Fiind imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță - Recenzie

Editura: datagroup

Anul apariției: 2017

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o (deși mult spus) pe Elena la un eveniment de carte, în Iași, unde am fost amândoi invitați în calitate de tineri scriitori. Și-a fost tare fain. Încă de pe-atunci am observat, de fapt, cât de mult îi place ceea ce face; și nu vorbesc aici doar despre scris, deoarece Elena este și medic veterinar (o felicit din inimă pentru acest lucru), iar iubirea ei pentru animăluțe este, într-adevăr, una specială. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre cât de mult mi-a plăcut romanul său de debut, Fiind imagine. Eseuri din adolescență, chiar dacă l-am amânat extrem de mult timp. Pe această cale, Elena, dă-mi voie să-ți spun că ai câștigat un nou fan, și-abia aștept să-ți citesc și noua apariție literară, Împărăția ultimului cerb. 

Nu știu cum aș putea să descriu cartea de față, chiar nu știu. N-am să fac o recenzie, pentru că nicidecum nu e un roman de tipul cauză-efect, cu intrigă, desfășurarea acțiunii și tot ce presupune acesta. E mai mult un fel de jurnal, un fel de save-as al unor gânduri de-ale autoarei, un fel de blog, un fel de caiet de notițe (totuși, are și o parte ca un fel de poveste, îmbinând fantasy-ul și realitate într-o manieră atât, dar atât de frumoasă). Dar, indiferent de ce este, știu că este o carte care m-a emoționat enorm de mult, în care deseori m-am regăsit - citeam, citeam și erau momente în care mă opream și mă gândeam la ce am citit și la cât de mult m-am identificat cu anumite stări, emoții, ba chiar cu anumite descrieri și locuri. Pentru că, oricum, și poate greșesc, dar am identificat anumite locuri din orașul în care și-a urmat studiile - Iași - în care locuiesc și eu în momentul de față (parcul Copou, în special, este un loc pe care l-am putut identifica în scrierile Elenei). Apoi, este o carte care îmbină, frumos, gândurile interioare, introspecția, contemplarea, cu realitatea imediată a societății în care trăim - există numeroase eseuri în care Elena personifică ploaia, astfel încât aceasta nu mai este o simplă manifestare naturală, ba chiar o stare, o poveste, este o sursă de inspirație și un personaj însăși. 

Aș vrea să spun foarte multe, dar știu că e de prisos. Cartea Elenei - și-s lipsit de impresionism, sincer - este chiar o carte care te atinge și te emoționează. N-ai cum să nu te regăsești, deseori, în ceea ce a scris. N-ai cum să rămâi rece, să nu simți, să nu te emoționeze. Poate fi o lectură simplă, în cele din urmă, doar că nu e. E ceva profund, care te incită la meditație, nici nu știu cum s-o spun. Are ceva special, ceva ce mi-a rămas adânc în suflet și chiar și-acum, când încerc să-mi scriu gândurile referitoare la Fiind imagine. Eseuri din adolescență, am un zâmbet larg pe buze și mi-e greu să mă adun. Recunosc, chiar am fost surprins de cât de frumos și delicat scrie Elena - nu că nu mă așteptam, la o adică, dar chiar am rămas surprins de cât de ușor este să te identifici cu poveștile sale (ceea ce, de altfel, implică o anumită empatie de care autoarea dă dovadă, o cunoaștere interesantă a psihologiei umane - sau, în cele din urmă, poate pur și simplu felul ei de a-și așterne gândurile este unul sensibil, în general). 

Aș putea să înșir multe citate din carte, dar n-am s-o fac. Chiar aș vrea să le descoperiți singuri, pentru că Elena chiar este un om care simte, care arde pentru frumos. E imposibil să nu-i observi iubirea pentru cuvinte, pentru citit (Elena este și o cititoare înrăită), pentru emoție și sentimente. Nu știu, ar putea fi o lectură light, habar n-am, chiar neplăcută dacă ești genul care vrea multă acțiune și intrigă și alte chestii de acest gen. Dar, repet, nu poți să citești această carte și să rămâi meh, chiar vreau să cred că e imposibil acest lucru. Pentru că e o carte de o emoție aparte, în care totul parcă-i vis (și visele nu-s întotdeauna faine), totul are un anumit sens, iar natura, toamna, ploaia, zăpada, ceașca de ceai, gândurile, durerile, emoțiile, lacrimile, zâmbetele, răsăriturile și apusurile, oamenii, cărțile, serile petrecute în bibliotecă, cursurile de la facultate, toate examenele, notele, cafelele - totul se sumează în acea perioadă colosală, eternă, în acea stare numită adolescență. Este o carte despre devenire - și Elena a avut și are o devenire spectaculos de frumoasă.

Mulțumesc, Elena, pentru că ai scris o carte atât de frumoasă. Te felicit și îți urez multă inspirație în continuare. Să ai mereu grijă de visurile tale și de ceea ce-i al tău și te face fericită. Abia aștept să-ți citesc noua carte, abia aștept! Știu că nu mă va dezamăgi - și, sincer, chiar dacă o s-o facă, mie n-o să-mi pese. Pentru că știu că vor mai urma și altele (acum, vorbind serios, chiar știu c-o să-mi placă). Nu am să vă oblig să cumpărați cartea Elenei, că doar nu-s în măsură s-o fac (și dacă aș fi, tot n-aș face-o), dar vă recomand să citiți autori români. Să susțineți autorii micuți. Să fiți alături de ei, de noi. Nu este ușor să publici, chiar nu este. Și, în aceeași măsură, este și destul de dezamăgitor (pentru noi, nu din cauza voastră) să vezi că ești trecut, deseori, cu vederea. Evident, repet, nu vă obligă nimeni s-o faceți, dar am simțit nevoia să fac un îndemn pe această cale. Cu toții avem povești frumoase de spus, chiar dacă nu suntem autori internaționali sau de anvergură cărtăresciană. Zic și eu! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor!

Maestrul minciunii, de Nicholas Searle - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Nicholas Searle a crescut în sud-vestul Angliei și a studiat limbile străine la universitățile din Bath și din Göttingen, Germania. A lucrat mai mulți ani decât și-ar fi dorit ca funcționar înainte de a se hotărî, în 2011, să își dea demisia și să se dedice literaturii. Locuiește în Yorkshire, în nordul Angliei. Maestrul minciunii este romanul lui de debut.

„Stephen își zice: zâmbetul ăla, atunci când îl afișează, e binevoitor ca al unui unchi. Respingător, dar binevoitor ca al unui unchi. Obrajii rumeni, ochii strălucitori, încrederea pe care o afișează, toate se potrivesc perfect. Zâmbetul unui asasin, își spune el și se întreabă dacă-l mai văd și alții astfel, fără povara prejudecăților și a cunoștințelor pe care le-a dobândit recent despre acest om. Chiar și la bătrânețe, Roy e un actor destul de convingător.”

Poveste spusă de la sfârșit către început. Un bărbat care a mințit de când se știe. Roy, un escroc cu experiență care locuiește într-un orășel din Marea Britanie, plănuiește să dea o lovitură de maestru. Urmează să întâlnească și să farmece o văduvă frumoasă. Aproape peste noapte se va muta în somptuoasa locuință a femeii și împreună vor începe să ducă o viață de pensionari aparent tihnită: seri liniștite în fața televizorului, câte o vacanță la Berlin. Apoi el se va face nevăzut cu averea iubitei. O poveste captivantă și plină de suspans care începe în prezent și ajunge cu 50 de ani în urmă. Acest debut de neuitat are ceva din farmecul obsedant al romanului Ispășire, căci desăvârșita sa încrengătură de minciuni, secrete și trădări va duce către un deznodământ bulversant.

„Principala lui concluzie privind noua viață fusese că era plictisitoare. Nu mai avea libertatea de a veni seara acasă, de a sta la televizor cu vesta pe el și cu o sticlă sau două de Bass, mâncând pește și cartofi prăjiți de pe ziar. Nu-și putea cheltui liniștit salariile la casa de pariuri sau să se refugieze sâmbăta mai toată ziua la Arsenal, după care să vină acasă și să cadă lat în pat de beat ce era. Trebuia să-și ascundă revistele deochiate cu atenție. Nu putea aduce acasă femei de la taverna din apropiere.”

Mixed feelings în legătură cu primele o sută, o sută cincizeci de pagini ale romanului. Dar, Doamne, ce-a urmat după, m-a făcut pur și simplu să uit ce-a fost înainte, cum s-ar zice. N-a mai contat nimic; ba, dimpotrivă, mi-am dat seama cât de necesară a fost „lălăiala” din prima parte a cărții, pentru a înțelege mult mai bine anumite lucruri și pentru a intra, astfel, mult mai bine în mintea lui Roy (și nu numai). Care-i ideea? E simplu, de fapt. Roy este un mincinos maxim, abuziv, cronic, care încearcă să o corupă pe Betty să-i lase acestuia banii săi. În fine, nu mă bag mai mult în poveste, că n-are sens. Dar vă spun că e uimitor cât de mult a reușit acest domn să mă scoată din sărite și să mă enerveze. Și cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la cartea lui Nicholas Searle, felul în care a reușit să-și contureze personajele, să le facă atât de reale, atât de palpabile: atât Betty, cât și Roy ar putea, foarte simplu, să fie vecinii noștri, prietenii noștri, sau orice alt necunoscut, aparent banal, pe care-l vedem pe stradă (totuși, eu unul, m-aș putea lipsi foarte ușor de un amigo precum Roy, zău).

„- Dedicare? ce înseamnă asta? Și, oricum, de ce-ar trebui s-o fac? Adică dincolo de un salariu cinstit pentru o muncă cinstită? 

- Pentru că putem schimba lumea, dacă vrem.”

Roy, un bărbat de optzeci de ani, se întâlnește cu Betty, o femeie ceva mai tânără, dar încă plină de viață - o adevărată doamnă, de altfel; cei doi se întâlnesc într-un fel de pub, nicidecum o cafenea sofisticată, în urma unei întâlniri aranjate pe un site de pe internet. Narațiunea alternează între prezentul situației (relația dintre Betty și Roy) și frânturi din trecutul lui Roy, un trecut care, de departe, se dovedește a fi unul curat, să zic așa. Partea interesantă ia amploare atunci când, de fapt, îți dai seama că însăși Betty știe anumite lucruri despre acest Roy, care se dă pedant și lipsit de orice interese materiale față de averea lui Betty - de altfel, aceast fir al intrigii mi s-a părut cel mai interesant de urmărit, dar nu m-a deranjat nici acel before din carte, care ne aducea la cunoștință ceea ce a făcut Roy în trecutul său (chiar dacă, la un moment dat, aceste flashback-uri devin cam abundente de detalii care ar putea fi greu de urmărit). Dar, repet, este esențial să știm povestea lui Roy înainte de a trage concluzii (poate) greșite față de acest minunat escroc. V-am mai spus cât de mult m-a enervat, nu? Ei bine, dincolo, Betty mi s-a părut, în primă instanță, maleabilă, ușor de păcălit și de dus de nas - chiar ajunsesem în punctul în care începea să îmi pară rău pentru ea. Și voiam ca acest Roy pur și simplu să dispară din viața ei și s-o lase în pace. Da, chiar m-a antrenat romanul, deși, având în vedere cum am început și lipsa mea de răbdare, nu i-aș fi dat prea multe șanse; dar uite că mi-a dovedit contrariul și, în cele din urmă, chiar i-am acordat patru steluțe fiindcă le merită cu desăvârșire. 

„- Să schimbăm? Și de ce-aș vrea așa ceva? Presupunând pentru o clipă, că o asemenea idee chiar ar ține. Lumea e ce e. Ar trebui să ne vedem de treabă, luând ce putem din ea.”

Maestrul minciunii devine, în cele din urmă, un fel de cronică ciudată de „familie” (deși Betty și Roy nu se căsătoresc, nu se comportă ca și cum ar forma un cuplu), o cronică a unei escrocherii, a unei hoții sentimentale, care, apoi, ajunge ușor să devină o dramă de un impact colosal, pe fondul unei țări haotice, pe fundamentul unor circumstanțe sociale periculoase (Germania, devastată de cel de-al doilea Război Mondial). Romanul este unul dens, detaliat - chiar greu de urmărit până într-un anumit punct: peronaje puține, dar puternice, rotunde, extrem de bine construite, pasaje de introspecție, meditative, dialoguri lungi. Minciuni multe, secrete, întâmplări neașteptate, legături cu Berlinul aflat în război. Romanul pare a fi, de asemenea, o poveste într-alta. Acest tandem trecut-prezent oferă cititorului perspective neașteptate asupra acțiunii romanului (a, deci asta era!, aham, nu mă așteptam!, ei, nu mai spune!), iar destinul celor doi pare-se să fie unul care, în cele din urmă, se va uni într-un punct comun - sfârșitul acestei cărți, care, pur și simplu, m-a dat peste cap. 

„- Ție nu-ți pasă de nimic, nu? repetă ea.

- Asta-i pentru alții. Eu îmi primesc ordinele și le execut. Sunt plătit. Sau nu, dacă nu fac ce mi se spune și sunt concediat. Simplu ca bună ziua.”

Lui Betty, deși la o vârstă destul de înaintată, îi merge mintea brici. Nu mai zic de Roy, escrocul, care, ei bine, trăind așa toată viața, are minciuna în sânge, este un maestru al coruperii și minciunii. Aici, repet, m-a surprins extrem de fain Betty, capabilă să descoasă ceea ce e în mintea lui Roy. Nu vreau să vă dau spoilere, chiar e de prisos, dar vreau să vă spun că acest roman chiar m-a pus față în față cu niște situații la care chiar nu mă așteptam și pe care nu le-aș fi bănuit vreodată. Se pare că, în cele din urmă, nu toții eroii trebuie să fie sprinteni, săritori, cum nici toți hoții nu trebuie să fie capabili să acționeze rapid, intempestiv - Betty și Roy, fiecare de o parte și de alta a baricadei. Abia aștept să văd și filmul, pentru că știu că joacă Ian McKellen (îl știm cu toții, probabil, mai ales din rolul lui Gandalf) și Helen Mirren, o veterană a filmelor. Am vrut întâi să citesc romanul, pentru ca mai apoi să fac o comparație între cele două. Dar sunt tare nerăbdător să văd cum au fost puse în scenă anumite fapte și aspecte ale romanului lui Nicholas Searle.

„(...) Se poate să vină o vreme când nici măcar n-o să-și mai dea seama. Mai bine mort decât ramolit. Numai că el știe că nu e cazul. Nu uită. ÎȘi amintește totul. Nu demența e problema lui, ci neclintirea scopului. De pierderea voinței de a se strădui se teme el.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun - știu că există păreri împărțite în legătură cu aceată carte, dar mie, unul, chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut misterioasă, întunecată pe alocuri, dar și reală, palpabilă, iar personajele mi-au plăcut la nebunie. Dacă doriți să aveți parte de o lectură intensă, neașteptată, cu un final chiar cutremurător, eu v-o recomand cu mare drag. Romanul are o structură atent elaborată, îngrijită și delicată, alternând între prezent (încercarea lui Roy de a pune mâna pe banii lui Betty) și trecut (când Roy își amintește momente-cheie din viața sa de escroc-mincinos-șarlatan). Un fel de joc de-a șoarecele și pisica - plin de tensiune, în care însuși vânătorul devine, într-o oarecare măsură, vânat. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Maestrul minciunii, de Nicholas Searle, o puteți găsi AICI, în colecția LedaEdge. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi multe cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

O revoltată în Rusia bolșevică, de Evghenia Iaroslavskaia-Markon - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Corint Istorie

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2018

Traducere: Anca Irina Ionescu 

Evghenia Iaroslavskaia-Markon (1902-1931) provenea dintr-o familie de intelectuali evrei din Sankt-Petersburg. În timpul Revoluției Ruse, a îmbrățișat cauza marinarilor revoltați din Kronstadt și a anarhiștilor din exil. Arestată, a fost trimisă în insulele Solovețki din Marea Albă, unde se afla unul dintre primele lagăre de muncă din Gulag. Aici a fost executată în iunie 1931. Autobiografia mea, manuscris de aproximativ 30 de pagini, datat 3 februarie 1931, a fost descoperit intact în 1996 în arhivele FSB din Arhanghelsk de către Irina Flige. Scris cu patru luni și jumătate înainte de executarea autoarei, acest adevărat jurnal este un document unic despre primele lagăre de muncă din URSS.

„ (...) să-l împușc ca pe un câine (sau ca pe un cekist - de fapt, același lucru) (...).”

Doamna Alina Pavelescu, în prefața acestei cărți, își începe cuvântul astfel spunând „această carte își va ului cititorul. Îl va amuza, îl va indigna, îl va face să rădâ și să plângă, într-un sfârșit poate că îl va pune pe gânduri, în orice caz, nu are cum să-l lase indiferent.” Și, da, așa e. Nu are cum să te lase indiferent. Ca întotdeauna, eu mereu am considerat cărțile de acest gen, autobiografiile, un document istoric important. Pentru că aparțin cuiva care a trăit, nu a povestit din auzite, credințe sau alte surse de a căror autenticitate și veridicitate ne-am putea ușor îndoi, care a simțit, nu a speculat, deci, fără niciun dubiu, această carte este încadrată în „domeniul realității”. Și totuși, această carte duce, într-o măsură, cu o ficțiune, pentru că viața Evgheniei Iaroslavskaia-Markon a fost, de departe, deloc simplă. A fost anarhistă, o visătoare, o luptătoare și o femeie puternică, fiica unui profesor universitar, „devenită regină a borfașilor, hoață, prezicătoare și agitătoare intratabilă împotriva regimului bolșevic”, apoi deținută într-un lagăr de muncă și, mai târziu, executată. 

„Dar cine sunt oamenii revoluției? Este clar, numai acea clasă care nu poate ajunge niciodată la putere.”

„Vă avertizez, nu vă mirați și nu vă tulburați de sinceritatea mea. În general, sunt convinsă că sinceritatea este întotdeauna în avantajul omului, deoarece, indiferent de cât de negre ar fi faptele și gândurile lui, sunt totuși mult mai luminoase decât ceea ce presupun despre ele cei din jur.” Așa își începe Evghenia autobiografia (cartea fiind, inițila, intitulată Autobiografia mea). Cartea este o dovadă incontestabilă de istorie - Evghenia spune totul fără perdea, fără înfrumusețări stilistice, spune totul pur, crud, deși deseori te pierzi în carte - talentul ei narativ este incontestabil, deoarece au fost momente în care m-am amuzat de ceea ce gândea, momente în care am râs, m-a emoționat; pe scurt, am trecut printr-o succesiune de emoții chiar extrem de diferite. Evghenia e arestată pentru furt, condamnată, apoi evadează, vrea să-și elibereze soțul, iar banii de care a avut nevoie pentru misiune erau strânși „exercitând ad-hoc, pentru femeile din satele și orașele sovietice prin care trecea, profesia - pe cât de insolită, pe atât de productivă - de prezicătoare”. 

„Jur să-i răzbun cu vorba și cu sângele.”

Cartea este, într-adevăr, tulburătoare. Este reală, iar Evghenia Iaroslavskaia-Markon își spune, deși în doar câteva zeci de pagini, povestea de viață, reală, autobiografia ei, pe care, așa cum ea spune la un moment dat, o consideră chiar posibilul ei „autonecrolog”. „Jur să-i răzbun cu vorba și sângele”, scrie această femeie fantastică, puternică, curajoasă, ca un dicton călăuzitor, ca o speranță de care să se agațe. De fapt, nici nu știu dacă ar mai fi putut fi vorba de speranța în condițiile date - este vorba despre un ultim răgaz, de un ultim strigăt înainte de execuția pe care, cu siguranță, o considera implacabilă, inevitabilă. În cele din urmă, cred că un astfel de roman cutremurător (zic roman, dar nu e un roman, în cele din urmă) nu are nevoie de explicații, de comentarii, de recenzii: eroina a povestit singură totul despre ea însăși și despre epoca ei. Și a scris totul cu sinceritate, cu suflet și cu durere: „Scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aș fi apucat deloc s-o scriu!) - pur și simplu doresc să-mi fotografiez viața pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de securitate a lagărului”. Așadar, cum a făcut Evghenia rost de hârtie pentru a-și scrie „mărturiile vieții”? Cititorul poate rămâne cu multe întrebări, dar o analiză frumoasă este făcută în postfața cărții, de către Irina Flige, directoarea Centrului de cercetare și informare, asociația Memorial din Sankt-Petersburg.

„Scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aș fi apucat deloc s-o scriu!) - pur și simplu doresc să-mi fotografiez viața pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de securitate a lagărului”. 

Chiar vă recomand să citiți cartea. Este o lecție importantă, o poveste adevărată care te tulbură, te șochează, te mișcă și te emoționează. Cred că uneori ar trebui să ne amintim de acei oameni care au trecut prin dureri enorm de mari, prin pierderi, suferințe, război. Poate, astfel, am aprecia mai mult pacea de care avem parte, nu ne-am mai hazarda atunci când ne lipsește ceva nesemnificativ și am fi, poate, mai buni. Pentru că într-o lume ca aceasta, doar mâna pe care o ții strânsă e cea care poate avea grijă de tine. O revoltată în Rusia bolșevică este o carte pe care o port în suflet și pe care o recomand cu mare, mare drag oricui. Este o lecție de viață, dincolo de a fi un adevăr dureros. Și, cu siguranță, merită atenția cititorilor. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, alături de o săptămână liniștită!

Protocolul Varșovia, de Steve Berry - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 432

„Polonia nu a pierit încă,/ Câtă vreme noi trăim./ Ce ne-au răpit străinii,/ Lua-vom înapoi cu sabia.”

Steve Berry este avocat și, deși nu mai practică avocatura, este implicat în politica locală din Georgia. Interesul său pentru istorie l-a îndemnat spre cariera de scriitor. A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărți - Profeția familiei Romanov, Al treilea secret, Moștenirea templierilor, Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile întocmite de USA Today, The New York Times, Publisher's Weekly. 

„Primise un mesaj de la Cassiopeia. Unde ești? Știa că nu o să-i placă adevărul. În Polonia, mă ascund într-un dulap, aștept să fur un artefact vechi de o mie de ani.”

În acest volum palpitant, fostul agent secret Cotton Malone se trezește implicat într-o intrigă țesută în jurul a șapte relicve sfinte, care alcătuiesc temuta Arma Christi. Fiecare obiect furat reprezintă prețul plătit de guvernele mai multr țări, printre care China, Rusia și Statele Unite ale Americii, pentru intrarea într-o licitație secretă, având ca miză informații incriminatoare despre președintele în funcție al Poloniei, care, dacă ar ieși la suprafață, ar putea schimba balanța puterii în Europa. De pe străduțele cu parfom de epocă ale roașului Burges, din Belgia, până la interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile unei uriașe mine de sare, romanul ne poartă într-o aventură plină de surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varșovia.

„Sfânta Cruce, Cununa de Spini, Stâlpul Flagelării, Sfântul Burete, Sfânta Lance, Cuiele și Sângele Sfânt. Arma Christi. Armele lui Hristos.”

Am citit romanul lui Steve Berry destul de rapid - asta pentru că, într-adevăr, chiar te prinde. Și ești curios să vezi ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție are să meargă totul. Personajele sunt interesante, bine construite, ba chiar bulversante, la un moment dat, încât ajungi să nu știi în cine să ai încredere, fiindcă există nenumărate schimbări „de tabere”, chestii de acest gen. Avem parte și de multe întorsături de situație, de altfel, de situații neașteptate și tot tacâmul, de fapt, adică aproape tot ce-i trebuie unui thriller bun. Totuși, pentru că există și această parte, eu n-am putut deloc să fiu prea captivat de poveste, pentru că mi s-a părut că ideea aceasta politică parcă prea ia amploare și Berry face prea mult uz de ea. Într-adevăr, se observă cât de mult este pasionat autorul de istorie, cât de bine reușește să creeze o intrigă având la bază anumite adevăruri sau speculări istorice. Și totuși, chiar am simțit că nu-s în poveste, nu știu cum să vă spun, că parcă i-a lipsit ceva care să mă facă să mă dau pe spate. Mereu am iubit acele cărți care au o valoare simbolistică (așa cum este și în cazul romanului Protocolul Varșovia, acele artefacte ce alcătuiesc Arma Christi - cu alte cuvinte, artefacte religioase, vechi, care se consideră că au rămas pe Pământ în urma răstignirii lui Iisus). Mi se pare că aduc ceva nou, dar, în aceeași măsură, abordarea unei cărți într-o asemenea măsură - pe mine, cel puțin - te face să ai așteptări destul de mari de la cartea respectivă. 

„Instrumentele patimilor. Potrivit corintenilor, celor care renunțau la armele acestei lumi, Arma Christi reprezentau o protecție foarte mare împotriva ispitei.”

Oricum, am intrat în lectură deși știam că Steve Berry sigur va face uz de fapte istorie, de adevărul politic, imediat, al anumitor țări. Nu, nu m-a dezamăgit din acest punct de vedere, autorul amestecând politica actuală cu perioada comunistă a Poloniei, deoarece chiar a reușit să găsească un echilibru perfect de-a lungul cărții. Dar totuși a reușit să mă piardă destul de mult în detalii, astfel încât, la un moment dat, nici nu mai știam ce se întâmplă, unde mă aflu (fazual spus) și chestii de acest gen. Dincolo de faptul că, după cum am mai spus, nu mai știam, din roman, cine e bun și cine e de partea cealaltă a baricadei. Oricum, cartea chiar abundă de situații alerte, neașteptate, care pun cititorul în priză și-l țin captiv. Mi-a plăcut mult și faptul că, în cele din urmă, capitolele cărții au fost destul de scurte, deci nu te solicită prea mult. Știu că aș fi dat acestei cărți o notă mai mare, chiar știu, dar la fel de bine știu și faptul că m-am bucurat când am terminat-o - nu numai că am avut parte de o lecție de istorie (mereu mi-a plăcut să citesc despre istoria altor țări), dar știam că o pot da unui prieten căruia, cu siguranță, i-ar putea plăcea mai mult decât mie. 

„Durerea din piept era ca și cum îi fusese înconjurată inima cu o sârmă ghimpată. Nu era un infarct. Era trecutul care scotea capul urâcios și-i amintea că încă exista.”

De asemenea, am apreciat și faptul că, în scrierea ei, autorul chiar a bătut niște drumuri: a fost la Burges, în Belgia (loc reamintit și în roman), pe care l-a perceput drept un muzeu viu, spectaculos al vieții medievale. Apoi, a mers în Polonia, unde și-a petrecut o mare parte a timpului în Cracovia, la mina de sare de acolo (reper utilizat, de asemenea, și în cartea de față). Totuși, bineînțeles, cartea necesită și separarea realității de ficțiune. De asemenea, relicvele regilioase, după cum Steve Berry într-un capitol o spune, au un trecut variat și tulburător, dar credința în ceva extraordinar a părut a fi întotdeauna o necesitate umană. Dorința nesățioasă de a păstra ceea ce credem, indiferent de autenticitate. Același lucru este valabil și pentru Arma Christi, un alt lucru tradițional în creștinătate. Nu una, ci o colecție de relicve ale patimilor lui Hristos, multe înfățișate în nenumărate opere de artă și în tablouri religioase. Bineînțeles, imeni nu știe care dintre aceste obiecte, împrăștiate în lume, sunt adevărata Arma Christi. Spre deosebire de roman (unde există o listă), în realitate nu există o astfel de listă oficială întocmită de Vatican. Autorul a ales șapte la întâmplare și totuși povestea împărătesei Elena (relatată în capitolul 9), și a felului în care a început venerarea relicvelor, este, după cum autorul susține (și nu mă îndoiesc că este așa), adevărată.

„Trebuia să rezolve problema. Trebuia să se termine. Și orice era necesar ca să se întâmple... avea să facă.”

Cred că asta, de fapt, mi-a plăcut cel mai mult la Protocolul Varșovia. Faptul că autorul ia realități istorice, fapte, adevăruri și le integrează într-un roman care, astfel, ar putea deveni un fel de ficțiune istorică, în care există pusee de adevăr. Iar atunci când, și mai bine, integrezi totul într-un thriller alert, captivant, periculos, informația livrată (adevărată, științifică) este mult mai ușor de asimilat. Totuși, așa cum am mai zis, atunci când te hotărăști să oferi un simbolism romanului pe care-l scrii, ar trebui să te aștepți ca cititorul să aibă așteptări mult mai mari de la un thriiler. Eu, unul, mă așteptam la ceva mindfuck, ceva total neașteptat, care să mă facă să mă enervez, să-mi stârnească anumite stări, să dea cu mine de pământ, la o adică. Și-mi amintesc de Dan Brown, carea are talentul formidabil de a specula, extrem, dar extrem de bine, aspecte religioase și situații de acest gen. Repet, romanul lui Steve Berry nu e unul basic, ci unul care, după părerea mea, ar fi putut fi mult, mult mai bun. Așa cum am mai zis, a fost totuși o lectură incitantă, alertă, captivantă, chiar dacă am urmărit cu greu demersul intrigii și desfășurarea acțiunii principale. Mi-au plăcut personajele, anumite situații chiar m-au ținut cu sufletul la gură - astfel încât, în cele din urmă, eu zic că trei steluțe sunt chiar OK. 

„- Să iei în serios avertismentul lui Ivan. Nu te băga. S-ar putea să devină un joc dur.

- Din câte-mi amintesc, așa îți place ție.

Ea zâmbi.

- Așa e.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Protocolul Varșovia, de Steve Berry, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!

Din suflet, de Demi Moore - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2020

Traducere: Maria Adam

„(...) mama încercase să se sinucidă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mi-am folosit degetele, degete mici de copil, să-i scot pastilele din gură, în timp ce tata îi ținea gura deschisă și-mi spunea ce să fac. Ceva în adâncul meu s-a schimbat atunci și nu a mai fost la fel. Copilăria mea se sfârșise.”

Demi Moore își spune povestea cu sinceritate, dar și cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița în persoană se dovedește a fi foarte asemănătoare cu femeie din paginile cărții: grijulie, întrebătoare, uneori nesigură, dar și sinceră. ea povestește cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și eventuala izolare, dar totodată scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are - o femeie plină de înțelepciune. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare. Demi Moore este actriță, producător, regizor și activist. Este cunoscută pentru rolurile din Libertinii (1985), About Last Night (1986), Ghost (1990), A Few Good Men (1992), Indecent Proposal (1993), G.I. Jane (1997), Charlie's Angels: Full Throttle (2003), și Margin Call (2011), printre multe altele. Moore este, de asemenea, cofondator Thorn, o organizație nonprofit care construiește tehnologie pentru a apăra copiii de abuzuri sexuale, exploatare și trafic. Locuiește în Los Angeles și Hailey, Idaho.

„(...) am trecut de la a fi un om de care ei încercau să aibă grijă la un om de la care ei așteptau ajutor ca să-și curețe propriul dezastru.”

E imposibil să n-o știi pe Demi Moore, zic eu, cel puțin pentru fenomenalul rol din Ghost (acea lacrimă dintr-o scenă, singura lacrimă, care îți înmoaie sufletul), sau din rolul excepțional din filmul Indecent Proposal (și, da, ce film). Când am văzut că și-a scris biografia, chiar am vrut s-o citesc, și tare m-am bucurat când am văzut că prietenii de la Editura RAO au tradus-o și la noi. Cum am reușit să pun mâna pe ea, am știu că o voi citi curând - și-așa a fost. Și, drept să vă spun, citind Din suflet, nu numai că mi-am dat seama cât de mulți oameni frumoși există pe acest Pământ, dar mi-am dat seama, încă o dată, că fiecăruia ne este scris un anumit drum și că, de altfel, fiecare dintre noi deținem puterea de care avem nevoie pentru a ne îndeplini visurile și visele și idealurile și țelurile. A fost o carte care m-a ridicat, care mi-a atins spiritul și m-a făcut să râd, să plâng, să mă bucur și să fiu trist, m-a purtat ca într-un carusel al stărilor - și-am știut, atunci când am închis-o, că Demi Moore mi-a fost un prieten drag și apropiat și a fost lângă mine șoptindu-mi, la ureche, povestea ei de viață.

„(...) Dar aș vrea să fi fost învățată - de cineva, undeva - despre coprul meu, despre ce era posibil într-o relație sexuală, cum să mă gândesc la propriile mele dorințe în loc să văd sexul ca pe ceva degradant sau ceva ce datoram cuiva. Sau ca un mod de a obține validarea valorii mele de către bărbați.”

Am plecat din această lectură respectând și mai mult omul care este Demi Moore - deși, bineînțeles, n-am putut fi de acord cu toate deciziile pe care, de-a lungul vieții sale, le-a luat. Dar, normal, nu-s în măsură să judec circumstanețele și tot ce-a însemnat viața ei, deoarece propriile ei alegeri au adus-o în prezent, așa cum este: o mămică mândră, o femeie puternică, curajoasă, o voce a multor oameni și femei. Dacă o respectam ca actriță, și-mi plăceau la nebunie rolurile ei, acum, cu siguranță, când voi mai vedea un film cu ea, voi fi capabil să-i văd și cealaltă latură. De fapt, chiar îmi amintesc că o urmăream pe Instagram și-mi spuneam cât de fericită poată fi. Ei, bine, viața lui Demi Moore a fost chiar foarte, foarte grea. De fapt, aș spune că mai mult copilăria și adolescența, până când a ajuns pe picioarele ei și a început să activeze în domeniul care a consacrat-o: modeling-ul, apoi actoria. Și sămânța din sufletul ei, cândva udată de lacrimi, a înflorit odată cu cariera-i frumoasă.

„De la ei am învățat că iubirea e ceva pentru care trebuie să te zbați ca să o păstrezi. Putea să dispară în orice clipă, din motive pe care nu puteai să le înțelegi, pe care nu puteai să le controlezi. Era înfricoșător să ai nevoie de genul de iubire cu care am crescut eu, era dureros s-o simți. Dacă nu aveam acea neliniște dureroasă, anexietatea aceea puternică în preajma cuiva, de unde să știu că era iubire?”

În Din suflet, Demi Moore nu bate pasul pe loc. Nu se lungește inutil. Este directă. Uneori incisivă. Se grăbește, deoarece are multe de spus și vrea să se lepede de greutatea-i sufletului, parcă, scriindu-și propria poveste de viață. De multe ori, de-a lungul cărți, citești despre respingerea pe care, în copilărie, a suferit-o. Despre abandon. Despre lipsa de încredere, despre intimidare, nesiguranță, frică. Despre criticile primite din partea familiei. Despre mame ei care nu a fost acolo atunci când avea nevoie de ea, care a „vândut-o pentru cinci sute de dolari. Dar Demi Moore, deși avea mai puțină experiență decât alții, s-a hotărât să facă mai bine. Să muncească. Să evolueze. Să își demonstreze că poate, că e capabilă (aici îmi amintesc de un rol în care era în marină, singura femeie, și-a trebui să demonstreze că poate - a început să meargă la sală, să facă ciclism, drumeții, exerciții fizice intense). Apoi, a trebuit să mai ia în greutate. A simțit mândrie, dezgust față de propria-i persoană. A pierdut un copil. A fost dependentă de alcool, droguri. A trebuit să suporte criticile tabloidelor, ale ziariștilor ahtiați după scandal. Și, totuși, Demi Moore a rămas statornică idealurilor ei, țelurilor pe care le avea. Pentru mine, sincer, este un exemplu de urmat.

    „Dar pentru mine, personal, St. Elmo's va fi mereu filmul care mi-a schimbat viața. Dacă nu m-aș fi dus la dezintoxicare ca să fac filmul, chiar mă întreb dacă aș mai fi în viață.”

E foarte ușor să crezi că viața vedetelor este frumoasă. Că-și permit orice. Că au bani să meargă oriunde, oricând. Că pot avea orice, oricând. Da, pot. Dar însăși Demi Moree spune că, din cauza acestui lucru (nu datorită), deseori a fost nevoită să renunțe la ceea ce ar fi vrut să facă. Deseori și-a anulat călătorii. Ba chiar, de fapt, îi era greu și să intre într-o relație, de teamă că aceasta nu va avea să meargă. Și se vor isca scandaluri. Și orice alte lucruri care ar fi putut să atragă audiență și bani. În Din suflet, Demi Moore a pus un accent foarte puternic pe relația cu propria-i mamă. Deși în copilărie acestea au fost extrem de reci una cu cealaltă, astfel încât, citez, Demi Moore a ajuns „să-și urască mama”, se înstrăinase de ea și, în cele din urmă, a plecat. După mulți ani, a aflat că aceasta suferă de cancer. Când s-a întors acasă, a putut să o ierte și să-i fie alături în acele grele clipe - pentru asta, Demi Moore a fost împăcată cu sine și capabilă să ierte și, la rândul ei, să fie iertată (citez, „când am decis să am grijă de mama la finalul vieții ei, am început să vindec rana”).

„(...) eram binecuvântați cu o fetiță sănătoasă și frumoasă și mai mulți bani decât am știut să ne dorim în copilărie. Știu că sună ca o viață perfectă. Dar după cum aveam să aflu curând, dacă ții înăuntrul tău un rezervor de rușine și traume nerezolvate, nicio sumă de bani, nici succesul și nici celebritatea nu-l pot umple.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Este ciudat să recenzezi o (auto)biografie, în cele din urmă. Vă spun doar că merită să citiți această carte, este o carte sinceră, profundă și emoționantă, o poveste despre o femeie curajoasă, puternică, pregătită să facă sacrificii și să lupte pentru fericirea ei. Este vorba despre o femeie care a izbutit să-și depășească propria condiție, care a renăscut. În aceeași măsură, este o carte dureroasă, despre ce înseamnă să fii prinsă într-o industrie care-ți cere să te remodelezi permanent, să fii așa sau așa sau altfel, astfel încât să te potrivești perfect în rolul pe care îl interpretezi. Din suflet este acea carte pe care am citit-o, cum s-ar spune, chiar cu sufletul - pentru că am simțit-o ca pe o confesiune discretă, subtilă și sensibilă. Iar sfârșitul cărții mi-a adus lacrimi în ochi. Și, bineînțeles, după ce-am terminat cartea m-am uitat la Ghost, pentru că mi se făcuse un dor nebun de acel film.

„Există două motive pentru care am vrut să spun povestea asta, povestea felului în care am învățat să capitulez. În primul rând, pentru că e a mea. Nu aparține tabloidelor, mamei mele, bărbaților cu care m-am măritat sau oamenilor care au iubit ori au urât filmele mele, nici măcar copiilor mei. Povestea mea e doar a mea; sunt singura care a fost acolo pentru toate astea și am decis să revendic puterea de a o spune în condițiile mele. Al dilea motiv este că, deși e a mea, poate că o parte din povestea asta este și a voastră. Am avut o șansă extraordinară în viață: și bună, și rea. Să pun totul pe hârtie mă face să realizez cât de nebunesc a fost totul, cât de improbabil. Dar cu toții suferim, cu toții triumfăm, și cu toții putem alege cum apreciem totul.”

V-o recomand, așadar, cu mare drag! Sunt sigur că o veți simți și voi și că vă va atinge subtil și plăcut. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Din suflet, de Demi Moore, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!