Familia Martin, de David Foenkinos - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2022

Traducere: Simona Brînzaru

David Foenkinos s-a născut la Paris pe 28 octombrie 1974. Este romancier, dramaturg și scenarist. A studiat literatura la Sorbona şi a urmat în paralel cursuri de muzică, visând, pentru o vreme, să înfiinţeze o trupă. A debutat în anul 2001 cu romanul Inversion de l’idiotie. De l’influence de deux Polonais, recompensat cu Premiul François Mauriac, urmat în 2002 de Entre les oreilles. În 2004 publică Potenţialul erotic al soţiei mele (Le potentiel érotique de ma femme; Humanitas Fiction, 2017), care obţine Premiul Roger-Nimier în acelaşi an și îl face cunoscut pe plan internațional. Urmează un număr impresionant de romane, toate bestselleruri, unele distinse cu importante premii literare: în 2005, În caz de fericire (En cas de bonheur; Humanitas, 2008), Les cœurs autonomes în 2006, Qui se souvient de David Foenkinos? în 2007, carte care primeşte Premiul Jean Giono, în 2008, Despărţirile noastre (Nos séparations; Humanitas, 2011). Acestea sunt urmate de La délicatesse (2009, zece premii, ecranizat), Lennon (2010), Les souvenirs (2011, ecranizat), Je vais mieux (2013, ecranizat), La tête de l'emploi (2014), Charlotte (2014), care câştigă Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt des Lycéens, Le Mystère Henri Pick (2016, ecranizat), Către frumusețe (Vers la beauté, 2018; Humanitas Fiction, 2020), Deux sœurs (2019), Familia Martin (La famille Martin, 2020; Humanitas Fiction, 2022), Numéro deux (2022). Autor prolific, Foenkinos a publicat de asemenea proză scurtă, piese de teatru și două volume pentru copii: Le petit garçon qui disait toujours non (2011) și Le saule pleureur de bonne humeur (2012).

„Așa că, nu pot să neg, mi s-a părut un semn mai degrabă neliniștitor să dau este numele Martin. Poți oare să construiești un roman bun despre cei care se cheamă Martin?”

Voi începe prin a vă spune nu este primul meu contact cu David Foenkinos, întrucât, în trecut, am mai citit și alte cărți scrise de el. De-atunci, mi-am dat seama că-mi place cum scrie, chiar dacă nu sunt genul de lecturi pe care să le țin minte peste ani. Totuși, momentele în care le citeam le resimțeam ca fiind plăcute, relaxante, de calitate - întocmai ce, deseori, ar trebui să-ți ofere literatura. Iar Familia Martin nu doar că m-a atras prin intrigă, dar m-a atras și datorită coperții. În cele din urmă, după cum bine am bănuit, s-a dovedit a fi o lectură jucăușă, amuzantă, relaxantă, în care autorul (în rolul său de narator), deseori se „autoironizează” pe sine, dar aduce și ironii la adresa altor cititori, recunoscând și faptul că, la un moment dat, comparația dintre un scriitor și un escroc nu este departe de a fi corectă, veridică, iar mai târziu chiar compară autorul cu un vampir, în setea sa de a adăuga tragism unei povești, întrucât „(...) să fim sinceri, nimeni nu este interesat de fericire”. De fapt, ideea acestei cărți pornește de la un fel de blocaj al scriitorului, sau poate de la o simplă idee revoluționară: naratorul vrea să scrie povestea primei femei care îi iese în cale.

„Mi se pare că pentru un personaj cel mai important este numele său. Restul decurge de aici. Neputând să-l aleg pe cel al personajelor mele, aveam impresia că am devenit tatăl unui copil care avea deja un nume. Atunci mi-am propus să observ cum își duceau existența câțiva dintre cei numiți Martin, mai ales omonimi, ca să le evaluez potențialul romanesc. Mă liniștisem, eram în cele din urmă foarte fericit cu familia mea Martin.”

Femeia care îi iese în cale este Madeline, o bătrână care îl invită la un ceai. Acolo, o cunoaște pe Valerie, fiica acesteia, care îl asigură că memoria mamei sale, încetul cu încetul, devine tot mai șubredă. În acest moment, naratorul devine entuziasmat de modalitățile prin care ar putea reprezenta acest lucru în cartea sa, într-o formă estetică viabilă - lăsând pagini nescrise, scriind capitole contradictorii. Curând, constată însă faptul că ar putea extinde ideea - să nu scrie doar despre Madeleine, ci și despre Valerie, chiar și despre soțul ei, Patrick, sau cei doi copii, Lola și Jérémie. Fără să-și dea seama, naratorul începe să se implice tot mai mult în viața familiei Martin, în activitățile lor zilnice, dar își dă seama că s-ar putea ca viața lor să fie mult prea banală pentru a merita încadrată și povestită într-un roman. Se teme să nu aibă „personaje banale”, pe care chiar și el le-ar fi putut cu ușurință inventa. Se teme ca ai săi cititori să nu găsească plictisitoare lecturarea romanului. Însă aceste „griji” dispar la scurt timp după ce apar, pentru că tot felul de evenimente încep să afecteze familia Martin, introducându-l în tot mai multe cazuri provocatoare, ițe ascunse, minciuni și secrete, conflicte interioare, într-o familie care este departe de a fi una cu personaje banale. 

„Pentru mine, cărțile pe care urmează să le scriu sunt asemenea formelor geometrice ale căror forțe trebuie să le dozezi ca să produci o compoziție omogenă. În ceea ce mă privește, un roman trebuie să fie rotund.”

Cartea este plină de umor, chiar amuzantă, autorul amintindu-și în mod constant că documentează viața unei familii, și nu scrie ficțiune - prin urmare, nu trebuie să apeleze la „invenții”. Mi-au plăcut chiar și notele de subsol (pe care, recunosc, nu le citesc întotdeauna), memento-uri pentru însuși autor („trebuie să mă gândesc mai târziu la această frază”), note care consemnează „Ce știu despre personajele mele” și alte informații suplimentare care reușesc să completeze o imagine în detaliu a poveștii, a cărții. Există, de asemenea, și o listă speculativă privitoare la motivele pentru care acțiunile anumitor personaje ar fi justificabile, cititorul fiind cel care poate să aleagă din cea mai viabilă opțiune, din cea care i se pare a fi cea mai corectă. Sincer, în Familia Martin, David Foenkinos chiar reușește să ne livreze ceva proaspăt, ceva destul de ingenios și bine scris. Mai mult decât atât, romanul chiar se citește rapid și nu este deloc solicitant, iar personajele sunt foarte bine conturate, avem parte și de o intrigă interesantă, de replici delicioase, fragmente amuzante și profunde. Pe scurt, este o carte „cam cu de toate”, să zic așa, și s-ar alinia perfect gusturilor și așteptărilor oricărui tip de cititor. 

„Puteam oficial să constat că aveam un nou personaj în romanul meu. Și ce intrare elegantă în subiect. Voiam să știu totul despre el. Cine era? Cum trăia? Și de ce părăsise Franța? Mă gândeam la romanul meu, dar mă gândeam și la Madeleine. Ar fi bulversată de această regăsire. Se vorbește mult despre puterea literaturii. Dar ar fi o nebunie să cred că, de când am început să scriu despre familia aceasta, multe aspecte ale vieții lor deveniseră atât de romanești.”

Prezența naratorului în cadrul familiei Martin, interacțiunile cu membrii familiei - toate încep să aibă un impact semnificativ atât asupra sa, cât și asupra celorlalți membri, iar naratorul se trezește, deodată, că începe să-și asume anumite roluri: prieten, intermediar, consilier. Uneori este privit ca un intrus nedorit, care și-a propus să distrugă totul, iar uneori ca pe o variabilă foarte importantă din ecuație. Pe măsură ce înaintăm în lectură, ne dăm seama cât de mult încep să se deschidă personajele în fața naratorului, apar răsturnări de situație, secrete neașteptate, și chiar Madeleine ne demonstrează, încă o dată, că oamenii care par obișnuiți sunt, deseori, departe de a fi obișnuiți - gândurile și acțiunile ei îl antrenează pe naratorul nostru drag, eroul tragic, într-o aventură neașteptată care presupune o călătorie amuzantă a cărei scenariu „de final” este greu de ghicit. Cu toate acestea, după cum era de așteptat, lucrurile chiar se încheie cu bine: totul firesc, totul într-o ordine predestinată. Trebuie să recunosc că această poveste a lui Madeleine chiar m-a emoționat, dar, în același timp, m-a încărcat cu speranță. 

„Era timpul să ne despărțim. Puteam, desigur, să continui, dar cărțile care depășesc 300 de pagini nu sunt pe placul meu. Era un motiv suficient de bun ca să luăm o pauză în relația noastră. Ne-am despărțit mai degrabă călduros, iar în cele din urmă toți mi-au mulțumit. Când eram pe palier, m-am întors. Am vrut să imortalizez acest moment într-o fotografie. Au acceptat amabili ultima mea doleanță. Cu toții, așezați pe canapea, încercând să zâmbească firesc, îmi priveam personajele.

FAMILIA MARTIN”

Cu observații ingenioase, într-un ton perspicace, naratorul analizează efervescentele absurdități care ne definesc viețile - și, în special, viața actuală, într-o societate atât de tehnologizată și modernă. Chiar mi-a plăcut foarte mult Familia Martin, a fost un roman care m-a surprins plăcut și pe care chiar, cu încredere, îl recomand și altor cititori. După cum am spus, nu este un roman pe care l-aș putea încadra într-o anumită categorie limitantă, deoarece este multilateral, efervescent, este și amuzant, și profund, și emoționant, și sarcastic, și foarte convingător. Drept urmare, cred că ar putea fi cu ușurință citit de către oricine, asta dacă vreți să aveți parte de o lectură relaxantă, rapidă, dar care, implicit, nu neapărat că nu te dă pe spate, dar care cu siguranță ar fi putut fi și mai bună. Totuși, nu este necesar ca toate cărțile să ne solicite, să ne treacă prin stări dintre cele mai serioase și altele de acest gen, nu? Astfel, am ales să citesc romanul lui David Foenkinos întocmai pentru că aveam certitudinea că voi avea parte de o lectură relaxantă, jucăușă și amuzantă. Și așa a și fost! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Swimming in the Dark, de Tomasz Jędrowski - Recenzie

Editura: Bloombsbury Publishing

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 244

Anul apariției: 2021

Tomasz Jedrowski is a graduate of Cambridge and Université de Paris. He was born in Germany to Polish parents, and he lived in several countries, including Poland. He currently lives in the countryside in France. This is his fist novel. 

“No matter what happens in the world, however brutal or dystopian a thing, not all is lost if there are people out there risking themselves to document it. Little sparks cause fires, too.”

Set in early 1980s Poland against the violent decline of communism, a tender and passionate story of first love between two young men who eventually find themselves on opposite sides of the political divide—a stunningly poetic and heartrending literary debut for fans of Andre Aciman, Garth Greenwell, and Alan Hollinghurst. When university student Ludwik meets Janusz at a summer agricultural camp, he is fascinated yet wary of this handsome, carefree stranger. But a chance meeting by the river soon becomes an intense, exhilarating, and all-consuming affair. After their camp duties are fulfilled, the pair spend a dreamlike few weeks camping in the countryside, bonding over an illicit copy of James Baldwin’s Giovanni’s Room. Inhabiting a beautiful natural world removed from society and its constraints, Ludwik and Janusz fall deeply in love. But in their repressive communist and Catholic society, the passion they share is utterly unthinkable. Once they return to Warsaw, the charismatic Janusz quickly rises in the political ranks of the party and is rewarded with a highly-coveted position in the ministry. Ludwik is drawn toward impulsive acts of protest, unable to ignore rising food prices and the stark economic disparity around them. Their secret love and personal and political differences slowly begin to tear them apart as both men struggle to survive in a regime on the brink of collapse. Shifting from the intoxication of first love to the quiet melancholy of growing up and growing apart, Swimming in the Dark is a potent blend of romance, post-war politics, intrigue, and history. Lyrical and sensual, immersive and intense, Tomasz Jedrowski has crafted an indelible and thought-provoking literary debut that explores freedom and love in all its incarnations. 

“This is how I lived back then – through books. I locked myself into their stories, dreamt of their characters at night, pretended to be them. They were my armour against the hard edges of reality. I carried them with me wherever I went, like a talisman in my pocket, thinking of them as almost more real than the people around me, who spoke and lived in denial, destined, I thought, to never do anything worth recounting.”

Înainte de a începe această recenzie, vă voi spune că Swimming in the Dark este, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, precum și, probabil, cea mai bună carte care abordează tema homosexualității pe care am citit-o vreodată. Uneori se-ntâmplă să apară câte o carte care să reușească să întrunească toate variabilele unei cărți bune, care te încântă, dar pe care vrei să o citești cât mai încet, pentru că n-ai vrea să se termine vreodată, n-ai vrea vreodată să ajungi la final. Pentru o carte de debut, mi se pare magistral cât de bine Tomasz Jędrowski scrie. Fascinant! O tragică poveste de dragoste în care circumstanțele sociale - politica, istoria - amenință, parcă la fiecare pas, relația dintre cei doi. Astfel, lucrurile nu au cum să ducă decât către acel deznodământ. Cu acțiunea plasată în Polonia anilor '80, dar povestită retrospectiv, în scrisori adresate la persoana a doua, trimise din America, autorul examinează incertitudinile, temerile, pericolele cu care se confruntă comunitățile LGBT sub conducerea politică respectivă, însă și efervescențele, minunile și frumusețile primelor iubiri. Romanul este unul vibrant, scris impecabil, de-o frumusețe aparte, dar și de un tragism care reverberează, parcă, la fiecare cameră. Simți, efectiv, această structură cuprinzătoare a romanului, acest simbolism superb; cartea lui Tomasz Jędrowski fiind, după părerea mea, ușor de citit precum o carte clasică - deși spune o poveste individuală, singulară, aș putea afirma chiar că este vorba despre ceva universal: despre viața și dragostea și neșansa care sunt aruncate în valurile tulburărilor politice, într-un „microcosmos” patologic al istoriei. Și a modului în care aceatsa se manifestă. 

”(...) We can never run with our lies indefinitely. Sooner or later we are forced to confront their darkness. We can choose the when not the if. And the longer we wait, the more painful and uncertain it will be.”

Povestea de dragoste dintre Ludwik și Janusz este una fascinantă. Cu toate acestea, extazul iubirii atrage după sine o mulțime de întrebări, stări de angoasă, iar abandonul unuia în celălalt nu are cum să fie sortit unei povești frumoase, mult dorite. Este un vertij al împlinirii, dar unul care se pierde într-un abis al incertitudinii, iar Ludwik și Janusz, sincer, au reușit prin povestea lor să mă sensibilizeze până la lacrimi. În mare parte din roman sunt abordate tabuuri sociale, care, deși „aduc satisfacție în ceea ce e interzis”, sunt văzute precum o provocare. Așadar, a avea a încredere sau nu în celălalt implică riscuri majore, implicit situații de viață și de moarte. În narațiunea lui Tomasz Jędrowski, încrederea este esențială, deoarece o astfel de relație (sau certitudinea unei astfel de relații din partea anumitor figuri politice) ar putea avea consecințe tragice, teribile. Fiecare personaj prezintă căi unice prin care tema explorării este abordată, iar dualitatea filosofică dintre cei doi îndrăgostiți, Ludwik și Janusz, nu doar că pune la încercare relația lor de-a lungul timpului, extinzându-se dincolo de punctele lor de vedere politice care sunt opusul, dar tratează și modul în care percep cei doi relația în care se află. Implicit, Tomasz Jędrowski realizează o analiză emoțională și imagini foarte contrastante. Din acest punct de vedere, unul dintre ei doi se dovedește a fi cel care reușește să creeze o prăpastie cataclismică între ei, iar de-aici și drama incisivă a romanului: neîmplinirea unei iubiri care ar fi putut fi, de fapt, atât de frumoasă și atât de spectaculoasă. Atât de înălțătoare. Atât de curajoasă.

”Some people, some events, make you lose your head. They’re like guillotines, cutting your life in two, the dead and the alive, the before and after.”

Pe lângă povestea cutremurătoare dintre cei doi, Tomasz Jędrowski reușește să surprindă și viața de zi și noapte a tinerilor din Polonia acelor ani: scenele din cluburi, petrecerile, elita, cei bogați care au legături cu partidul, iar toate acestea contrastează cu muncitorii care se luptă cu poliția pe străzi, sărăcia celor mai mulți dintre ei. Prețuri care cresc vertiginos, alimente care sunt greu de găsit, oamenii care își încearcă norocul la cozi nesfârșite - care stau la coadă „pentru o posibilitate” - ori pentru a găsi ceva, ori pentru a găsi nimic. Locuința sărăcăcioasă a lui Ludwick, rudimentară în comparație cu apartamentul lui Janusz, care are salariul unui funcționar de partid, dar care este complet eclipsată de bogăția lui Hania, care ocupă un post mult mai important. Cei care dețin puterea reușesc să trăiască în această țară aflată în pragul distrugerii. În timp ce este devotat cu sfințenie partidului, Janusz vede în bogăția celorlalți nu doar un ideal, ci ceva ce poate fi exploatat, pretinzând că „asta trebuie să faci pentru a supraviețui” - implicit, el se folosește chiar și de afecțiunea Haniei pentru a păstra favorurile ei. De aici, de fapt, toată durerea și toate frustrările de ordin etic ale lui Ludwick care, mai târziu în viață, are să se întrebe ce pact a făcut Janusz cu el însuși - cu toții facem unul, și rareori este imaculat, oricât de mult am încerca să ne străduim. 

”My life was a tiny narrow corridor with no doors leading off it, a tunnel so narrow it bruised my elbows, with only one way to go. That or the void I told myself. That or leave.”

Personajele lui Tomasz Jędrowski sunt uimitoare - dinamice, oameni cu defecte care au comportamente ciudate, dar totuși convingătoare, autentice, iar fiecare dintre ele îți aduce un val de emoție atât de puternic încât este în stare să te șocheze. Să te zguduie profund. Tomasz Jędrowski reușește să livreze cititorului personaje reale, pline de anxietăți, frustrări, personaje devastate, într-un roman ca o simfonie emoțională - chiar dacă uneori caustică, chiar dacă uneori dulce-amăruie, pentru că va rămâne întotdeauna o simfonie superbă, frumoasă, înălțătoare. Un alt lucru care face ca romanul să fie și mai special este că dualitatea celor două personaje este legată foarte fidel de plăcerile lor literare. Amândoi au studiat literatura la universitate, iar Ludwick își propune să urmeze și studii de doctorat, scriindu-și lucrarea despre James Baldwin. Pe de altă parte, Janusz de alătură biroului de control al presei, unde decide ce să interzică și ce să permită spre publicare. Diferența ideologică, în esență, dintre cei doi, reprezentă baza tuturor argumentelor pe care le au, iar discursul politic amenință în permanență să-i despartă. Dezacordurile cu privire la partid apar în mod constant, devenind mai tulburi din punct de vedere etic atunci când se dovedește că, de fapt, viitorul lor împreună este imposibil. 

“Because you were right when you said that people can’t always give us what we want from them; that you can’t ask them to love you the way you want. No one can be blamed for that.”

O carte care, după cum am spus, ușor ar putea fi citită și catalogată drept clasică. Proza este subtilă, iar limbajul în care este scrisă pur și simplu te uimește la fiecare pagină. Profunzimea, substraturile, emoțiile transmise, povestea complexă, serioasă - totul dă un ton foarte intim operei în sine, fiecare pagină reușind să transmită o întruchipare veridică a reminescenței iubirii, a impactului tandru pe care aceasta a avut-o asupra lui Ludwick. Imagini romantice, intimitățile sexuale care sunt descrise prin metafore ale infinitului, cosmosului, ale libertății, în contrast cu o scenă care, of, m-a mișcat până la lacrimi, și care vizează trădarea, având chiar conotații păgâne. Nu știu, Tomasz Jędrowski are un stil uimitor de a scrie, iar proza sa este absolut memorabilă. Am iubit fiecare pagină din acest roman și chiar n-am vrut să-l termin vreodată. Swimming in the Dark este cartea pe care am să o recomand fiecărei persoane care vrea să citească ceva bun, ceva de calitate, ceva care să nu poată fi uitat vreodată. Deși poate fi analizat mult mai în profunzime, prefer să mă opresc aici, întrucât, instantaneu, am știut de la bun început că acest roman are să-mi placă la nebunie, ceea ce s-a dovedit a fi și adevărat. După cum am spus, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta și, de fapt, în ultimii ani. Magistrală!

Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat (Jurnalul dragostei, #2), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 468

Anul apariției: 2006

Traducere: Luana Schidu 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross –1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Ceea ce știu acum însă e că toate acele îndoieli cu privire la iubirea tatălui meu și la toate celelalte iubiri se bazează în mod eronat pe frica mea distorsionată, morbidă, nevrotică. Iată de ce sunt eu din nou într-o fundătură - suferind de fixația trecutului.”

N-aș putea, pentru nimic în lume, oricât de mult mi-aș stoarce creierii și oricât de mult mi-aș aștepta inspirația, să fac o recenzie plauzibilă, „viabilă”, completă a acestei cărți. Nu, pur și simplu nu pot, pentru că, poate, o recenzie a acestei cărți ar n-ar putea exprima îndeajuns de bine toată admirația pentru scriitură pe care am resimțit-o în timpul lecturii, toate emoțiile prin care am trecut citind-o, că, la sfârșitul ei, mi-am spus că „un om nu are cum să scrie atât de bine”. Nu, chiar nu pot. Așadar, am să fiu doar impresionist și am să spun, fără niciun dubiu, că Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat este una dintre cele mai bune cărți de memorii pe care le-am citit vreodată, chiar dacă, și-am să fiu sincer, mi-a trecut aproximativ un an pentru a o termina. De ce? Pentru că fiecare pagină citită era atât de densă, atât „de plină”, robustă, încât simțeam că îmi era îndeajuns, uneori, să citesc doar câteva pagini pe parcursul unei săptămâni. La un moment dat, la câteva săptămâni după ce m-am apucat de carte, am lăsat-o (și citisem aproximativ o sută cincizeci de pagini). Între timp, mai citeam câte douăzeci-treizeci de pagini pe lună, dar nu mai mult. În schimb, ulterior am renunțat la ea, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că simțeam că nu-i pot oferi timpul necesar, că nu o pot citi în tihnă. Recent, m-am apucat iarăși de ea, iar de data aceasta chiar nu am mai putut să o las din mână. Deși anumite scene m-au frapat, și-aici sunt extrem de sincer (cu toții știm de ce volumul se intitulează astfel, iar spre sfârșitul cărții este „documentat” foarte exact un anumit proces), pot spune că, în rest, Anaïs Nin este de o inteligență și o forță literară ieșite din comun: o autoare incredibilă. 

„Astăzi i-am înțeles în sfârșit pe acești bărbați cerebrali, răbdători, controlați, saturnieni, reci pe care i-am iubit atât de pasionat și de coerent. Înțeleg felul lor de a iubi. Pot ajunge cu ei la o relație afectuoasă, fraternă și cu ceilalți la una pasionată. Tout va bien. M-am împăcat cu viața, cu relativitatea dragostei.”

Uneori simțeam că mă scufund într-o lume inaccesibilă, într-o oglindă ciobită, în ceva necunoscut, nici nu știu cum să mă exprim. O proză țesută ca o pânză de păianjen, dar totuși atât de frumoasă, atât de intensă și profundă. Of, chiar nu știu ce-aș putea spune, sincer, deoarece simt că n-are niciun rost să-nșir aici tot felul de păreri și referiri privitoare la modul în care am perceput eu această lectură. Câtă elocvență, cât erudism, câtă clasă! Câtă încredere se resimte, de fapt, din proza lui Anaïs Nin: încredere în talentul ei absolut formidabil, în modul în care se exprimă și, înainte de a fi martor la stilul ei, am fost destul de ezitant, „bâlbâit” - însă acum, după ce am citit această carte, cu greu reușesc să-mi adun gândurile, astfel încât să livrez o părere „viabilă”: sincer, chiar cred că Anaïs Nin poate fi exemplul perfect de „uite, așa trebuie să vorbești”. Cu grijă, calculat, rafinat, realist, plin de profunzime, într-un roman cu o mie și o sută de substraturi, care abordează teme dintre cele mai efervescente, într-un mod, Doamne, atât de impecabil și frumos. Da, am cunoscut secretele atât de intense (și, poate, extreme) ale lui Anaïs Nin. Da, am fost martor la transformarea unei adolescente într-o femeie împlinită, da, i-am cunoscut cutremurele din interiorul ființei, întunericul din copilărie. Am văzut un boboc înflorind în cel mai pur și, totuși, cutremurător mod cu putință. O femeie efemeră, dar care totuși devine legendară prin ceea ce a scris: Anaïs Nin ar fi fost, cu siguranță, demnă de premii literare prestigioase. A-d-o-r!

„(...) și devin conștientă de războiul, de revoluțiile, de durerea pe care le aduc laolaltă cu viața pe care o duc.”

Volumul de față este o confesiune emoționantă, explozivă, o „autoanaliză” revelatoare și, în același timp, un studiu psihologic aprofundat al propriului suflet. Pătrunzător, profund, rațional, Anaïs Nin detaliază și analizează visele pe care le are, evenimentele prin care trece, situațiile în care se regăsește, scoțând la lumină nevoia sa exhaustivă de iubire, în mare parte datorată golului lăsat de plecarea tatălui ei, abandonul, când era încă o fetiță. Anaïs Nin scoate la iveală și dorințe sexuale, poate patologice, nu numai ale ei însăși, ci și ale unor figuri cunoscute de care s-a atașat foarte puternic - Otto Rank, Henry Miller, Antonin Artaud, René Allendy, printre alții -, însă fiecare dintre ei pare a fi o figură paternă de care Anaïs Nin are nevoie vitală. Pentru aceasta, a trăi iubirea înseamnă a păstra un echilibru între independența și interdependența ei, între singularitatea și natura ei duală. Propria sa evaluare a naturii duale este explicată cu precizia unui psiholog profesionist, în timp ce descrie legăturile controversate cu tatăl ei înstrăinat, Joaquin - un autointitulat „Don Juan”. Estetica scriiturii lui Anaïs Nin este hipnotică - stilul dezlănțuit în care relatează evenimentele are calități onirice, dar și autentice, fantastice, dar și reale, aluzive, dar și explicite. Anaïs Nin este îndrăzneață, curajoasă, scrie despre sentimente și întâmplări „tabu”, care, cel puțin până atunci, nu au mai fost tipărite. În episoadele „fierbinți”, Anaïs Nin devine „fata rea” pe care și-o dorește tatăl ei, devine „dublura” lui Joaquin. 

„Disprețuiesc proporțiile, măsurile, ritmul lumii obișnuite. Refuz să trăiesc în lumea obișnuită ca o femeie obișnuită. Să intru în relații obișnuite.

Eu vreau extaz.

Eu sunt nevrotică - în sensul că trăiesc în lumea mea.

Nu mă voi adapta la lume. Eu sunt adaptată la mine însămi.”

În Incest. Din Jurnalul dragostei, necenzurat, Anaïs Nin face mărturisiri dintre cele mai personale, iar romanul ei este „spațiul” în care s-a deschis lumii - și, o, Doamne, ce priveliște! Foamea de a trăi, bucuria de a trăi - toate surprinse într-o proză uimitoare, într-o analiză febrilă și captivantă a unei artiste hipnotizante și, în același timp, a „devenirii sale” ca artistă. Poate mincinoasă, poate narcisistă, poate nebună - Anaïs Nin a reușit să expună și să schimbe unele dintre cele mai profunde aspecte privitoare la erotismul îl literatură. Acest „demon al neliniștii” care a trăit în sufletul ei a reprezentat însăși esența scriiturii lui Anaïs Nin - „suprastimularea extazului”, de la iubiții ei, până la ideile pe care le-a avut, valorile și credințele pentru care a pledat. Doamne, ce mod de a trăi! În proza lui Anaïs Nin te scufunzi, proza lui Anaïs Nin este „imersivă”, însă aș spune că nu pentru toată lumea - și-aici vorbesc despre faptul că vorbim despre tabuuri umane, „chestii care nu trebuie încălcate”. Cu toate acestea, nu, nu este vorba despre pornografie, deoarece chiar există foarte puține descrieri „picante” și grafice. Anaïs Nin se concentrează mai ales pe aspectele emoționale, psihologice ale acțiunilor sale: își descompune comportamentul ei, în timp ce-l descompune și pe cel al partenerilor - în zeci și sute de observații privitoare la natura lor.

„Pentru el eu sunt cea mai fermecătoare și mai seducătoare dintre femei, petite fille littéraire. Eu explorez o lume nouă, mă joc cu ea. Rece. Nu mă dăruiesc. Eu deposedez sexualitatea de importanța ei. Esența mea este neatinsă.”

Citind proza lui Anaïs Nin m-am simțit ca și cum aș privi marea - în permanentă mișcare, schimbându-se în mod permanent. Dragostea, pe-o pagină, poate fi nesfârșită, efervescentă, completă, pentru ca pe următoarea să se transforme în plictiseală și angoasă, în durere și reticență. Suntem atât de obișnuiți cu idealul de a fi adevărați, reali, și consecvenți cu emoțiile și opiniile noastre odată ce acestea sunt formate și articulate, justificate, încât adesea ignorăm adevărata lor natură - una fluidă, o natură a schimbării. Nu suntemcomputere programate să ruleze iarăși și iarăși și iarăși acela cod, același program pentru vecie. Suntem oameni. Suntem fictivi. Suntem deloc statornici. Sincer să fiu, prin ceea ce a scris, Anaïs Nin a reușit să mă facă să-mi doresc să fiu complet transparent, să fiu mai sincer cu mine, să simt exact ce, de fapt, sentimentele îmi dictează să simt. Să nu mai neg. Să fiu sincer cu mine însămi. O femei curajoasă (și, sincer, aș spune că suficient de narcisistă), care, prin jurnalele sale, a împărtășit cu noi cele mai profunde trăiri. Cele mai intense momente. Cele mai neașteptate aventuri și relații. O mare parte din viața ei în care arta nu reprezenta doar o formă de manifestare, ci o formă profundă de viață. O salvare, și-n același timp un blestem. Îmi promit să citesc tot ce a scris Anaïs Nin și a apărut la noi. Și vă recomand cu cea mai mare încredere să-ncercați măcar o carte scrisă de către ea.

Degenerat, de Ariana Harwicz - Recenzie

Editura: Vellant 

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Anul apariției: 2022

Traducere: Liliana Pleşa Iacob

Comparată cu Nathalie Sarraute și Virginia Wolf, Ariana Harwicz este una dintre figurile cele mai radicale ale literaturii argentiniene contemporane. Născută la Buenos Aires în 1977, a studiat scenaristică și dramaturgie în Argentina, obținându-și masteratul în literatură comparată la Sorbona. Romanul său Matate, amor (publicat la Editura Vellant în traducerea Lilianei Pleșa Iacob cu titlul Mori, iubitule!) a obținut premiul pentru cea mai bună carte a anului decernat de ziarul La Nación. Traducerea în limba engleză a fost nominalizată la premiile Republic of Consciousness și Man Booker International 2018, iar versiunea germană, Stirb doch, Liebling, la Internationaler Literaturpreis (2019). Trilogia „involuntară” pe care o alcătuiește alături de La débil mental (2015) și Precoz (2016) reprezintă o critică dură la adresa clișeelor ce înconjoară noțiunea convențională de familie. Romanele sale au fost traduse în cincisprezece limbi. Din anul 2007, Ariana Harwicz trăiește în Franța. 

„Victime care nu se văd, cele care suferă cel mai mult, copilași împrăștiați în bucăți dezmembrate. În prima noapte, nu m-am putut opri din plâns. De la un turn la altul a castelului e doar plânset, nenorocire curată. Mama a făcut totul pentru ca eu să trăiesc, nu trebuia să recurgă la un asemenea efort, mai bine și-ar fi strâns picioarele ca să nu mă fi născut.”

Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional. Un emigrant evreu, ajuns deja la o vârstă înaintată, trăiește liniștit într-o zonă rurală din Franța până într-o zi când jandarmeria se prezintă la el acasă pentru a-l aresta. Cu o virtuozitate stilistică incontestabilă, romanul reconstituie pledoaria finală a bărbatului dinaintea acuzatorilor săi, sondând intimitatea unei minți alienate. Propria moștenire genetică tenebroasă nu-l exonerează pe acuzat, dar creează premise pentru un monolog interior sinuos, halucinant. Eludând orice lectură superficială, Degenerat este un roman sfâșietor ce dă glas unui discurs șocant, lugubru și captivant totodată.

„Unii copii se nasc fără a-și dori să trăiască.”

Dacă urmăriți acest blog de ceva vreme, știți cât de mult ador cărțile de la Editura Vellant și, în special, din colecția Endorfiction. De asemenea, știți, probabil, că am citit aproape toate cărțile din această colecție și, implicit, și celălalt scris de către autoarea Ariana Harwicz, Mori, iubitule! (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), apărut tot în traducerea extraordinară a doamnei Liliana Pleșa Iacob. De altfel, și romanul de față are o traducere absolut impecabilă, și chiar cred că a reușit să surprindă foarte bine profunzimea autoarei, cadența frazelor, „lirismul” acestora. În orice caz, chiar dacă această carte este considerată, pe Goodreads, a fi „despre nimic”, „o adunătură de cuvinte fără sens”, eu pur și simplu ador avangardismul autoarei, valoarea stilistică a scriiturii sale. Dincolo de a ne fi livrat o poveste (ce-i drept, destul de haotică, bizară, incisivă, acidă, sarcastică, pe-alocuri fără un grad de adecvare logică, întocmai pentru a alinia „scriitura” unei minți deficitare din punctul de vedere al integrității psihice, cognitive) care te izbește și te șochează, Harwicz reușește să facă din cărțile sale un adevărat tur literar de forță: are puls, are putere, are răsunet. Proza lui Harwicz, pentru mine, este diferită de absolut tot ce am citit până acum. Iar acest „stil diferit” este fix pe placul meu.

„(...) Nevastă-sa, cu sânii dezgoliți, e în spatele unei lăzi cu răsaduri, o șterge cu o cârpă pe care o lasă acolo, pregătită pentru data viitoare. Și ce importanță are, de ce să-i spunem acestei practici zoofilie, fetiș, depravare, deviație, poate că fiii lor vor interveni mai târziu în aceste scene și vor termina cu toții împreună, stimulați și în patru labe, înainte de a fi chemați la cină. Eu sunt terminat, de sub pământul Cernobîlului îi văd pe bărbați dansând peste capul meu, mie mi-au fost mâncați creierii, eu nu mai dau socoteală.”

Romanul de față, deși de mici dimensiuni, mi s-a părut foarte complex. Complet! De fapt, fiind atât de intens, nu cred că aș fi putut citi ceva mai lung - chiar cred că a fost îndeajuns exact cât a fost. Scris într-un stil dens, fără aliniate, cu puțin dialog (marcat prin linii de dialog) și foarte mult dialog, de fapt, care urmează cursul firesc al unei fraze, lecturarea acestei cărți ar putea fi cu ușurință greoaie. Cu alte cuvinte, trebuie să ai răbdare și, mai mult decât atât, trebuie să fii pregătit, de fapt, să citești despre anumite lucruri, părerea mea, foarte sensibile. Nu am să le enumăr aici, dar încă o chestie majoră pe care o apreciez foarte mult este faptul că prietenii de la Editura Vellant chiar au ținut morțiș să menționeze, pe copertă, că această carte tratează niște subiecte care, într-adevăr, pot afecta emoțional anumiți cititori. Mă bucur mult să văd că există o înclinație în această direcție, deoarece chiar mi s-a întâmplat, spre exemplu, să văd un film care nu știam că ar conține un anumit tip de scene (de o violență foarte mare), și chiar nu a fi vrut să văd vreodată așa ceva.

„Oricine poate iubi, ca un nebun chiar. De iubit, se iubesc cu toții, oricine poate iubi un părinte, aș spune că toată lumea își iubește părinții, toți se iubesc într-un fel sau altul, omul este un coteț al iubirii, un bălegar mânjit cu dragoste, dar de urât, aproape nimeni nu urăște.”

În sine, nu voi scrie o recenzie care să detalieze acțiunea cărții - înainte de toate, nu face interesul nimănui și, în al doilea rând, este vorba și despre faptul că romanul chiar nu o are o anumită acțiune. Deși urmărește demersul cronologic al unei anumite situații, pot spune că accentul se pune, de fapt, pe ceva mult mai universal: pledoaria personajului principal este, de fapt, pledoaria unui scelerat, al unui nebun care, totuși, chiar îți dă de gândit. Această nebunie sinceră, această voce directă, nu știu, totul mi-a dat impresia că Harwicz cunoaște, cu desăvârșire, psihologia umană, iar proza sa este un fel de strigăt, ceva incisiv și acid, acid și sarcastic, sarcastic și ironic, ironic și sincer. O proză intensă, frapantă, șocantă, care se-mbină cu multă, multă poezie. Cu toate acestea, cel mai interesant este faptul că, deși abordează anumite subiecte sensibile, Harwicz reușește să păstreze „un ton neutru”, și parcă totul este de un adevăr pe care noi, drept cititori, nu vrem să-l acceptăm, deși știm că este viabil. Cu un limbaj straniu, dar pe alocuri foarte profund și de-a dreptul șocant, Harwicz chiar se detașează foarte tare de tiparele literaturii moderne. 

„(...) Nu suntem vinovați că am avut un astfel de fiu, nu acesta era fiul pe care l-am educat, pentru noi este un străin. Copiii se transformă adesea în necunoscuți, într-o bună zi o apucă pe calea greșită și ne trădează.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă, sincer, chiar nu pot recenza un astfel de roman. În ultimă instanță, nu pot să vi-l recomand, sincer să fiu, deoarece nu vreau să-mi asum faptul că s-ar putea să nu vă placă. Pot, în schimb, să vă spun că dacă obișnuiți să rezonați cu lecturile mele, atunci cu siguranță v-ar plăcea Degenerat, cel mai recent roman tradus la Editura Vellant, scris de către Ariana Harwicz. Eu, unul, mă declar convins de tot ce scrie, nu mă deranjează deloc să citesc despre anumite lucruri care, într-adevăr, îți stârnesc anumite stări și trăiri, lucruri care te enervează și te frustrează. Adevăruri care te consumă și care n-ai fi vrut ca, vreodată, să fie aplicabile în lumea în care trăim. Un tur major de forță literară - asta înseamnă proza Arianei Harwicz: pasiune, profunzime, violență, sensibilitate, forță, curaj și multe imagini frapante, multe imagini șocante, limbaj vulgar (nu din ideea de a face viabilă o asemenea abordare, ci din ideea de a transmite mai exact anumite lucruri) și foarte mult lirism, foarte mult suflet. De-asta îmi place Harwicz: că e diferită, într-o lume romanistă atât de la fel.

Dispariție lui Annie Thorne, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2020

Traducere: Alexandru Macovescu

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Editura Nemira, colecția Armada, 2019, traducere de către Alexandru Macovescu; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. La Editura Nemira, în colecția Armada, mai apărut și romanul Fetele care ard (traducere de către Alexandru Macovescu, 2022).

„Dar cred că încă mai poți simți ecoul lucrurilor îngrozitoare care au avut loc. Se întipăresc pe țesătura realității noastre, o urmă de picior în ciment. Cine a lăsat amprenta pasului nu mai e de mult, dar nu poți șterge niciodată ceea ce a lăsat în urmă. (...) S-a întâmplat ceva îngrozitor între acești patru pereți, iar clădirile nu uită.”

Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“ E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.

„Oamenii spun că timpul le vindecă pe toate. Se înșală. Timpul doar le șterge pe toate. Trece și trecere fără să-i pese de nimic, ne macină amintirile, distrugând puțin câte puțin tristețea ce e ca un mare bolovan din care mai rămân mici fragmente dureroase, dar suficient de mici sa să le poți duce. Inimile noastre nu se vindecă. Timpul doar ia bucățile și le fărâmițează până când se prefac în praf.”

Pentru mine, C.J. Tudor este una dintre cele mai mari surprize literare ale anului 2022. Tot de la ea am mai citit și celelalte două romane care mi-au plăcut deosebit de mult - Omul de cretă (dacă vă interesează recenzia, o puteți găsi AICI) și Fetele care ard (un roman absolut genial, a cărui recenzie o puteți găsi AICI). Dacă ar fi să fac o ierarhie, aș spune că Fetele care ard mi-a plăcut cel mai mult, însă comparând doar cărțile scrise de autoare, între ele. Dacă ar fi să compar pe C.J. Tudor cu alți autori de thriller, well, atunci pot afirma cu certitudine că se află cu mult pentru alți autori pe care i-am citit. Nu știu, la C.J. Tudor descopăr ceva special, iar asta dincolo de acțiunea foarte complexă, intriga autentică (chiar autentică, pe bune) și personajele interesante. Este vorba despre faptul că, pentru un astfel de gen, toate cărțile ei au reușit să mă miște, să mă emoționeze. Au acea profunzime care deseori lipsește acestui gen, dar care, în anumite contexte, se potrivește de minune. Iar C.J. Tudor chiar reușește să dozeze optim toate aceste variabile, astfel încât să scrie un thriller nu doar de calitate, plin de tensiune, situații neașteptate și „o concluzie” nebunească, ci și un thriller, într-o oarecare măsură, emoționant pe alocuri. Toate aceste elemente, echilibrate într-o scriitură foarte bună, justifică plăcerea resimțită citind cărțile scrise de către această autoare. Chiar știe ce face și mă bucur mult că, în sfârșit, i-am citit cărțile.

„Alt copil inadaptat, cu probleme de relaționare socială. Altă victimă. Și totuși aceștia sunt copiii care înțeleg cele mai multe lucruri. Neobservați, ei absorb tot ce se întâmplă - poveștile, bârfa, mizeria vieții de la școală pe care o acumulează ca un buștean care plutește pe un torent. Și nimeni nu-și dă seama câte știu. Pentru că nimeni nu-i întreabă niciodată.”

Dispariția lui Annie Thorne mi-a plăcut foarte mult, înainte de toate pentru că, sincer să fiu, chiar simțeam nevoia să citesc un thriller bun. Mai mult decât atât, l-am citit foarte rapid, fiindcă nu am mai putut să îl las jos din mână (o spune de parcă, pe bune, nu mi s-ar fi întâmplat la fel și cu celelalte două cărți scrise de autoare). N-am să vorbesc despre acțiune, normal, pentru că n-are niciun sens, dar am să vă spun că mi s-a părut extrem de bine construit totul, robust, iar „direcția” în care au mers lucrurile chiar a reușit să mă convingă. Am adorat foarte mult și ideea aceasta de mister rămas în trecut, de cum, deseori, trecutul ne acaparează, revine în prezent, iar demonii ăia vechi, care ai crezut că nu te mai bântuie, de fapt au făcut-o dintotdeauna. Prietenii care ies la lumină, iubiri, situații bizare și o mină de cărbune în care pare că însuși diavolul și-a făcut casă. Toate premisele unui thriller care dă cu tine de pereți, te poartă prin toate stările (im)posibile, iar la sfârșit, ei bine, tipic C.J. Tudor, îți dă rău-rău-rău de tot la căpățână. Pentru mine, sincer, un thriller absolut superb, și eu chiar citesc multe cărți care aparțin acestui gen literar. De fapt, tocmai din aceste motive deseori îmi este și greu să găsesc un thriller care să-mi placă și care să nu mă plictisească. Cu C.J. Tudor, sincer, chiar nu-i cazul!

„Oamenii cred că, atunci când cazi de la mare înălțime, creierul nu mai funcționează înainte să te izbești de pământ. Nu e adevărat. E posibil ca, datorită vitezei cu care creierul procesează informațiile, să nu aibă timp să perceapă conștient impactul propriu-zis. Dar asta nu înseamnă că nu lucrează febril până ajunge jos.

Până când ți se zdrobește și ultimul os.”

C.J. Tudor chiar are tot ce-i trebuie pentru a-mi oferi cărți și povești de calitate - cel puțin pentru mine. Personaje faine, acțiune complexă, intrigă originală, plus că reușește și să-și dozeze scriitura astfel încât să ofere informații esențiale, care conlucrează în vederea abordării unei anumite piste (nu, nu e cazul să-ncerci să-ți dai seama care-i faza, fiindcă oricum n-ai să reușești). Eu m-am lăsat purtat de scriitură, m-am bucurat de acțiune, de intrigă, de fragmentele frumos scrise și de situațiile neașteptate (o, da, destul de multe aș putea spune). Îmi place când autorii de cărți thriller știu cum să-și creeze atmosfera, cum să clădească misterul și cum să-l ducă într-un anumit punct: pe alocuri, trebuie să recunosc că anumite situații chiar m-au înfiorat, dincolo de faptul că la un moment dat totul a luat o direcție oarecum supranaturală. Misterul acesta, îmbinarea sa cu elementele oculte, totul mi-a plăcut și mi s-a părut original, ceva de care aveam nevoie, date fiind lecturile destul de basic pe care le avusesem în ultima vreme. Îmi lipsea lectura unui thriller autentic, care să mă prindă și care să nu-mi dea impresia că, de fapt, aș reciti o carte care abordează aceeași intrigă, același stil, aceleași thriller basics.

„- Mulțumesc că te-ai întors.

Dau din umeri.

- Uneori nu ai de ales.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, deci mă voi opri aici. Așadar, chiar vă recomand cu mare încredere romanul lui C.J. Tudor, Dispariția lui Annie Thorne, dacă vreți să aveți parte de o lectură antrenantă, rapidă, originală, deci de un thriller care să vă poarte printr-un roller coaster de stări, cu neașteptate și nenumărate întorsături de situații, scriitură rapidă, cizelată, dar și caracterizată de-o nebunie romanistă de-a dreptul delicioasă. Abia aștept să văd ce mai scrie C.J. Tudor, și sper să mai publice cât de curând un alt roman. Într-o măsură, sincer să fiu, se simte influența lui Stephen King asupra modului în care C.J. Tudor scrie, dar asta nu poate decât să mă bucure. „Fură”, fata mea, fiindcă, în cele din urmă, cam orice meserie „se fură”, nu? Și chiar îți iese, deci n-are de ce să mă supere. Plus că, de altfel, chiar îmi place direcția în care o iau lucrurile: mai mulți autori, de fapt, ar trebui să scrie precum Stephen King: adică magistral, complex și cu seriozitate. Iar când vine vorba de genul thriller, mie mi se pare că lui C.J. Tudor chiar îi iese. Toate romanele scrise de ea pe care le-am citit mi-au plăcut și, de fiecare dată, le-am recomandat mai departe. Deoarece sunt sigur că se aliniază gusturilor mai multor cititori! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!