Numără stelele, de Lois Lowry - Recenzie

Lowis Lowry s-a născut la 20 martie 1937, în Hawaii. A urmat cursurile Brown University și University of Southern Maine. A început să scrie în anii '70, îndeplinindu-și astfel un vis din copilărie. E autoarea a peste 30 de cărți pentru copii și adolescenți, declarând că măsoară succesul ca scriitoare prin capacitatea „de a-i ajuta pe adolescenți să-și răspundă la întrebările legate de viață, identitate și relații interpersonale”. Cunoscută pentru subectele controversate abordate, Lowry este deținătoarea ai multor distincții literare, semnificativă fiind Medalia Newbery, primită pentru romanele „Darul lui Jonas” (Editura Young Art, 2013) și „Numără stelele. O poveste din Copenhaga”. Cărțile sale au stârnit reacții dintre cele mai diverse, de la introducerea lor în programa obligatorie, până la interzicerea în școli. Deși diferă ca stil și subiecte abordate, toate cărțile ei revin la tema relațiilor umane. În prezent, Lois Lowry locuiește în Cambridge, Massachusetts, unde continuă să scrie.

Prietenii sunt acei oameni cărora le poți spune cam orice, fără griji, având siguranța încrederii lor și acces la înțelegerea lor. Cu alte cuvinte, sunt acei oameni care sunt mereu acolo ca să te asculte, fără a te judeca și fără a-ți cere explicații. Dar, la rândul lor, sunt oamenii care se angajează în a-ți spune adevărul crud sau deranjant, cum o fi el, în defavoarea unei minciuni liniștitoare.

Sunt oamenii cu care chiar dacă nu-i vezi o zi, o lună, zece ani, îți continui poveștile din același punct în care le-ați lăsat, retrăind cu patos momentele trăite. Primul joc de-a v-ați ascunselea, primul șotron, baba oarba, prima julitură de la genuchi, când ai alunecat fugind după mingea crestată de timp, prima trântă făcută în glumă, prima piedică, primul îngeraș desenat în zăpada lăptoasă.

Prietenii adevărați sunt persoanele între care există o relație necondiționată de timp și spațiu, în cadrul căreia „eu” și „tu” devine „noi”, legătura dintre două suflete ce este mai puternică decât legătura dintre inimă și creier, într-o co-existență permanentă. O legătură care se bazează pe emoții și sentimente frumoase, și nu neapărat pe o proximitate fizică. Și, mai presus de toate, prietenia adevărată este o dovadă supremă de sacrificiu. 

Danemarca. „Acum toată Danemarca trebuie să fie garda de corp a evreilor”. Anul 1943, presiunea războiului european de care, totuși, această țară reușește să scape, însă prezența permanentă a trupelor naziste încă seamănă teroare printre locuitorii capitalei, a cărui populație importantă era constituită din evrei, considerați un popor nedemn de această lume, în viziunea întunecată a conducătorului german. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile de genul acesta, care abordează acest subiect sensibil, care a lăsat o umbră fadă, grea, în istoria mondială, și nu numai pentru că mă interesează istoria unui popor neînțeles, ci pentru că vreau să descopăr mai multe legate de ceea ce a condus, în cele din urmă, la extinderea războaielor la un nivel teritorial așa întins. Danemarca a capitulat în fața Germaniei în 1940, acesta este un fapt cunoscut: o țară mică, fără apărare, fără armată. Astfel, poporul ar fi fost categoric spulberat dacă s-ar fi opus puternicei și numeroasei armate germane. În consecință, regele Christian a decis capitularea, iar germanii au invadat peste noapte, și, din acel moment, timp de cinci ani la rând, țara a fost sub ocupație nazistă, menținând ordinea prin măsuri greu de imagint; înarmați, controlau presa, sistemul feroviar, guvernul, școlile, alimentele, magazinele, spitalele și afacerile - mici, și acelea -, chiar și vețile simple ale oamenilor de rând.

Eroina acestui roman este Annemarie, o fetiță de doar zece ani, o fetiță care abia își cunoaște propriile puteri, care abia își conturează propriile visuri, propriul sistem de valori morale. O fetiță care, întotdeauna, vrea să fie corectă și să facă ceea ce trebuie, să asculte și să învețe de la cei mai mari decât ea care, implicit - din punctul ei de vedere pueril - sunt mai deștepți decât ea. Totul începe când, într-o zi, pe când Annemarie alerga pe străzile capitale împreună cu Ellen, o prietenă, imediat ce ieșiseră e la școală, o voce aspră, grea și incisivă le spune celor două, pe nemțește, să se oprească. Cred că acesta reprezintă momentul în care cititorul trebuie să se rupă din această lume minunată și gingașă a copilăriei celor două fete, pentru că această voce, această umbră a soldatului ne poartă departe de lumea caldă a copilăriei și a jocului. Iar ideea de unde pornește drama în care o să se convergească paginile acestei cărți este faptul că, deși Annemarie este o fetiță simplă, aparent, Ellen poartă asupra ei, încorsetată de doctrina nazistă și principiile lor bolnave, păcatul de a fi fiica unor evrei - familia Rosen - cu religia și cultura specifică, ca și cum toate acestea ar fi o povară blestemată, o condamnare la o moarte aproape sigură, greu de evitat. Terminând acest capitol, care, de fapt, este primul, mi-am dat seama că voi citi o carte care, cu siguranță, îmi va plăcea foarte mult, așa că am terminat-o într-o zi. Pur și simplu n-am putut s-o las jos din mână.

Încetul cu încetul, lumea copilei Annemarie începe să cunoască mâna neagră a nazismului german: copilăria ei se închide într-o lume fără ferestre, atunci când, încetul cu încetul, prieteni dragi evrei (ea neștiind, de fapt, de această doctrină nazistă) încep să dispară, magazinele și buticurile evreiești sunt închise și, mai apoi, distruse, iar lumea pare să se strângă din ce în ce mai mult, într-o palmă a haosului și a terorii. Pe de altă parte, emoția este potențată de faptul că totu este prezentat din perspectva micuței Annemarie și din amintirile ei pe care, ei bine, nu le poți pune pe seama decursului istoric al evenimentelor sau a circumstanțelor în care s-au desfășurat toate aceste orori, ci pe seama fricii, mirării, devenirii treptate a unui copil încă necopt în ochii căruia, din păcate, începe să se creioneze o lume sujugată prejudecăților rasiale, etnice și religioase.

De Anul Nou evreiesc, cu doi ani înainte ca daneza capitală să scape de dominația nazistă, cei care s-au dus la sinagogă să se roage, lucru pe care și cei din familia Rosen l-au făcut, au fost anunțați de către „cineva” că germanii vor veni după ei și vor fi „relocați”, pentru a duși în lagărele de concentrare și, mai apoi, exterminați. În Postfața romanului aflăm, de fapt, cine este acel „cineva”, iar lucru care m-a impresionat profund de mult a fost fapul că acel „cineva” aflase de aceaste planuri ale germanilor chiar de la un înalt oficial german, Duckwitz, care, prin faptele sale, a dat dovadă de omenie și curaj. Astfel, în timp ce părinții lui Ellen încearcă să se ascundă de nemți, pentru a nu fi prinși și închiși, familia Johansen, prietnei cu familia Rosen, se hotărăsc să-i ajute ținând-o la ei pe Ellen și, astfel, dând-o drept fiica lor legitimă. Însă relația de prietenie dintre cele două familie nu le scapă germanilor din vedere - alt lucru care m-a făcut să cred că „ăștia știu totul” - și, în toiul nopții, familia Johansen sunt deranjați de trupele nemțești venite să scotocească după familia Rosen care, eventual, s-ar ascunde la ei în casă. Întrucât familia Johansen avea trei fetițe, însă una dintre ele, Lise Margrete, murise în urma unui accident, puteau aduce argumente nemților, astfel încât Ellen să nu fie ridicată și dusă în lagăr. Când li se ordonă să fie prezentate cele trei fete, nemții, suspicioși, observă că Ellen e diferit de celelalte două fetițe, blonde, iar ea brunetă. În acel moment am zis că totul este gata, povestea are să se sfârșească aici și toată drama aceasta are să ia o întorsătură și mai dramatică. Totuși, salvarea vine din partea lui Papa, care scoate din album poze cu cele trei fetițe adevărate ale familiei, și, arătându-le ofițerilor, aceștia observă că una dintre ele avea părul brunet și, astfel, o consideră pe Ellen drept fiica lor biologică și pleacă mai departe, spre a căută alți evrei.

Văzându-se în pericol, familia Johansen împreună cu Ellen se hotărăsc să meargă pe teritoriul dintre Danemarca și Suedia - considerată, pe atunci, o țară liberă pentru evreii de pretutindeni - la unchiul Henrick, căruia le spun că „au adus o prietenă”. De aici, trecând prin prisma propriei mentalități și a propriilor trăiri, Annemarie începe să trăiască o copilărie porivită unui copil: merge la pescuit, se bucură de livezile unchiului, aleargă prin iarbă, însă, la un moment dat, la moșia unchiului Henrick este adus un sicriu mare, acoperit, și, din spusele părinților, în el se află o răposată mătușă îndepărtată, pe care Annemarie n-a avut ocazia să o cunoască. Însă ce se va întâmpla atunci când Annemarie începe să se înșele de adevărul spuselor părinților ei, atunci când vrea să descopere ce se află, de fapt, în acel sicriu misterios? Ce se va întâmpla cu părinții cu Ellen? Au fost prinși de către ofițerii germanși și deportați în lagăr? Ce se va alege de viața lui Ellen, întrucât părinții ei nu sunt lângă ea, ci sunt închiși, morți, sau cine știe unde? Va risca familia Johansen propria ei liniște pentru a o ține alături pe Ellen Rosen, fiica evreilor din vecini? O poveste minunată, despre prietenia adevărată și istoria unui popor, a unei lumi a cărui destin a fost scris de către un om condus de propriile sale rațiuni.

Am selectat niște citate și fragmente care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„Oare era cu adevărat în stare să moară pentru a-i proteja? Annemarie era suficient de sinceră cât să recunoască în sinea ei, pe întuneric, că nu era foarte sigură de acest lucru. Pentru o clipă simți cum o încearcă frica, dar trase pătura mai sus, își înveli gâtul și se relaxă. Oricum, totul era numai fantezie, nimic real. Numai în basme li se cere oamenilor foarte curajoși să moargă pentru alții. Nu și în viața reală din Danemarca. Da, existau soldații, într-adevăr. Și bravii lideri ai Rezistenței, dintre care unii își pierdeau viața, asta era adevărat. Însă oamenii obișnuiți, cum erau cei din famiile Rosen sau Johansen? Annemarie se ghemui în liniștea întunecată și-și dădu seama că se bucura de faptul că era un om obișnuit, căruia nu i se va cere niciodată să-și arate vitejia.”

„O clipă mai târziu întrezări o formă. Ceva neclar, ceva ce nu se afla acolo cu o zi în urmă. O formă întunecată, ca un dâmb încețoșat, chiar la începutul cărării. Annemarie miji chii, forțându-se să distingă, având nevoie să-și dea seama, dar fără să vrea să-și dea seama. Forma se mișcă. Și atunci înțelese. Era mama ei, întinsă pe jos.”

„Ofițerul rupse fotografia în două și o aruncă pe jos. Apoi se întoarse, înfingând călcâiele bocancilor lucioși în fotografii, și ieși din apartament. Ceilalți doi ofieri îl urmară fără să scoată  vorbă. Papa se duse să închidă ușa în urma lor. Annemarie își descleștă pumnul drept, în care încă ținea strâns lănțișorul lui Ellen. Coborî privirea și văzu că Steaua lui David i se imprimase în palmă.”

O poveste manigifică despre două familii a căror destin se întrepătrunde, pentru a dovedi, în cele din urmă, că într-un univers dominat de răutate, de brutalitate și război, de nepotriviri sociale, religioase, etnice, de moravuri, încă există o șansă, încă există o pace la care, cândva, s-ar putea ajunge. Romanul scriitoarei reprezintă un actul istoric al unui popor, precum toate cărțile care abordează tema Holocaustului, chiar dacă într-o manieră mai vagă și seacă, pentru că, în același timp, romanul este despre copilărie, despre încercarea unei fetițe de a spera la o lume mai bună și mai frumoasă, ca cele din basemele pe care i le spunea surorii ei mai mici, Kirsti, înainte de culcare. O poveste tulburătoare despre iubire, curaj și altruism, într-o lume stăpânită de ura ofițerilor nemți și frică. Un ”wake-up” referitor la faptul că înainte de a avea un statut social, înainte de a avea o meserie „bănoasă”, înainte de a culmina pe căile succesului, suntem, de fapt, niște simpli oameni, și, atunci când ne umflăm prea tare în pene, să ne dăm seama cât de mici suntem de fapt. Până la urmă, „cât timp prin vene ne curge sânge, în fața lui Dumnezeu cu toții suntem egali”. Una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, categoric.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Arthur. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI și, de la aceeași autoare, „Darul lui Jonas”. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și un început de săptămână liniștit.