vineri, 12 iunie 2015

Un loc pe raftul meu (XIV)


V-am spus că trebuie să mă laud cu achiziții... de luna trecută! Și luna asta am făcut rost de câteva, deci, pentru Dumnezeeeeu, cineva să mă oprescă până nu îmi umplu toată camera cu cărți. Ups, de fapt, n-o faceți!


Îs foarte incitat de aceste cărți, abia aștept să le citesc, abia așteeeept


Am auzit foarte multe lucruri legate de acest roman, așa că am zis că merită o șansă. Abia aștept să văd ce-i de capul lui.
 

Una dintre cele mai emoționante povești pe care am citit-o vreodată. O carte superbă, o voi recenza azi sau mâine, cred.
 

Am răsfoit-o puțin și mă intrigă. Are și poze, poze... foarte speciale, ce să spun. Am s-o citesc cu geamurile închise și cheia pe ușă. Brrr!
 

Presimt că va fi o carte emoționantă. După ce am citit „20 de ani în Siberia”, de Anița-Nandriș Cudla, abia aștept să citesc și această carte. 
 

Ce cărți frumoase, nu? Palpitant, palpitant. 
 

După ce am citit, hai-hui, a doua parte a romanului, am zis că neapărat trebuie s-o am și pe prima. Abia aștept să descopăr, mai bine, viața celor două femei.


Un roman pe care cred că am să-l citesc cu mare drag. Sunt sigur că o să fie super-mega-amuzant, la o simplă răsfoială cu impresia aceasta am rămas.
 

M-a intrigat, nespus, descrierea. Abia aștept s-o citesc.
 

Subscriu. Aceeași situație ca mai sus.
 

Vreau să am toate cărțile din Corint Clasic.

Pam, pam. Voi, dragilor, cu ce vă lăudați? La o adică! Seară faină și lecturi plăcute.

miercuri, 10 iunie 2015

Deadline, de Adina Rosetti - Recenzie


Adina Rosetti, născută în 1979, are, la un mic calcul matematic, 36 de ani, în timpul dominației comuniste, într-o Românie care cunoștea, deopotrivă, ordinea muncii și haosul privării opiniei. A făcut studii economice, apoi un curs postuniversitar de jurnalism. Din 2004 a început să scrie articole şi reportaje la revistele „Dilema Veche”, „Dilemateca” şi „Time Out”, iar în 2008 a devenit redactor la revista „ELLE”. În 2007, a primit premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007” (secţiunea Cultură). În 2010, a publicat romanul „Deadline”, considerat de critici unul din cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani.

Ne întrebăm, câteodată, dacă trăim în această lume așa cum am vrea, teoretic, să o facem, iar atunci ne pierdem în zeci și zeci de „deadline-uri” care ne fac să realizăm că, nu, nu, uneori nu trăim așa cum am vrea, uneori nu călătorim în lume, uneori nu reușim să ne uităm la filmul pe care vrem să-l vizionăm, uneori nu reușim să ne cumpărăm haina aceea care ne-a plăcut atât de mult, iar timpul trece, lucrurile trec, haina aceea n-o să mai fie pe stoc, filmul va fi redifuzat abia anul viitor, iar biletele către Egipit, Italia sau Maroc s-au vândut toate. Cine este, în acest caz, vinovat? Bineînțeles că știm. Noi? Posibil. Alții? Posibil. Idee este că, atât timp cât vom continua să trăim această viață într-un continuu „lasă pe data viitoare, acum îs prea ocupat”, angajându-ne în cu totul alte lucruri care, în defavoare altora, ne fac mai puțin fericiți, niciodată nu vom ajunge la unul dintre acele cele mai importante scopuri ale vieții noastre: să ne deschidem ochii și să ne dăm seama că, de fapt, menirea omului nu este să acumuleze, să muncească până la epuizare pentru A AVEA, să nu lupte numai pentru A CÂȘTIGA, ci trebuie doar să fie fericit. Cu sărăcia sa, cu casa sa, cu bogăția și avuția sa, cu pâinea și rele sale. Atât. Doar să fie fericit și, apoi, să se gândească la celelalte.

Bun. Am vrut să scriu ce-am înșirat mai sus deoarece, pur și simplu, am simțit nevoia s-o fac. Nu știu în ce măsură are treabă cu scriitura Adinei, pentru că, susțin, această carte poate fi interpretată în mai multe moduri, întrucât te poți aștepta de orice final. Ce-i drept, romanul vorbește de ideea morții unei femei, caz inspirat din realitate (vezi sursa), cazul Ralucăi Stroesuc, o angajată a unei multi-naționale găsită moartă, într-o stare jenantă, după ce a lucrat până la extenuare la proiectele și fișele sale. Povestea romanului începe veridic de la această întâmplare, pentru ca mai apoi să ne poarte într-un univers pe care trebuie, neapărat, să-l descoperi: Miruna Tomescu, o fată blondă, cu „picioare prea albe”, în vârstă de doar douăzeci și nouă de ani, este găsită chiar de propriul șef (sau, mai bine zis, ex-șef), Augustin Dună,  moartă în casă, pe fotoliu, având în brațe un maldăr de dosare și hârtii. 

Într-un mod destul de ironic, descoperirea făcută are să aibă impact asupra întregii societăți, asupra întregilor pagini de internet, de bloguri: moartea n-are să fie precum o altă simplă moarte, ci, în spiritul contradictoriu al romanului lui Anton Holban, această „moarte are să dovedească ceva”, fiind punctul de divergență a unor destine care, într-o dramă nebună, într-o societate sub determinismul aerului post-comunist, au să-și caute împlinirea, rostul, luptând contra conformismului vremii. Povestea lui Augustin Dună, fostul șef al Mirunei, căreia i-a refuzat un concediu și, hai-hui, ia mai ia de aici și câteva dosare și hârtii, că treaba nu-i gata, are să potențeze tragismul morții Mirunei, descoperindu-ne propriu său eșec în dragoste. Eșecul său are să completeze această frescă de culori, de emoții și întrebări, acest tablou imens al unei lumi pe care, probabil, n-ai vrea s-o cunoști îndeaproape, pe care ai vrea s-o respingi și s-o negi, dar care există și îți poate subjuga oricând prezentul.

De fapt, trebuie să spun că această carte este scrisă pe mai multe voci, pe mai multe unghiuri literare și registre. După cum v-am spus mai sus, unul dintre ele este donșhorul Augustin Dună, un ratat în dragoste, un nefericit în această lume, un șef fără stofă și aliură, căruia i s-au deschis ochii abia după ce, din păcate, una dintre angajatele sale a trebuit să moartă. O altă voce a povestirii este, de asemenea, vocea lui „Pupucă”, Adam David, un tehnician de calculatoare destul de nemulțumit - improrpiu spui - de poziția sa de m-am-săturat-să-fac-rahatul-ăsta-întruna, vede, dincolo de tragedia fetei, șansa de a reuși, în sfârșit, să se facă auzit și să se descopere lumii, în tot talentul său de a visa să facă filme. Administrând un blog, sub numele foarte expresiv de ”Skydancer”, Adam se hotărăște să iasă din tiparul scaunului de birou și al tastaturii din plastic, hotărându-se să facă un documentar despre femeia Miruna Tomescu, să simtă, odată și odată, că în viața lui în sfârșit se întâmplă ceva productiv, ceva ce îl face fericit. Această poveste are să ne poarte într-o lume a unei civilizații apuse, într-o lume a mentalităților suprapuse, neinițiate, subjugate imaginii sfinte a televizorului, a telenovelor de sâmbătă seara, a femeilor bârfitoare care se-adună bot în bot și discută despre, vezi domle, cum se îmbracă aia, cât se fardează aia și cât s-a mai îngrășat vecinul de la 3.

Evident, cum nu se putea mai bine, Adina Rosetti ne aduce în poveste și un alt personaj inspirat din viața reală a acestei țări pe care, din păcate, n-o cunoaștem atât de bine pe cât ar trebui, în care valorile se pierd, se estompează, peste care se așează praful timpului în timp ce, la televizoare, în reviste și pe panouri de doi pe trei metri sunt promovate tot felul de pițipoance pe trei sferturi dezbrăcate, cu botox în buze, sâni și Dumnezeu mai știe unde, care habar n-au pe ce lume trăiesc și, dacă le zici că piramidele au fost făcute de extratereștri, mai că se miră și, vezi domle, de fapt au fost făcute de fantome. În fine. Cu o inteligență deosebită și o emoție aparte - de altfel, am simțit o atracția a autoarei față de acest personaj - Adina Rosetti ne prezintă viața lui Zaim, un ”homeless” bătrân din vremea lui Ceaușescu, un artist care făcea colaje subversive, desena pentru spirit și, astfel, își manifesta dorința de a scăpa e mâna grea a unui regim dictatorial greu, apăsător și impunător prin teroare - așadar, creațiile sale nu pledau numai pentru un suflet artistic ci, implicit, reiterau libertatea de care are nevoie poporul român, dorința acestuia de a scăpa de încorsetările comunismului. Locuind într-o ghenă, lângă blocul în care stătea nefericita Miruna Tomescu, Zaim este un personaj mult mai aroape de divin decât ceilalți, un personaj pe care autoarea îl simte și îl creează verosimil, impunându-i o voce ascunsă, sensibilă și, de asemenea, neînțeleasă: acesta are, ca să zic așa, un al șaselea simț (de fapt, pe lângă cel al artei, aș spune „al șaptelea simț), deoarece acesta percepe fantoma Mirunei, odihnindu-se, obosită și tristă, pe turla bisericii din apropierea blocului. După cum v-am spus, autoarea ni-l aduce pe Zaim inspirându-se din cazul real al lui Ion Bârlădeanu (vezi sursa), evident, lăsându-și amprenta ficțională asupra sa. Totuși, trimiterile clare la viața artistului, care a lăsat o întreagă țară cu gura căscată, și nu numai, atunci când și-a expus creațiile făcute din manufactură recuperată din gunoiul aruncat de ceilalți, ne sunt reprezentate într-o voce literară pe care n-o vei uita prea curând.

Iar apoi, o frumoasă poveste jovială, ludică, pe care aștepți cu nerăbdare s-o găsești printre celelalte voci predominante și, uneori, incisive, este cea a motanului Ben, pisicul Mirunei, care, speriat de oamenii care-i invadează locușorul călduros și liniștit atunci când află de moartea fetei, o zbughește din casă, în lumea liberă și primejdioasă. Acesta află, pe blana lui, cum să fii o pisică vagaboandă, cum să-ți fie foame și să nu ai, chiar așa!, un Whiskas sub bot, și, apoi, să vânezi pentru a-ți stăpâni afurisita aia de foamei. Dâh! Cu siguranță vă veți îndrăgosti de această „relaxare”, de povestea pisicuței Ben, care, ușor și metaforic, s-ar profila în povestea unui destin al copilăriei apuse, al copilăriei comuniste, determinate de principii diferite față de cele din ziua de azi, contemporană, un contrast dintre o generație care și-a atins propria sa maturitate înainte de vreme și o generație lăsată să fie, într-un sens restrâns și relativ, liberă după bunul plac. Aici, dacă citiți cartea, să fiți atenți la imaginea porumbelului, a motanului și a lui nea' Zaim. N-am să pomenesc nimic de un alt personaj care m-a făcut să mă prăpădesc de râs, nu vreau să stric suspansul! Șhhh!

Aceste voci diferite se disting în registre care nu sunt, deși nu contează neapărat, ordonate cronologic. Ideea este că fiecare parcă are rolul de reface, bucățică cu bucățică, o oglindă spartă de lovitura morții Mirunei, însă aproape fiecare, la rându-i, se taie în diferite cioburi (chiar și motănelul, drăguțul de el), însă peronajele sunt dominate de o dorință firească de a rezolva, de a elucida și de a nu renunța la principiile și visurile sale. E, practic, imposibil să nu te îndrăgostești de unele dintre ele. Autoarea le schițează într-o manieră realistă debordantă, servindu-ne cu o umanitate aproape incredibilă, de parcă personajele ar putea trăi în paginile cărții, având emoții, trăind, râzând, batjocorind și bârfind, încât mă gândesc că, dacă mâine aș merge pe stradă și, deodată, m-ar saluta, nu știu, Adam, Zaim, Augustin, Dora (deși nu prea ajungi s-o cunoști pe această, o oarecare prietenă de-a Mirunei, din adolescență) zău că n-aș fi mirat.

Mi-e oarecum să vorbesc despre stilul autoarei. Pentru că pur și simplu rămâi fascinat încă de la prima pagină. Este ca și cum ai face o călătorie nu neapărat în trecut, ci în istoria unui popor, în tangențele sale cu o societate în care se înâmplă lucruri pe care nu numai că nu ni le putem explica, dar pe care nu le cunoaștem, nu le înțelegem și, de asemenea, nu vrem să le recunoaștem, să le acceptăm și, de fapt, să le lăsăm deoparte. Este ca un ”wake-up-people” pentru o societate care, în numeroase cazuri, încă doarme, închide ochii și așteaptă ca, printr-o minune dumnezeiască, totul să se așeze de la sine, ca și cum a sta cu mâinile în sân ar fi îndeajuns. Nu, nu este, ci dimpotrivă. Dacă nu te mobilizezi la timp, n-ai să mai ai timp să te mobilizezi. Un stil alert, frumos, un stil „de viață”, pe care îl vei iubi și alături de care vei trăi aproape trei sute de pagini, trei sute de paginii care ai fi vrut să fie șase sute sau măcar pe atât. O autoare genială, o voce deosebită a literaturii românești pe care aștept cu nerăbdare, cu drag, cu nespusă plăcere s-o mai aud și s-o citesc. Pentru că simt că încă mai are de spus lucrurilor... pe nume!

Am selectat și câteva fragmente care mi-au plăcut, dați-mi voie să vi le prezint:

„(...) Părul ei rozaliu era prins într-un coc neglijent și picioarele le avea încovoiate sub ea, albe - îngrozitor de alb, am observat, cu un fel de oroare - și slabe. Stătea culcată, de parcă ar fi căzut într-un somn profund în timp ce se uita la televizor. Televizorul era închis, în brațele Mirunei se odihneau două dosare de serviciu, lucru care a inspirat a doua zi jurnaliștii în compunerea unor titluri senzaționale, precum «Prea multă muncă ucide», «Miruna muncea într-o zi cât alții într-o săptămână», «A murit cu dosarele în brațe», «Caz suspect de moarte prin epuizare», «Angajată pe viață și pe moarte», care aveau să încingă spiritile cititorilor și să crească tirajul ziarelor.”

„Mă apăsase dintotdeauna lipsa de sens a vieții, nu numai a mea, dar și a colegului din stnga care mânca deasupra tastaturii în pauza de prânz, a celui din dreapta care se certa zilnic cu nevasta pentru că ajungea prea târziu de la birou și a tututor celorlalți care-și petreceau cea mai mare parte a timpuli fără să vadă nici măcar lumina soarelui sau să audă foșnetul vântului, pentru că geamurile clădirii noastre nu se deschideau niciodată și era veșnic acoperite de niște jaluzele impenetrabile. «Miruna suntem noi toți!» spusese un comentator pe unul din forumurile ziarelor și imediat urmaseră alții care mărturiseau același lucru. (...)”

„(...) Păi vă spun io cine-i de vina pentru toate astea - se auzi o voce mai radicală-, este shefu ala care a muncit-o k pe o sclava, fara sa-i pese k se epuizeaza, dak proiectele erau gata la timp, ala ar tb sa-si dea demisia imediat, k shi doctoru de la clinica unde au dus-o vineri, ashtia doi ar tb sa fie datzi afar pentru incompetentza crasa, dar traim in Romanika shi bineintzeles k nu se va intimpla nimic din toate astea, e o tara de kt shi guvernu e de kkt, asta e, fratzilor, hai sa ne caram dracu de-aici cu totii in Congo!”

„Muncitorii care băteau țăruși în curtea blocului au oprit lucrul pentru câteva minute ca să râdă de un bătrân căzut în genunchi (...) în fața unui porumbel plin de sânge, pe jumătate sfâșiat, pe care-l plâgea răvășit de durere:
Mi l-a omorât pe Pestrițu! Jigodia și nemernicul, mi l-a omorât pe Pestrițu-al meu!
Apoi, strângând resturile porumbelului într-una dintre sacoșile lui jerpelite (...) și, cu degetul arătând către cer, a rostit cu voce tare un blestem care l-a cutremurat până și pe părintele Zaharia care pregătea slujba de Paște în biserică:
Tu-ți dumnezeii mă-tii de babă, te omor și pă tine și pă toți cotii tăi nenorociți! Ascultă la mine, în seara asta nu mai aveți scăpare!”

Am savurat acest roman, l-am iubit, l-am adorat. Pentru că, pur și simplu este pe gustul meu, are o poveste fascinantă și, de altfel, îți dă de gândit. Nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură și am privit spre tavan, gândindu-mă la ce a scris autoarea. Nu doar pentru că, vezi Doamne, este ceva filosofic, ”deep”, ci pentru că este de o realitate covârșitoare, de un „asta-mi-s-ar-putea-întâmpla” veridic. V-o recomand din tot sufletul!

Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI  la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. De asemenea, la aceeași editură a apărut și volumul „De zece ori pe buze”, tot de la aceeași autoare, care se află printre dorințele mele de această lună. Sunt sigur că o să-mi placă și acest volum. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile.

296 pagini
Ediția a II-a


Un loc pe raftul meu (XIII)


Salutare,

Mi-am cumpărat ceva cărți în mai, destul de multe. Ideea este că nu am postat poze cu toate cărțile, ori din lipsă de timp, ori că, deh, am uitat. Am să postez acum o tură și, peste câteva zile, alta. Să-mi spuneți, vă rog, ce cărți v-ați mai luat voi: fie luna asta, fie luna trecută, fie acum zece luni!


Spre rușinea mea, nu am citit nimic de acest autor. Sunt sigur că o să-mi placă acest roman, am auzit că e foarte bun.


Am citit acest roman, mi s-a părut foarte bun. Chiar merită! Recenzia AICI.


Mi s-a părut interesant titlul, abia aștept s-o citesc. Plus că ador cărțile din colecția Raftul Denis, de la Humanitas Fiction


Și despre acest roman am auzit foarte multe lucruri, atât pune cât și mai puțin bune. Aștept să-l citesc și să revin cu o părere. De altfel, trebuie să mai lucrez la focalizarea unei poze, că-s varză.


Am primit aceste două volume pentru recenzii, că altfel nu cred că le-aș fi cumpărat. Nu le-am citit, dar am auzit atât de multe păreri, la o adică, taberele îs împărțite. Nu știu la ce să mă aștept!


În momentul de față m-am apucat de „Generation P”, a lui Viktor Pelevin, deoarece tocmai am terminat „Deadline”; a lui Adina Rosetti și încă nu pot să cred cât de mult am savurat acest roman și cât de mult mi-a plăcut. Revin, curând, cu recenzia.


Îmi plac mult aceste cărți, atât la exterior cât și la interior. Primite în urma colaborării cu Editura Național.

Acesta este cadoul pe care am reușit să-l mai prind, făcân o comandă de minim 30 lei (parcă) pe Libris, de ziua lor. Eh, e gratis, ce mai contează?!


Abia așteeeept să citesc acest roman, îl iubesc pe autorul acesta. Iubesc cărțile din această colecție Rao Clasic, aș vrea să le am pe toate. 


Normal, pentru că cine n-o iubește pe Anne Holt? Vreau să am toate cărțile acestei autoare.

De mult mă tot țin după acest roman, vreau să descopăr această viață misterioasă a lui Coco Chanel. Abia aștept s-o citesc!


Habar nu am de ce, dar știu că acest roman o să-mi placă. Știu acest lucru. Îl simt. E ca un al șaselea simț, haha!
 
Cam asta a fost tot, deși mai am vreo zece cărți, plus că urmează să mai ajungă. Mu-ha-ha, cred că o am nevoie de trei-patru vieți să citesc toate cărțile pe care vreau să le citesc. Voi ce v-ați mai cumpărat? Lecturi frumoase și mult succes!

luni, 8 iunie 2015

Crime în serie, de Anthony King - Recenzie


Nu mi-a luat foarte mult să-mi dau seama că Anthony King este un adevărat „rege” al romanelor polițiste, al geniului thriller și al misterului. Îmi aduc aminte de zilele din clasa a șasea, clasa a șaptea, când, împreună cu un prieten drag, fost coleg, așteptam să ieșim de la școală ca să mergem la bibliotecă și, ei bine, să căutăm cărțile lui Antony King. Știu că ne luam amândoi cărți diferite, întrucât nu exista același volum duplicat, așa că ne tot incitam unul pe altul vorbind despre romanul pe care-l citisem. Apoi, peste timp, ajunsesem să citim toate romanele scrise de Anthony King de care dispunea biblioteca. Am fost foarte, dar foarte dezamăgiți când am auzit, din gura bibliotecarei, că, după căutări seculare, n-a mai reușit să găsească vreun roman de acest autor pe care noi să nu-l fi citit, însă ne-a recomandat ea alți autori care, ei bine, nu ne-au atras la fel de mult. Așa că-l numesc pe Anthony King, subiectiv fiind, un adevărat maestru al acestui gen literar, cel care m-a consacrat în a-mi plăcea acest stil misterios, alert și plin de enigme.

Cartea de față, „Crime în serie”, face parte dintr-o serie de cărți polițiste publicate de Editura Național, cărora vreau să le mulțumesc nespus pentru că au reeditat cărțile acestui autor, în niște exemplare foarte frumoase și estetice. Cred că ar fi total greșit să fac povestirea acestei cărți, să dau detalii privitoare la acțiune, la intrigă, la deznodământ. Ar fi inuman, pentru un cititor; așa că vreau să vă prezint doar câteva aspecte legate de stilul acestui autor care merită citit și ideea cu care am rămas eu în urma lecturii romanului. La o adică, despre asta este o carte polițistă, despre a intra în taina paginilor ei încă de la primele cinci-zece minute de lectură, de a fi prins de acțiune și de a încerca să cobești, cât de cât, ce urmează să se întâmple și ce punct de convergență au toate faptele personajelor. Și, zău, dacă v-aș spune că X îl omoară pe Y, sau că Y este prins și se dovedește, de fapt, a fi nevinovat, ar fi o mare nesimțire din partea mea, o greșeală de neiertat. Aș fi un spoiler-man, să-i zic așa.

Cu toții am citit, cândva, un roman polițist. Fie Agatha Christie, fie MacBride, Laurie King, Seskis și așa mai departe. Am fost prinși de atmosferă, am fost dezamăgiți de personaje, am anticipat sfârșitul, am dezlegat mistere, am râs alături de șeful mereu înecat cu fum de țigară, am trecut prin toate astea, pentru ca în cele din urmă să salvăm situația și să închidem, liniștiți, cazul dosarului X. Bun, totul frumos, criminalul a fost prins și toată lumea e fericită, toți pot dormi liniștiți cu gândul că ordinea a fost restabilită. Asta, totuși, până la următoarea crimă, până la următorul atac. Pam! Pe scurt, în roman avem de-a face cu un criminal în serie, un obsedat sexual care omoară, în principal, femei, ucigându-le cu sânge rece și fără milă și, îndeosebi, fără mustrări de conștință. Drama pornește din faptul că acest criminal nu numai că-și ucide victimile într-un mod oripilant, ci și că... Nu, nu, n-am să vă spun, asta ar însemna să dau un spoiler. Și nu vreau să fac asta, ci vreau să vă las pe voi să aflați.

Personajele lui Anthony King nu sunt cu nimic speciale, sunt doar niște oameni obișnuiți, cu nevoi și îndatoriri, cu visuri, cu dezmăgări, cu familie. Nu sunt niște personaje exlusiv-detectiv sau exlusiv-criminal. Întotdeauna mi-a plăcut realismul cu care-și tratează personajele, cu care înflorește acțiunea, fără a devia de la cursul ei logic, incisivitatea cu care-și tratează, hehe, victimile, modul lui de a le sancționa pentru ideea de a fi încălcat principii morale existențiale (nu știu de ce, dar am observat acest aspect în mai multe romane ale sale, întrucât victimile ori sunt pristituate, ori tâlhari certați cu legea, ori, evident, oameni pur și simplu nevinovați). În acțiunea acestei cărți, presărată cu un stil alert și cu o încordare maximă, au loc vărsare de sânge, ticăloșii extreme și bestialități de neînchipuit, teoretic, pentru o minte normală - cu alte cuvinte, lucruri specifice cărților cu criminali în serie, de genul celor scrise de romancierul american Anthony King.

De asemenea, un alt lucru pe care-l apreciez la acest autor și pe care, de altfel, nu cred că mulți l-ar gusta, este faptul că ni se spune cine este, de fapt, criminalul din spatele perdelei. Bun, ați spune, atunci unde este misterul? Sincer, numeroase cărți care mă țin în suspans până la sfârșit, până la ultimile douăzeci-treizeci de pagini, când, evrica, aflu cine este criminalul, ori o bătrânică docilă și nebună, crescută prea ciudat, ori un obedat-maniac-sexual, ori un pedofil lipsit de rațiune, chestii dintr-astea la care de cele mai multe ori nu te aștepți, sau, mai bine zis, pe care n-ai vrea să le fi crezut posibile vreodată. Acum, că Anthony King ne spune cine este domnul-jegos-criminal, eventual doamna (deși mai răruț că, na, îi mai drăguț), mi se pare ceva foarte interesant, și am să vă spun de ce: cred că este o posibilitate mult mai expresivă de a afla, de fapt, ce este în mintea unui criminal. Așa, ești mult mai atent la faptele lui, la gesturile sale, lucruri pe care le treci cu vederea într-un roman în care nu afli decât la sfârșit cum stă treaba, iar la sfârșit îți dai seama că, posibil, criminalul poate fi un personaj aflat în umbra personajelor principale, cu care, ca cititor, ai intercționat, fără a-i da prea multă imporanță. Așa, cu artificiul lui King - pe care l-am mai văzut și la alții, și, vă spun, plăcerea lecturii nu s-a diminuat, ba chiar dimpotrivă - reușești să ai o viziune din spate asupra a tot ce se întâmplă, de parcă ai fi martorul unui test dintr-ăla Stroop, în care criminalul este culoarea și ceilalți sunt creioanele, acuarelele.

Acest gen de cărţi thriller, extrem de apreciate de publicul american, sunt gustate şi de cititorul român ori european, fiind traduse în numeroase limbi ale bătrânului continent. Colecţia „Poliţia criminală – Cazuri speciale“, aflată la cea de-a doua ediţie la Editura Național, se bucură inclusiv de critici extrem de favorabile, reunind toate ingredientele necesare unor romane poliţiste bune, inclusiv doze importante de mister, suspans şi partide erotice de amor fără perdea, nerecomandate tinerilor sub 16 ani. În asemenea scene îți poți da seama, de fapt, cât de bine știe domnul Anthony King să-și mânuiască, regește, dacă înțelegeți ce vreau să spun, personajele. 

Le mulțumesc celor de la Editura Național pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI. Cartea se citește rapid și, cu siguranță, vă va captiva atenția, în special datorită stilului alert și poveștii autentice, specifice acestui geniu american. De asemenea, vreau să vă spun că transportul prin Poșta Română este gratuit, iar cărțile au un preț foarte bun și o reducere de 15%. Zi frumoasă și lecturi plăcute!

Adaptare de Dan Coste
172 pagini

Dan C. Mihăilescu, despre cea mai nouă carte a sa




Librăria Humanitas de la Cişmigiu vă aşteaptă marţi, 9 iunie, de la ora 19.00 pentru o întâlnire cu Dan C. Mihăilescu despre cea mai nouă carte a sa „Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc!?“ Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, una dintre cele mai bine vândute cărţi Humanitas la Bookfest 2015. La eveniment vor participa, alături de autor, Costion Nicolescu şi Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas.

Seara se va încheia cu o sesiune de autografe.

„Îi datoram aproape dureros această carte.
I-o datorez demult, nu doar dinspre începutul anilor `90, când era (încă o dată şi tot mai sălbatic) ţinta ironiilor şi neînţelegerilor multora („Ce caută ăsta cu crucea în Parlament ?!”), şi când puteam, în sfârşit, spune totul, ci tocmai dinspre finele anilor '70 ai veacului trecut.
Firește că rândurile de acum se vor inclusiv o penitență. Una tardivă și fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră și încercănată sufletește.“ – Dan C. Mihăilescu