Serenadă pentru Tara, de Jessica O'Connor - Recenzie

Editura: Național

Număr de pagini: 120

Colecția: Roman de dragoste

Cartea autoarei Jessica O’Connor este prin excelenţă un roman de dragoste, în care erotismul şi sexualitatea personajelor este abil zugrăvită de aceasta. Cititorul nu va avea de-a face cu lupte violente ori vărsare de sânge, însă misterul şi suspansul acţiunii fac lectura deosebit de captivantă. Scenele erotice sunt descrise fără perdea, însă într-o varinată soft care nu exagerează şi nici nu scandalizează cititorul, indiferent de sex sau vârstă, cu condiţia să aibă peste vârsta de şaisprezece ani.

Povestea Tarei este presărată cu scene de dragoste, dar şi cu suferinţe, pe care împreună cu buna ei mamă reuşeşte de fiecare dată să le depăşească. Tânără şi fără experienţă de viaţă, ea se vede pusă în ipostaza de a creşte un copil pe când se află la vârsta adolescenţei. Cu toate acestea, norocul îi surâde şi reuşeşte să-şi construiască o carieră fulminantă de invidiat.

În cele din urmă, bărbatul care a lăsat-o însărcinată şi a părăsit-o realizează greşeala comisă, încercând s-o recucerească pe cea care i se dăruise trup şi suflet în adolescenţă. Şi cu care acum are o fetiţă splendidă, care se pare că l-ar accepta ca tată, chiar dacă până nu demult a fost plecat. În tot acest timp, însă, viaţa Tarei nu stă în loc, îndrăgostindu-se de un italian. Îl va accepta ea pe tatăl copilului, abandonându-şi ultima dragoste sau invers? Ipotetic, oricare variantă este posibilă, dar adevărul urmează a fi aflat de către cititor la finalul acestei cărţi de dragoste.

Cartea aceasta vorbește, exclusiv, despre viață. Despre viață și despre formele iubirii în care aceasta se constituie. Nu este, nicidecum, o lectură grea, exclusivistă, pe care să n-o poți înțelege. Deși nu se constituie într-un stil prea metaforic, prea ascuns, romanul este o lectură ușoară, o lectură pe care o înțelegi și o simți pulsându-ți undeva între viscere. Pentru că, după cum am zis, romanul surprinde o poveste pe care am mai auzit-o de-a lungul timpului: femeie care este părăsită atunci când iubitul ei află că este însărcinată. Diferențele de statut social, oamenii a căror umanitate este estompată de către bogăția în care se scaldă. 

O poveste care susține principii și valori de viață, care blamează voracitatea și, pe de altă parte, o poveste tristă despre condiția unei femei care încearcă să-și înfrunte viitorul de una singură. Mi-a plăcut, deși autoarea a fost superficială, parcă, atunci când a avut în vedere unele lucruri. Totuși, a fost o lectură ușoară și drăguță, iar povestea n-a fost nicidecum prea siropoasă și plină de dramatism spaniol. V-o recomand cu drag!

Le mulțumesc celor de la Editura Național pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI. Cartea se citește rapid și, cu siguranță, vă va captiva atenția, în special datorită poveștii și stilului ușor și accesibil al autoarei. De asemenea, vreau să vă spun că transportul prin Poșta Română este gratuit, iar cărțile au un preț foarte bun și o reducere de 15%. Zi frumoasă și lecturi plăcute! 

Eleanor & Park, de Rainbow Rowell - Recenzie

Autor: Rainbow Rowell

Editura: Art

Număr de pagini: 370

Traducere din limba engleză: Florentina Hojbotă

Rating: 4 din 5 steluțe

Rainbow Rowell, născută în anul 1973, este o prozatoare din Statele Unite, născută în Omaha, Nebraska, unde trăiește și în prezent, alături de soțul ei și de cei doi copii. Din 1995, când și-a luat licența în jurnalism, până în 2012, când s-a apucat serios de scris, a fost editorialistă pentru Omaha World-Herla.d Primul ei roman, ”Attachments”, apare în 2011. Adevăratul succes vine însă cu două romane pentru tineri apărute în 2013, ”Fangirl” și ”Eleanor & Park”, pe care New York Times le enumără printre debuturile remarcabile ale anului. Ultimul a fost deja tradus în peste zece limbi.

Am citit acest roman pentru că am auzit destul de multe despre el, atât bune cât și rele. Ca să mă conving, am zis să-i dau o șansă și să-i descopăr povestea. Bine, trebuie să spun de la începutul recenziei că eu nu-s genul care să citească astfel de cărți pentru adolescenți, nu-s fan John Green, nu-s fan Jay Asher, deși am citit câteva cărți de la ei și, cât de cât, mi-au plăcut. Totuși, fără să vreau să deranjez pe cineva, fiind propria mea părere subiectivă, consider asta literatură de consum, care se citește rapid doar de dragul de a o citi. Într-adevăr, cărțile pentru adolescenți îs distractive, îs ”fun”, au replici haioase, personaje amuzante și parcă desprinse din realitate, dar rareori reușesc să pătrundă în esența vieții, reflectând la anumite lucruri, la anumite trăiri și idei de viață. Nu știu, mie-mi place să citesc despre personaje cu contradicții, care au o psihologie mai profundă, mai inaccesibilă cititorului, care nu-ți oferă pe tavă ceea ce ele simt. Cu alte cuvinte, persoanje mascate dincolo de cuvinte, sentimente și acțiuni. Repet, astea-s propriile mele certitudini legate de lectură, dar asta nu înseamnă că romanul acesta nu mi-a fost pe plac. Nu mi-a depășit așteptările, recunosc, asta pentru că nu am avut așteptări. Am zis să-l citesc să văd ce-i de paginile lui, așa că după ce l-am citit, gândindu-mă puțin și raportâdu-mă la alte cărți cu și despre adolescenți pe care le-am citit, am zis să-i dau patru steluțe; cea mai bună carte cu adolescenți citită până acum fiind „Viitorul nostru”, de Jay Asher, Editura Leda (recenzia AICI). 

Romanul „Eleanor & Park” urmărește povestea, deloc surprinzător, a lui Eleanor și a lui Park. Eleanor este dată afară din casă, iar apoi se întoarce să trăiască împreună cu mama, frații și tatăl ei vitreg. Astfel, nevoită să renunțe la tot trecutul ei confortabil, Eleanor ajunge într-un oraș nou unde este nevoită să se înscrie la o școală nouă, unde toată lumea pare s-o urască, să-i poarte pică și să n-o accepte. Bine, sincer, chiar e dramatic ce se petrece aici. Eleanor este la propriu luată în râs de colegii ei, atât pentru aspectul ei fizic mai diferit, cât și pentru faptul că era mai tăcută și mai ciudățică. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că, în ziua de astăzi, de fapt chiar se întâmplă multe lucruri de acest gen, la orice școală din țară și din afara țării. O problemă de actualitate, ”bullying”-ul poate avea efecte devastatoare asupra psihicului unui copil în formare, care abia își descoperă caracterul, principiile și valorile. Bine, aici nu este cazul atât de potențat, însă problema încă rămâne. Astfel, Eleanor se retrage în carapacea sa și norii se lasă peste lumea ei în care speranța moare, dar totul parcă ia o întorsătură neașteptată (chiar dacă nu din prima) atunci când îl cunoaște pe Park, un tip cu care-și împarte locul în autobuz și de care, încetul cu încetul, se apropie. Acest băiat tăcut, Park, cu o mamă a căror replici chiar te fac să zâmbești, reprezintă un colac de salvare pentru Eleanor. Dacă la început aceștia împart locurile în autobuz, zâmbindu-și timid, cu timpul încep să se apropie și să împartă chiar și muzica și benzile desenate ale lui Park. O frumoasă prietenie se conturează între aceste două suflete puerile, și, totuși, în sufletul lui Eleanor fluxurile și refluxurile încă nu s-au retras în totalitate. Cu siguranță, această fată ascunde ceva dincolo de zâmbetul ei aparent!

Cu timpul, relația celor doi devine din ce în ce mai apropiată. Deși colegii lui râd de el din cauza relației lui cu Eleanor, lui Park nu-i pasă de acest lucru și continuă să se vadă cu aceasta, și, totuși, deși Park pare să se dăruiască în totalitate acestei relații, în sufletul lui Eleanor parcă încă există un bob de ezitare. Urmărită de umbra trecutului care-i împăienjenește zâmbetul, Eleanor se teme atât pentru ea, cât și pentru Park, se teme de această relație însă dorește, în continuare, să rămână lângă cel care i-a fost alături atunci când circumstanțele i-au fost neprielnice. Din considerente pe care chiar nu vi le-aș putea prezenta, pentru că aș da peste cap toată eventuala voastră lectură, Eleanor trăiește o dramă, încearcă să găsească răspunsuri la niște întrebări care nu-i dau pace și îi răstălmăcesc somnul. De cealaltă parte, Park este mereu alături de ea gata s-o sprijine și să-i sară în ajutor, ca orice iubit care îi dorește binele prietenei sale. Sau ca orice prieten adevărat care, la bine și la greu, este gata să dea o mână de ajutor celui în nevoie. 

Într-adevăr, această poveste de dragoste a avut un început modest, timid și ezitant. Dar, mai încolo, se va dovedi de o intensitate debordantă. O poveste impresionantă, o poveste despre niște oameni care-și setează niște idealuri cam prea devreme, pentru ca apoi să-și dea seama că s-au avântat în această poveste numită „iubire” mult prea deodată. Povestea dintre Eleanor și Park este o poveste pe care o simți lângă tine, cu personaje desprinse din contemporaneitatea noastră, cu personaje care trăiesc, simt, ascultă și, în același timp, se tem și au secrete de ascuns. Rowell creionează sufletele lor cu o naturalețe foarte bine punctată și susținută, relevând această verosimilitate nu doar prin felul lor de-a fi, ci și prin replici, atitudini și acțiuni, prin modul în care reacționează și, mai apoi, interacționează. Prin felul în care simt și gândesc, personajele reprezintă zvâcniri de inimi și de trăiri mult prea firave, sensibile. Iar misterul lui Eleanor potențează toată povestea de dragoste dintre cei doi.

Personajele lui Rainbow Rowell sunt personaje de care te atașezi care reușesc să-ți intre sub piele. Mi-am dat seama că autoarea știe cum să profite de acest lucru - de talentul ei de a crea personaje cât mai atractive și lipicioase -, pentru că are verbul la ea și, prin ceea ce scrie, reliefează atitudinea ei privitoare la poveste: deși totul pare siropos, light, o poveste tipică de dragoste, autoarea vrea să transmită că, poate, dincolo de aparențe mereu va exista acea esență care contează, și care, după părerea mea, ar trebui să primeze. Ideea este că întotdeauna, zău, judecăm o persoană după aparențele-i de la început. Prima impresie nu este întotdeauna cea potrivită (iar aici îmi vine să dau exemplu cazului cu Susan Boyle, dar nu vreau să mă depărtez de subiect, pentru că mă gândesc că majoritatea știți de acest lucru). Povestea dintre cei doi chiar atrage, iar decursul liric al scriiturii lui Rainbow Rowell face ca totul să pară natural și ușor. Deși nu impresionează prin metafore ascunse, printr-un limbaj pompos și prin imagini artistice, autoarea surprinde întocmai esența a aceea ce adolescența, cu toate manifestările și formele ei de activitate, înseamnă: dragoste, minciuni, cunoaștere, ezitare, mister și mișcare (în toate înțelesurile ei).

Am selectat și niște fragmente, asta ca să vă dați seama de stilul autoarei:

„- De ce nu poți?

- Mi-e jenă.

- Până acum e jenant doar pentru mine.

- Mi-e teamă că o să spun prea mult.

- Imposibil.

- Mi-e teamă că o să spun adevărul.

- Eleanor...

- Park.”

„ - (...) Mi-e dor de tine, Eleanor. Vreau să fiu cu tine tot timpul. Ești cea mai inteligentă fată pe care am cunoscut-o și cea mai amuzantă, și tot ce faci mă surprinde. Aș vrea să spun că de-asta îmi placi, pentru că aș părea... profund... Dar cred că te plac și pentru că ai părul roșu și mâinile catifelate... și miroși a tort făcut în casă pentru o zi de naștere.”

„Crezi că, dacă ții pe cineva strâns în brațe, asta îl va aduce mai aproape. Crezi că-l poți ține atât de strâns încât să-l simți imprimat în tine și după ce te îndepărtezi. 

Când s-a dat jos din camionetă în cele din urmă, (Eleanor) a făcut-o fiindcă n-a mai suportat să-l tot atingă, după care iar să nu-l atingă. Își imagina că data viitoare când se va rupe de lângă el o să rămână fără ceva piele.”

Am uitat să menționez faptul că autoarea ne spune povestea, pe rând, cu toate trăirile ei, din două perspective: cea a lui Eleanor alternează cu cea a lui Park. Câteodată, aceleași întâmplări sunt trecute prin prismele celor două mentalități, celor două gândiri, pentru ca autoarea să ne ofere o imagine plină, completă și desăvârșită a poveștii de dragoste dintre cei doi tineri îndrăgostiți. 

Un roman amuzant, un roman plin de speranță, sentimental, sensibil, jovial, un roman pe care-l citești ușor și care nu-ți dă prea mult de gândit, nu-ți dă bătăi în cap. Lectură bună de citit pe tren și în excursii. Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Puteți comanda „Eleanor & Park” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

„Oameni, îngeri și demoni” de Lina Moacă- Recenzie

Autor: Lina Moacă

Editura: Herg Benet

Număr de pagini: 712

Rating: 5 din 5 steluțe

Și ne întrebăm, evident, despre ce este viața. Ne avântăm în răspunsuri pe care, de fapt, nici noi nu le înțelegem. Este despre fericire? O fi, dar ce înțelegem prin fericire? Este despre dragoste, despre moarte? Bineînțeles, este. Este despre soare, despre lună și stele, este despre cataclisme, despre crime, minciuni, lacrimi și secrete. De asemenea, viața este despre viață. Totuși, departe de aceste lucruri, am o certitudine: o lume în care se trăiește pentru a da viață, pentru a aduce zâmbete și fericire, nu va fi niciodată un haos, pentru că întunericul face parte din lumină, iar fără ură nu poate exista iubire și dragoste. 

O carte care pur și simplu m-a făcut să realizez lucruri, să conștientizez această frumusețe a vieții pe care, uneori, o dădeam deoparte și mi-o făceam străină. Această frumusețe pe care o uitam și o lăsam să se afunde undeva într-o groapă a cărui fund mi-este necunoscut - frumusețea la care, uneori, râvnim atât de mult neștiind că, de fapt, ea se află lângă noi, în toți ochii pe care îi privim cu atâta dragoste, în căldura soarelui, culoarea ierbii. Cred că, înainte de toate, acesta a fost idealul pe care autoarea Lina Moacă și l-a setat: nu a vrut, neapărat, să scrie ficțiune, pe cât a vrut ca prin acest roman să transmită ceva, să deschidă ochii și să ofere cititorilor un prilej la meditație. Nici nu știu cum să încep această recenzie, pentru că nu vreau ca totul să pară prea siropos, light, însă acest roman este unul dintre cele mai frumoase romane de ficțiune pe care le-am citit vreodată. Și nu spun acest lucru din pur entuziasm, ci pentru că am citit aceste șapte sute de pagini fără să-mi dau seama, atât de prins eram de lectură și de învățăturile ei.  

Mai mult decât a fi o scriitură impecabilă, colorată, firavă și sensibilă, romanul „Oameni, îngeri și demoni” este un fel de stare, este ca o pildă spusă în câteva sute de pagini, este o acumulare de principii de viață și valori. În altă instanță, autoarea ne vorbește despre răutatea care împânzește sufletele oamenilor, despre provincialitate, minciună, teroare și dușmănie - la o adică, despre problemele muritorilor limitați care, în dezacord cu efemeritatea lor, au uitat că viața nu presupune numai o adunătură de lucruri materiale, de bani și înavuțire, condamnați de voracitatea în care sufletul li se scaldă, ci viața presupune iubire și spiriualitate, linște și pace. Astfel, societatea în care trăim pare a fi subjugată de credința banului, departe de a fi înclinată spre realizarea spirituală a sinelui, de oportunitatea de afirmare, care, mai apoi, împinge scopul existenței către realizarea materială proprie, reflectată în bani, în afaceri necurate, minciuni și grosimea portofelului. Dând la o parte toate aceastea, autoarea Lina Moacă ne înfățișează o lume în care banii distrug esența infinită a visului omenesc, distrug ceea ce este nobil în principiile de viață ale personajelor, reliefând o lume a non-valorilor, o lume tragică în care conștința răutății, a fățărniciei rezonează cu tot ceea ce era bun, cândva, dar s-a pierdut.

Nu vreau să credeți că m-am îndepărtat de subiectul cărții. După cum am obișnuit, nu fac rezumatul pentru că asta ar însemna să suprim din plăcerea lecturii. Or, doar nu vreau să se întâmple asta, nu? Romanul surprinde o poveste fantasy despre doi gemeni neobișnuiți, Willy și Lilly (mi-a plăcut enorm lirismul numelor), doi gemeni care se bucură de niște trăsături angelice, de o frumusețe care depășește tiparele firescului uman, și, de asemenea, care au puteri neobișnuite, date fiind rădăcinile lor ereditare: ei sunt Fiii Luminii, ființe nemuritoare care, dorind să cunoască oamenii de deasupra pământului, ajung, înfruntându-l pe marele lord întunecat, Willworf, sprijinit de Marele Iluminat, în mijlocul orașului București unde vor încerca să trăiască în conformitate cu societatea contemporană lor. Aici, cei doi frați gemeni o întâlnesc pe Alexandra, o tânără a cărei viață nu este prea roz, fiica unui afacerist lipsit de scrupule. Din acel moment, cei doi fac cunoștință cu întunecimea rasei umane, cu răutatea, crima și fățărnicia care împânzesc orașul și restul provinciilor din zonă. Lilly, având un spirit mai săritor și mai altruist, dorește s-o ajute pe Alexandra să scape din mâinile tatălui ei netrebnic, iar singurul mod prin care o poate ajuta este să realizeze o căsătorie de conveniență între fratele ei, Willy, și Alexandra, toate astea pentru a o scoate pe aceasta de sub tutela distructivă a tatălui. Deși la început Willy nu prea are sentimente puternice pentru Alexandra, timpul și circumstanțele îi vor apropia pe cei doi, iar iubirea lor se va releva într-o poveste fascinantă de dragoste care, totuși, pare imposibilă, date fiind condițiile celor doi. 

Astfel, Lina vorbește în „Oameni, îngeri și demoni” și despre iubire, despre sentimente și dragoste. Dar nu vorbește despre iubire doar ca o relație dintre doi oameni, ca un act al acuplării, ci vorbește despre iubire ca un sentiment care împlinește ființa, o transcede și o apropie de cosmos, o înalță și o desăvârșește în toată taina ei misterioasă. Iubirea, un sentiment care împăienjenește sufletul și îl apropie de divinitate, îl face mai accesibil credinței și permite sufletului să se manifeste prin arta sărutului, a gloriei eterne care vine odată cu îmbrățișarea care unește două ființe într-una singură. Cu un limbaj seducător, pasional și plin de pasiune, Lina reușește să reitereze ceea ce iubirea, în tainele ei nescrise, înseamnă: împlinire, dorință, speranță și dor, iar în ultimă instanță alegorică, viață și moarte. Poveștile de dragoste pe care aceste pagini le țes nu au cum să nu-ți rămână întipărite în minte și suflet, pentru ca, mai târziu, mereu să-ți aduci aminte de cât de pișicher era personajul ăla, cât de incisiv era celălalt, cât de mult te enerva altul, pentru ca mai apoi destinul să le readucă împreună, spre bucuria cititorului.

În același timp, totuși, pe când viața personajelor se derulează pe străzile Bucureștiului, în profunzimile pământului, de pe tronul său, Willworf tocmește planuri negre, de atac, așteptând momentul potrivit pentru a-și întinde negura întunecată peste lume și pântind momentul potrivit pentru a-și suprinde fratele și nepoții. În cocârdășie cu alte himere, creaturi ciudate care-ți stârnesc fiori, marele întunecat va face orice este în stare pentru a-și duce planul la bun sfârșit și pentru a restabili ordinea care a fost distrusă în momentul în care ce doi gemeni, Willy și Lilly, au părăsit întunecimea cărnii pământului. Evident, bănuind plăcerea publicului cititor, Lina a reușit să aducă în romanul ei un strop consistent de mister, de teroare, de magie și spaimă, fără, însă, să exagereze cu toate acestea. Acțiunea se derulează alert și, deși uneori parcă ai cobi ce urmează să se întâmple, certitudinea că totul a fost așa cum ai crezut tu potențează sentimentul că, într-adevăr, ai citit un roman cu viață și despre viață.

Am citit chiar într-un interviu recent acordat Linei moacă, de pe blogul Orizont prin carte (sper să nu se supere autoarea că am preluat o micuță parte): rugată să spună ceva despre ea, autoarea a spus următoarele „(...) Ador cărțile cu toată puterea lor de a împărtăși, de a transmite frecvențe prin cuvinte. Îmi place armonia și caut să o simt în oameni, în tot ceea ce mă înconjoară. Pentru mine lumea e emoție, emoția e viață, viața e poveste, povestea e culoare, culoarea e lumină, lumina e etern.” Și, într-adevăr, scriitura Linei este plină de lumină, este plină de culoare - făcând niște corelații, sriitura Linei este plină de etern și de frumos. Pur și simplu, autoarea scrie despre polaritatea umană, despre resorturile fiecări ființe, despre pornirile ei luminate, dar și întunecate. Scrie despre oameni și viață, despre contradicții și ceea ce, în profunzimile sale, omul înseamnă: potențialul unui suflet mânat pe cărările (ne)greșite ale vieții, pe cărările acestea în drumul cărora de multe ori ne pierdem și renunțăm la idealurile care se află la celălalt capăt. Din frică, teamă de eșec; totuși, înarmați cu iubire și cu un crez divin, este imposibil să nu reușim. Fascinată de natura și complexitatea umană cu care ne-am pricopsit încă de la începuturile vieții, autoarea relevă toate acestea în volumul ei de debut „Oameni, îngeri și demoni”: întunericul face parte din lumină, binele nu ar putea exista fără rău, dragostea nu ar exista fără ură. Aceste sentimente, deși cel mai adesea se exclud reciproc, înseamnă, într-un singur cuvânt, același lucru: „omul”. 

Pentru a înțelege mai bine natura umană, pentru a citit cu adevărat ceva frumos, plin de lumină și căldură, vă recomand să lecturați romanul Linei. Recunosc, eu îl aveam în bibliotecă de ceva vreme, însă abia luna trecută mi-am făcut curajul să-l citesc. Mi-a fost rușine de mine însumi pentru că am așteptat atât, dar a trebuit să simt chemarea cărții, să știu că, da, acum este momentul să-l citesc și să nu-l iau în mână, așa, din inerție, doar ca să citesc ceva. A fost una dintre cele mai bune alegeri literare de anul acesta. Lectura romanului mi-a dat curaj, mi-a dat puterea de a înțelege mai bine profunzimile naturii umane, contradicțiile sale sufletești și principiile de viață. Dincolo de a fi o carte foarte bună de ficțiune, fantasy, roamnul Linei este o pledoarie pentru frumos și pentru spirit, pentru credință, te ademenește într-o lume plină de lumină caldă, te poartă printre nori alături de cei doi gemeni, îți dă propriile tale aripi și te face să pătrunzi în esența vieții. No, mie chiar mi-a plăcut, serios vă spun, iar recenzia aceasta sper să contureze întocmai simțămintele care mi-au crescut în piept după ce am citit romanul. Îmbinând miticul, fantasticul, credința, viața și sufletul omului, autoarea relevă în paginile cărții o poveste de o tipologie fantastică, fastuoasă și sensibilă, iar ușoara redundanță a autoarei potențează ceea ce ea, prin roman, vrea să transmită: povești despre iubire, dezamăgire, speranță, dăruire și altruism, reverbând cu o întrebare pe care, evidend, cu toții ne-am pus-o: oare, singură, iubirea poate schimba lumea în care trăim? Răspunsul este subiectiv, deci nu am să mă pronunț. Citind același interviu, mi-am dat seama că autoarea a surprins, în carte, și pasaje din viața ei, iar prin lectura romanului m-am apropiat și mai mult de frumusețea autoarei. Îi mulțumesc nespus pentru această șansă.

Unul dintre cele mai bune romane de debut pe care le-am citit vreodată. Deși eu nu prea mă omor cu acest gen fantasy, pot să spun că am dat deoparte această cortină și, zău, chiar nu am regretat, pentru că am simțit că citesc despre viață, despre oameni și despre ceea ce simțeam nevoia să regăsesc într-o carte. Lina este autoarea care se identifică cu personajele sale, rezonând într-un cântec accesibil fiecărui cititor - ea este genul de scriitoare care își conturează personajele după mediul în care acestea trăiesc, dându-le viață și, parcă, gândire și manifestare proprie. Este genial modul în care reușește să facă asta, cu adevărat talentat. Îi mulțumesc mult pentru șansa de a citi acest roman. Îl puteți achiziționa de pe site-ul editurii Herg Benet, de AICI, sau îl puteți găsi și pe Libris, AICI, cu o reducere foarte bună! Lecturi plăcute și o săptămână frumoasă!

Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks - Recenzie

Editura: Litera

Traducere din limba engleză: Justina Bandol

Număr de pagini: 624

Rating: 5 din 5 steluțe

Am citit acest roman, drept să vă spun, acum în jur de o lună. L-am citit pe reprize, dar, recunosc, la început am fost înspăimântat de grosimea romanului: adică, ori citeam treizeci-patruzeci de pagini, apoi îl lăsam, ori citeam în jur de o sută, iar apoi îl lăsam pe mai târziu. Și am ajuns la o concluzie: pentru a citi acest roman, trebuie neapărat să ai o stare necesară pentru a o face, nu să te chinui și să tragi cât mai rapid de pagini, să-l devorezi. Trebuie să-l simți și să-l guști, fără să sari peste pasaje, fără să strâmbi din nas și să caști. De altfel, am simțit nevoia să las lucrurile să se așeze de la sine înainte de a face această recenzie, pentru a reușit cât mai bine să pătrund în esența cărții. 

Sebastian Faulks (n. 1953, Donnington, Anglia) este un cunoscut romancier britanic. A studiat literatura şi istoria la Cambridge, apoi a devenit jurnalist. A fost redactor-şef adjunct al publicaţiei ”Independent on Sunday”, dar a publicat editoriale şi în ”The Guardian” (1992-1998) şi în ”Evening Standard” (1997-1999). În paralel a lucrat pentru BBC. În 1993 a publicat bestsellerul „Cântecul păsărilor” (”Birdsong”), datorită căruia a fost desemnat „Autorul anului“ de către juriul competiţiei pentru British Book Awards (1994) şi care, în 2012, a fost ecranizat de BBC (cu Eddie Redmayne şi Clémence Poésy în rolurile principale). „Cântecul păsărilor” face parte dintr-o trilogie împreună cu ”The Girl at the Lion d'Or” şi ”Charlotte Gray” (1998), ecranizat în 2001, cu Cate Blanchett în rolul principal. Pentru romanul „Amprenta omului”, publicat în anul 2005, Faulks a primit titlul de doctor onorific din partea clinicii psihiatrice Tavistock Clinic, în colaborare cu University of East London, pentru contribuţia sa la înţelegerea psihiatriei. În anul 2007 a scris romanul ”Engleby”, iar în 2008, „Jocul cu diavolul” (”Devil May Care”), un nou episod din saga James Bond, la cererea Fundaţiei Ian Fleming, pentru a marca centenarul naşterii scriitorului. În 2009 a publicat romanul „O săptămână în decembrie” (”A Week in December”).

Sebastian Faulks trăieşte împreună cu soţia sa în Notting Hill, Londra, şi are trei copii. Din 2002 este membru al Ordinului Imperiului Britanic, pentru serviciile aduse literaturii.

Citindu-l pe Sebastian Falks, mi-am dat seama că am de-a face cu un scriitor inteligent, cu un scriitor informat, cercetat și talentat, cu un stil profund simbolic, puternic și ambițios. Pentru că, în primul rând, autorul apelează la plasticitate și la detalii care, deopotrivă, nu plictisesc, ci conturează culoarea locală a scrierii, reliefează brutalitatea, primitivismul unor scene, punând accent pe naturalețea și veridicitatea anumitor fragmente. Bine, înainte să mă refer la aceste lucruri ar trebui să spun despre ce este romanul - dar știți, prea bine, că nu obișnuiesc să fac rezumatul unei cărți, pe cât obișnuiesc să vorbesc despre simbolurile cărții respective, despre personaje și despre stilul autorului. „Cântecul păsărilor” - un titlul simbolic - este, în primul rând, o capodoperă inspirată din bătălia Primului Război Mondial, este un omagiu adus soldaților care au luptat pentru onoare, pentru patrie și și-au pierdut viața în întunecimea ororii. Romanul este, de altfel, împărțit în două dimensiuni: dimensiunea istorică (începând în Franța, 1910), din prima parte a romanului, care surprinde provincialitatea contemporană societății franceze, pentru ca mai apoi acest lucru să potențeze  intensitatea tragismului războiului, ororilor, morții, bătăliilor duse, bolii, panicii, fricii, toate fiind surprinse în istorisiri ale personajelor ale căror viață este înghițită de sclipirea ucigătoare a obuzelor, de gloanțele care turuie ca niște animale înfometate, iar pe toate acestea Faulks le conturează în niște amintiri cumplite, în niște amintiri întunecate și care împăienjenesc mintea cititorului. Nu știu, mie mereu mi-a plăcut să citesc despre război, despre Holocaust, dar un roman de așa intensitate nu mi-a fost dat să citesc niciodată Citisem, nu chiar de curând, „Monte Cassino”, de Sven Hassel, și chiar mi-am spus că n-am să mai citesc nicicând o literatură de așa o pregnanță tipologică, dar se pare că m-am înșelat. Sebastian Faulks este un autor expresiv, un autor care plasticizează peisajele și le oferă verosimilitate, în așa fel încât să reușească să pătrundă în tenebroasa latură a războiului rece: apelând la imagini naturale, cangrenate, însângerate, autorul își dovedește talentul de a descrie chiar și cele mai neputincioase orori cauzate de frică, de boală și de moarte. Cadavre despicate, oameni eviscerați, membre găsite aleatoriu prin câmpuri, arsuri, bășici, ochi scoși și, în cele din urmă, moarte. Toate acestea își găsesc loc în romanul lui Faulks, în partea istorică a scriiturii sale talentate - așadar, dacă aveți ceva cu astfel de scenarii, romanul acesta v-ar putea cauza disconforturi. Eu, unul, chiar n-am probleme.

A doua dimensiune a romanului, al doilea plan narativ este planul contemporan care începe în Anglia, 1978, și urmărește viața plină de întrebări, de contradicții a nepoatei unuia dintre soldații care au luptat în cel de-al doilea război mondial. Neputându-și identifica în totalitate ereditatea, aceasta simte nevoia unor răspunsuri pe care, din păcate, nu le poate auzi din gura celui care i-a fost bunic: astfel, aceasta încearcă să ia legătura cu unul dintre cei care au luptat alături de propriul ei bunic, Elizabeth ajunge într-un cămin pentru bătrâni unde îl cunoaște pe unul dintre prietenii apropiați ai lui Stephen Wraywford, care acum se dovedește senil și pare a se afla în imposibilitatea de a-i desluși lui Elizabeth trecutul întunecat și ingenuu al războiului în care bunicul său a luptat. Având ca dicton călăuzitor dorința de a scoate din uitare acest sacrificiu al luptătorilor din Primul Război Mondial, Elizabeth încearcă să înțeleagă prin ce a trecut bunicul său, ca și cum acest lucru i-ar putea elimina anumite incertitudini legate de propria ei viață pentru ca, în cele din urmă, să-și poate găsi liniștea la care speră. Bine, recunosc, această parte a romanului nu m-a atras la fel de mult precum prima - cea legată de război - dar ideea este că autorul pune niște oglinzi între cele două dimensiuni ale romanului, astfel încât să ne poată oferi o imagine completă, comprehensivă a războiului și a urmărilor pe care acesta, pe plan mondial și chiar personal, le-a avut. 

Faulks consolidează foarte bine temeiurile acestei cărți, scheletul pe care intrigile personajelor au să se reverse. Sunt de părere că, în primul rând, acest roman este un puternic roman de război, care vorbește, după cum am spus, de inumanul care s-a născut pe parcursul celor patru ani plini de moarte, sânge și crimă. Apărându-și onoarea, datoria și țara, fără a risca să dezerteze, soldații sunt călăuziți prin tranșee pline de moarte, au instabilitatea zilei de mâine, sunt bolnavi, amputați, au dureri și, totuși, sunt nevoiți să înainteze. În acest roman, mai departe decât în oricare altele despre război, am reușit să-mi dau seama că, în astfel de condiții, moartea era ceva doar de o clipă, doar de o singură secundă. Războiul, de asemenea, dezumanizează, transformă carnea în pământ, sângele în apă iar idealurile personajelor se estompează în durere și în sunetul grav al obuzelor, am bombelor și al țipetelor de spaimă. Eu chiar am fost șocat de această naturalețe cu care Faulks a scris aceste pasaje. Mă gândeam, de fapt, cum oare posibil ca acest autor să scrie într-o asemenea manieră despre o perioadă în care el nici măcar nu există? Imposibilitatea de a-mi răspunde, fără a fi subiectiv sau ceva de genul, mi-a relevat faptul că, într-adevăr, am citit opera unui scriitor într-adevăr talentat, care merită un loc de onoare pe rafturile bibliotecii mele.

În „Cântecul păsărilor”; Faulks vorbește și despre iubire. Stephen Wraysford, înainte de pleca în război, își întâlnește dragostea vieții în persoana lui Isabelle Azaire, soția unui proprietar de fabrici de textile cu care a fost trimis să stabilească niște relații de afaceri. Deși căsătorită, Stephen o convinge pe Isabelle să meargă împreună cu el în altă parte, părăsind atmosfera sufocantă a vieții de familie patriarhale și provinciale, însă, după ce va fi făcut asta, lucrurile vor lua o întorsătură neașteptată pentru Stephen. Isabelle se va întoarce acasă, purtând în pântece un copil, iar Stephen va fi nevoit să se înroleze în război. Ducându-i amintirea între tranșeele îngropate în cadavre și luând parte la cel mai cumplit conflict din istoria omenirii de până atunci, Stephen se transformă lăuntric, războiul deschizându-i perspectiva unei noi vieți. Nu știu dacă, neapărat, acest război degradează iubirea lui pentru Isabelle, estompând-o sub emoția dezamăgirii și a fricii, însă atunci când peste ani Stephen se va întoarce la Amiens pentru a-și cunoaște copilul și pentru a o regăsi pe Isabelle, pare că războiul l-a purificat și l-a transformat într-un alt om. Oricum, această experiență nu are cum să nu-l fi transformat, câtuși de puțin, într-un om mai bun.

Persoanje memorabile, complexe. Până și un simplu hangiu care le oferă un loc de dormit și niște mâncare pare a fi, de fapt, o întruchipare a moralității contemporane personajelor. Personaje de o complexitate psihologică enormă, cu o scriitură de o intensitate și o frustețe tulburătoare, cu o scriitură pe care cu siguranță n-o poți da jos din tiparele minții. Episoade care pur și simplu îți răscolesc sufletul; Faulks te face martor la război, îți dă arma-n mână și te lasă undeva pe margine, dar te simți acolo alături de obuze, de tancuri, de puști și de moarte. Trăiește la secundă, respiri mirosul cărnii arse și încerci să-ți dai seama cum este posibil ca niște oameni - niște oameni cu rațiune, cu idealuri și visuri - să facă așa ceva. „Cântecul păsărilor” este inevitabil un roman-meditație asupra naturii umane, asupra psihologiei ei de neînțeles, dar nu înainte de a fi un roman-omagiu adus soldaților britanici participanți în cel de-al doilea Război Mondial. În jurul acestor fundamente centrale, Faulks împletește o rafinată și sensibilă, dar totuși dramatică, poveste de dragoste, în cadrul căreia recreează atmosfera relațiilor familiale de la începutul secolului al XX-lea, pentru ca mai apoi să continuie țesătura poveștii cu drama lui Elizabeth, nepoata celor doi îndrăgostiți, prin intermediul căreia se rescumpără destinul tragic al familiei ei, plin de minciuni, de cuvinte nespuse, de tragism și moarte.

Iar apoi, peste toată acestă poveste, peste toate relațiile, peste moarte și virtute și păcat, cântecul păsărilor mereu va rezona cu ceea ce omul, în toată deplinătatea sa, înseamnă: potențialul unui suflet care-și caută locul pe acest pământ infinit, dorința sa de a fi fericit, de a fi împlinit și liniștit, dar imposibilitatea care-l va regăsi într-un stagiu dramatic, zbuciumat și chinuit. Acest cântec al păsărilor care este martor la toate formele mascate ale emoției și ale sentimentului: iubirea, trădarea, gelozia, frica și spaima. Un cântec neliniștit, de neoprit, care plutește în notele sale surde de la prima pagină a romanului, până la desăvârșirea ultimei pagini. Un roman care, într-adevăr, îți dă de gândit.

Am selectat și niște fragmente, asta ca să vă dați seama de stilul autorului:

„Atâția morți, se gândea Stephen, care nu aveau de așteptat decât o clipire din ochi pentru încă o generație să li se alăture. Diferența dintre vii și morți nu era o chestiune de calitate, ci numai de timp. 

Se așeză pe un scaun și-și cuprinde fața în mâini. Văzu în minte imaginea trupurilor moarte suprapunându-se într-un morman înspământători. (...) Se lăsă în genunchi pe perna de pe podea și-și ținu capul nemișcat între mâini. Se rugă instinctiv, fără să-și dea seama ce face: «Izbăvește-mă de moartea aceasta! Scap-o pe Isabelle! Scapă-ne pe noi toți! Scapă-mă!»”

„Stephen încetă treptat să tremure.

- Dintotdeauna am urât păsările. Ții minte când ți-am povestit că l-am lovit pe un băiat și am fost silit din cauza asta să mă întorc la casa de copii. Mă tachinase cu niște ciori pe care paznicul de vânătoare le bătuse în cuie pe un gard. M-am dus și am atins una ca să-i arăt că nu-miera frică. Avea viermi pe sub aripi și ochi lăptoși care curgeau.

- Deci păsările te fac să te gândești că trebuie să te întorci acolo? spuse Isabelle.

- În mare parte, da. Dar le-am urât dintotdeauna, cu mult timp înainte de asta. Au în ele ceva  crud, preistoric. (...)

- Deci există ceva de care ți-e frică, spuse.”

„(...) Iar el avea să cadă asemenea milioanelor de morți care se prăbușiseră în noroi: fii de brutari di Saxonia, țărani francezi, muncitori în fabrică din Lancashire - atâta carne și sânge înghițite de pământ.

Nu se putea gândi la posibilitatea asta fără să se cutremure. Într-o bătălie sau un raid, toț se așteptau să moară; cel mai greu de înțeles erau pierderile de vieți omenești din cauza lunetiștilor, a obuzelor și mortierelor, a exploziei tunelurilor, conștiința neîntreruptă a faptului că, în orice clipă, moartea poate surveni în mai multe feluri. (...)”

Un roman ambițios, violent, răscălitor, un roman care îți dă atât de mult de reflectat asupra condiției umane, încât simți nevoia să-l recitești. Într-adevăr, Faulks este unul dintre cei mai impresionanți romancieri ai generației sale, iar prestigiul său se consolidează cu fiecare carte pe care a scris-o. Abia aștept să-i descopăr talentul și în alte romane. Mai am în bibliotecă, de asemenea, „Amprenta omului”, iar descrierea sună foarte bine.

Vă recomand acest roman cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept părerile voastre. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a-l citi, îl puteți comanda cartea „Cântecul păsărilor” de AICI, cu o reducere de 50% (ăsta-i chiar un prilej de a profita). Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. Mult succes și lecturi frumoase să aveți! :)

Leapșa: Jocurile copilăriei

Ultima leapșă și gata. Asta chiar e drăguță!

Am preluat-o de AICI, foarte drăguțe răspunsurile Dianei și îmi place că împărțim același vis de a deveni medici. Doamne ajută și să ne auzim cu bine, atât timp cât vrem acest lucru și, într-adevăr, luptăm pentru el, este imposibil să nu reușim. Imposibil!

1. Un vis mare, mare?

Un vis mare? Pe plan profesional, să devin medic. Să devin medic și să ajut lumea, să știu că poate, la sfârșitul unei zile, cineva o să-și aducă aminte de mine. Să știu că am putut ajuta și că mâinile mele nu mi-au slujit doar să mă hrănesc și să-mi coordonez viața, ci să și dau, la rându-mi, viață. Nu știu, e o chestie etică, aș spune, este ceva ce chiar îmi doresc să fac. Pe plan spiritual, îmi doresc să fiu fericit și să mă regăsesc. De asemenea, un alt vis la fel de mare precum primul, este de a călători în întreaga lume. Chiar îmi doresc asta, iar la finele vieții mele aș fi extrem de trist, neîmplinit dacă m-aș uita retrospectiv și n-aș putea „lăuda” cu un palmares internațional.

2. De ce scrii?

Pentru că mă ajută și îmi dă speranță. Prind, așa, curaj să trăiesc. Este ciudat! La fel este și cu cititul. Dacă n-ar exista muzica, cititul, scrisul, cred că aș trăi o viață dramatică. Zău!

3. Ce faci când plouă?

Sincer, de multe ori îmi place să adorm. Să aud cum stropii se estompează în urechile mele. De asemenea, ador când plouă seara, cu tunete și fulgere, iar eu stau în pat și citesc. Citesc când plouă, da, cred că orice cititor sănătos face asta. Îmi place să mă mai plimb prin ploaie - dar cu umbrela - și să simt mirosul asfaltului răcit. 

4. Cel mai amuzant film văzut?

Îs o persoană tristă, haha. Glumesc. Nu știu, serios, nu știu care a fost cel mai amuzant film la care m-am uitat. Nu prea mă uit la filme de comedie. Cred că ”Everything is illuminated” (dar nu e comedie, de fapt filmul este dramatic și foarte frumos, însă are unele scene destul de amuzante). 

5. Dacă n-ai fi fost om, ce ți-ai fi dorit să fii?

Elf. Sau pasăre.

6. Cea mai faină zi pe care ai avut-o?

E personal! (chuckle)

7. Melodia pe care o asculți exagerat de mult zilele astea?

8. De ce ți-e frică cel mai mult?

Eșec.

9. Viața pentru tine într-un cuvânt?

Naștere.

10. De ce te uiți la filme?

„Pentru că viața mea nu-mi ajunge”, zice Pessoa. Bine, el se referă la cărți, dar de ce să nu ne referim și la filme?

Dau mai departe TAG-ul cui vrea! :)