miercuri, 3 august 2016

Ce cărți am citit în iulie


Salutare,

Având în vedre că am scăpat de BAC, de admitere, și totul a mers de minune, am reintrat în forță și m-am reapucat - după o luuuuuuuungă absență, de citit și de blogging! :) Așadar, după cum vedeți, activitatea blogului a crescut și mă bucur nespus de prezența voastră! Să vă spun ce cărți, din ce îmi aduc eu minte, am citit în luna iulie - printre cele de chimie și biologie, hah:

  1. Patria mea A4”, de Ana Blandiana - 5 steluțe din 5;
  2. „Visele lui Mary”, de Alex Berindei - 5 din 5 steluțe;
  3. O iubire imposibilă”, de Christine Angot - 5 din 5 steluțe;
  4. „Orele”, de Michael Cunningham - 4 din 5 steluțe;
  5. „Jurnal de la Tescani”, de Andrei Pleșu - 3 din 5 steluțe;
  6. nu mă doare nimic doar lipsesc”, de Marius Lăzărescu - 2 din 5 steluțe;
  7. Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig - 5 din 5 steluțe; 
  8. Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici - 5 din 5 steluțe;
  9. Cronica unei despărțiri”, de Andreea Chiuaru - 4 din 5 steluțe;
  10. Billie”, de Anna Gavalda - 5 din 5 steluțe;
  11. Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay - 4 din 5 steluțe; 
  12. „17”, de Kenzaburō Ōe - 2 din 5 steluțe;
  13. „Cititorul din peșteră”, de Rui Zink - 4 din 5 steluțe;
  14. „Poveștile Reginei Maria a României”, de Regina Maria - 5 din 5 steluțe;
  15. „Soția 22”, de Melanie Gideon - 3 din 5 steluțe.
Și probabil mai sunt două-trei, dar nu-mi amintesc. Majoritatea cărților au recenzii pe blog, iar la restul, urmează să apară! :) Lecturi frumoase, voi ce ați mai citit?

Anndrei

marți, 2 august 2016

„O iubire imposibilă”, de Christine Angot- Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208

„Încetasem să-i mai spun mamă. S-a întâmplat pur și simplu, de la sine, fără intenție, fără o decizie. Încetul cu încetul. Nu fusese ceva premeditat. La început, frecvența cuvântului a scăzut. De parcă nu mai era necesar. Apoi a căpătat o tonalitate stânjenitoare. Devenise bizar, nepotrivit. Apoi a dispărut. Cu desăvârșire. Îmi devenise cu neputință să-l mai rostesc.”

Vă pot spune doar atât: nu o să vorbesc mult despre această carte, și că aceasta este una dintre acele cărți pe care am cumpărat-o pentru coperta ge-ni-a-lă, neștiind absolut nimic despre ea. Tadaaa! Citind-o, am ajuns la concluzia că dacă aș vorbi despre ea, despre ce surprinde această carte, despre ideea care subjugă paginile, cred că aș anihila toată plăcerea lecturii. Toată. Știți cum funcționează lucrurile? Trebuie să descoperiți, să citiți și să descoeperiți. Câtă realitate închide coperțile acestei cărți, cât zbucium, câtă durere, necesitatea găsirii echilibrului, câte lacrimi, dezechilibre, dorințe de regăsire. Doamne, deci am adorat această carte până la ultima pagină. Mi-a părut rău că am terminat-o, am tras să o citesc cât mai incet. Dar înaintam, înaintam, și nu din dorința de a afla ce se întâmplă cu personajele, cu viața lor, ci din dorința de a descoperi cât mai multă viață, trăire. Christine Angot are așa un stil, are așa o pasiune pentru personajele ei, încât îți este imposibil să nu te îndrăgostești de ceea ce scrie - dacă îți place Alice Munro, dacă îți place ficțiunea omului (oh, Doamne, omul, cât de fictiv poate fi), cu siguranță îți va plăcea și Christine Angot. Literatura franceză debordează de suavitate, de sensibilitate, de... nu știu cum să-l numesc, dar este un sentiment al frumosului vieții care este relevat în niște întâmplări, în genere, care poae n-ar trebui să se întâmple. Literatura franceză redă realitatea în meandre de catifea, în parfumuri, în melodii subtile. Mi-a plăcut ideea cărți, vai, vai, cât mi-a plăcut!

„(...) Cineva pe care îl iubești și care te iubește, e acolo cu prezența, cu vorba, asta înseamnă viața. Bine, poate-ți povestesc numai aiureli, dar îmi doream să-ți spun.”

La sfârșitul anilor 1950, în Chateauroux, Pierre și Rachel se trezesc prinși într-o legătură fugară, însă foarte intensă. El, tânăr de familie bună, erudit, lucrând temporar în provincie, o cucerește pe Rachel, angajată la Casa de Contribuții Sociale, o evreică fermecătoare, dar săracă. Și din acest motiv, și din pricina celibatatului care-i asigură libertatea, Pierre îi spune de la bun început că niciodată nu o va lua de soție, deși își doresc un copil împreună. Chiar înainte ca micuța Christine (având același nume ca și autoarea, ceea ce conferă mister scriiturii) să se nască, Pierre părăsește Chateauroux și va fi doar o prezență episodică în viața propriului său copil, însă nu mai puțin marcantă. Un sentiment de vinovăție o sfâșie pe Rachel, căci inima ei adăpostește deopotrivă iubirea fără margini pentru Christine și pasiunea pentru un bărbat pe care, de fapt, nici ea nu știe sigur dacă-l cunoaște.

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  
 O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.

„- Dar de ce-l iubeai, mamă?
- Îl iubrea. Oare știe cineva e ce iubește? Nu-ți pot spune de ce. Pur și simplu. Începând cu clipa în care a intrat în viața mea... nu l-am mai văzut ieșind. Îmi schimbase viața. N-o mai puteam concepe fără el.”

 „Pentru a înțelege pe cineva, fie el chiar și un personaj, nu este obligatorie empatia, antipatia e suficientă; perspicacitatea se dezvoltă și atunci când ură te înnebunește. Mama din roman simte o rămășiță de iubire pentru tatăl copilului ei, dar e o rămășiță, poate o relicvă. Rușinea care o covârșește vine din faptul că n-a știut să-și apere fiica. Societatea nu iartă femeilor așa ceva. Slăbiciunea unui bărbat emoționează. Lipsurile unei femei aduc rușine. Intervine clișeul mamei complice. Va spun, există un singur lucru, și-acela e literatura. Nu există adevăr în afară literaturii. În poliție, în educație există frinturi de adevăr. Așa cum se exprima Lacan: «Spun întotdeauna adevărul, nu tot...». Ei bine, noi, scriitorii, îl spunem, îl spunem tot.” - Christine Angot

„Mi-ar plăcea atât de mult să pot spune ce simt. Dar ce e adânc în suflet e cel mai greu de exprimat.”
 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

Vinovăție, dorință de libertate. Viață.  Deja, cred că am spus prea multe. Și, totuși, poate întreaga viață este însumată în această replică: „ (...) dar gata cu nostalgia, e astăzi și acum”. Vă las pe voi să descoperiți acest roman care, într-adevăr, merită tot timpul! :) Lecturi minunate și cât mai plăcute!

„- Știi... uneori, când mă gândesc la trecut, mă întreb unde s-a dus toată lumea aceea. Și dacă a existat cu adevărat. Îmi spun: Unde e lumea pe care o știam eu?
- Ne iubeam mult, mamă.
- Doar asta aveam! Doar asta.” 

Anndrei

Lecții de magie, de Elizabeth Gilbert - Recenzie


Editura: Humanitas
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 236

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului.

„Și chiar dacă creativitatea diferă de la o persoană la alta, un lucru rămâne sigur: o viață creativă e o viață mai amplă, cu un orizont mai larg, o viață mai fericită și de o mie de ori mai interesantă. Să trăiești în felul acesta - dând la iveală necontenit și cu încăpățânare nestematele ascunse în tine - este o artă în sine.
Într-o astfel de viață își va găsi întotdeauna locul Marea Magie.”

După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„(...) Și ar fi păcat, căci viața e scurtă, rară, uimitoare și miraculoasă, și îți dorești să faci lucruri cu adevărat interesante câtă vreme mai ești aici. Știu că îți dorești asta, pentru că, evident, și eu îmi doresc același lucru. (...) Iar tu porți în tine comori ascunse, comori extraordinare - la fel și eu, și toți cei din jur. Iar ca să scoți la lumină aceste comori este nevoie de muncă, de credință, de concentrare, de curaj și de mult timp, iar ceasul ticăie și lumea se învârte; iată de ce n-avem timp, pur și simplu, să ne gândim la lucruri mărunte.” 

Cine nu a auzit de Elizabeth Gilbert?! Cu toții cred că o cunoaștem pentru romanul ei (mai mult mai mai puțin spus), bestseller, Mănâncă, roagă-te, iubește, care a fost primul meu contact cu această autoare. Apoi, au urmat cărțile Și am spus da. O poveste de iubire, apoi Semnătura tuturor lucrurilor, un roman ficțional care pe mine m-a încântat foarte mult. De când am văzut anunțul cum că o să apară această carte, am știut că trebuie să pun mâna pe ea și să o citesc - ce-i drept, am primit-o acum vreun sfert de an, însă chiar nu am avut când să-i ofer atenția necesară, am fost prins cu învățatul pentru admitere, respectiv BAC, și abia am avut timp să respir. Zău! În schimb, de îndată ce am scăpat cu bine, am luat la păruit biblioteca și am selectat și această carte: o lectură ușoară, dorită, așteptată, iar cele două sute treizeci de pagini le-am citit într-o singură zi. Atât de mult mi-a plăcut! 

„Câteodată îți vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeroporturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul este tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine - ceva puternic și generos - și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. 

Despre ce este cartea? Nicidecum o carte dintr-aia motivațională, self-help, care îți promite că-ți va schimba viața după ce o vei fi citit, vei avea bani de să-i întorci cu lopata, vei avea încredere în tine încât să mergi dezbrăcat prin oraș, vei putea alerga treizeci de kilometri fără oprire. De fapt, este o carte care, mai mult, e un sfat, un sfat pe care îl asculți sau îi dai cu piciorul, asemenea unei idei. Cartea NU te învață cum să scrii cărți, cum să-ți folosești imaginația, creativitatea, ci te învață cum să îți accepți această creativitate pe care o ai - pentru că, e un adevăr general, cu toții suntem creativi. Nu există un om care să fie mai creativ decât altul: sunt doar oameni care își folosesc creativitatea și, în același timp, acceptă să nu și-o folosească. Sunt oameni care își acceptă ideile și, totuși, nu sunt dedicați întru totul acțiunii pe care o fac. De fapt, despre asta este: despre disponibilitatea și înclinația de a da viață lucrurilor care mișună în tine. Despre frică, despre acceptare, despre muncă, muncă și puțin mai mult vis. :) Cu toții avem un potențial creativ, și nu este o nesăbuință sau o dovadă de egoism să încercăm să valorificăm, să utilizăm, ba chiar să exhaustăm acest potențial în ceea ce face. Dimpotrivă, de fapt aceasta este calea cea mai sigură spre o carieră plină de satisfacții. În cartea Lecții de magie, Elizabeth Gilbert chiar afirmă: nu am scris această carte pentru voi, am scris-o pentru mine. Dacă veți citi romanul, veți înțelege că ceea ce a scris nu este o dovadă de egoism, ci este acțiunea a unui artist însăși, care-și caută drumul în această gloată. Sfaturi utile, pe tonul bine cunoscut al lui Gilbert, sfaturi pline de șarm, direct și glumeț, jucăuș, bonom. Ador stilul autoarei care-ți dă impresia că, de fapt, ar vorbi cu tine la o terasă, la o cafea - un stil pe care Elizabeth Gilbert îl stăpânește cu desăvârșire! :) Tare-mi place!

„Originea e într-un loc numit De ce nu?.
Pentru că totu-i trecător.”

Cartea îți dă curaj. Sincer, eu dacă am scris deja o carte, am văzut această carte ca pe un impuls de a o scrie pe a doua - de fapt, o scriu pe a doua (al doilea roman). Mă gândeam, în timp ce citeam, la o prietenă foarte dragă care scrie, însă îi este frică să-și exprime sinele. Să-l publice, să spun așa. Cred că această carte este primul pas spre a se scutura de inhibiții. Gilbert știe ce spune, și o spune într-o manieră familiară, accesibilă, încât să atingă cititorul. Știe cărui public se adresează, își cunoaște cititorii mai bine decât oricine. Nu face exces de zel, însă se vrea a fi scriitoare până la rădăcini, deși părinții ei n-aveau nicio treabă cu literatura. Ce-i drept, spune niște cuvinte pe care nu ai cum să le dai deoparte și, de asemenea, ideile ei sunt demne de luat în considerare. Și de ascultat. Și, în cele din urmă, de pus în practică. O alternativă la un clișeu bine-cunoscut: ca să fii fericit, încearcă să-ți urmezi curiozitatea, nu pasiunea. Ascultă-ți glasul interior, nu pe cele exterioare. Urmează-ți calea pe care nu a mai trecut nimeni și nu păși pe drumul deja bătătorit. Credeți-mă, asta va schimba totul. Totul, cu siguranță. 

„În sfârșit, ține minte ce a zis W.C. Fields: Nu contează cum te strigă ceilalți; contrează la ce numă răspunzi tu. 
De fapt nici nu te deranja să răspunzi.
Tu vezi-ți mai departe de treabă.”

Inspirația este parte integrantă din ființa noastră. Face parte din noi și din ceea ce însemnăm. Dacă accepți ceea ce gândești, dacă vei arde la prima licărire a unei idei, atunci este imposibil să dai greș. Vă spun din experiența mea: eu, spre exemplu, când am o idee, pur și simplu o trec pe o foaie, deschid un Notepad-ul din telefon și-mi trec gândul acolo. Citatul. Poezia. Pur și simplu. Oriunde aș fi. Mă sprijin de ceva, scot telefonul și încep să scriu. Apoi merg mai departe, pur și simplu eliberat parcă de o greutate care mă apăsa. Niciodată nu-mi uit visele. De multe ori, le-am scris undeva, și acum e o plăcere (și mă amuz groaznic) când le recitesc. În fiecare zi facem conexiuni, de aceea trebuie să epuizăm - într-o măsură - toată inspirația pe care o avem. Doar ca să facem loc alteia. Așa, dacă nu abuzăm, aș spune, de ceea ce avem, cu siguranță vor veni alții și vor face acest lucru. Lecții de magie te ajută să-ți accepți inspirația și să-i realizezi puterea care sălășluiește în însemnătatea acestui cuvânt. Ea este aproape ca o formă de energie care mișună pe lângă noi. Nu o vedem, dar se ciocnește de corpul nostru fizic: astfel, o putem accepta sau nu. Ea nu va fi supărată. Nu va plânge, ci își va continua drumul până va găsi pe cineva care s-o accepte. Și, dragii mei, în acel moment se produce magia. Magia la care cu toții sperăm! 

„Recunoașterea acestei realități - a faptului că reacția nu-ți aparține - e singura modalitate sănătoasă de a crea. Dacă lumea se delectează cu ceea ce ai creat - fantastic. Dacă lumea ignoră ceea ce ai creat - păcat. Dacă lumea înțelege greșit ceea ce ai creat, nu pune la lumea. Dar dacă lumea detestă categoric ce ai creat? Dacă te agresează cu invective turbate, îți insultă inteligențța, îți calomniază motivele și îți târăște bunul nume în noroi? 
Zâmbește-le galeș și sugerează-le tuturor - cât mai politicos - să-ți facă naibii arta care le place.
După care continuă cu încăpățânare să o faci pe a ta.” 

Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Librex pentru această carte, Lecții de magie,  pe care o puteți comanda de pe site-ul lor, unde aveți reduceri grozave la numeroase cărți! :) Aruncați un ochi. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spoooor! 

Anndrei

Leapșa: Citesc literatură română


Salutare,

O leapșă despre cărți! De la Roxi Adina, de pe blogul Gânduri despre cărți! :) Dar inițiată de către draga de Simina! Citesc literatură română, recunosc, în ultimul timp am încercat să mă axez cât mai mult pe valorile noastre. Mă bucur să ă văd că există oameni care apreciază nu doar autorii in afară - deja overrated, să spun așa - și se axează pe ceea ce avem și noi mai de preț: cultura, sportivii, țara noastră frumoasă și demnă de a fi descoperită! Următoarele cărți sunt, fiecare, cu câte cinci steluțe pe Goodreads!

Într-o ordine, aș spune, aleatori, fiindcă pe toate cărțile pe care le voi prezenta le-aș pune la loc de seamă:

1. „Kinderland”, de Liliana Corobca

O carte pur și simplu sfâșietoare, o carte adevărată, veridică, ce ne vorbește despre viață, doar în maniera în care autoarea Liliana știe să o facă. Am citit-o cu inima cât un purice, pentru ca la sfârșit să am lacrimi în ochi. Ge-ni-a-lă! 

„Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”
 
La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama“ celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: intoarcerea părinților acasă. Dar aceștia nu se lasă înduplecați nici atunci când sunt invocați prin ritualuri magice, păgâne. Părăsiți, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieți normale de familie, imitând, înaintede vreme, gesturile adulților. Cristina povestește despre cruzime si tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni. 
 
2. „Cerul din burtă”, de Ioana Nicolaie
 
Această carte a fost primul contact cu autoarea Ioana Nicolaie. Și m-a făcut să mă îndrăgostesc de ceea ce aceasta scrie. Pur și simplu nu pot vorbi despre lirismul autoarei, despre modul de a alege cuvintele, de a le îmbina. Vă pot spune doar că am recomandat această carte tuturor, și toți s-au îndrăgostit de ea. Doamnișoara profesoară de limba română mi-a spus, după ce i-am împrumutat cartea, că pur și simplu n-a mai citit vreodată ceva așa de expresiv, plastic. :) V-o recomand cu drag!
 
„Camerele acelea sînt din stern bandajat. Le ghicesc magice, calc înăuntru ca un zodiac. (...) E un geam emolient și palme nervoase. Sînt pumniori îngroziți zbătîndu-se-n burtă. (...) În burta mea e și un bec de veioză. Mușchii întinși țiuie uneori de căldură. Arareori prin ei se-ntrevede lumina. Atunci ești treaz, ești muzică, pîndești fulgerarea. Și brusc îți întinzi trupușorul spre clanță. Cu nesfîrșite pupile te uiți spre încoace.”
 
 
3. „Oameni, îngeri și demoni”, de Lina Moacă:  
 
Mai mult decât a fi o scriitură impecabilă, colorată, firavă și sensibilă, romanul „Oameni, îngeri și demoni” este un fel de stare, este ca o pildă spusă în câteva sute de pagini, este o acumulare de principii de viață și valori. În altă instanță, autoarea ne vorbește despre răutatea care împânzește sufletele oamenilor, despre provincialitate, minciună, teroare și dușmănie - la o adică, despre problemele muritorilor limitați care, în dezacord cu efemeritatea lor, au uitat că viața nu presupune numai o adunătură de lucruri materiale, de bani și înavuțire, condamnați de voracitatea în care sufletul li se scaldă, ci viața presupune iubire și spiriualitate, linște și pace. Astfel, societatea în care trăim pare a fi subjugată de credința banului, departe de a fi înclinată spre realizarea spirituală a sinelui, de oportunitatea de afirmare, care, mai apoi, împinge scopul existenței către realizarea materială proprie, reflectată în bani, în afaceri necurate, minciuni și grosimea portofelului. Dând la o parte toate aceastea, autoarea Lina Moacă ne înfățișează o lume în care banii distrug esența infinită a visului omenesc, distrug ceea ce este nobil în principiile de viață ale personajelor, reliefând o lume a non-valorilor, o lume tragică în care conștința răutății, a fățărniciei rezonează cu tot ceea ce era bun, cândva, dar s-a pierdut.
 
4. „De zece ori pe buze”, de Adina Rosetti:  

În acest volum, Adina Rosetti schimbă genul și, de data aceasta, romanul ei se constituie în mai multe povestiri de proză scurtă, și anume opt, a căror subiect se învârte în jurul unuia dintre cele mai dificile lucruri de abordat, după părerea mea, în literatură: copiii. Cu toate acestea, nu poți să nu rămâi pur și simplu surprins de ușurința cu care autoarea, cunoscând perfect această lume dominată de joc, de umor, nostalgie, de-a v-ați ascunselea, șotron, reușește să creeze lumi în care simți acea reverbare a copilăriei poate demult apuse, acel suflu cald, prietenos ca după ce ai scăpat urma, acea lume plină de magie și de posibilități, cu pudoarea copilărească și sentimentul unei iubiri pătimașe, puterile; și, totodată, autoarea creează întotdeauna un decor propice desfășurării copilăriei, uneori fantastic în sensul surprinderii unor aspecte ca un intro într-un stil al realismului-magic, un decor departe de civilizația plină de nebunie, agitată, în goana după material și lucruri firești și simple. 

„Uneori, oamenii... După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Dar de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii? Dar de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Apoi o întreb pe mama lu' și mama lu' Sonia începe la fel. Uneori oamenii... Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Dar de ce? Pentru că se ceartă? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii. Dar de ce: Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di-vor-țea-ză. Este ceva ce se poate întâmpla oricând.”
 
5. „20 de ani în Siberia”, de Anița Nandriș-Cudla

„Cartea aceasta nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe nefericiri ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel în lume, la locul lor- loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate”, spune Monica Lovinescu (14 martie 1992) și nu pot decât să suțin aceste cuvinte pline de adevăr și înțelepciune.
 
Următoarele afirmații sunt făcute tocmai când Anița și familia ei erau ridicați de către soldați: „Așa tremurând am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat și eu, pe urmă am început să o îmbrac pe mama. (...) Ei mă întriabă de ce o îmbrac eu și nu se îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă. (...) Pe urmă ei îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. (...) Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i și mai greu în suflet și inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Eu m-am întors peste el,  am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, și m-am uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, s-o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă singură, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi (...).”
 
Mai sunt, dar mă limitez la cinci. Am ținut să vorbesc despre autori contemporani nouă (mai puțin ultima carte), pentru că vreau să promovez asemenea valori! Bineînțeles, citesc Ibrăileanu, Nina Cassian, Hortensia Papadat, Drumeș, Holban, Stănescu. Dar despre ei voi vorbi într-o altă postare! :) S-aveți lecturi frumoase și un august plin de cărți.
 
Anndrei
 

duminică, 31 iulie 2016

Ultimii martori, de Svetlana Aleksievici - Recenzie


Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 338

„Căci moartea era peste tot...”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl,care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

„În jurul nostru erau mulți morți, nici nu ne mai speriau. Trăiam printre ei, chiar ne obișnuiserăm. O singură dată mi-a fost frică. Intrasem într-un sat căruia îi dăduseră foc de curând. (...) Am văzut o femeie arsă... Era neagră toată, căzută la pământ, dar mâinile îi rămăseseră albe, niște mâini vii, de femeie. Atunci mi-a fost frică prima dată. (...) Cei care nu au văzut cum omul își omoară seamănul sunt cu totul altfel.”

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare, cred că cea mai dureroasă și sensibilă carte. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii, a modului în care percepem realitatea în care trăim și, poate, ceea ce ar trebui să apreciem. Într-un univers dominat de obuze, gloanțe, moarte, foc, violență, anihilare, cruzime, într-un univers în care moartea este ceva de o simplă secundă, în care încercarea de salvare pare a fi de prisos, glasul copiilor, strigătul lor de durere se face auzit între paginile acestei cărți. Pentru ca, mai apoi, să ajungă în sufletul cititorului și în inima sa. 


„Mergeam și dădeam peste un cadavru negru, deci aici arsese un om bătrân. Iar dacă vedeam de la distanță ceva mic, rozaliu, însemna că e un copil. Erau întinși, rozalii, pe cărbuni... Mama și-a dat jos baticul și m-a legat la ochi... Așa am ajuns până la casa noastră, până la locul unde în urmă cu câteva zile se afla casa noastră. Nu mai era nicio casă. Ne-a întâmpinat pisica, se salvase ca prin minune. S-a lipit de mine, atât. Nici una din noi nu putea să vorbească... N-a mieunat, până și pisica a tăcut câteva zile. Toți tăceam. I-am văzut pe primii nemți (...). Bubuiau pe caldarâmul nostru. Și mi se părea că până și pământul suferă sub picioarele lor.”

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

Cred că totul ar putea fi rezumat la această mărturie: Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul (...) Au trecut anii... Am foarte multe cărți, dar n-am înțeles despre război cu mult mai mult decât am înțeles atunci, pe când eram copil... Despre asta am vrut să vă povestesc. Războiul, cu toate ororile sale, cu toate durerile sale pe care le trage după sine. Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că despre această carte nu se vorbește, despre această carte nu se povestește. Ea se citește, se simte, se integrează în sufletul cititorului. A vorbi despre așa ceva, a încerca să explici, să-ți explici - ei, bine, este de prisos. Cartea trebuie citită. Mai mult decât citită, ea trebuie simțită.

„M-au tras la o parte... Și am văzut cum au fost mai întâi împușcați copiii. Îi împușcau și se uitau cum se chinuie părinții. Pe mama n-am mai văzut-o... Probabil căzuse...
Era acolo o femeie care își ținea bebelușul în brațe; el bea apă din biberon. Au tras mai întâi din biberon, apoi în copil și abia după aceea au omorât-o și pe mamă.
Sunt uimită că mai trăiesc după toate astea... Mică, am supraviețuit... Dar mare, cum o să trăiesc? M-am maturizat demult!...”

Ultimii martori nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Când copiii noștri au crescut, le-am dăruit păpuși. Tuturor le dăruim păpuși, tuturor cunoștințelor noastre. Mai întâi s-a prăpădit draga noastră mamă, apoi s-a dus și tata.Am simțit, imediat am simțit că suntem ultimele. La granița aceea... la hotar... Suntem ultimii martori. Timpul nostru se sfârșește. Trebuie să vorbim...
Cuvintele noastre vor fi ultimele.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Diverta pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Ultimii martori de pe site-ul lor, cu o reducere de 37%. Credeți-mă, merită tot. De asemenea, zilele acestea aveți reducere de minim 50% la toate cărțile Editurii Rao, vedeți oferta AICI.

Lecturi frumoase și pline de spor!

Anndrei