vineri, 11 septembrie 2020

Nebuni din iubire, de Rosa Montero - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2018
Traducere: LINGUA CONNEXION

Rosa Montero (Madrid, 1951) a studiat jurnalism și psihologie. A colaborat cu grupuri de teatru independent (Canon) și cu diverse publicații (Fotogramas, Pueblo, Posible). Operele ei au fost traduse în peste 20 de limbi. 
În limba română, la Editura RAO, au mai apărut: Ziua inocenților (2005), Stăpân iubit (2006), Povestea regelui străveziu (2007), În inima infernului (2009).

„Carnea trădătoare, dușmancă intimă ce te face prizoniera înfrângerii sale. Sau prizonier, pentru că și bărbații își descoperă brusc, în oglindă, un gât cu pielea lăsată, ca de broască-țestoasă, de exemplu. Ca să nu mai vorbim despre prostată sau despre groaza de a nu face față în lupta amoroasă. Carnea tirană îi face sclavi pe toți.”

„Romanele sunt visurile omenirii; fără asemenea visuri am fi cu toții și mai nebuni și mai ignoranți decât suntem. Așa că romanele urmăresc vicisitudinile societății, așa cum pielea se mulează pe trup: dacă el se îngrașă, pielea se întinde; dacă el slăbește, pielea se strânge... Criza actuală reflectă această criză, fiindcă e chiar pielea vieții.” - Rosa Montero, într-un interviu realizat de Ileana Scipione, pentru Observator Cultural 

„Nu exista nici cea mai mică îndoială că dragostea te otrăvește, te îndobitocește, te determină să faci tot felul de prostii și să acționezi fără măsură.”

Am să-ncep această recenzie spunând că, zău, nu m-am așteptat deloc, și când spun deloc, chiar o spun sincer, să-mi placă romanul Rosei Montero, Nebuni din iubire, atât de mult. Nu știu, cred că mă așteptam la o poveste de dragoste așa superficială, clișeică, agonizantă, plictisitoare, siropoasă, și-alte chestii de genul. Cred că titlul m-a trimis cu gândul în acea direcție. Și, Doamne, cât m-am înșelat, de fapt, fiindcă chiar după primul capitol am simțit intensitatea scriiturii, a emoției, a trăirilor, am simțit, efectiv, că m-am înșelat enorm, enorm de mult. Și, încă o dată, nu m-am așteptat ca această poveste să-mi pătrundă atât de frumos sub piele, în inimă, și să mă emoționeze atât de intens. De ce? Pentru că e o carte foarte, foarte reală, este o carte NU despre iubire, NU pioasă, NU sentimentală - este o carte chiar incisivă, este dureroasă, fiindcă, dincolo de anumite teme, abordează una extrem de sensibilă și fragilă: bătrânețea, bătrânețea și tot ce-aduce, cu ea, aceasta. 

„(...) Oamenii nu realizează aproape niciodată când este ultima oară când fac ceva ce le place. Ultima oară când urci pe un munte. Ultima oară când schiezi. Ultima oară când ai o întâlnire amoroasă. Pentru că acelui corp, în continuă transforma, care dintr-o dată se cuta, se scofâlcea, se ciopârțea, se prăbușea și se deforma, acelui trup trădător, în sfârșit, nu-i era de ajuns faptul că te umilea: în plus, comitea mojicia supremă de a te omorî.”

Punând accent extrem de frumos pe corporalitate, Rosa Montero creează din acest roman o odă dedicată timpului, și nu neapărat o odă, nu știu cum să zic, ci „un strigăt”, o ofensă adusă îmbătrânirii - piele lăsată, riduri, durerea de a nu mai fi dorit cu atâta ardoare ca atunci când ești tânăr și puternic și frumos și energic. Nu știu, pe mine, unul, m-au lovit (fazual spus) multe lucruri din acest roman, multe gânduri ale autoarei. Revenind puțin la ideea romanului, am să v-o redau rapid, pe scurt, fără să intru în detalii și în desfășurarea acțiunii: Soledad, o bătrână de șaizeci de ani, vrea să-l facă gelos pe fostul ei amant, care-o părăsește pentru soția sa însărcinată, și angajează un gigolo. Nu știu cât reușește, dar, în cele din urmă, începe să simtă anumite chestii față de acest bărbat, și, de-aici, sincer, chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam că, na, lucrurile n-au să ia o direcție tocmai sănătoasă, să zicem așa. Nu știu, de asemenea, cât am avut dreptate, dar știu că mi-a plăcut mult, mult de tot cum s-a terminat acest roman.

„(...) Cunoaștea foarte bine puterea opresivă a anumitor gânduri chinuitoare. Când își fac apariția, pun stăpânire pe tine.”

În fine, dincolo de acestea, cum am mai spus, este o poveste despre bătrânețe. Sincer, am găsit în scriitura autoarei o refulare, o oarecare scârbă, să spun așa, dar, în cele din urmă, o acceptare definitorie în vederea întregirii - până la urmă, cu toții vom plăti prețul pe care ni-l cere viața, nu? Și, na, nu putem decât să ne conformăm și să-l primim cu tot ceea ce înseamnă. E o poveste profundă, chiar e, e o poveste emoționantă care te-atinge, fiindcă, na, nu are cum să n-o facă, având în vedere că e în natura umană să te gândești la bătrânețe, la cum, poate, propriul tău corp ajunge să se înstrăineze față de tine, să te lase, să te părăsească. 

„(...) Dragostea făcea și desfăcea Istoria, mobiliza voințele, provoca dezordine în lume.”

Nu am să spun mai multe despre roman, fiindcă chiar nu am ce. Legat de scriitura lui Rosa Montero, ei, bine, vă pot spune că scrie bine, bine de tot; romanul este scris la persoana a treia, iar autoarea conturează extrem de precis gândurile lui Soledad, trăirile acesteia, emoțiile care o încearcă, intrigile din sufletul ei. Rosa Montero scrie, în cele din urmă, despre teama de singurătate, despre absența iubirii, despre singularitatea ființei; datorită iscusinței autoarei de a distinge între sentimente și pericolele ce guvernează dorințele, prin Nebuni din iubire am descoperit și o lecție, sinceră și profundă, de viață.

(...) Soledad, mai bătrână decât poetul, avusese timp să înceapă să recitească și să se întristeze puțin mai mult decât el. Cert era că, de câteva luni, melancolia se acumula în interiorul ei ca o ceață densă și rece. Poate că era mâhnirea că împlinise șaizeci de ani, când pe dinăuntru avea în continuare șaisprezece.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Nebuni din iubire, de Rosa Montero, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!


marți, 8 septembrie 2020

Barul Rooster, de John Grishman - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Traducere: Gabriel Stoian
Anul apariției: 2019 

John Grisham s-a născut în Jonesboro, Arkansas, la 8 februarie 1955, într-o familie modestă. Dupã absolvirea Facultățiide Drept, a practicat avocatura timp de aproape un deceniu în Southaven. În 1983, a fost ales în Camera Reprezentantilor din Mississippi, din partea democraților, for din care a facut parte pâna în 1990. În timpul liber, ca hobby, Grisham a început munca la primul său roman si a avut nevoie de trei ani pentru a scrie ...Şi vreme e ca să ucizi, pe care l-a finalizat în 1987. Grisham a continuat sã scrie cel puținun roman pe an, cele mai multe dintre ele devenind imediat bestselleruri. Publishers Weeky l-a declarat pe Grisham „romancierul cu cele mai bune vânzari al anilor 1990“, cu peste șaizeci de milioane de exemplare vândute. În prezent, romanele sale au fost publicate în mai mult de 255 de milioane de exemplare, traduse în douăzeci și nouă de limbi.

Volumul se inspiră dintr-o problemă acută a vieții reale, și anume exploatarea persoanelor tinere. De altfel, autorul dezvoltă ideea unei investigații realizate și publicate într-un ziar. O firmă de avocatură rău intenționată profită de inocența și nevoile financiare ale studenților pentru a-i constrânge la datorii economice imposibil de returnat. Revelația studenților care își dau seama că justiția este atacată de persoane influente încă din timpul studenției devine o realitate asupra căreia suntem datori cu toții să ne întrebăm. Grisham scrie o poveste palpitantă despre lumea academică a Dreptului și sistemele financiare, un cuplu ce riscă să afecteze orice societate și pentru care este nevoie de eroi care să îl înfrângă. Mark, Todd și Zola au optat pentru Facultatea de Drept din dorinţa de a schimba lumea și de a o transforma într-un loc mai bun. Dar ajunși în anul al III-lea de studiu, cei trei își dau seama că au fost înșelați. Prieteni apropiați, ei au împrumutat sume mari de bani pentru a-și permite să urmeze o facultate de mâna a treia, într-atât de mediocră, încât absolvenții săi trec rareori examenul de intrare în barou, fiind lipsiţi de orice șansă de a obţine un loc de muncă avantajos. Însă când află că școala lor face parte dintr-un lanț manevrat din umbră de un manager de fonduri din New York, care deține, totodată, și o bancă specializată în împrumuturi pentru studenți, cei trei știu că au fost prinși într-o mare capcană. Rezultatul este un thriller alert și palpitant, abundând de întorsături de situație. Grisham excelează, tratând cu un simţ al umorului aproape diabolic etica uneori discutabilă a lumii Dreptului și a băncilor.

„(...) Nefericitul meu frate mai mic e pe cale să ajungă la închisoare, lucru care i se pare nedrept, dar mie îmi pare foarte rău pentru mama. Apoi Gordy pierde pariul cu viața. (...) Familia Zolei se trezește săltată și azvârlită într-o închisoare, așteptând deportarea. După care asta. Într-un fel sau altul, ar trebui să le lăsăm pe toate deoparte și să ne grăbim să ajungem la facultate pentru ultimul semestru, care va fi urmat de două sătpămâni de iad în care trebuie să învățăm pentru examenul de barou, ca să reuși să facem ceva pentru a câștiga bani și pentru a începe plata datoriilor, ceea ce, de fapt, e mai mult decât imposibil, din câte se pare, și pe moment de nerealizat. Da, dragă Zola, sunt la capătul puterilor. Tu, nu?”

Oh, da, Barul Rooster, un roman pe care l-am citit acum câteva luni și pe care, Doamne, încă-mi amintesc cât de mult l-am adorat. De ce? Pentru că e bine scris. Bine de tot. Pentru că are cam tot ce voiam să aibă un astfel de roman - intrigă bine construită, acțiune frumos plasată, într-un spațiu oportun și perfect construit, are personaje care te fac să râzi, care te enervează, cu o ironie fină, cu sarcasm, cu o inteligență specială, are o desfășurare a acțiunii alertă, Grishman intrigând cititorul, făcându-l să vrea să afle cât mai mult, după ce s-a gândit să lase un capitol pentru mai târziu. Nu, cu greu te desparți de această carte, fiindcă tot vrei să afli ce-are să se mai întâmple, în ce direcție are să meargă totul, când ceea ce fac cei trei eroi ai noștri, Mark, Todd și Zola pare-se a atârna, fragil, de un fir de păr. Dar, nu, sincer vă spun, mi-a plăcut la nebunie cât de fain s-a jucat Grishman cu personajele sale, cât de frumos le-a conturat, inteligența cu care i-a însemnat și i-a aruncat în aventura romanului Barul Rooster.

„(...) Am renunțat la aprtamentele noastre, am abandonat facultatea, ne-am schimbat numele și am descoperit calea de a câștiga ceva bani. O să ne dăm drept avocați, vom bântui prin tribunale pentru a obține onorarii, în numerar, bineînțeles, și vom spera să nu fim prinși.”

Recunosc, până acum n-am mai citit nimic, dar nimic de la John Grishman, deși am auzit de nenumărate ori de acest autor. De fapt, se vede că este foarte, foarte informat, de o inteligență aparte, cu un simț justițiar anume - cunoaște ceea ce face și ceea ce scrie, are un simț al umorului aproape diabolic, tratând etica, uneori discutabilă, a lumii Dreptului și băncilor. Bineînțeles, cred că unei persoane „avizate”, „în temă”, care studiază Dreptul, cu siguranță i-ar fi plăcut și mai mult, înțelegând de altfel mult mai bine anumite aspecte ale romanului - dar asta nu înseamnă, de altfel, că nu poate fi plăcerea oricărui cititor. Recunosc, n-am o treabă prea mare cu ceea ce înseamnă acest domeniu, dar am plecat din roman, fazual spus, chiar cu niște cunoștințe, să spun așa, oricât de neaplicabile, de fapt, ar fi ele. Mi-a plăcut să fiu purtat prin săli de tribunale, prin intrigi, printre oameni certați cu legea, mi-a plăcut să descopăr demersul unui proces și multe celelalte „jocuri” care se-ascund în spatele meseriei de avocat, cu tot ceea ce înseamnă aceasta. Grishman, trebuie să recunosc, excelează, pentru mine, în acest domeniu, are un stil aparte când vine vorba de thrillere juridice, iar totul se conturează în acest roman, Barul Rooster, cu o poveste delicioasă despre studenție, șantaj, finanțe - și, pe bune, e tare inventiv, extraordinar de inteligent, când vine vorba de acest domeniu, John Grishman.

„(...) Frumusețea planului lor consta în obrăznicie. Nicio persoană în toate mințile nu ar fi îndrăznit să apară în fața unui judecător dându-se drept avocat.”

Poate mă manifest impresionist și spun multe fără a spune nimic, dar, evident, n-am să vă povestesc ce și cum și în ce direcție o iau lucrurile, n-am să vă spun cum se termină romanul, n-am să vă descriu, amănunțit, sau chiar deloc, aventurile prin care trec Mark, Todd și Zola - n-are rost, v-aș diminua, la o adică, plăcerea de a citi romanul, în caz că o veți face. Nu. Pentru mine, chiar a fost un roman bun, foarte bun, subiectiv fiind, mai ales că n-am mai citit, până acum, un roman de acest gen. Cu siguranță Grishman se înscrie în acea listă de autori pe care o voi lua în considerare atunci când voi vrea să citesc un roman de acest gen - un roman alert, antrenant, oh, da, cu nenumărate întorsături de situație, cu o intrigă, după cum am spus, extrem de bine conturată și plasată într-un decor care să-ți stârnească și mai mult curiozitatea. Cred că am mai spus-o, dar chiar am descoperit un autor extrem de inteligent, extrem de documentat și informat - un autor care știe ce scrie, care știe cum să abordeze situațiile și cum să plaseze anumite intrigi, cum să le contureze și să le reliefeze cititorului. Nu m-a plictisit deloc, dar deloc romanul, pentru că, dincolo de toate acestea, a fost și un roman complex; nu a urmat un singur „fir” al acțiunii, ci s-a axat pe mai multe „planuri” narative, dacă pot spune asta - aflăm povestea fiecăruia dintre cei trei, viața lor, încercările prin care au trecut, aspecte personale ale acestora. Și asta, de altfel, a făcut ca lectura romanului să fie mult, mult mai delicioasă.

„- L-ai recrutat?
- Nu. A alunecat pe gheață.
- Gheață și iar gheață. Unde-i încâlzirea globală când ai nevoie de ea?
- Ascultă, Todd. Nu sunt croită pentru genul ăsta de muncă. Mă simt ca o pasăre de pradă.
- Exact asta suntem.”

Știu că poate nu e tocmai cea mai bună carte a lui John Grishman, dar pentru mine e prima citită, astfel încât nu pot avea termen de comparație. Dar mie, unul, mi-a plăcut mult de tot. Spun asta pentru că, atunci când o citeam, am primit câteva răspunsuri în care mi se spunea că nu e tocmai, după cum am zis, cea mai bună carte a lui Grishman. Dar mai am una în bibliotecă, tot de el scrisă, și-acum, când redactez această recenzie, parcă-mi vine, și mai mult, să citesc iarăși o poveste semnată de acest autor. Chiar cred că este un „geniu al genului”, să zic așa, pentru că talentul său deosebit, cu siguranță, nu l-aș putea contesta și compara cu altcineva - chiar mă bucur că l-am descoperit, pentru că e întocmai autorul pe care-mi face plăcere să-l citesc și pe care, cu siguranță, îl voi aborda în viitor când mi se va face dor să citesc o carte de acest gen. Cu siguranță!

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Barul Rooster, de John Grishman, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Victime neînsemnate, de Emma Flint - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2017
Traducere: GRAAL SOFT

În 1965, într-un cartier al clasei muncitoare din Queens, New York, Ruth Malone, o mamă singură, care lucrează ore întregi ca chelneriță, se trezește și descoperă că ambii ei copii, Frankie Jr. și Cindy, au dispărut. Mai târziu în acea zi, cadavrul lui Cindy a fost găsit într-un loc abandonat, la 800 de metri de casa ei, strangulat. Zece zile mai târziu, cadavrul în descompunere al lui Frankie Jr. a fost găsit. Imediat, toți arată cu degetul spre Ruth. În timp ce poliția investighează crimele, ies la iveală amănunte despre viața lui Ruth. Sticlele goale de whisky și îmbrăcămintea provocatoare împrăștiate prin tot apartamentul ei, grămezile de scrisori de la nenumărați bărbați și agenda cu numere de telefon a lui Ruth fac din ea o bețivă, o femeie ușuratică - și, prin urmare, o mamă rea. Detectivul principal, un catolic riguros, trage concluzia evidentă: confruntată cu un divorț și o luptă pentru custodie, Malone a luat viața copiilor ei. Pete Wonicke, un reporter de tabloid începător, hotărât să-și facă un nume în ziar, începe să cerceteze cazul. Interesul lui Pete în poveste se dezvoltă într-o obsesie față de Ruth și el ajunge să creadă că e ceva mai mult în viața femeii pe care procurorii, presa și publicul au descris-o ca pe o femeie promiscuă. Ruth Malone și-a ucis violent proprii copii, este o victimă a circumstanțelor sau este ceva mai sinistru în joc?

Well, citeam cândva, mult mai mult, romane polițiste. Cred că mi-am redresat gusturile pe parcurs și am lăsat-o mai moale cu acest gen. Oricum, nu prea l-am găsit ca un roman polițist, de fapt, ci ca pe un fel de thriller, dar nici thriller - o „supă”, să zic așa, pentru că a avut și parte de roman polițist, cu anchete, probe, speculații, dar și parte de thriller, cu anumite imagini și chestii de acest gen. Cred că cel mai mult m-a interesat faptul că, din câte am citit, acest roman este inspirat de o poveste adevărată - evident, nu în totalitate, ci doar așa, ca sursă de inspirație, și-am fost tare curios să văd cum a fructificat Emma Flint această idee. Și, sincer, chiar mi-a plăcut, m-a prins destul de rapid romanul, deși unele chestii mi s-au părut degeaba, mai ales primele cincizeci-șaizeci de pagini. Dar m-am bucurat că, apoi, ritmul a devenit mai alerg și scriitura mult mai la îndemână, în sensul în care nu prea am mai avut de-a face cu descrieri inutile, care să nu contureze întocmai atmosfera, culoarea locală, care să nu ofere, cum să zic, prea multe cititorului.

Pe scurt, Ruth Malone, o mamă singură, divorțată de fostul ei din anumite motive, chelneriță într-un bar, găsește, într-o dimineață, goală camera celor doi copii ai ei, însă ușa este închisă pe dinafară. Bizar, nu? După anumite bârfe din vecinătate, după descoperirea unor scrisori cam bizare, să spun așa, din partea a mai mulți bărbați, după descoperiea a câteva sticle de alcool, goale, în coșul ei de gunoi, sergentul Devlin o consideră, în cele din urmă, vinovată. Bine, acum trebuie să și demonstreze acest lucru. Și nu pare tocmai greu, de fapt, dat fiind faptul că există numeroase „dovezi” care s-o incrimineze, în cele din urmă, pe Ruth. Dincolo de toate acestea, și pe mine, chiar, m-au pus sub un semn de întrebare anumite „aspecte” referitoare la viața lui Ruth - reacția pe care a avut-o când a descoperit că cei doi copii ai ei au dispărut (niște lacrimi, acolo, doar să fie), stilul ei de viață, atenția, în asemenea circumstanțe, asupra înfățișării sale fizice și în public, vizitele neîncetate la bar, relațiile cu diferiți bărbați. Am zice, astfel, că e vinovată, nu? Că o mamă care ține la copiii ei nu s-ar comporta așa, ci și-ar canaliza întreaga atenție în vederea găsirii copiiilor ei. Ideea în sine este că, încă o dată, tindem să judecăm după aparențe, fără să știm mare lucru, iar polițiștii au certitudinea, irefutabilă, că Ruth este vinovată, că, vezi domle, n-ai cum, trebuie să suferi mai mult, să plângi mai mult - așa, doar așa arăți că-ți pasă, de fapt, nu?

Din punctul acesta de vedere, am găsit cartea ca fiind una bine scrisă. Emoțională. Incisivă, chiar. Reală, cred că ar fi cuvântul cel mai potrivit. Mi-a plăcut mult și felul în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult intriga - și, de fapt, cred că, așa cum mi se întâmplă de obicei, și-așa cum se întâmplă de obicei într-o carte de genul, mi-a plăcut desfășurarea procesului de judecată, cu avocați, cu acuzații, cu probe, cu tot ce-nseamnă asta. Îmi place să urmăresc acest aspect rațional, firesc, această „bănuială” despre cum s-a întâmplat de fapt totul, desfășurarea cronologică, spațială, cu tot felul de acuzații și dovezi, cu martori. Mereu m-au încântat toate acestea atunci când am citit un roman polițist.

Bineînțeles, nu mai vorbesc de anumite întorsături de situație. Anumite bănuieli pe care tu, ca cititor, le ai; cobești anumite chestii, încerci să pui cap la cap anumite situații. Ei, bine, am să recunosc, și eu am crezut mult timp, citind cartea Victime neînsemnate, că Ruth e vinovată. Da, după aparențe, asta am crezut, și-au mai fost și unele dovezi care să suțină acest lucru, încât chiar n-aș mai fi văzut pe altcineva vinovat (sau, poate, doar pe un singur alt personaj). Și totuși, drept vă spun, e dureros felul în care se termină romanul. Sincer, parcă nu mă așteptam, aș fi vrut să se termine altfel, să fie totul încheiat așa cum trebuie. Dar, după cum am spus, este inspirat dintr-o poveste adevărată, reală, iar Emma Flint chiar a reușit să contureze totul: atmosfera, împrejurimile, realitatea situațiilor, realitatea personajelor. Și-a făcut din Victime neînsemnate un roman care să mă prindă, care să mă țină în mijlocul acțiunii și care să-mi antreneze mintea (vai, ce-mi plac cărțile care reușesc să facă asta). După cum am zis, nu mă dau în vânt după acest gen de cărți, dar sunt momente în care, într-adevăr, devine o plăcere imensă să le citesc. Și chiar mă bucur că am avut ocazia să citesc romanul Emmei Flint, deoarece a fost o lectură pe care n-am s-o uit curând, fiindcă m-a atins, din mai multe puncte de vedere, dar m-a și făcut să-mi doresc, și mai mult, ca în cele din urmă să se facă dreptate și adevărul, triumfător, să iasă la iveală. Mai rămâne sfârșitul care, pentru mine, a însemnat un adevărat knockout. Nu vi-l spun, normal, dar sigur veți avea aceeași reacție dacă veți citi cartea. Este o poveste puternică, convingătoare despre femei cu defecte, despre aparențe, despre femei pline de furie, rănite, care trăiesc în medii sociale și familiale ostile, care sunt pedepsite, cu sălbăticie, atunci când ele se revoltă. Este, dincolo de atmosfera unui roman polițist, un roman emoționant, adevărat, pe care-l simți și-l trăiești, să spun așa, dincolo de ficțiunea Emmei Flint.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Victime neînsemnate, de Emma Flint, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

15 zile fără internet, de Sophie Rigal-Goulard - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2017
Traducere: Simona Andreiță

„- Exact, spuse mama. O să luăm ÎN SFÂRȘIT o pauză de la lume. O să stăm toți cinci în armonie, o să ne relaxăm, o să reflectăm, vorbim, plimbăm, pescuim, gătim, ne jucăm, înotăm...”

CE OROARE! Părinții mei au decis că vom sta 15 zile într-un loc pe care NIMENI nu-l cunoaște și unde nu se întâmplă NIMIC NICIODATĂ. MAI RĂU, va trebui să renunțăm la orice conexiune! Adio computer, consolă, telefon mobil, adio viață modernă. Adio, fanii mei fideli. Adio, prietene dragi. Bine ai venit, vacanță groaznică! Vă voi găsi încă aici, atunci când mă voi întoarce din morți?!


„- Reluăm controlul asupra noastră, a adăugat soția lui. O revigorare esențială. Iar din punct de vedere simbolic, începem dimineața cu o baie rece, care ne pregătește pentru a capta toată energia pozitivă din ziua care urmează. 
- Chiar acesta este motivul pentru care am venit aici, a spus mama mea zâmbind. Am vrut să descoperim noi rădăcini.”

Cu siguranță o carte tare, tare, tare simpatică. Și o lectură care m-a amuzat, pe deoparte, într-o măsură în care m-a și mișcat, să spun așa, dat fiind faptul că, într-adevăr, suntem cu toții în acea epocă a tehnologiei, a vitezei, în acea epocă în care putem „călători” mii de kilometri printr-un singur apel, putem vedea persoane aflate pe alte continente, în alte țări, cu un simplu video-call, ce mai, suntem în acea epocă în care, da, putem afirma că suntem dependenți (chiar și involuntar) de tehnologie. De gadget-uri, de telefoane și laptopuri și socia media și toate acestea la un loc. Recunosc, eu, unul, n-aș putea trăi - cel puțin, nu pe termen lung - lipsindu-mă de toate aceste posibilități pe care internetul, telefonul și laptopul mi le pun la dispoziție. În aceeași măsură, viața noastră contemporană este compusă din așa ceva, este astfel creată încât, de altfel, să avem nevoie de tot ceea ce tehnologia ne oferă. Nu? 

„Le-am dat prosoapele când au ieșit din apă, Marc chiar a șters-o pe mama pe spate. Tremura puțin. Ne-am întins toți pe prosoape și am lenevit. Era un moment parcă ireală, am vorbit vrute și nevrute, fără internet. Mi-am dat seama că suntem în stare, în cele din urmă.”

Și totuși, ca și-n cartea de față, 15 zile fără internet sunt, în cele din urmă, doar 15 zile, nu? Și-n astea 15 zile, ideea în sine constă în faptul că, rupându-te de viața virtuală, începi să-ți dai seama de multe alte lucruri - care îți erau atât de la îndemână, și erau atât de importante - pe care le-ai neglijat: familie, frați, surori; ceea ce este mult mai important, de altfel, decât viața dintr-un spațiu pixelat și virtual. E simplu, sincer, romanul este unul destul de simplu, presărat cu glume, cu situații neașteptate și amzuante, cu personaje calde, care încearcă să depășească, în acestea 15 zile, „dependența” de telefon și internet și alte chestii de acest gen. Și nu vorbim doar de adolescenți, ci și de persoane adulte - cum ar fi părinții lui Émilie, eroina dramatică a acestei cărți. Cred că mi-a plăcut mult faptul că Rigal-Goulard nu a implicat doar adolescenți în acest roman, ci și adulți - acestă dependență vizându-i și pe ei, de altfel, în ziua de astăzi. E greu de spus că „nu, nu depind de un telefon, nu depind de internet”, pentru că ar fi puțin egoist - voluntar, involuntar, cu toții avem nevoie de tehnologie pentru a rămâne conectați cu lumea care ne înconjoară, pentru a avea accesibilitate și acoperire. Da, termenul de „dependent”, de obicei, este asociat cu ceva rău, cu un viciu - da, într-adevăr, există dependență nocivă; dacă nu greșesc, cred că a fost introdusă și o fobie, diagnosticată medical - frica de a nu îți pierde telefonu, nomofobia, o boală „contemporană” și apărută odată cu dezvoltarea tehnologiei la acest nivel.

„E ceva serios.
Mă întreb dacă nu cumva suntem TOȚI pe cale să ne transformăm.”

Romanul chiar e fain, sincer, e drăguț, light, e o lectură care merge rapid și care nu te solicită. Te prind personajele, să zic așa, te prind întâmplările, ideea cărții e chiar interesantă - e o carte, cred c-aș numi-o, de fapt, simpatică. Da, cred că s-ar potrivi cel mai bine. Bineînțeles, i-am dat trei steluțe pentru că nu e tocmai genul de lectură pe care l-aș aborda de obicei, dar pot spune că este genul de lectură, de roman care merge bine de tot după o carte mai grea, mai solicitantă. Și, drept să vă spun, chiar simt că am rămas cu ceva din acest roman. Nu pot spune că mi-a deschis ochii, îi aveam deja, știu cum să-mi gestionez timpul petrecut pe internet fără totuși să-mi neglijez prietenii și familia și viața personală, fără să-mi boicotez planurile sau rutina, fără să dau skip anumitor activități din viața mea de zi cu zi doar pentru a sta pe internet și a-mi pierde timpul. Dar chiar e o carte pe care, sincer, aș recomanda-o în general adolescenților, persoanelor care stau ore în șir pe telefon, internet, laptop, calculator sau alte chestii din această tagmă tehnologică. Pentru că e o lectură care, dincolo de a fi drăguță, ușoară, e o lectură profundă, e o lectură care, dacă ești deschis în această direcție, chiar te atinge. 

„(...) Mulți dintre ei au observat că, fără internet, trăiesc momente unice. Redescoperă chiar și plăcerea de a sta cu familia. 
- Sincer, eu cred că orice este posibil dacă încercăm să ridicăm ochii din ecrane din când în când și ne uităm în altă parte.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, 15 zile fără internet, de Sophie Rigal-Goulard, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

marți, 1 septembrie 2020

Prieten imaginar, de Stephen Chbosky - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 800
Anul apariției: 2020 
Traducere: Bogdan Perdivară

Stephen Chbosky a scris şi a regizat ecranizarea romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid (Trei, 2013), un adevărat fenomen literar. Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Chbosky şi-a luat licenţa în scenaristică la University of Southern California. A lucrat în televiziune şi în industria cinematografică, fiind scenaristul musicalului Rent (2005) şi unul dintre creatorii serialului Jericho, pentru CBS. Filmul său de debut, The Four Corners of Nowhere, a avut premiera la Festivalul de Film Sundance. Îl puteţi urmări pe Twitter la @StephenChbosky.

Hotărâtă să-i ofere o viață mai bună fiului său, Christopher, Kate Reese fuge în toiul nopţii din casa pe care o împarte cu iubitul ei abuziv. Cei doi se refugiază în comunitatea foarte unită din Mill Grove, un orăşel izolat din Pennsylvania. La început, pare locul perfect pentru a lua viaţa de la capăt. Dar, nu după mult timp, Christopher dispare. Vreme de şase zile chinuitoare, nu e de găsit pe nicăieri. În cele din urmă, Christopher iese din pădurea de la marginea oraşului. E teafăr, dar schimbat. Acum îi răsună în minte o voce care îi cere să construiască o căsuţă într-un copac anume — altminteri, mama lui şi toţi cei din orăşel nu vor mai fi niciodată la fel…

„Nu era o voce. Era vântul. Era o șoaptă. Nu aducea a voce. Părea o imitație de voce. Era mai mult o amintire decât o voce adevărată. Venea din pădure.
Îl chema.”


Dați-mi voie să vă spun că am știut, încă de la început, că acest roman o să mă dea pe spate. Vedeți coperta? Coperta, pentru mine, e uluitor de relevantă pentru conținutul cărții - cum cred, de altfel, că ar trebui să fie o copertă. Am văzut, de multe ori, coperți care n-au o treabă, n-au o legătură cu ceea ce înseamnă, de fapt, cartea, dar aceasta este chiar on point, să zic așa, pentru că îți transmite, încă de la început, o atmosferă de mister, de groază, îți dă, așa, o stare. La fel ca și romanul Prieten imaginar, care, dincolo de un roman extrem de bine scris, este o dovadă a versatilității acestui autor, Stephen Chbosky. De ce spun asta? Pentru că dacă ați citit Jurnalul unui adolescent timid, cum am făcut-o și eu, nu veți regăsi aici, deloc, aceeași voce narativă, același stil, să spun așa, aceeași atmosferă. Nu știu, pentru mine, cele două cărți se află la poli total opuși, dar asta nu face decât să-mi întărească părerea conform căreia, într-adevăr, Chbosky e un autor tare fain. Nu pot compara cele două cărți între ele, n-are rost, deși obișnuiesc să fac asta atunci când citesc două sau mai multe cărți de la același autor - sunt total, dar total diferite, și ambele mi-au plăcut mult, mult, dacă e să mă refer, strict, la genul literar în care se încadrează - dacă Jurnalul unui adolescent timid a fost o carte sensibilă, emoționantă, atunci Prieten imaginar a fost acel roman care m-a ținut, efectiv, captiv, și-o spun la propriu, m-a prins în „ghearele” sale și nu, nu mi-a dat drumul nici măcar după ce am terminat de citit romanul. De ce? Pentru că s-a terminat într-un fel, Doamne, încât am simțit că vreau să-l găsesc pe autor și să-l strâng, așa puțin, de gât, fiindcă n-are cum să mă lase așa, n-are cum, e imposibil să fii atât de nedrept față de cititorii tăi - nu spun că s-a terminat „în aer”, fără să aibă un sfârșit bine definit, dar, pur și simplu, nu, n-ai cum, n-ar trebui ca nimeni să treacă prin așa ceva - nu mi-a mai rămas decât să-mi fac eu scenarii, bineînțeles, și să speculez în ce direcție au să urmeze toate, deși, în aparență, cartea se terminase. Nu, pentru mine, unul, sfârșitul a fost magistral. Și, încă o dată, a abuzat de sănătatea mea psihologică (în modul bun, deși nu știu cât de bun ar putea fi un „abuz”, fie el de orice fel). 

„- Când pot să te văd?
curând. dar am nevoie, mai întâi, să faci ceva pentru mine, da?

Cum să-ncep, cum să-ncep să vorbesc despre o carte care, unu la mână, mi-a plăcut la nebunie și, doi la mână și, de fapt, cred că e cel mai important aspect, nu e o carte care să fie, întocmai, genul de lectură care să-mi placă. Dar, uite, am ieșit din zona mea de confort, am ieșit pentru că am știut că voi fi citit o carte care să-mi placă la nebunie, care să mă țină în priză, la curent continuu, care să-mi creeze un scenariu în minte și, o, da, nici nu vreau să vă spun cât de mult mi-a plăcut să-mi imaginez, efectiv, tot ce descria Stephen Chobsky, de la niște personaje fantastice, la situații în care ți se ridică părul de pe mâini și te cuprinde groaza. Da, eu chiar am văzut-o ca o carte horror într-o mare măsură, deoarece anumite imagini, cu o inadecvare logică evidentă, mi-au stârnit mult de tot imaginația - pentru că, da, e o carte care face apel, într-o mare măsură, la propria ta abilitate de a-ți imagina chestii, de a pune cap la cap anumite „părți” pentru a crea un „tot” (spre exemplu, erau niște personaje care se numeau „oameni Căsuță-Poștală” - ei, bine, vă rog să vă imaginați asta, thanks Stephen Chobsky că te-ai jucat cu mintea mea). Și, evident, alte personaje, de la Omul amabil la Doamna Șuierătoare. Nu, nu, efectiv Stephen Chobsky reușește să se joace cu mintea cititorului într-un mare fel, purtându-l prin lumi ciudate, întunecate. Or, poate sunt eu prea impresionat, prea dat pe spate, dat fiind faptul că, așa cum am mai spus, nu este tocmai genul de carte pe care l-am citit întreaga mea viață. Dar, zău, chiar e o carte care mi-a plăcut extrem, extrem de mult, și pe care, oricând, aș recomanda-o - nu neapărat oricui, dar cu siguranță celor care sunt pasionați de cărți ciudate, cărți fantasy, cărți cu personaje care nu-și găsesc realitatea imediată în societatea noastră. 

„Dar ceva se schimbase la el.
Nu, nu era posedat, nu fusese înlocuit de vreun impostor sau vreo dublură. Își cunoștea fiul. Era cu adevărat fiul ei. Și totuși... de câte ori nu-l văzuse chinuindu-se să silabisească? Câtă silință nu-și dăduse cu el la aritmetică? Câți ani nu-și văzuse copilul plângând fiindcă nu știa de ce literele i se tot succed în fața ochilor. Apoi, brusc, peste noapte aproape, totul se schimbase. Numai că nu se întâmplase peste noapte.
Durase șase zile.”

Nu am să vorbesc despre poveste, cu siguranță nu face interesul nimănui, mai ales că puteți găsi descrierea chiar și pe copertă, și-am lăsat-o și eu mai sus. Am să vă vorbesc despre de ce mi-a plăcut, pentru că există nenumărate motive; n-am să le pot cuprinde pe toate, pentru că, bineînțeles, n-am cum, și cred că trebuie să fi citit cartea ca să vă dați seama de ce, de fapt, chiar a ajuns să-mi placă atât de mult un roman. Atmosfera cărții mi s-a părut apăsătoare, nu în sensul rău, ci în sensul în care abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție o iau lucrurile, cum, când, de ce, și-acum, domnule Chbosky, nu ți-e puțin milă de mine, așa, câtuși de puțin? Pentru că ajunsesem într-un punct în care atmosfera era atât de intensă, atât de surescitată, într-un punct în care nu mai știam ce urmează să se întâmple cu personajele, într-un punct în care, efectiv, nu mai aveam încredere în nimeni, și doar citeam fără să mă atașez de cineva, fără să-mi pese, fiindcă romanul a făcut un mare interes și pentru emoțiile și stările și trăirile mele. Să nu mai zic, de altfel, de extraordinarele și mult așteptatele răsturnări de situație, pe care, o, da, Stephen Chobsky le-a inserat în puncte cheie ale acțiunii. Mulțumesc, domnule autor, încă o dată, pentru o adevărată dovadă a faptului că, astfel, o carte îți poate stârni niște stări extrem de versatile.

„Doamna șuierătare se aplecă și șopti la urechea bătrânei.
- O să muriți cu toții.
- O să murim cu toții, repetă bătrâna.”

Personajele, nu mai are rost să spun, sunt geniale. Ideea este că romanul, într-o măsură, are mai multe planuri, adică ne sunt prezentate viețile a mai multor personaje, dar, în cele din urmă, toate se leagă și se concentrează în jurul intrigii principale. Fiecare-și aduce „folosul” în vederea dinamizării acțiunii, în vederea, cum am zis, diferitelor răsturnări de situație. Paralele acestea nu fac decât să întregească acțiunea, să-i dea o culoare și mai intensă, nu știu, iar ideea, ideea în sine, acest prieten imaginar, această voce, această inadecvare logică și rațională a lui Christopher, fuga mamei sale de soțul abuziv, și-alte personaje, alte idei, fac din romanul lui Chbosky o adevărată creație originală, surprinsă într-o atmosferă care, încă de la început, te prinde și, de fapt, se joacă cu tine, într-un suspans incredibil construit, cu o intrigă ingenioasă, cu un ritm alert, cu personaje de tot felul; vai, acum, că scriu recenzia, parcă mi-a plăcut și mai mult, și sunt sincer tare când spun asta. Nu știu cum au găsit-o alți cititori dar vă spun că, pentru mine, a fost o adevărată aventură să parcurg cele aproximativ opt sute de pagini. Am fost acolo, în mijlocul acțiunii, și-am rămas acolo, de asemenea, mult timp după ce am terminat cartea. Repet, domnule Chbosky, cu tot respectul cuvenit, cu toată stima acordată dumneavoastră, nu aveți cum să terminați o carte în acest fel. Zău! Puțină milă, nu se putea?!

O altă revelație pe care am avut-o citind Prieten imaginar a fost ideea că, pe viitor, cu siguranță acest roman are să fie ecranizat. Doamne, n-aveți idee cât de mult aștept acest lucru, pentru că, mai mult decât sigur, va ieși ceva fantastic. Efectiv, când citeam romanul și vedeam personajele, în mintea mea se derula un întreg scenariu în care caracterele erau jucate pe marile ecrane de anumiți actori care-mi sunt mie dragi. Și-atunci, de altfel, reușeam să-mi imaginez și mai bine anumite „figuri”, anumite situații, anumite întâmplări și locuri. Are Chbosky un talent de a scrie, un talent de a contura culorile locale, atmosferele, reperele spațiale și temporale, încât e imposibil să nu reușești să-ți imaginez, aproape fizic, cele întâmplate. Am adorat acest aspect, și-abia așteptam să mai parcurg alte pagini pentru a mă întâlni, iarăși, cu personajele preferate. Dar, recunosc, am avut câteva - de fapt, știu că am avut foarte multe, dar anumite răsturnări de situații, pam, pam, ia de-aici, dragă cititor, care te întorc la trei sute șaizeci de grade, îți dau de gândit și, de altfel, ajung să-ți schimbe și preferințele, să zic așa. Ei bine, da, Chbosky e un autor pe care cu siguranță am să-l citesc cu mare, mare drag pe viitor - sper doar să nu-i mai ia nouă ani până va scrie următorul roman. Sau, dacă-i ia atât și totuși scrie o carte așa bună, atunci, dragă domnule Chbosky, Stephen Chobksy, pardon, eu sunt pregătit s-aștept. Voi fi aici, la fel de entuziasmat și dorni să vă citesc creațiile. 

„Ochii le erau cusuți.
La unii, cu fermoare.
La alții, cu ață.
Exact ca puștii din coșmarul lui. (...)
Niciodată să nu vii aici fără mine. Niciodată noaptea.

Nu știu ce-aș mai putea spune. E irelevant, cred că am surprins întocmai ce mi-a plăcut - dacă ar fi să vorbesc despre ceva ce nu mi-a plăcut, habar n-am, chiar mi-a plăcut, efectiv, tot romanul - cu toate paginile sale destul de multe, cu tot formatul mare pe care l-a avut, ceea ce-a făcut ca o pagină să se simtă ca și o pagină și un sfert-jumătate dintr-una normală. Serios, recomand Prieten imaginar, cu siguranță, dacă sunteți fani ai genului, dacă vă plac poveștile cu un ritm alert, cu o intrigă excepțională, chiar originală. Repet, și dacă o citiți, să vă așteptați la nenumărate răsturnări de situație și la un sfârșit, of, la un sfârșit care să dea cu voi de pereți și care să vă lase, așa, cu buza umflată, gândindu-vă, făcându-vă scenarii - nu, nu știu, pentru mine sfârșitul a fost izbitor, colosal, intens, a fost chiar dureros, să spun așa, nu în sensul emoțional, profund, ci în sensul în care, da, domle, mulțumesc, și-acum eu ce să fac? Să stau nedormit ca să mă gândesc la ce și la cum și la de ce și la cum-ai-putut-face-asta-fără-să-îți-pese-câtuși-de-puțin-domnule-Chbosky? 

„(...) M-am speriat tare. Fiindcă știu că puterea din lumea imaginară înseamnă durere la fel de mare în lumea reală. Una fără alta nu se poate. Deci, cu cât fac mai multe ființe să trăiască, cu atât eu o să mor mai repede. Deci când îmi curge sânge din nas e sângele lumii.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Prieten imaginar. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!