată cu timpul. Evident, romanul este despre iubire, după cum și titlul ne-o îndeamnă, este despre iubire în toat formele ei de neînțeles și ascunse, în toate unghiurile-i necunoscute și unduitoare sub greutatea sentimentelor - este despre iubire și, deopotrivă, despre ură, este despre prietenie și solidaritate, este despre invidie, minciuni și gelozie; este un roman complex pe care trebuie să-l citești cu întreaga ființă pentru a-l înțelege.

Pe scurt, romanul este construit din mai multe fragmente care împart diferite perspective ale acțiunii, iar totul gravitează în jurul familiei Cosey, a cărora viață se desfășoară în Complexul și Hotelul Cosey, a cărora baze au fost puze de către Bill Cosey, prezență puternică și impregnantă chiar și la douăzeci și cinci de ani de la moartea sa. În anii '40, ajuns milionar ca patron de hotel, creându-și o lume plină de strălucire și fast, ajutându-și cunoștințele și pe oamenii aflați în nevoie, imaginea lui stăruie în timp, precum și averea-i. Tocmai această moștenire, avere, reprezintă o luptă între moștenitoarele acestui bărbat dispărut: May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I., a căror viață se țese precum pânza unui păianjen în jurul acestei lumi materiale, în jurul acestui bărbat, fiecare consumându-și iubirea sub forma obsesiei tatălui, a soțului, a amantului, a prietenului și a protectorului. În toate aceste aspecte diferite, iubirea ni se relevă în multiplele ei fațete: romantică, obsesivă, seducătoare, inocentă, intimă, dar și plină de gelozie - simț exacerbat al proprietății -, iubire interzisă și trădată, pentru ca, în ultimă instanță, aceasta să se transforme în ură și răutate. Este încântător, de fapt, modul pur și simplu uimitor în care Morrison reușește să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii - este ca și cum ar folosi un ac care ar străbate toate aceste borne ale iubirii, folosind același fir de sentimente.

Totul se îmbină rafinat, echilibrat, într-o scriitură atrăgătoare, dar, totuși, nu neapărat accesibilă - trebuie să recunosc, au fost momente în care cu greu am reușit să țin șirul a ceea ce se întâmplă în roman. Cuvântul prin care aș putea caracteriza scrierea lui Morrison este „maturitatea”; astfel, autoarea, clar, face o dovadă scrisă a maturității sale și a bagajului său plin de cultură generală și talent literar. Alternând între mai multe registre temporale, între mai multe voci și registre, autoarea execută perfect un amalgam de amintiri, de iubire fluvială, toate constituite în teme care atrag cititorul și fascinează prin măiestria cu care au fost redate. Tematic vorbind, deși nu prea aș pune accent e asta, autoarea ne prezintă povestea unei întregi familii de oameni de culoare a căror destin se învârte în jurul lui Bill Cosey și al moștenirii sale - de aici reies contradicțiile, conflictele, sentimentele și încercările personajelor de a-și căuta liniștea distrusă odată cu dispariția lui Cosey.

Pe de altă parte, proza lui Toni Morrison nu se constituie numai într-un sensul literalis, ci și într-un sensul moralis: romanul „Iubire” reărezomtă o analiză psihologică, ascuțită, chiar incisivă, a comportamentului uman în toate conformitățile specifice, reprezintă o meditație asupra întrebărilor care guvernează acest univers - moartea, viața, iubirea, fericirea -, devine o relevare a iubirii care se concretizează în toate formele ei subiective de înțelegere, sub convingerea că „întunericul face parte din lumină”. A fost fascinantă această modalitate de a surprinde aspectele respective prin vocile și acțiunile personajelor, iar tocmai acest lucru m-a atras la proza lui Morrison: naturalețea, tehnica detaliului care contează, convigerile ei stilistice și maturitatea de care dă dovadă în vorbele-i pline de înțelepciune și viață.

Personajele își amintesc, regretă, suferă, râd, au satisfacții, deapănă amintiri, păreri, observă lumea și mediul în care trăiesc, se resemnează și, în același timp, păstrează puseuri ale sensibilității obiective, își reflectă trăirile în acțiune, în cuvinte - toate personajele își influențează, într-o măsură nedefinită, viețile una alteia, provocând schimbări care nu sunt neapărat observate pe cât înțelese drept naturale. Din moment ce accentul care pe femeile care au existat în viața lui Bill Cosey, romanul se compune precum un puzzle în care aflăm părerile fiecăreia dintre ele - May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I. - legate de acest domn Cosey. După ce toate vor fi dat glas acestei păreri, în acest Bill Cosey ni se va distinge întocmai absolutul iubirii, formele ei pătrățoase, triunghiulare, circulare: o definiție categorică, viscerală a iubirii, și mai curând de a fi un om, de a fi o persoană, Bill Cosey va deveni o stare metaforică a iubirii pe care, în atâtea veacuri, am încercat s-o teoretizăm și s-o înțelegem; deși nu există o argumentare ex cathedra a iubirii, Bill Cosey reprezintă influențele tuturor acestor moduri în care „iubirea” se constituie: geloasă, exacerbată, timidă, plină de dispreț, dar și romantică, înălțătoare, revelatorie și dulce.

Romanul „Iubire” este, de fapt, o psihologie a acestui sentiment, a acestei stări de viață. Nu este neapărat acțiune, nu este neapărat personaje, pe cât este curmarea comprehensivă a unei controverse - deși folosesc un termen cam mare. Romanul este un deliciu pentru orice cititor care este pasionat de asemenea teme, pasionat de romane naturale, de societate, romane psihologic, pline de informații (care, totuși, uneori parcă sunt prea mult) - însă totul se țese într-o manieră care atrage și dezvăluie. Dacă sunteți pasionați de literatura de calitate, distinsă cu Nobel, cu Pulitzer - întrucât să nu vi se pară prea grea - acest roman reprezintă o alegere exclusiv perfectă. Romanul strălucește din toate punctele de vedere, fascinează cititorul și îl ține captiv în granițele „iubirii”, în toate modalitățile ei nemărginite de a ni se releva nouă, muritorilor de rând, nouă, oamenilor obișnuiți. 

O scriitură elegantă, înțeleaptă și frumoasă. Toni Morrison și-a meritat premiul cu desăvârșire, uimind prin complexitatea cu care-și creează personajele, cu măiestria prin care le insuflă viață și le trezește simțurile - chiar și personajul din umbră ajunge să capete o concretețe pe care o poți observa chiar și dintr-un banal schimb de replici - păi, dom'le, asta înseamnă într-adevăr să te pricepi.

Dați-mi voie să vă prezint câteva citate care mi-au plăcut:

„Dar lumea întreagă este așa o mascaradă, poate că de-aia încearcă oamenii s-o tragă-n piept și să etaleze pe coverta ei tot ce simt, numai și numai ca să demonstreze că pot și ei să contribuie cu câte ceva – cu lucruri mândre și înfricoșătoare, cum ar fi lupte pe viață și pe moarte, adulteruri, incendieri de așternuturi. Sigur că nu le reușește. Lumea îi ia prin surprindere de fiecare dată.”

„Cerul de-acum e pustiu, ca tabla ștearsă, dar, pe vremea de care vorbesc eu, Calea Lactee parc-ar fi fost un drum colbuit, numai că așezat acolo sus. Lumina ei făcea ca totul să arate ca într-un film sclipitor, alb-negru. Oricare ar fi locul tău pe lume sau starea de spirit, faptul că aveai drept fundal nocturn un cer spuzit cu stele te făcea să te simți bogat.”

„(...) Apoi, însă, îi aud râsul, îmi aduc aminte cu câtă tandrețe o ținea în brațe pe Julia în apa mării, sau de portofelul său parcă fără fund, sau de mâna cu care-i ciufulea părul fiului său… Nu-mi pasă ce credeți. Nu avea un S brodat pe buzunarul cămășii, nici nu ținea o furcă în mână. Era un om obișnuit, sfâșiat, ca noi toți de altfel, între mânie și iubire.”

Măiestrie, sensibilitate presărată cu o urmă de incisivitate, genialitate și feminitate - proza lui Toni Morrison le are pe toate într-un dozaj perfect, echilibrat, citit și foarte frumos învăluit între pagini. Cred că este autoarea care a reușit cel mai frumos să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii, fără a plictisi neapărat prin a pistona asupra unuia singur. De asemenea, deși stilul ei ar părea puțin greoi - am spus, mi s-a părut cam inaccesibil la început, iar primele o sută de pagini le-am parcurs încercând să înțeleg unde este punctul de convergență a ceea ce se întâmplă -, povestea care se conturează în spatele personajelor, dincolo de mișcările și acțiunile lor, este fascinantă. 

Vă recomand cu drag acest roman, eu abia aștept să le citesc și pe celelalte scrise de ea.Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda romanul „Iubire” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi cât mai plăcute și frumoase!

„Descendenții”, în curând la Editura Litera

„Descendenţii. Insula Pierduţilor” este primul roman din seria „Descendenţii.” Stă la baza filmului „Descendenţii” care se va lansa în România pe TV în luna septembrie, la Disney Channel.

 

Cu douăzeci de ani în urmă, toţi răufăcătorii au fost alungaţi din regatul Auradonului, pe Insula celor Pierduţi, un loc întunecat şi înfricoşător, protejat printr-un câmp de forţă care îi împiedică pe locuitori să plece. Lipsiţi de puterile lor magice, ticăloşii trăiesc acum complet izolaţi şi uitaţi de lume.

 

Dar în Fortăreaţa Interzisă stă ascuns Ochiul Dragonului: cheia spre adevăratul întuneric şi singura speranţă de scăpare a răufăcătorilor. Doar cei mai isteţi, cei mai răi şi mai vicleni tâlhari îl pot găsi. Cine vor fi aceia?

 

 

Porniţi în căutarea Ochiului Dragonului, câţiva copii sunt dovada că bunătatea nu-i chiar aşa de rea, chiar dacă provii dintr-o familie malefică. 

Sună destul de interesant. Voi ce părere aveți? 

 

Întreab-o pe Alice, de Anonymous - Recenzie

Amețitor. Fascinant. Emoționant. Sensibil. Autoarea acestui roman a știut că, după ce va fi scris ultima pagină, are să curme o controversă, dar în același timp a avut curaj și prin a aborda o asemenea temă: influența drogurilor în viața adolescenților. Și nu numai, la o adică. Contemporan nouă, auzim tot mai des de droguri, de etnobotanice, de iarbă, de prafuri halucinogene, LSD, afetamină și alte chestii dintr-astea care țin de latura chimică și organică a realității. Multe interzise, dar și multe folosite în medicină și în știință și experimente.

Dar un lucru este sigur și cunoscut de către toți: dependența pe care aceste „suplimente pentru fericire, extaz, imaginație” o dau și, în cele din urmă, degradarea la care dependența poate duce. Iar, evident, în ultimă instanță moartea. De-a lungul timpului au existat numeroase cazuri în de moarte printr-o supradoză de droguri: artiști consacrați (Jim Morrison, spre exemplu), actori, scriitori, compozitori, pictori. Drogurile au făcut parte din această lume chiar înainte de ea, și se învârt în jurul nostru fără a ști încotro o iau. Tentațiile sunt la fiecare pas, iar odată ce ai căzut în acest carusel al disperării, al groazei, al sevrajului, nu mai poți coborî decât atunci când toate mecanismele se opresc de la sine - iar această oprire, de cele mai multe ori, este dramatică.

„Întreab-o pe Alice” urmărește povestea emoționantă și sensibilă a unei adolescente care se luptă cu problemele acestei vârste dilematice: își dorește să fie cunoscută, să fie populară, să aibă un iubit și, de asemenea, dorește să fie mai slabă și să arate mai „cum trebuie”. Este jurnalul real, personal, al unei consumatoare de droguri în vârstă de cincisprezece ani. Nu aflăm numele ei de-a lungul romanului și, de asemenea, unele locuri și nume ale altor personaje sunt lăsate ”blank”, dată fiind natura personală a scrierii. Am să-i zic ”X”. Prin natura ei, X este un personaj care imediat se face plăcut, un personaj cald cu care rezonezi, pe care-l înțelegi și care-ți oferă toată încrederea. Scriindu-și jurnalul, X își povestește toată viața, probleme cu părinții, dezamăgirile, regretele, ca și cum și-ar înșirui întreg sufletul între acele pagini albe. Totul pare normal, până în momentul în care, încurajată de prieteni și amețită de paharele cu alcool, X va avea primul contact cu demonul alb. Din acel moment, am putea spune că personajul suferă o degradare morală, o degradare survenită din mediul în care aceasta trăiește. Totuși, sinceritatea cu care ea consemnează în jurnal tot ce se întâmplă este debordantă, iar regretele ei se fac simțite imediat. Întrucât X are conștiința periculoasă a acestor suplimente, își jură că nu va mai pune niciodată gura pe așa ceva. Și, pentru o perioadă, chiar n-o va mai face, însă fără să știe va ajunge să găsească alinare în tot ce-i pică în cale: somnifere, calmante, pastile, vitamine, acid și amfetamină. Este ca și cum ar înlocui acele „droguri mai grele” cu mângâierea unor pastiluțe, ca și cum s-ar constitui în acel efect ”placebo” atât de vehiculat. Odată pornită într-o asemenea cursă prăfuită și întunecată într-un anturaj greșit, X va face cunoștință cu durerea, cu groaza, cu spaima și răceala nopților, și, deși își va da seama că ceea ce se întâmplă este greșit, imposibilitatea în care se află, fără a putea face nimic, oferă operei o conotație dramatică și tragică.

Jurnalul fetei reprezintă mărturiile cutremurătoare a luptei cu dependența drogurilor, o luptă care o pune în situații dintre cele mai periculoase și greșite. Tânăra va fi nevoită să înfrunte viața pe stradă, în ploaie, în jeg, violența animalică, ospiciul, anturajul periculos, prieteniile false, iubirile violente și pe interes - iar totul, extrem de ciudat, din dorința personajului principal de a duce o viață normală. Drept să vă spun, mărturiile sunt pur și simplu cutremurătoare: nu știu cât de mult le-am putea înțelege, dar ideea este că totul este scris cu un realism fascinant, cu o naturalețe proprie, aș spune, doar atunci când te vei fi aflat sub influența consumului de droguri. Imposibilitatea lui X de a scăpa din ghiarele drogurilor, dar dorința ei de a face asta, zvâcnirea, modul în care încearcă să fugă de tot anturajul scăldat în fum de țigară și whisky, toate acestea fac ca atmosfera să fie una apăsătoare și dramatică, tristă și încordată. 

Influența drogurilor asupra personajului care-și notează viața în jurnal este reliefată și prin stilul scrierii. Dacă la început X era lucidă, era caldă și proprie în ceea ce scria, odată cu degradarea cauzată de droguri, totul ajunge să devină un amalgam de cuvinte lipsite de sens, de emoții contradictorii, de argou colocvial, cuvinte obscene și înjurături, ceva tipic unor adolescenți care nu-și pot găsi liniștea decât în astfel de salvări greșite, și, la o notă a autoarei în roman, aflăm că bucățele din jurnal au fost găsite scrise pe niște bucățele de foi pierdute prin cameră, fără a fi setate într-un spațiu temporal. Așadar, acest regres al ființei lui X se conturează din toate unghiurile, doar pentru a fi relevat și mai pronunțat modul în care drogurile ne pot distruge ființa, ne pot izola social, dându-ne o aparentă stare de fericire trăită într-un relativism continuu și brutal. Cunoscând toate acestea, X trăiește drama pe care mulți adolscenți din ziua de azi o trăiesc: inaccesibilitatea realității asurprită de pânza albă a cocainei, hașișului, a fumului de țigară și a mâinilor pătate ale dealerilor. Eu, unul, am fost fascinat de această lume necunoscută mie. Mi-a plăcut să descopăr ce simțea X atunci când se injecta, când trăgea pe nas și se lăsa pradă extrasenzorialului, sentimentele care-o încercau atunci când se simțea în stare de orice. Îmi place să descopăr noul, dar niciodată n-aș experimenta acest „nou” pe propria mea piele. De aceea trebuie să învățăm să desprindem ceea ce este mai bun din poveștile altora, din vieților lor - asta este și morala acestui roman, înțelegerea mai profundă a lumii din ce în ce mai complicate în care trăim.

Ideea jurnalului a fost cea mai potrivită pentru o asemenea temă, pentru că jurnalul reprezintă întocmai ceea ce X înseamnă. Este viața ei, este ea, este aspirațiile ei, dezamăgirile, eșecurile, gândurile, emoțiile, este prietenia și iubirea, dragostea, sexul, întrebările și moartea. Jurnalul reprezintă un mod prin care, dincolo de vorbe, X se adresează lumii prin cuvinte și trăire, jurnalul ei este o stare sevrajială a spiritului fetei, este încercarea zbuciumată de a supraviețui în timp ce este încătușată în această lume rece și terifiantă, murdară. Reprezintă un fel de alter ego al personajului principal, putând delimita două personaje: X care trăiește și-și scrie povestea și X care ne spune povestea, departe de cel ulterior care a scris-o. E fascinantă această aventură a personajului principal, o aventură la capătul căruia se află o învățătură pe care ar trebui s-o aflăm cu toții: poate drogurile oferă o relativă stare de fericire, de accesibilitate a imposibilului, însă viața care ne-a fost oferită este mult mai importantă decât această stare pe care ne-o oferă toate aceste dependențe. Nu aș putea spune mai multe, trebuie să citiți cartea pentru a înțelege mai bine această lume inaccesibilă. 

„Înainte credeam că sunt singura care simte lucruri, dar în realitate sunt doar o părticică infimă dintr-o omenire plină de durere. E mai bine că majoritatea oamenilor sângerează pe dinăuntru, altfel lumea asta ar fi un pământ crud și mânjit cu sânge.”

„(...) Cred că atunci când o persoană se maturizează, ar trebui să poată discuta despre problemele și gândurile ei cu alți oameni, și nu doar cu o altă parte a ei, așa cum ai fost tu pentru mine. Ești de acord cu mine? Sper că da, pentru că ești prietenul meu cel mai drag și o să-ți mulțumesc mereu că am putut împărți cu tine lacrimile și suferințele și luptele și conflictele și bucuriile și fericirile. Totul a fost bine, presupun, într-un anume fel.

Pe curând.”

Vă recomand cu drag acest roman, mi mi s-a părut foarte bun, motiv pentru care i-am dat patru steluțe pe Goodreads. Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda „Întreab-o pe Alice” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți! 

Emoționant și sensibil, jurnalul ei este mărturia cutremurătoare a luptei cu dependența, care o pune în situații dintre cele mai periculoase. Tânăra va înfrunta viața pe stradă, violența, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorința de a duce o viață normală.  - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/intreab-o-pe-alice#sthash.TWFEln6K.dp

Emoționant și sensibil, jurnalul ei este mărturia cutremurătoare a luptei cu dependența, care o pune în situații dintre cele mai periculoase. Tânăra va înfrunta viața pe stradă, violența, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorința de a duce o viață normală.  - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/intreab-o-pe-alice#sthash.Ki7u9tZC.dpuf

Emoționant și sensibil, jurnalul ei este mărturia cutremurătoare a luptei cu dependența, care o pune în situații dintre cele mai periculoase. Tânăra va înfrunta viața pe stradă, violența, ospiciul, anturajul periculos ‒ totul, paradoxal, numai din dorința de a duce o viață normală.  - See more at: http://www.editura-art.ro/carte/intreab-o-pe-alice#sthash.Ki7u9tZC.dpuf

În curând la Editura Trei

Salutare,

Îmi cer scuze pentru imensa-mi absență, am fost într-o vacanță cu niște prieteni foarte dragi. Dar revin în forță și cu noi recenzii și cărți citite. Între timp, Editura Trei iarăși ne surprinde cu cărți frumoase. Am să vă las noutățile ce urmează să apară mai jos:

Coperțile acestea arată fantastic și sunt sigur că ascund povești demne de descoperit. Mulțumim Editurii Trei pentru asemenea noutăți și pentru toată munca depusă! 

Lecturi frumoase și numai bine!

O femeie la doctor, de Ray Kluun - Recenzie

O poveste de dragoste cum n-am mai citit. S-o numesc, oare, „de dragoste”? Nu știu, sper că această carte a fost și despre dragoste, că a fost și despre iubire și devotamen, că a fost despre regret, eșec, despre izolare și regăsire. Un „Love Story” pentru secolul XXI, despre infidelitate, despre viață care-și găsește rețeta supraviețuirii într-un exercițiu destul de haotic al erotismului și sexului. O carte despre speranță, despre iluzii și minciuni ascunse în dantela lenjeriilor amantelor. Romanul lui Ray Kluun este, în aceeași măsură, un manuscris al moravurilor și principiilor unui bărbat care-și caută liniștea și care parcă, totuși, încă nu s-a maturizat destul și a spus „hop!” înainte să sară. Totuși, să mă înșel oare? Oare am reușit să înțeleg acest personaj în deplinătatea lui? 

Raijmondus „Raymond” Godefriedus Norbert van den Klundert (cunoscut și ca Ray Kluun sau, simplu, Kluun) este un scriitor olandez născut în 1964. A lucrat în publicitate, iar în anul 2000, și-a pierdut soția, bolnavă de cancer. După acest eveniment s-a mutat în Australia, împreună cu fiica lui și, trei ani mai târziu, a publicat „O femeie la doctor” („Komt een vrouw bij de dokter”, 2003), o versiune romanescă a propriei sale povești de viață: un soț care-și înșală soția în timp ce aceasta moarte de cancer. În anul 2006 a scris și o continuare a romanului, cu titlul „De weduwnaar”, în care povestește despre experiența pe pământul australian, alături de fiica sa. În prezent trăiește la Amsterdam. 

Doi soți. Stijin și Carmen. Toate bune și frumoase, roz, fericiți, tineri, frumoși, cu o viață plină de whisky și plimbări prin baruri înainte, cu excursii ieftine de pe pliantele de cumpărături, jocuri de noroc, prieteni, fotbal, mere, muzică și dans, dans, dans. Împreună cu fiica lor, aceștia trăiesc în Amsterdam, unde lucrează la propriile companii - sunt bogați, au o mulțime de prieteni cu care-și petrec weekend-urile împreună, visează la bătrânețe și își consumă iubirile-n pat fără pudoare și fără cortina trasă. Dar viața lor capătă o conotație tragică atunci când Carmen este diagnosticată cu cancer la sân, în urma unei concluzii ulterioare trase greșit de către un alt medic. Din acel moment, viața lor devine un haos, devine de o dezordine ciudată și pe care greu am reușit s-o pun în rânduri de-a lungul lecturii. Dar asta nu m-a deranjat deloc, pentru că am reușit mult mai bine să aflu ce este în capul plin de bere, sex și amante al lui Stijin. Pentru că din perspectiva lui ni se prezintă povestea de viață familială. Stijin și Carmen devin, astfel, altceva față de ce erau înainte. Boala aduce cu ea tensiune și spanică, aduce cu ea frică, deziluzie, speranță, și într-un joc continuu îi îndepărtează pe cei doi, pentru ca după să se apropie, chiar dacă pentru puțin timp, și mai puternic.

Cei doi se răcesc unul față de celălalt. Sau, cel puțin, răceala este glorioasă din partea lui Stijin. Adică, zău, femeia ți-e pe moarte și tu, da, suferi, dar te duci prin cluburi, bei bere, te uiți la meci, iarăși bei bere, te mai duci pe la niște „puicuțe” pe care le agăți cu nu știu ce prieten, iar ea stă și bolește singură, izolată, plâng și departe de tot ceea ce cândva găsea viu. De multe ori autorul inserează pasaje și amintiri din diferite meciuri de fotbal, din amicale și campioante, asta doar pentru a reliefa caracterul lui Stijin - și poate nu neapărat nepăsarea și delăsarea lui, pe cât încercarea de a uita că soția lui este pe moarte și că nu mai are nici măcar mai bine de un an jumătate de trăit. În toată această încercare de a se exorciza și de a scăpa de niște demon maligni, Stijin își regăsește liniștea în partidele e sex primitiv cu diferitele amante pe care și le ia în cârcă. Retrăgându-se în brațele lor, el pare să regăsească iubirea de care cancerul lui Carmen l-a privat, căldura viscerală la care, ar spune el, orice bărbat tânjește. Totuși, declar încă de pe la primele pagini monofob și imposibil să fie monogam, Stijin ni se descoperă în același timp drept un personaj superficial, lipsit de scrupule și, zău, un soț și un tată nu prea reușit și nepregătit pentru o asemenea disciplină. În timp ce Carmen își consumă viața între patru pereți, Stijin începe să se atașeze de Roos, una dintre „amantele lui preferate” pentru care chiar începe să sădească un sâmbure de iubire plină de patos. Reîntregind iubirea alături de această Roos, deși la început nu pare decât că totul este carnal, Stijin ajunge să o regăsească pe Carmen în această descoperire treptată a amantei sale puternic tăinuită. Și, totuși, oare nu o iubește el pe Carmen, pe mama fiicei sale pe care o adoră atât de mult?

În celălalt plan, Carmen se luptă cu demonii vieții ei. La un moment dat, deopotrivă, pare să se împace cu boala. Însă speranța unei salvări arde mocnit în sufletul ei, deși știe că totul este imposibil și că, în curând, sfârșitul o va ajunge din urmă și va trebui să predea armele. Alături de Stijin, ea trăiește o aparentă și relativă fericire - totuși, de-a lungul romanului ne dăm seama că ea știe, de fapt, de relațiile lui extraconjugale și, ce ironie!, chiar îi permite lui Stijin să comită asemenea lucruri. Nu știu dacă motivul îl reprezintă circumstanțele bolii în care se află sau doar convingerea că soțul ei are să se întoarcă înapoi la ea indiferent de nopțile pe care și le petrece cu diferite alte femei. Ori să fie o ultimă încercare ca acum, la finele vieții ei, să-i ofere soțului ei ceea ce, probabil, ea nu i-ar mai putea oferi? Este destul de greu să înțelegi psihologia acestor personaje, dar tocmai de asta mi-a plăcut acest roman atât de mult. Am încercat să leg strâns, strâns relația celor doi, să fac un nod puternic între ei, dar cu cât lecturam mai mult cu atât regăseam acel nod ba desprins, căzut pe jos, ba iarăși strâns puternic și gata să se rupă, ori iarăși abia ținându-se și tot așa. De-a lungul capitolelor, între cei doi există un du-te-vino continuu, un flux și un reflex lunatic, pentru că cei doi ori pare că se iubesc cu patos, ori sunt mai reci decât nopțile din Alaska - și totul nu are să-și găsească liniștea decât în moarte, ca unire a unor contradicții și a unor principii născute odată cu boala care crește treptat în sânul lui Carmen și iradiază în tot corpul ei firav.

Odată cu degradarea condiției fizice a lui Carmen, Stijin parcă simte, totuși, puseurile sensibilității care-l fac să se apropie de soția lui și să-i fie alături tot mai mult. În ultimile capitole, iubirea dintre cei doi parcă începe să renască, să reînflorească așa cum era înainte ca doamna Carmen - ca să evit cacafonia - să afle că este bolnavă de cancer. M-am gândit atunci că, probabil, dacă romanul ar fi însemnat doar atât probabil ar fi fost foarte plictisitor. Alternanța aceasta, sentimentele contradictorii, o iubesc, ba n-o iubesc, o vreau, ba n-o vreau, au făcut din această lectură ceva care m-a amuzat, m-a enervat, m-a făcut să chicotesc și să trăiesc alături de aceste personaje care parcă sunt tridimensionale, trăiesc și simt între aceste foi din hârtie. Dincolo de a fi, poate, o simplă poveste ciudată, acest roman reiterează realitatea, reliefează iubirea așa cum, poate, o fi ea în toată deplinătatea ei date fiind circumstanțele specifice. 

Lectura este amuzantă, lirică, pe ritmul melodiilor care descriu începutul fiecărui capitol. Autorul a reușit să surprindă totul într-un stil care atrage cititorul și nu-l obosește - capitolele sunt destul de scurte, se termină rapid, iar naturalețea personajelor nu are cum să nu placă. Naturalețea aceasta cu toate absurditățile și momentele ei minunate și emoționante. Am recompensat acest roman cu cinci steluțe pe Goodreads, pentru că a fost ceva neașteptat și care a avut un impact puternic - la o adică, a fost ceva ce nu am mai citit de multă vreme, departe de chestiile clișeice de dragoste, a fost o lectură care m-a surprins și, totuși, mi-a dat și de gândit. O evadare într-o poveste de dragoste tipică mileniului în care ne ducem traiul. V-o recomand cu mare drag și, dacă ați citit-o, aștept păreri.

Am selectat și niște fragmente din roman:

„(...) După o criză de plâns care nu pare să mai ia sfârșit, [Carmen] adoarme în brațele mele. Sunt complet treaz și mi-e frică de dimineața care vine.

Când mă trezesc, conștientizez faptul ă n-am visat. Totul este adevărat. Carmen are cancer.”

„Eu nu. Nu-mi propun să fiu bădăran, dar de fiecare dată când intru în spitalul ăsta, mi se întâmplă în mod automat. N-am ce-i face. Urăsc cancerul, ceea ce face el din viața noastră. Urăsc noul statut de soț al unei paciente bolnave de cancer. Sunt furios, neputincios, frustrat. Sunt supărat pe doctori, pe asistente, pe stagiară, pe omul care a construit nenorocitul ăsta de spital deprimant (...). Ce altceva să spun? Să-i mărturisesc lui Carmen că îmbrățișările, cuvintele de încurajare, sărutările pe obraz și pe cap, mângâierile oferite în vreme ce mergem de mână pe culoar sunt eforturi conștiente de a fi atent și iubitor? Izvorâte din sentimentul datoriei: să-ți iubești femeia bolnavă de cancer. E vorba despre onoarea mea, sentimentul că așa trebuie să mă comport, că toate acestea mă fac, de fapt, să fi drăguț cu ea. Dar ea nu vine de la sine. E dragoste cu forța.”

„(...) Sunt treaz de aproape treizeci de ore. Am avut o seară minuntă, nici măcar n-am înșelat-o pe Carmen și sunt mai sărac cu aproximativ patru sute de dolari. Ei, ce naiba?! Îmi iau o bere din minibar și m-arunc în pat, une am o tentativă de masturbare. Îmi trec prin fața ochilor imagini cu mine și cu Sharon, cu mine ș cu Maud, cu mine și cu Carmen cea de anul trecut. Pe la jumătatea acțiunii, adorm cu penisul semierect în mână și cu o cutie de bere pe jumătate goală pe noptiera sofisticată de lângă pat.”

„Indifelitatea nu înseamnă mare lucru. E ca și cum te-ai masturba, cu singura diferență că, întâmplător, există și un corp de femeie la mijoc. O relația extraconjugală e altă mâncare de pește. În cazul acesta, a face sex devine «a face dragoste». Nu mai e vorba doar despre un corp femeiesc în care să-ți înfingi penisul. Nu, e vorba dintr-odată despre o femeie. Asta am vrut să previn mereu. Nevoia mea obsesivă de a înșela trupește era și-așa greu de suportat. Celelalte femeie puteau să atingă orice parte a mea, mai puțin inima. Corpul și spiritul meu or fi fost monofobe, dar inima mea era monogamă. Ea îi aparținea lui Carmen. Ross știe că n-am fi avut niciodată o relație dacă n-ar fi fost Carmen bolnavă. Dar Carmen «este» bolnavă. (...)”

Vă recomand acest roman cu mare drag. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a o citi, o puteți comanda cartea „O femeie la doctor”  de AICI, cu o reducere de 33%. Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. Mult succes și lecturi frumoase să aveți! :)

Editura Litera

400 pagini

Traducere din limba olandeză de Ana Maria Androne Bouman