Stăpânul Muntelui (Leo Asker, #1), de Anders de la Motte - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2024

Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist. A debutat în 2010, când a câștigat Premiul Academiei Suedeze pentru Literatură de Suspans. Este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. A scris mai multe serii de suspans de succes care au devenit și bestsellere. În colaborare cu Måns Nilsson, Anders de la Motte a început să scrie și seria Crimele din Österlen. La Crime Scene Press a apărut primul volum al seriei, O casă mortală (2023, traducere de către Daniela Ionescu).

☾ CÂND PESTE SUFLET SE AȘAZĂ PÂSLA GROASĂ & SUFOCANTĂ A ÎNTUNERICULUI ☽

Inspectorul Leonore Asker pare să fie la un pas de poziția de șefă a Brigăzii Infracțiuni Grave din Malmö. Însă exact în toiul unui caz important de răpire superiorii aleg să o „promoveze” în postul de șefă a așa-numitului Departament al sufletelor pierdute, o unitate dedicată cazurilor ciudate, cu sediul la subsolul secției. În ciuda umilinței, Asker e atrasă de unul dintre cazurile stranii. Cineva plasează figurine înfricoșătoare într-o machetă feroviară, iar una dintre ele se dovedește că o reprezintă pe femeia răpită. Legătura dintre cazul acesta și diverse locuri abandonate o împinge pe Asker să-l contacteze pe Martin Hill, un profesor de arhitectură cu o pasiune deosebită pentru explorarea urbană. În scurtă vreme, Asker și Hill încep să suspecteze că dincolo de aparențele banale stă la pândă un rău neobișnuit.

„Dar asta însemna că trebuia să se adapteze. Nu să se comporte ca un bortbytare, ci să se deghizeze. Să ascundă bestia din el, prefăcându-se că e om.”

S-ar putea ca Stăpânul Muntelui să fie una dintre cele mai faine cărți de la Crime Scene Press citite vreodată. Una dintre cele mai complexe, ușor atipice, care m-a ținut captiv cap-coadă și nu mi-a oferit nici măcar o clipă de plictiseală. Una dintre acele cărți pe care le citești cu sufletul la gură, neștiind încotro se îndreaptă toate, care pleacă de la o premisă genială și care, pe parcurs, devine și „mai genială”. Nu doar că a fost o surpriză deosebit de plăcută ca lectură în sine, ci a fost o surpriză și ca urmare a faptului că am mai citit o altă carte scrisă de Anders de la Motte - O casă mortală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, o carte care nu prea mi-a plăcut, dar care, ce-i drept, a fost scrisă în colaborare cu Nilsson. După cum spunea și un prieten cititor, probabil Nilsson „a preluat frâiele” pentru acel volum, că altfel nu-mi explic cum de această carte mi-a plăcut atât de mult, iar celălalt volum nu prea (spre deloc). Însă aceasta mi-a oferit tot ce aș fi vrut de la un thriller bun, de la personaje memorabile, dialoguri delicioase, un superb și ușor întunecat simț al umorului, până la un deznodământ total neașteptat și întorsături de situație dintre cele mai nebunești.

„(...) Apoi plecase pe bicicletă spre casă, cu un sentiment nou în piept, de zece ori mai puternic decât ceea ce simțise înainte.

Putere asupra vieții.

Și a morții.”

Ni se dă „un criminal”, respectiv contextul în care el a ajuns să fie, de fapt, așa cum este. Într-o astfel de abordare, m-a dus cu gândul la acele documentare de genul „de vorbă cu un criminal”, în care afli, de fapt, ce anume fundamentează astfel de comportamente patologice, astfel de porniri - care, deși nu sunt vreodată viabile sau justificate, întotdeauna par să aibă la bază traume, dintre cele mai variate. Bun. Avem și perspectiva acestui „Stăpân al Muntelui”, la persoana a III-a, ceea ce potențează la maximum misterul cărții. Pe de altă parte, avem perspectiva lui Asker, pe care am adorat-o, o tipă inteligentă, care știe ce face, dar care încă nu își dă seama că ancheta dispariției celor două persoane (că de-aici pleacă totul) o va duce chiar față în față cu propriul trecut. Și propriile conflicte. Propriile drame. Propriii demoni. Asker nu are cum să nu-ți rămână în minte și nu ai cum, efectiv, să nu o consideri o prietenă. Te atașezi foarte rapid de ea, probabil pentru că Anders de la Motte reușește să o facă foarte ușor de plăcut. Încercând să descopere ce și cum, ea ajunge chiar să se expună unor riscuri majore. Pentru că de-acolo, din întunericul dens și înfometat, o așteaptă „un monstru cu chip de om”.

„A înțeles cine e.

Un monstru.

Foarte curând, va trebui să arate lumii ce a făcut.

Ea știe asta.

Îl așteaptă cu ochii ei magici.

Îi așteaptă următoarea mișcare.

Nu s-a mai simțit niciodată atât de viu.”

În romanul lui Anders de la Motte, muntele devine un fel de „suprapersonaj”. Măreț, în viscerele căruia întunericul sălășluiește, el este cel care creează și distruge, care distruge și creează, care dă sentințe. Parcă simți, efectiv, cum frigul, cum teroarea, cum acest munte este capabil să prindă viață și să ducă la bun sfârșit cele mai diabolice și patologie și nebunești planuri, ale celor mai diabolici și bolnavi și dezaxați „monștri”. Mi-a plăcut tare mult cadrul în care s-au desfășurat lucrurile, perspectiva completă (alternanța trecut-prezent; foarte relevantă din perspectiva anterioară poveștii de față), faptul că Anders de la Motte a reușit să mă surprindă și, sincer, chiar nicio clipă nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat. Abia aștept să descopăr și alte povești dintr-astea nebune în care Leonore (Leo) Asker va fi nevoită să joace rolul principal. O carte care îți oferă de toate și care, în ciuda celor mai bine de 500 de pagini, merge neașteptat de repede. Vrei să afli și mai mult, și mai mult, vrei să vezi încotro va îndrepta Anders de la Motte toate, ce anume va mai scoate la lumină. Vrei să vezi dacă Asker va reuși să rezolve tot acest mister bizar și, de altfel, dacă va reuși să iasă învingătoare din acest conflict care se extinde nu doar asupra victimelor răpite, ci asupra întregii comunități...

„Doar oamenii aleg renunțarea.

El urlă ca un monstru ce este.”

Stăpânul Muntelui este un roman pe care chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt absolut sigur că nu are cum să nu vă placă. E tare, tare bun. E complex și cu personaje faine, personaje bine dezvoltate, bine conturate. Mi-a plăcut tare mult și umorul negru al acestora, pe lângă misterul pe care Anders de la Motte a reușit să-l livreze într-o formă atât de faină. După cum deja am spus, inițial am crezut că nu are să-mi placă, dată fiind experiența anterioară cu Anders de la Motte, dar s-a dovedit că, de fapt, această carte este cu totul altceva. Probabil rețeta aceasta în care lucrează singur este mult mai pe placul autorului, deoarece poate face ce vrea, cum vrea - și o face chiar foarte, foarte bine. Abia aștept să descopăr și alte aventuri de-ale lui Leo Asker, fiindcă sfârșitul acestui volum, după cum era de așteptat, se termină în ideea unei viitoare aventuri. O aventură care sper să fie (cel puțin) la fel de interesantă, la fel de antrenantă și bine scrisă. Una peste alta, cred că este unul dintre cele mai bune thrillere citite în ultima perioadă, după o groază de rateuri și thrillere banale care, deși promiteau foarte multe, au reușit să ofere la fel de puține. Vi-l recomand cu mare încredere - fie că sunteți sau nu fani ai acestui gen literar. Anders de la Motte a scris un thriller inteligent, un thriller bine elaborat și neașteptat!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte, Stăpânul Muntelui, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Anders de la Motte, apărute și pe blog:

| O casă mortală |