sâmbătă, 28 mai 2016

Un nou volum, în curând la Editura Celestium


Salutare, dragii mei! În curând, la Editura Celestium, va apărea o nouă carte semnată de mine. Se numește Surâsuri aldine, iar mai multe detalii nu vă dau. Cum vi se pare, în schimb, coperta? :) 

Am încercat, oarecum, să urmez tematica primeia. Cu un motiv, bineînțeles, întemeiat.


vineri, 27 mai 2016

Top 10 cărți de dragoste (și nu numai) pe care le recomand


Salutare,

Iată-mă absolvent, iată-mă graduat, mai urmează să fiu admis la facultate - Doamne ajută - și o etapă importantă din viața mea (poate cea mai importantă) a luat sfârșit. Abia aștept să am timp mai mult în această vară, după admitere, să citesc, să fac recenzii, să ies să alerg, să am mai multă grijă de mine. Nu știu cum să vă spun, dar o s-o spun, clasa a douăsprezecea este groaznică, g-r-o-a-z-n-i-c-ă, pur și simplu nu ai timp de nimic. Eh, na, depinde și de ce vrei să faci mai departe. Acum, că am prins ceva puțin timp liber - cât o fi și el de puțin - m-am gândit să mai intru pe blog. Recenzii, deh, am câteva de făcut, dar nu am starea necesară, așa că am săă fac un post în care o să vorbesc despre zece cărți de dragoste pe care le-am citit și pe care le voi integra într-un top. Total subiectiv, le puteți lua drept recomandări! Deci, să vedem:

10.

Ispășire, de Ian McEwan, o carte care vorbește despre o iubire dăinuindă peste timp, care trece granițele războiului rece, neîndurător, crud, o iubire care surprinde prin intensitate și prin esență. Mi-a plăcut acest roman, în special datorită faptului că a căzut la țanc, exact într-un moment al vieții mele în care simțeam nevoia să citesc așa ceva.

9.

Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro, un roman care-ți rămâne în suflet, care te face să palpezi la fiecare pagină, să trăiești alături de personaje, să le iubești, să te atașezi de ele și să plângi, de asemenea, împreună cu ele. Nu ai, pur și simplu, cum să nu te îndrăgostești de acest roman, nu ai cum să-l simți atingându-te pe suflet, pentru că este un roman care vorbește despre multe, hehe, despre multe lucruri care, din păcate, sunt ascunse acestei lumi. Mi-a plăcut, mereu va avea un loc aparte în biblioteca mea.

8.


Fata cu picioare de sticlă, de Ali Shaw, un roman sensibil care vorbește despre o poveste de iubire ce depăseșește granițele realului, ale contingentului. Este o poveste care te atinge în meningele sufletului, te sensibilizează, îți provocă tahicardie. Merită, credeți-mă, să aflați povestea acestui roman.

7


Culoarea purpurie, de Alice Walker, roman câștigător al Premiului Pulitzer și National Book Award. Mai multe, zic eu, nu sunt de spus, pentru că v-am pus la dispoziție recenzia, dar, credeți-mă, această carte este vitală. Din toate punctele de vedere.

6.


Dragoste în vremea holerei, de Gabriel García Márquez. Dragostea este calea pe care omul, în toată viața sa, oricât de trist, fericit, zbuciumat, depresiv ar fi, dorește să pășească și să meargă, gândindu-se că, la capătul acestui drum, nu se află decât împlinirea ființei, desăvârșirea nu numai spirituală, cât și fizică, trupească, într-o unire a contradicțiilor noastre efemere, care ne proiectează spiritul într-un spațiu teluric al existenței, domnind peste ceea ce cu toții numim ideal și aspirație. Despre asta este povestea lui Gabriel García Márquez, într-o oarecare măsură. Despre zbuciumul acelui om care-și caută menirea într-o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi, dominat de aparent și înfățișat de răutatea umană, despre omul a cărui răbdare pentru a-și împlini țelului nu numai că este o virtute, ci devine un mod de a trăi, de a parcurge timpul care se scruge spre împlinirea acestei condiții. Pe de altă parte, scriitorul surprinde aceeași încercare a omului de a grăbi, în limitele sale, acest act al desăvârșirii, martor la trecerea ineluctabilă a timpului, care trăiește emoția neîmplinirii, a confuziei și deprimării, dar care are, la polul opus, satisfacția învingătorului, satisfacție a cărei intensitate este suprimată de către circumstanțele în care acest „câștig” s-a produs - și anume, „după 50 de ani, 9 luni și 4 zile” de la despărțirea de persoana iubită. 

5.


Oona & Salinger, de Frédéric Beigbeder. „Oona & Salinger” ne prezintă aparenta poveste de dragoste dintre două persoane diferite pe care viața, destinul le aduce împreună. Oona O'Neill este o fată rebelă, este o adolescentă de care te atașezi imediat ce apare în cadru, o adolescentă care-și petrece timpul savurând rumoarea vieții, ironia fină și gogomania bărbaților care-ar face orice pentru un sărut de-al ei. În cârdășie cu alte două prietene, Oona O'Neill pare că ar putea face totul cu viața celorlalți, iar Beigbeder conturează o imagine idolatrizată a acestei fete, văzută din ochii lui Salinger. Oona, împătimită a teatrului, lady a barurilor pătate cu whisky și a muzicii blues, în esență timidă și sensibilă, are o înclinație aparte pentru teatru și cuvinte, pentru artă și viață. De cealaltă parte, J.D. Salinger, scriitorul faimosului roman „De veghe în lanul de secară”, cu ceva ani mai mare decât ea, simte o atracție nebunească față de această creatură a Oonei pe care încearcă s-o descopere tot mai mult, căzându-i în mreje și încorsetându-se sub dragostea ei. Deloc neașteptat, odată cu trecerea timpului relația lor va înflori și cei doi vor ajunge să-și consume nopțile împreună, în același pat, dar într-o castitate care pentru Salinger este ucigătare și greu de înțeles. Totuși, însăși Oona, ani mai târziu, îi va curma controversa acelor nopți în care nu făceau dragoste și priveau către stele: „(...) eram prea timidă să-ți spun eu.” Amuzant, nu-i așa? Trăind într-o asemenea legătură, Salinger pare să fie mulțumit cu viața sa, iar Oona își fructifică, deși cam pesimistă, pasiunea pentru teatru, visându-se într-o zi o actriță de zile mari și cunoscută de toată lumea. Totul merge frumos, totul pare să fie însorit pe străduța dragostei lor, dar toate lucrurile frumoase au un sfârșit: chiar înainte de atacul militar dat prin surprindere din partea marinei imperiale japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din dimineața zilei de dumincă, șapte decembrie, 1941. 

4.



Aristotel și Dante descoperă Secretele Universului, de Benjamin Alire Sáenz.
Doi tineri. Aristotel. Dante. Dante. Aristotel. Amândoi suflete curioase, firi enigmatice, minți enciclopedice (date fiind și toponimele) care caută răspunsuri la întrebările existențiale ale lumii în care trăiesc: viața, fericirea, dragostea, iubirea, moartea, împlinirea, prietenia și familia. Punându-și aceste întrebări, cei doi eroi ai noștri cad într-o mare în care răspunsurile pot fi împărțite, de fapt, doar la doi. Aristotel, diminutivat „Ari”, este genul adolescentului răzvrătit, este băiatul a cărui problemă era faptul că viața sa „este ideea altcuiva”. Subtil, nu? Cu un frate în închisoare, un frate despre care familia lui nu pomenește nimic și despre care, de altfel, el nu știe nimic, Aristotel încearcă să afle și acest „secret al universului”, punându-și întrebări la care nimeni nu este pregătit să-i răspundă. În cealaltă parte a Universului, Dante, un băiat sarcastic, un băiat curios și cu un fel destul de neobișnuit de a privi lumea, un băiat cu principii cam de neînțeles pentru unii, cu un umor foarte pronunțat și un caracter care te face, numaidecât, să-l vrei drept prieten. 

3.


Cititorul, de Bernhard Schlink. Iubirea, într-adevăr, nu are vârstă, ea nu cunoaște limite, iubirea adevărată trece peste orice impediment și, totuși, iubirea întotdeauna doare. O fi ăsta un semn că, de fapt, n-am cunoscut încă iubirea adevărată? Romanul lui Bernhard Schlink, „Cititorul”, este un roman cum rar mi s-a dat să citesc: adună în el emoție, mister, pasiune, dragoste, inițiere, sentimente contradictorii, frică, orgoliu și, înainte de toate, sensibilitate. Iar toate acestea, sub opresiunea desfășurării celui de-al doilea Război Mondial, fac din povestea celor doi îndrăgostiți o capodoperă pe care aș alătura-o, subiectiv fiind, marilor cupluri celebre. Romanul urmărește o poveste dragoste mai puțin obișnuită, și anume aceea dintre adolescentul Michael Berg în vârstă de doar cincisprezece ani, un tânăr care abia apucă să se cunoască atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, și taxatoarea de tramvai, angajată la firma Siemens, Hanna Schimtz, o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă, un personaj greu de înțeles, ascuns, misterios, care este gata să facă orice pentru a ascunde un secret rușinos și care, odată aflat, ar condamna-o la o viață oribilă. 

2.
  
Oare mai este altceva de spus în legătură cu acest roman? Da, aș spune. Mulți îl consideră plictisitori, cunosc câteva persoane care nu l-au putut duce până la capăt, ba că e plictisitor, ba că e prea multă lălăială, chestii de genul. Ei, bine, pentru mine este și va rămâne una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată. Și una dintre eroinele mele preferate.

1.

Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell. Cred că toți cititorii mei, toți prietenii mei, toți profesorii mei, toate persoanele cu care, voluntar sau nu, intru în contact, știu că romanul acesta este romanul meu prefer. Ever. Pur și simplu ador povestea lui Mitchell, este, Doamne, deși par impresionist, una dintre cele mai bune. V-o recomand cu căldură! 
Acesta ar fi topul cărților de dragoste! Subiectiv, repet. Dacă ar fi să faceți voi un top, care ar fi acela? Ați citit vreo carte dintre cele de mai sus?

Mulțumesc, o zi seară frumoasă să aveți!

Andrei 

sâmbătă, 30 aprilie 2016

„Alte glasuri, alte încăperi”, de Truman Capote- Recenzie

Editura: Polirom
Autor: Truman Capote
Număr de pagini: 235
Rating: 4 din 5 steluțe

Truman Capote, s-a născut la 30 septembrie 1924, în New Orleans şi, după divorţul părinţilor, a fost crescut de familia mamei sale, într-un orăşel din Alabama. Cînd aceasta s-a recăsătorit cu un om de afaceri cubanez, Capote s-a mutat la New York şi a adoptat numele tatălui vitreg. La şapte­sprezece ani şi-a întrerupt studiile şi s-a angajat la The New Yorker; curînd a început să-şi publice povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 i-a apărut romanul Alte glasuri, alte încăperi, care s-a bucurat de un enorm succes şi l-a impus în aten­ţia criticilor ca una dintre cele mai mari speranţe ale prozei americane. Volumele de povestiri, roma­nele şi piesele de teatru publicate ulterior – O vară la răscruce (1943, roman apărut postum, în 2005; Polirom, 2006), Arborele nopţii şi alte povestiri (1949), Harfa de iarbă (1951), Mic dejun la Tiffany (1958; Polirom, 2011, 2012), Cu sînge rece (1966; Polirom, 2011), Muzică pentru cameleoni (1980; Polirom, 2009), dintre care multe sunt obiectul unor ecranizări celebre, îi consolidează definitiv reputaţia şi, totodată, stilul: o combinaţie irezistibilă de nonconformism, ironie, rafinament psihologic şi complexitate stilistică.

Mi-am cumpărat acest roman pur și simplu din întâmplare, după o serie lungă de întrebări vânzătoarelor de la Cărturești? „Aveți X? Dar Y? Nici Z?”. „Dar carte aia, aia, de Truman Capote, cu glasurile și încăperile, o aveți?”. Norocul meu, mai aveau una singură. Mi-am cumpărat-o și mi-am spus că o s-o citesc eu cândva. Ei, bine, m-am apucat aseară de ea, pe la ora unsprezece și un sfert, și am citit mai bine de un sfert. Astăzi, până pe la ora optsprezece, am citit întreaga carte. Doamne, cât de mult mi-a plăcut, cât de mult mi-a plăcut! Neașteptat de mult. Am să vă spun și de ce, precum și motivul pentru care am recompensat-o cu patru steluțe și nu cinci - câte, poate, ar fi trebuit.

După moartea mamei, Joel Knox, eroul acestui roman, se duce să locuiască împreună cu tatăl lui, pe care nu l-a văzut niciodată, la un conac din vecinătatea orăşelului Noon City din Alabama. La capătul unei călătorii pline de peripeţii, băiatul de treisprezece ani descoperă că Skully’s Landing e un conac pe jumătate năruit, aşezat în mijlocul unei grădini năpădite de bălării şi izolat de restul lumii printr-o pădure deasă pe unde mişună jivine şi năluci înfricoşătoare. Locuitorii misterioşi, reali sau fantastici, care în ciuda insistenţelor lui Joel se feresc să vorbească despre tatăl său şi să-i spună unde se află, par să se zbată necontenit sub povara propriilor destine frînte, pierzîndu-şi încet minţile din pricina însingurării.
Scris la numai douăzeci şi trei de ani, Alte glasuri, alte încăperi este un roman hipnotic, o capodoperă stilistică ce evocă admirabil peisajele cu accente gotice din inima Sudului şi surprinde momentul primei revelaţii a unui băiat înzestrat cu o sensibilitate exacerbată asupra lumii pline de secrete a adulţilor.

Nu m-a atras acțiunea romanului, cred că ăsta ar fi motivul unei stele în minus. Nu m-a atras acțiunea pentru că, nu știu, nu prea am simțit-o acolo, nu m-a intrigat, nu m-a incitat și antrenat în poveste. Să zicem, scenariul s-ar constitui în arhicunoscuta idee a călătoriei inițiatice a eroului, a căutării sinelui, a înțelegerii propriei sale conștiințe. În maniera sfârșitului, cu o sublimă și subtilă idee, ne dăm seama de orientarea sexuală aleasă de către tânărul nostru erou. Și, în această ordine de idei, atât. Interesant și nu prea. Dar în schimb, Doamne, personajele lui Truman Capote sunt pur și simplu geniale, părerea mea este că au o pregnanță fastuoasă. Poate, din acest motiv, am să vorbesc mai mult despre ele, decât despre carte în sine. La o adică, romanul urmărește povestea lui Joel, o poveste destul de ciudată, drept să vă spun, o poveste care urmărește un fir epic destul de încâlcit, cu personaje ciudate, cu adevăruri ciudate și întâmplări care depășesc granița raționalului, cu ascunzișuri misterioase, care pândesc la colțurile paginilor. Cu personaje care, parcă, pur și simplu așteaptă să sară din paginile cărții și să-ți fie prieteni dragi. Sau, dimpotrivă, cele mai urâte coșmaruri. Pentru că Truman Capote nu se folosește de personaje pentru a-și transmite ideile, trăirile, convingerile și întâmplările, ci personajele însăși ajung să se folosească de el. 

„Lăsând restul la o parte, există oarece adevăr în afirmația asta; ceasornicele, într-adevăr, trebuie să-și capete jertfa cuvenită: ce altceva e moartea decât o ofrandă adusă timpului și eternității?

Dar Joel, oh, personajul acesta n-are cum să nu-ți rămână în minte. Cu gândurile sale taciturne, cu întrebările sale joviale, puerile, uneori amuzant, alteori uimindu-te cu maturitatea de care dă dovadă în alegeri și în gânduri. Joel, acest personaj în care autorul și-a sumat întreaga sensibilitate, rezultând un personaj aproape hipersensibil, care parcă, la o simplă atingere de vânt, are să se spulbere în întreg universul. Eroul nostru tinde spre desăvârșire, spre inițiere și recunoaștere, el, ca orice personaj bun, își pune întrebări, caută răspunsuri și, în căutarea sa, se afundă tot mai mult în confuzie. Deși ajuns într-un conac din Sud pentru a-și cunoaște tatăl, personajele celelalte, vărul, mătușa, mama vitregă, par să-l țină ascuns pe acest „tată”, himeră a umbrei, a visului spulberat. De altfel, nici motivele morții mamei nu ne sunt prezentate, decât dintr-o perspectivă (pe care tu, ca cititor, nu știi dacă s-o crezi sau nu) a copilului Joel. Irelevante, oricum, pentru că întreg romanul nu este scris în maniera în care să-ți ofere răspunsuri - poate nu acesta este scopul -, ci este scris pentru a spulbera anumite bariere și pentru a confirma anumite lucruri ale vremii respective: omul, produs al mediului în care trăiește, în care crește și se dezvoltă - personajul nostru, Joel - va afla răspunsurile întrebărilor care-l macină, atunci când ceilalți par să trăiască într-o ordine absolut firească a lucrurilor, deși în mintea sa un întreg război se macină? Vă las să aflați, pentru că, cu siguranță, veți fi surprinși de talentul lui Capote.

„Lucrul pe care ni-l dorim ce mai mult este să ne țină cineva în brațe... și să ne spună că totul (totul e o chestie ciudată, laptele sugarului și ochii tatei, buștenii care trosnesc dimineața în foc, țipătul bufniței și băiatul care te face să plângi după orele de la școală, părul lung al mamei, teama ce-ți dă târcoale și chipurile schimonosite de pe pereții dormitorului)... totul va fi bine.”

Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost Randolph, vărul lu Joel, în care Truman a surprins ideea homosexualității, evident, într-o manieră subtilă și deloc vulgară. Artist, dezinvolt, sensibil, îș povestește iubirile trecute lui Joel, având încredere în el, o anume relație cu o domnișoară pe nume Dolores, pentru ca mai apoi să-i prezinte și trădarea ei pentru boxerul Pepe Alvarez. E interesantă concluzia la care ajunge Randolph: „personalitatea masculină, în pofida tuturor legendelor, poate fi apreciată cu sensibilitate doar de către bărbaţi. (...) E ciudat ce mult timp ne ia să ne descoperim propria fiinţă; mi-am dat seama de când te-am văzut prima oară, spuse ea şi adăugă: Și totuşi, nu cred că-i omul potrivit pentru tine; am cunoscut la viaţa mea prea mulţi Pepe de-ăştia: dacă vrei, n-ai decât să-l iubeşti, dar n-o să se-aleagă nimic din asta.
Creierul o fi ascultând de sfaturi, însă nu şi inima, iar dragostea, neavând o geografie a ei, este nemărginită: agaţă-i un lest şi scufund-o la mare adâncime, tot o să se ridice şi o să iasă la suprafaţă: şi, de ce nu?, orice iubire ce sălăşluieşte în firea unei persoane e firească şi frumoasă; doar ipocriţii l-ar socoti răspunzător pe un bărbat pentru obiectul iubirii sale, analfabeţii într-ale sentimentelor şi invidioşii justiţiari, care, în îngrijorarea lor zbuciumată, confundă atât de des săgeata ce indică drumul spre Rai cu cea care arată calea spre iad.
Iubirea asta a mea pentru Pepe era cu totul altfel, mult mai intensă decât orice simţisem pentru Dolores şi mult mai solitară”.
Personajele lui Capote sunt vii, trăiesc în paginile cărții, de aceea îți dau impresia de veridic, de suflu și de viață. Dacă le înțelegi, e imposibil să nu te atașezi de ele, să nu le oferi încrederea ta. În cele din urmă, vei avea acces la ideea personajului, a scriitorului. Pentru că, în ultimă instanță, despre asta este: înțelegerea psihicului uman, despre substraturile care ne învelesc meningele și ne permit observarea sufletului ce se plimbă printre întrebări. Dacă vom reuși să depășim această barieră, să oferim scriitorului atenția necesară, cu siguranță vom fi înțeles, așa cum trebuie, un anumit personaj. Dacă nu, nu ne rămâne decât să-l luăm drept superficial, nepăsător, nechibzuit.

„(...) ce altceva sunt cele mai multe vieți decât niște serii de episoade incomplete? Muncim în beznă, facem atât cât putem, dăm atât cât avem. Îndoiala e patima noastră și patima ne este îndatorirea. Dorința de a ști ce ne așteaptă la sfârșit este cea care ne face să credem în Dumnezeu sau în vrăjitorie, crede-mă, sau măcar în ceva, acolo.”

Are Capote și personaje feminine foarte frumos construite. O fetișcană amuzantă, băiețoasă, mereu pusă pe șotii și gata oricând să se ia la trântă cu ceilalți băieți. O servitoarea afro-americancă cu un limbaj și niște idei care-ți dau de gândit, de o maturitate înaintată. Dar nu am să vă spun mai multe, vă las să descoperiți voi înșivă ideile lui Capote și talentul său desăvârșit. Trebuie să recunosc, aceasta este prima carte scrisă de către acest autor pe care o citesc, însă demult vreau să pun mâna și pe Mic dejun la Tiffany, și cred că voi face acest lucru cât mai curând.

Vă recomand cu drag acest roman, dacă vreți să citiți ceva profund, dacă vreți să cunoașteți niște personaje pe care nu le veți uita prea curând! :) Mie, unul, mi-a plăcut foarte mult, nu regret niciun minut petrecut alături de povestea lui Capote, alături de genialitatea personajelor sale. Lecturi plăcute și s-aveți sărbători minunate alături de cei dragi! Paște fericit!

Andrei

vineri, 29 aprilie 2016

Femeia la 30 de ani, de Honoré de Balzac - Recenzie

Editura: Polirom
Autor: Honoré de Balzac
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 228

Am început să citesc această carte în timp ce veneam de la Ploiești. Am zis că ar fi o lectură potrivită, mai ales că voiam s-o citesc de ceva vreme. Am început-o, m-a prins, iar la un moment dat mă întreabă o prietenă: „ai răbdare să-l citești pe Balzac? În atmosfera asta, mă înșel că-i tocmai potrivit.” Ce-i drept, cred că a avut dreptate. Am început să-mi dau seama de demersul „poveștii” undeva puțin după treime a cărții. Poate pentru că prima parte m-a cam plictisit, deși Balzac are un stil excepțional de a scris, însă nu m-a atras întocmai cum m-aș fi așteptat. Bineînțeles, asta nu înseamnă că acest roman nu are punctele sale forte. Puncte forte pe care am să le prezint mai jos.

Balzac scrie despre viață. Scrie despre viață și despre oameni, așa cum numai o operă balzaciană ar putea-o reda. Dar, hm, dacă vrei să citești Balzac, trebuie să ai ceva experiență literară în spate, trebuie să fi citit, măcar, ceva din Tolstoi, din Dostoievski, din Flaubert. Pentru că Balzac nu este un scriitor ușor, nu este, cum să spun, pentru orișicine. Scriitura sa este minuțioasă, este alambicată, este țesută în carouri. Pentru a-l citi, cititorul trebuie să aibă o oarecare inițiere, câtuși de minimă. Eu, unul, după ce am terminat cartea, am avut o certitudine (bineînțeles, pe lângă zeci ce întrebări): cu siguranță am să reiau lectura Femeii la treizeci de ani peste ceva timp. Nu de alta, dar simt că acest roman trebuie să se însămânțeze în mintea mea. Are nevoie de timp, de spațiu pentru a crește în mine, pentru că a fost un roman complex, plin de viață, de învățăminte, de trăiri și emoții epuizante. După părerea mea, chiar și-a meritat cele patru steluțe.

Femeia la treizeci de ani ne spune povestea vieții lui Julie d'Aiglemont. Alegând fundalul tulbure al războaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate pariziană, cea a secolului al XIX-lea, Balzac ne prezintă o frumoasă lecție de viață cum numai el, în tot talentul său literar, cultural și politic, ar putea s-o povestească. O poveste uneori pasională, uneori pălind în fața eșecului, a descurajării și deznădejdii, draga noastră Julie, o eroină tragică, o eroină de care ori te atașezi sau pe care pur și simplu o urăști. Julie se schimbă după iubirile care o frământă (și, oh, da, ce iubiri, ce emoții, ce trăiri și sentimente îi înconjoară sufletul), fie ele venite din partea unui tată posesiv, a unui protejat al lui Napoleon, glorios, însă fără merite, ori a unui nobel englez care-i salvează viața, dar pe care dragostea față de frumoasa femeie îl duce la moarte. Scriitura lu Balzac nu se constituie doar în talentul său de a scrie, ci și în talentul său de a crea personaje de o tipologie fastuoasă, care trăiesc în paginile cărții, a căror inimă de hârtie pulsează printre litere. Printre rânduri. Printre idei. 

Balzac își tratează personajele pe un picior de o metrică fascinantă, dându-le viață, integrându-le în suflul cărții. Nu simți că citești ficțiune. Nu simți că citești literatură. Ci viață. Viață autentică, verosimilă, undeva în secolele trecute, viața anilor 1840. Bineînțeles, talentul lui Honoré de Balzac este irefutabil, absolut convingător. Autorul și-a câștigat titlul prin numeroasele sale creații artistice, și, na, este de prisos să le enumăr aici. Cartea de față, Femeia la treizeci de ani, a fost pentru mine o surpriză plăcută și mult așteptată. Și, de cum mi-a plăcut, bineînțeles că o recomand cu drag și celorlalți, celor care vor să citească ceva bun, în dulcele stil clasic al lui Balzac. Totuși, autorul presupune răbdare și face apel la atenția cititorului în toate felurile posibile. Altfel, i se pierde esența. Eu, recunosc, într-o măsură am pierdut-o. Dar doar pentru a recâștiga-o mai târziu!

Eu abia aștept să mai citesc ceva de la Honoré de Balzac. Nu-i vorba neapărat de povești, ci este vorba de ideile sale filosofice, taciturne. Este vorba despre modul în care el apreciază anumite aspecte ale vieții pe care noi, poate, le trecem cu vederea sau cărora le dăm cu piciorul, socotindu-le ca neimportante. Enjoy the little things, one day you will look back and see that they were big things. Ceva de genul, însă într-o manieră mult mai selectă. Da, cu acest roman, Balzac se numără printre scriitorii mei preferați. Iar sfârșitul, oh, da, sfârșitul acestui roman pur și simplu a venit ca un verdict. Aș citi cartea doar pentru acest sfârșit! Hehe! :) 

Vă recomand cu drag romanul. Când aveți timp, dați-i o șansă. Veți vedea că merită. Veți vedea, poate, că n-a meritat deloc. Totul depinde de perspectivă, iar cum literatura e, prin excelență, subiectivă (asemenea părerii mele), aveți liberul arbitru de a alege ce carte vreți să lecturați. Faceți alegerile cele mai potrivite! Seară plăcută și liniștită!

Andrei

joi, 28 aprilie 2016

„Quasar”, de Ana Mănescu- Recenzie

 
Editura: Herg Benet
Autor: Ana Mănescu
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144 

Quasar-ul Anei Mănescu. Să vorbesc despre el. Mai bine, spun eu, aș desena. Mai bine aș desena un univers, iar în mijloc aș pune două stele. În mijlocul stelelor, aș pune două inimi. Două inimi mari. În mijlocul inimilor, aș pune două litere. Pentru că, la Ana Mănescu, cuvintele înseamnă univers. Iar universul e iubirea. Iar iubirea este, prin definiție, parte constituientă a acestei lumi. La Ana Mănescu, universul nu înseamnă planete, nu înseamnă astre, comete. Universul este litera, cuvântul, consoana, vocala și, în cele din urmă, literatura. Asta am înțeles eu din opera Anei Mănescu. Nu biologia, nu anatomia, fizica reprezintă această lume. Nu chimia. Ci ceea ce este dincolo de orice știință exact, de orice calcul matematic și axiomă: arta. Creația, desăvârșirea prin creație. Căutarea unui drum, a unui fir pe care artistul, dezinvolt, rupt din această lume, visător, să meargă. La un moment dat, artistul ajunge să viseze de atât de multe ori încât are impresia că realitatea lui, cea din vis, este adevărată. Am putea spune, artistul orbește realitatea pe măsură ce vede visul. Artistul este, prin condiția sa, quasar-ul Anei. Este acea cifră la care, oricât de mult ai împărți, nu vei obține niciodată un rezultat întreg. Sau final. Pentru că despre asta vorbește Ana Mănescu, cu atâta talent, cu atâta pulsație în operele sale: despre arta care niciodată, nici măcar la sfârșitul pământului, nu va lua sfârșit. Dar niciodată!

Am citit Quasar pentru că pur și simplu am simțit nevoia să citesc această carte. De cum am luat-o în mână, am avut certitudinea că voi citi ceva frumos, ceva care o să mă poarte între pagini, închizându-mă prieten cu proza Anei Mănescu. M-am apucat aseară, pe la ora unsprezece și ceva s-o citesc. Pe la ora douăsprezece și jumătate, îi dădeam rating pe Goodreads. Cartea aceasta m-a obsedat, m-a făcut să mă simt viu, mi-a dat energia necesară ca, după ce-o termin, să continui cu ceva scris de Balzac. Pentru că nu este o carte grea, nu, nu prin stil, nu prin modul în care Ana Mănescu scrie, ci este o carte grea prin înțelesurile atât de minuțioase pe care autoarea le dă personajelor sale, cuvintelor sale. La Ana Mănescu, înțelesul însuși are un înțeles. Și, ca să-i desăvârșești opera, trebuie s-o întorci pe toate părțile, s-o observi sub lupa detaliului. Ei, bine, eu prefer să nu fac asta. Mie-mi place să las ceea ce am citit exact așa cum am rămas când am trecut peste ultimul cuvânt. Las povestea să se însămânțeze în sufletul meu, în meningele meu. Apoi, peste ceva timp, sigur o să am o revelație. Nu știu, asta mi se întâmplă mie. Iar în această carte, în Quasar-ul ancestral, cosmic, cred că doar una sau două povești nu prea au făcut apel la gustul meu, însă restul, Doamne, Doamne, atât de expresive, atât de frumoase, atât de artistice au fost, încât mi-a fost greu să mă desprind de această carte. Această carte care, cu siguranță, va rămâne printre preferatele mele.

N-o să vorbesc despre poveștile Anei Mănescu. Zic eu, este de prisos. Totuși, încă mă bântuie prima. Încă mă bântuie ultima, „Hanul”, „.... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă”. Cu siguranță voi trece iarăși prin ele. Iarăși și iarăși. Pentru că ce scrie Ana Mănescu este atât de liric, atât de efervescent, de exploziv, încât ai impresia că ții în mână o bombă cu ceas care va exploda într-o legiune de fluturi, de omizi. De ceva. Ceea ce m-a surprins plăcut a fost expresivitatea Anei Mănescu. A fost poezia discrusului ei, modul în care își alege cuvintele și le structurează. Nu știu de ce tind să cred că dincolo de o operă atât de frumoasă, poematizată, se află destul de multă muncă. Ceea ce, bineînțeles, este de apreciat. Ana Mănescu construiește lumi fantastice, pentru ca, mai apoi să le distrugă cu un singur cuvânt. Cu un sărut. Cu o îmbrățișare sau o simplă privire. Proza ei este o proză naturală, născândă în visul personajelor care, de cele mai multe ori, trăiesc un fel de drame existențiale, dar nu în maniera în care ele devin arhetipuri sau tipologii. Nu. Nu. Personajele Anei Mănescu sunt prietenii noștri, sunt idealurile noastre, sunt chiar noi. Iar noi, dincolo de a fi noi, suntem universul care ne înconjoară.

„Mi-am imaginat multe morţi şi toate erau frumoase: turbionul de fluturi, quasarii, cuţitele de diamant. Sau că voi muri citind un manuscris nesfârşit, povestea completă a omenirii. Care s-ar fi terminat când un om ar fi reuşit să ajungă la zi.”

Cred că citatul de mai sus este ceea ce Ana Mănescu înseamnă, ceea ce proza ei însemană și vrea să transmită. Ana Mănescu vorbește despre iubire, despre dragoste, despre lumină și umbră, om, bărbat, femeie, artă, creație, despre soare, despre noapte, întuneric, dorință, visceralitate, muzică, pictură, poezie. Ana Mănescu vorbește despre viață. Și, vorbind despre aceasta, implicit vorbește și despre moarte. Despre moartea în care noi, cu toții, ne ducem existența. Vorbește despre moarte, singurul adevărat general al vieții noastre. Și-o face, Doamne, cum nu se poate mai bine!

Mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi acest roman fastuos. Puteți cumpăra Quasar de AICI, precum și alte romane ale autoarei. Abia aștept să pun mâna și pe restul! O zi plăcută și lecturi frumoase să aveți!

Andrei