sâmbătă, 2 ianuarie 2016

„Altfel... și totuși Alice” de Lisa Genova- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Monica Procopeț
Număr de pagini: 320

Lisa Genova a absolvit Colegiul Bates ca șefă de promoție cu o diplomă în biopsihologie. A obținut doctoratul în neuroștiințe la Universitatea Harvard. Este membră Advocacy și Support Netword International și DementiaUSA. De asemenea, Lisa Genova semnează articole pentru National Alzheimer's Association. Pe lângă Altfel... și totuși Alice (în titlul original, Still Alice), Lisa Genova a mai scris și Left Neglected, Love Anthony și Inside The O'Briens, toate bestseller-uri New York Times. Mai multe despre ea aflați pe site-urile lisagenova.com și www.StillAlice.com

Eu am citit acest roman în engleză, acum ceva timp, prin pauze lungi la Cărturești când mă întorceam de la școală. De asemenea, am văzut și filmul, chiar înainte de a citi romanul. Și, bum, m-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de tot ce înseamnă Lisa Genova. După ce m-am informat puțin în legătură cu viața ei, mi-am dat seama că citind-o aș avea de-a face cu un om inteligent, un om informat, cu studii frumoase și, dincolo de asta, cu un suflet și o inimă mare. N-am să-i înșirui viața, e de prisos, puteți citi mai multe chiar de pe site-urile dumneaei. 

Altfel... și totuși Alice m-a omorât. Pur. Și. Simplu. Sub centură, chiar în ultima zi din an. Știi că ai încheiat anul cu bine, în forță, la înălțime, atunci când ai citit-o pe Lisa Genova! Mi s-a părut un roman uimitor, cu tot ce-mi place mie să aibă o carte deosebită: scriitură bună, pasaje care să-ți dea de gândit, personaje frumos conturate de care cititorul să se atașeze și care să intre sub pielea sa, acțiune cursivă, ca un reflux continuu, și, evident, ceea ce vine cu o biluță albă (și în plus față de ce am citit până acum), o țâră de biologie. În fine, cred că toți care-mi urmăriți blogul știți că-mi place biologia, dar rar mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în literatură. Bine, să nu credeți că romanul acesta are detalii care, implicit, ar putea să plictisească cititorul, însă datorită temei abordate este clar că așa ceva n-ar fi putut să lipsească. Bineînțeles, aici ne uităm și puțin la palmaresul autoarei care cuprinde un doctorat, după cum am spus, în neuroștiințe - astfel, e clar că știe cu ce se mănâncă toate acestea.

Altfel... și totuși Alice ne spune povestea de viață a lui Alice Howland, care, la cincizeci de ani, ține prelegeri de psihologie cognitivă la Harvard, fiind recunoscută internațional pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un soț cu o carieră strălucită, cercetător în științe, și trei copii adulți cu un viitor la fel de strălucit. Sau, în fine, romanul ne spune povestea a ceea ce mai rămâne din viața acesteia când, în urma unor incidente care-i dau de bănuit - începe să se simtă din ce în ce mai dezorientată, uită lucruri, îi este imposibil să răscolească după anumite cuvinte în capul ei - merge la doctor, moment din care viața ei începe să se schimbe radical, pentru totdeauna, odată cu diagnosticul pus: Alice Howland suferă de o formă precoce de Alzheimer, imposibil de tratat, o boală care macină sistemul nervos al bolnavului, răsfrângându-se, cu toți dinții, asupra hipocampusului, zona responsabilă de memorie și amintiri. Eu zic să vedem acest moment drept o bornă care separă două vieți, nu una: Alice cea de înainte, mentoră, profesoară, cu discursuri și renumită peste tot, vorbind despre psihologia umană, practicând sport, iubindu-și copiii și fiind iubită de către soțul ei, și Alicea cea de după, Alice cu Alzheimer, pusă la pământ, cu armele predate, întrucât nu are nicio șansă de a opri înaintarea bolii, o altfel de Alice, degradată de boala care nu-i distruge numai sănătatea, fizicul, ci îi estompează amintirile în spatele unei cortine lăsate peste mintea ei mult prea devreme, într-un întuneric săpat în neuronii cândva vii, cândva sănătoși, cândva acolo. Povestea lui Alice este dramatică, este povestea omului care nu poate sta în fața naturii, în fața bolii, dar luptă, luptă, luptă, în dezacord cu condiția sa umană limitată.

- Deci, Alice, spune-mi despre ce este vorba.
- Am tot avut probleme de memorie și nu mi se pare normal. Uit cuvinte în timpul unui curs sau al unei discuții, trebuie să îmi notez pe lista mea zilnică de mementouri cursul pe care trebuie să-l predau, altfel uit că trebuie să fac asta, am uitat cu desăvârșire să merg la aeroport pentru o conferință la Chicago și am pierdut avionul. Odată, pentru câteva momente, nu am știut că mă aflu la Harvard Square, iar eu sunt profesor la Harvard, trec pe-acolo în fiecare zi. (...)

Din momentul în care Alice află că este bolnavă, viața ei nu mai este aceeași - atât de plan familial, cât și pe plan social, universitar și chiar intim. Dacă soțul ei ar fi trebuit să-i fie alături - de fapt, într-o măsură, până într-un punct, chiar îi este, suferă alături de ea și caută cu dârzenie o rezolvare a problemelor ei - acesta ajunge într-un punct în care simte că nu mai are rost să lupte, mânat de dorința de a excela pe plan profesional. Astfel, ce susținere urmează să mai aibă Alice, atunci când însăși copiii ei sunt plecați, atunci când chiar soțul ei se dovedește epuizat, dezinteresat de ceea ce se întâmplă? Este de urmărit modul în care boala lui Alice, în asemenea condiții, progresează. 

Mie mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult, de Alice. O luptătoare, o femeie care dorește să evadeze, dorește să-și depășească ceea ce natura îi impune, să scape de sentința morții, a întunericului propriei minți. Citind, mi-am dat seama de asta încă de la început, și-aici am găsit o frază care mi s-a părut relevantă: „În cel mai bun caz, alerga zilnic. De ani buni, considera alergatul precum mâncatul sau dormitul, o necesitate vitală cotidiană și își găsea timp pentru jogging chiar și la miezul nopții sau în mijlocul unui viscol. Dar, în ultimile luni, își cam neglijase această nevoie esențială. Fusese atât de ocupată.” Bine, trec peste faptul că m-am identificat în aceste rânduri, dar mie mi s-a conturat în imaginație o femeie care vrea să iasă din sine, își dorește să scape de stresul cotidian prin ceea ce face, însă boala îi invadează chiar și necesitățile, i le brutalizează până când, în cele din urmă, le anihilează fără pic de milă. Boala lui Alice nu înseamnă numai trup, numai chimie, pastile, biologie și toate astea, ci este o boală a sufletului, ca un întuneric care se lasă cu totul peste eul ei cognitiv. Nu se degradează numai fizic, ci și moral, până ajunge chiar în momentul de a nu-și recunoaște propria fiică, Lydia. „Oameni, mașini, autobuze și tot felul de sunete asurzitoare o asaltau și o copleșeau de peste tot. A închis ochii. Își asculta propriul sânge pulsând și zvâcnind în urechi. 
- Te rog, oprește-te, a murmurat.” Boala o acaparează din toate părțile, n-o lasă să respire, să spere, să citească, să alerge - este, cum să-i spun, ca un blestem al inhibării tuturor simțurilor, numai al suferinței nu. Povestea lui Alice este dramatică, lacrimogenă, dureroasă - recunosc, am plâns și când am văzut filmul, dar și când am citit cartea. :) Pentru că e imposibil să nu treci dincolo de rânduri, de talentul autoarei, și să trăiești alături de Alice gândindu-te că, oricând, oricare dintre noi ar putea fi ea, neștiind că în profunzimea cărnii sale, a sinapselor, a neuronilor vii, există o micuță bombă cu ceas gata oricând să ne intoxice. Trebuie să-i acceptăm povestea ca un adevăr general, crud, cum o fi el, pentru că este povestea unei vieți, Lisa Genova țesând realitatea în niște pagini cu o măiestrie glorioasă. Zău, eu chiar am savurat acest roman!  

Alice se luptă pentru ca boala ei să nu o depărteze de ceilalți. Alzheimer-ul nu este un „A” stacojiu pe pielea ei netedă, nu este o condamnare la singurătate, la suferință. Este o lege nescrisă a universului, și chiar dacă face atâta rău, Alzheimer-ul nu ne transformă în neoameni: sentimentele, trăirile, principiile, emoțiile, lacrimile - astea rămân, rămân pentru vecie, numai moartea le-ar putea șterge: „Chiar dacă avea Alzhemier, asta nu înseamnă că nu putea gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai are dreptul să fie în aceeași sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.” Trebuie să recunoaștem, societatea noastră, atât de bolnavă, atât de primitivă, marginalizează, arată cu degetul - într-un sistem, Doamne, și el atât de bolnav! 

„Zilele mele de ieri dispar, iar zilele de mâine sunt incerte, așadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment, În curând, într-una din zilele de mâine voi uita că am stat în fața voastră și v-am ținut acest iscurs. Dar doar fiindcă îl voi fi uitat într-o zi de mâine, asta nu înseamnă că nu trăiesc fiecare secundă astăzi, aici. Am să uit de astzi, dar asta nu înseamnă că astăzi nu a contat. Nu mi se mai cere să țin prelegeri despre limbă la universități și conferințe de psihologie, peste tot  din lume. Dar iată-mă astăzi, aici, în fața voastră, ținând ceea ce sper că va fi cel mai de impact discurs din viața mea. Și am boala Alzheimer. Vă mulțumesc.

Aceasta este povestea lui Alice. Este povestea unui suflet bolnav de viață, frânt de boală. Mie mi s-a părut minunată, fascinantă, totul scris cum trebuie să fie. Mulțumesc din suflet celor de la Editura Trei pentru că au publicat acest roman, așteptam traducerea lui de ceva vreme. Sper să continue să-i traducă toate cărțile, pentru că, într-adevăr, tot ce scrie Lisa Genova este frumos. Vă recomand cu căldură acest roman, îl puteți comanda de pe site-ul editurii, de AICI

Să aveți un an minunat, plin de lecturi frumoase și pe care să le țineți minte! :) Să nu renunțați niciodată la visurile voastre, oricât de mari ar fi, pentru că ele sunt ceea ce voi însemnați. Lecturi plăcute!
 

marți, 29 decembrie 2015

să știu, n-aș vrea



privirea unei bucăți de om,
aruncată pe-o culoare a pupilei mele,
când, într-o toamnă centimetrică,
mă văd, milimetric, trecând
spre o secundă de granit,
într-un timp de piatră:
îs unu.


gâfâi atunci când toată lumea-i odihnită,
că privirea ta, acum întoarsă, privește
spre o bucățică de argilă, de humă,
din care vrei să mă modelezi altfel,
ca altceva,
fără să știi, de fapt, că nu pot,
că nu-s doi.

înălțau culori, și fumuri, și pietre înălțau,
într-o coastă din fire de iarbă,
un păr din cenușă de frunze, unghii din vopsea,
iriși estompați de prea multă amestecătură
rece, caldă, în nuanțe diez, haotic,
și eu înălțam rugăciuni, te priveam,
să mă lași așa, în genunchi.

târziu e, acum, să spun ceva,
chiar e târziu, e ger, nu-s eu
nu-s prăfuit în spate, dar poate-aș vrea să fiu
centimetric, acum, iau o linie din os,
o trec deasupra pielii din rugină,
și încep să număr, de la femur în sus:
unu - ce urmează, nu știu.

n-aș vrea să știu.

luni, 28 decembrie 2015

Despre ce înseamnă „Toate sfârșiturile sunt la fel” pentru mine

 
Iată-ne!

Bucuroși și fericiți. Scoși pe ușile tiparului, undeva în lume,
undeva printre oameni, în locuri diferite în același timp. Plini de dragoste în mâinile cititorilor pasionați, plini de lacrimi și emoții, de simțăminte, de mulțumiri, de fericire și voie bună. Iată-ne. Eu, romanul meu. Doi, dar, totuși, unul. O singură entitate, una din carne, una din hârtie. Ați numărat, de fapt, două? Credeți-mă, e doar una singură.

Nu știu ce să spun despre romanul meu, mi s-a spus de atâtea ori că-s modest. Poate, zic, prea modest. Vă pot spune doar că l-am scris într-o perioadă a vieții în care am simțit nevoia să-l scriu. Nu, inițial n-am avut de gând să public, să-l descopăr. Era ca și cum scriam pentru mine, pentru nevoia mea aproape fizică de a-l scrie, de a-l înainta în viață și de a-i da suflul trăirii mele. Este foarte ciudat, pentru că acest roman s-a scris, cum să vă spun, de la sine. N-am avut nicio schemă în cap, nu mi-am zis că personajele vor merge în direcția X, apoi spre Y și tot așa. Nu, nu, nu. Totul a fost spontan, deschideam word-ul și începeam să scriu fără să știu unde se îndreaptă totul. Într-o manieră extrem de ciudată, când totul a început să se lege chiar și eu am fost surprins. Am fost surprins de faptul că, într-adevăr, totul se contura și căpăta formă. Și înțeles. N-am scris chinuit, nu, nu am deschis manuscrisul cu gândul că „trebuie să mai scriu ceva”, pentru că astfel n-aș fi reușit niciodată, așa pur și simplu scriam când aveam inspirație. Scriam pe telefon, la școală, pe bucăți de caiet rupt, scriam în vise și în timp ce mergeam pe stradă. Uneori, haha, chiar aveam idei, ziceam c-o să-mi iasă ceva super, dar când ajungeam acasă și deschideam pagina de scris, totul dispărea din capul meu. Atunci, chiar mi-am dat seama că eu nu pot fi decât spontan. Ș-atât!

Dar a venit momentul în care am pus ultimul punct. Ultimul punct care pur și simplu m-a eliberat, mi-a dat aripile libertății. Credeți-mă, pur și simplu m-am simțit eliberat, parcă o greutate (dulce, ce-i drept) mi se ridicase de pe umeri. Nu, nu vă pot explica prea multe, nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a face asta. Și, îndemnat de prieteni, m-am gândit să trimit romanul la o editură, să-mi încerc norocul. Vai, încă-mi amintesc cât mă tot întrebam cu niște prieteni foarte dragi „oare când o să vină răspunsul?”, „care o să fie acesta?”, și eram foarte emoționați, noi chiar puseserăm suflet. De altfel, era și normal, un vis începuse să mi se plăsmuiască în minte. Și, astfel, au trecut săptămâni, iar răspunsul a venit. A prins viață, da, romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel. Și, Doamne, așa m-am bucurat când am ținut cartea în mâini, încât chiar nu am putut să-mi stăpânesc câteva lacrimi. De fericire, bineînțeles, că doar nu de tristețe. Oameni frumoși, prieteni, foști și actuali profesori, rude, toți au primit vestea cu mare entuziasm și cu brațele deschise, m-au susținut și încă mă susțin în ceea ce vreau să fac, îmi sunt alături și, evident, fără ajutorul lor clar n-aș fi ajuns aici. Prieteni dragi, of, cât de multe le datorez eu lor. Nu știu dacă am să le pot mulțumi vreodată pentru faptul că m-au tot suportat când îi băteam la cap și le rugam să-mi zică, în detaliu, cum e cartea, ce le place, ce nu le place, chestii dintr-astea, chichițe mici. Am eu o fixație, să-mi fie cu iertare.

Sar peste unele aspecte, că mi-e cald, și am să vă povestesc experiența primei mele lansări. Eu, Doamne, cu probleme de vorbit în public - nu-mi place să fiu în centrul atenției, când eram mic eram foooooarte timid, lucru care a trecut odată cu timpul - a trebuit să vorbesc în fața unui grup neașteptat de mare de persoane, deși am încercat s-amân rândul meu pe cât posibil. Hihi! La lansare am observat multe figuri cunoscute (unele neașteptate) dar și numeroase pe care nu le-am mai văzut niciodată. Lucru care mi-a întregit fericirea și, de altfel, mi-a dat și mai multe emoții. Gândul că acele persoane au venit să-mi fie alături, să mă susțină, rupându-și din timpul lor neprețuit - și, serios, au fost destul de mulți - mi-a dat palpitații și emoții groaznice. Dar, credeți-mă, e un sentiment de nedescris. De nedescris, vă spun. Să vezi atâția oameni cu care împarți aceleași plăceri, tabieturi, să vezi foști profesori care știi că te-au îndrumat și, Doamne, cât respect am eu pentru profesori, să vezi prieteni dragi că-ți zâmbesc și te felicită, îți spun că totul o să fie OK, te îmbrățișează, iarăși te felicită, se bucură alături de tine și sunt mândri de realizarea ta. Pentru mine, drept să vă spun, a fost mult, o bucurie așa imensă nu m-a mai încercat niciodată. Una dintre cele mai frumoase zile din viața mea!

Doamna blondă de mai sus este fosta mea doamnă profesoară de limba și literatura română. Este, pentru mine, o femeie model, este un ideal de sensibilitate și de puritate, nu știu cum să vă spun, este una dintre cele mai interesante, mai frumoase femei pe care le-am întâlnit vreodată, lucru ce se relevă și în talentul dumneaei de-a scris, de-a simți. Încă o dată, este de prisos să folosesc cuvântul, nu pot contura un astfel de om doar cu niște litere, pentru că un astfel de om se simte, nu se teoretizează. Ea, alături de soțul ei (care a fost și moderatorul lansării) au vorbit despre romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, iar emoțiile au tot crescut, au tot crescut, au tot crescut. Oamenii frumoși „se văd de la o poștă”, dar pe oamenii minunați îi simți în aer. M-am bucurat din suflet că au fost prezenți și au făcut din acea seară, deja de neuitat, una și mai frumoasă.
Evident, a venit și rândul meu să vorbesc. Cuvinte puține, dat în bară, habar n-am, alții mi-au zis că a ieșit mai super decât nu mă așteptam, dar, vai, ce-i culmea, e că eu am vorbit acasă singur, bineînțeles, în fața oglinzii, și vorbeam cursiv, fluent, îmi ieșea. Ce să mai, de față cu optzeci de oameni chiar nu poți să n-o dai în bară. Dar, în fine, a trecut, m-am bucurat, m-am simțit bine, sănătoși să fim și să ne bucurăm de lectură, de frumos. Nu?

Nu știu ce să mai spun. Nu pot spune mai multe, pentru că... nu prea-mi place să vorbesc despre mine. Vă las să descoperiți, să mă descoperiți citind romanul Toate sfârșiturile sunt la fel, îl puteți cumpăra de AICI, de pe site-ul dragilor de la Librex, sau puteți să mă contactați în privat, pentru un exemplar cu autograf. Cu mare drag! :) Vă mulțumesc din suflet pentru felul în care ați primit romanul și pentru tot! S-aveți numai lecturi minunate și pline de învățături!

PS. Mulțumesc frumos Alexandra Ali pentru prezență, ai o fetiță splendidă, Cristina Buburuzanu (îți sunt dator cu un pix) pentru pozele frumoase și surpriza plăcută, Mere, pentru poze, Cătălinei (fata de mai jos) pentru c-a vorbit așa frumos despre roman. Ce să mai, vă mulțumesc tuturooor și vă-mbrățișez! :)



Spune-mi



mă privești cu ochi pierduți, ai crede că-i greșit
și mi-ai spune că-s vinovat, nedrept,
dar ce-i corect în iubire, în sentiment,
te-aș întreba,
ce-i corect?

știu că după n-ai zâmbi, n-ai râde,
te-ai gândi că asta chiar nu-i bine,
că-i greșit, că nu-i așa,
dincolo de pereți îs oameni mari,
să nu ne-audă.
noi, acum, devenim ca ei - adică mari:
asta-i corect?

aș lăsa capul pe perna împărțită-n ore rămase,
dimineața mi-ar acoperi pielea cu un singur miros,
tu pe partea cealaltă, cu fața către un vis doar al tău,
și-aș vrea să te trezesc, trăgându-te de oase,
ș-apoi te-aș întreba, dacă te vei fi trezit:
ce-i corect în iubire, ce-i corect?

Eria. Dezvăluiri, de Gabriélle Güvenel - Recenzie

Editura: Celestium
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 236

Născută în anul în care Michael Jackson lansa Thriller, mama unui băiat minunat (rockstar wannabe, actor extraordinaire, Martin), a unei vizsle demente (Aiko) şi a uneia dintre cele mai cuminţi pisici în viaţă (Sauron), Gabriélle Güvenel, fotograf profesionist în restul timpului, îşi face debutul literar cu Eria. Dezvăluiri.
Și ideea e că, zău, chiar o face bine. Am să trec de partea în care vă spun că Gabriela este o tipă super, glumeață, este amuzantă și genul ăla de om pe care vrei să-l ai alături pentru că-ți dă așa o stare de bine, te face să râzi - când o vezi, ai certitudinea că e un om de treabă care chiar îți merită atenția. Din ce am vorbit cu ea până acum, asta mi-e impresia. Și n-o prea dau în bară la capitolul ăsta, credeți-mă. 

Să vorbesc despre carte? Bine, am s-o fac. Este de prisos să spun că eu nu prea citesc fantasy, SF, chestii dintr-astea mai întunecate, gotice, să le zic așa, dar cartea asta pur și simplu m-a dat peste cap. Pe cuvânt, frate, am citit-o și nu știam cum trec paginile, cum trec prin acțiune. Citeam și aveam impresia că mă uit, de pe margine, la un film, cu un bol de fistic lângă mine, și tot mă uit, mă uit, mă uit, și uite c-am ajuns la final și nu mai am răbdare să citesc și următoarea carte. Așa că, donșhoară, Gabriela, ce-ar fi să te grăbești? Ai aici oameni carte te-așteaptă. Întru celestiuneală, știi tu. Da, pentru că acest roman face parte dintr-o trilogie, din câte am înțeles, iar autoarea a dozat totul așa de bine încât să aibă de unde să tragă și alte două cărțulii. Încă un punct pe care aș vrea să-l notez: nu prea-mi plac cărțile care se întind pe mai multe volume (aici îmi vine în cap cartea aia a lui Jennifer L. Armentrout, adică seria, Lux, care cică are șase volume - pentru Dumnezeu, asta-i pură strategie de cumpărare), dar abia aștept să citesc ce-o să se întâmple în continuare. Abia aștept!

Intrând puțin în acțiune, deși nu prea-mi place niciodată să fac asta, Eria este o fată ajunsă într-un centru de plasament, căreia într-o zi soarta îi surâde (hehe, și-n ce fel) când i se ivește ocazia de a fi adoptată. Mama Adele, fără pic de umanitate, o plasează numaidecât noii familii. Iar, de aici, totul pornește într-un joc nebun, apocaliptic, plin de întuneric, în care nimic nu se va dovedi ceea ce este. Creaturi ciudate, întuneric, persoane care apar și dau totul peste cap, obiecte mistice și ciudate, ritualuri oculte, și mai mult întuneric, și mai mult mister, thriller, groază, cuțite, morți, foc, fum, iarăși întuneric - Doamne, cartea asta e nebună, e sărită de pe fix, dar atât de pe placul meu a fost încât chiar și eu am rămas surprins. Intriga e bine consolidată, are o coloana vertebrală sănătoasă, să-i zic așa, deci autoarea știe cum să-și plaseze personajele în cadrul acțiunii, ceea ce nu relevă decât un talent scriitoricesc aparte. Acum, serios, am încercat să citesc fantasy-uri care chiar se vând, dar le-am abandonat foarte rapid. Nu știu, nu mi-au plăcut, mi s-a părut că autorii ba cad într-o extremă, și-mi vorbesc despre nemurirea sufletului în Nirvana, ori cad în cealaltă extremă, care mă face să mă întreb dacă autorul ori era beat, ori fumat. Una din două. Ei, bine, la Gabriela, cred că a avut puțin din amândouă (evident, într-un mod subtil și glumeț) ceea ce a dus la un echilibru a ceea ce a scris: yin yang, asta a avut ea, pentru că dacă pui într-o balanță partea „umană” a ceea ce a scris, cu partea „fantastică” (cu tot ce înseamnă ea), talerul o să fie undeva la mijloc, indicând un singru lucru - talent.

Și-am ajuns unde am vrut: la Eria. Mama ei de Eria! Așa personaj, Doamne! E tipologic, fastuos, e plin de umbre și lumini, e complex, e abstract, nebun, ciudat, curajos - este o Xenă, să-i zic așa, o gramazoană cu bocanci negri și pantaloni din piele, cu păru' prins la spate și nebunii în cap. Fraților, deci un așa personaj nebun n-am mai întâlnit în nicio carte. Ruptă din realitate, Eria este tipul acela de războinic într-o lume în care moartea însemană ceva de-o secundă, în care pericolul pândește la fiecare colț. Eria e o luptătoare, e un personaj care caută binele și rezolvarea conflictului. Dar, dincolo de asta, are și ea plăcerile ei mai puțin ortodoxe, care aduc un plus copios acestui roman. Doamne, cât îmi place de Eria, că abia aștept să mai citesc despre ea. Hai, mă, Gabi, scrie odată! Te implor! Tare Eria asta, mai trecem pe la ea.

Echilibru, asta se observă la Gabriela. Deși mai folosește cuvinte murdare, astea-s întocmai pentru a contura caracterul despre care vă vorbeam al Eriei. Replici amuzante, fragmente introspective (evident, asta erau un must, adică o altă bulină albă), mister, nebunie, frică și teamă, schimbări de situație care dau totul peste cap, încerci să cobești ce-are să urmeze dar este pur și simplu imposibil să reușești - ceea ce nu face decât să sporească plăcerea lecturii. Gabriela, ea, fotografa, dă un clic realității și transpune pe hârtie o creație fascinantă, plină de mister. Învăluiește realitatea cu un giulgiu umbros, iar soarele luminos, cândva, acum capătă nuanțe cenușii, de moarte. Brrr! Scriitura este exact cum trebuie unui asemenea roman: nu tu plascizantă, plină de metafore, epitete, de culori locale și pregnanțe pițiponcanizatoare, să le zic așa, ci lejer, simplu, relaxant, iar acțiunea parcă ar curge de la sine, te lași purtat de fluxul cuvintelor ș-ajungi la pagina ultimă, cu buza în sus, întrebându-te ce-are să mai urmeze. Ei, bine, eu mă-ntreb, dar abia aștept să-mi răspundă Gabi, hai mă Gabi, odată la întrebare! Una dintre cărțile mele preferate citite anul acesta, fără niciun subiectivism. Zău!

Puteți cumpăra romanul Eria. Dezvăluiri de AICI, dacă v-a captat atenția, sau chiar de la autoare, contactând-o pe Facebook. Mulțumesc autoarei pentru roman. Un debut promițător, te felicit, ești tare, cool, you rock, știi tu, ș-abia aștept să văd ce-ți mai poate scăfârlia! Hai, felicitări, toate bune și ai grijă de Martin. Spor la lecturi frumoase și să citiți ce vă place!