miercuri, 17 iunie 2015

„Bătrînul și marea” de Ernest Hemingway- Recenzie



Ernest Miler Hemingway, unul dintre cei mai mari și de seamă prozatori americani, s-a născut în anul 1899 și a murit în 1961, rămânând, totuși, unul dintre marii scriitori de seamă ai secolului al XX-lea. Cunoscând un succes imediat încă din timpul vieții, Hemingway a primit în anul 1953 Premiul Pulitzer, pentru a fi urmat, un an mai târziu, de un alt premiu prestigios și anume Premiul Nobel pentru Literatură. De asemenea, multe dintre cărțile sale au fost ecranizate imediat după apariție bucurându-se, evident, de un același succes răsunător. Nu știu câți dintre voi știu că, de fapt, Hemingway a fost și vânător și pescar, a avut o viață foarte „activă”, căsătorindu-se de patru ori, a participat în ambele conflagrații mondiale (în primul Război Mondial ca șofer pe ambulanță, unde a și fost rănit în timpul unei misiuni în Italia), și, de asemenea, la Războiul Civil din Spania, timp în care a lucrat ca jurnalist. Viața plină de aventuri a scriitorului s-a constituit în sursă de inspirație pentru numeroase dintre romanele sale, și, printre cele mai cunoscute se numără ”Bătrânul și marea”, ”Adio, arme!”, ”Pentru cine bat clopotele”.

Singurătatea poate fi, uneori, un blestem. Ne este frică să fim singuri. Fizic, vorbind, ne este frică să nu fim alături de cineva pentru că nu ne simțim în siguranță. Este un simț primitiv al omului, pe care îl au și animalele, de altfel. Dar principalul motiv al fricii noastre de singurătate este faptul că, din păcate, ne este frică să fim cu noi. Cu propriul nostru eu care trebuie analizat, înțeles, despicat în patru și pus la loc, de eul nostru care are nevoie să fie ascultat și care s-a săturat să tacă, în starea lui perpetuă de solitudine, de inactivitate și amorțeală anestezică.
 
Microromanul ”Bătrînul și marea” i-a adus autorului american Premiul Pulitzer în Statele Unite și, bineînțeles, s-a constituit în principalul factor hotărâtor al premiului Nobel în anul ce a succedat prima reușită. Microromanul prezintă povestea de viață a lui Santiago, un pescar cubanez care, încă din primele pagini, ne este înfățișat drept „un om bătrîn, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, și trecuseră de-acum aproape optzeci și patru de zile de cînd nu prinsese nici un pește.” Sătul de acest eșec, Santiago se hotărăște, într-o zi, să iasă departe în largul necunoscut al mării și să-și încerce năvodul cu speranța că, de data asta, n-are să dea greș. Dorința sa de a nu (se) dezamăgi este alimentată și de prezența ucenicului său, căruia nu cred că i se menționează numele, însă pentru care bătrînul simte o relație paternă de genul sui generis, să spun așa, întrucât, în singurătatea lui, acesta ar fi luat-o pe căile nebuniei de înainte ca autorului să-i vină ideea să-i scrie viața.

Astfel, bătrânul se avântă în larg și, cu voie în Dumnezeu, așteaptă să prindă ceva. Totuși, deși el nu-și dă seama, semnele încep să prevestească ceva depășește granițele realului, cum ar spune Todorov, „ca o intruziune a irealului în ordinea firească a lucrurilor” (să mă corecteze cineva dacă greșesc, vă rog), pentru că marea începe să se trezească, să-și încordeze pliurile, iar acel lipăit oscilant al bărcii, ca un început de dans al nebuniei pe care are să-l sfârșească „bătrînul nostru” erou - nu sunt decât semne premonitorii pentru o hierofanie de o abstractitate uluitoare. Astfel, de data aceasta momeala aruncată de el nu atrage doar un simplu pește de apă dulce, ci atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată însă care, bineînțeles, nu se lasă prins prea ușor. Nu, nu cu luptă, cu sânge, cu dorință și lacrimi. La o adică, povestea se derulează în jurul acestei încercări a bătrânului de a prinde și de a ține strâns, ca să nu scape, peștele, încercare care durează trei zile. Trei zile pline, ce-i drept. N-am să vă spun dacă bătrânul reușește, în cele din urmă, să prindă peștele, pentru că și eu am rămas cu un gust amar, oarecum, după ce am terminat romanul. Să cred, de fapt, nu știu ce, pentru că acest roman poate fi privit din diferite perspective - eu l-am considerat o alegorie.

Consider că romanul surprinde drama omului doritor, până la patos, să-și depășesacă umana condiție limitată și, în dezacord cu ființa sa înscrisă în cadrul unei lumi efemere, încercarea aceasta n-are să-și găsească desăvârșirea decât într-o moarte (nu neapărat fizică, evident), ca unirea contradicțiilor. Aflându-se în imposibilitatea de a-și atinge idealului, eroul nostru, bătrînul, refuză să-și accepte limitările, iar imaginea frânghiei care pur și simplu alunecă pe umărul stafidit al bătrânului, jupuindu-i pielea, carnea, aproape până la os, ca o permanentă scurgere de timp, un du-te-vino nestingherit, etern, constituie cea mai expresivă imagine pe care o pot asocia acestui aspect pe care l-a surprins romanul. Nu pot să nu mă gândesc, de asemenea, la romanul lui Vasile Voiculescu, ”Lostrița”, în care, de asemenea, ne este înfățișată povestea eroului Aliman și a unei creaturi ciudate, Lostrița, care se hrănea cu tineri curioși ce se aventurau în apele străine unde-și ducea veacul. Bine, Voiculescu e ceva mai fantezist în scrierea sa, dar Aliman și Santiago se aseamănă, câtuși de puțin, și nu numai prin faptul că amândoi doresc, atât de patetic, să prindă creatura (dar nu din considerențe fizice, drept trofeu sau hrană, ci ca să-și demonstreze că, da, sunt capabili să își depășească ceea ce le-a fost impus de către divin), ci și din faptul că amândoi, în această încercare bizară, se dedică întru-totul dorinței, ajungând, astfel, să înnebunească. Santiago își pierde cumpătul destul de rapid, vorbește cu sine și, nu de puține ori, îi vorbește peștelui, îl roagă să nu plece, și, constituindu-se acest monolog interior care capătă amplitudinea omului primordial, bătrînul își inspectează propriul suflet, propriul eu - în singurătatea aceea absolută, relativă, deranjată de „prezența” peștelui) - însă, la un moment dat, ne întrebăm dacă acesta nu a fost de fapt nebun încă de la început. 
 
Marea, acest loc închis și, totodată, atât de larg, reprezintă locul în care omul, natura și animalul se întâlnesc și se înfruntă, și apoi, în toiul luptei, își dau seama că sunt indispensabili unul altuia. Santiago este, pe rând, vânător, iar apoi vânat, eternizând pentru încă o dată acest mit estetic destul de utilizat în literatura secolului al XX-lea.  De asemenea, marea este locul în care timpul capătă noi măsuri, își oprește vibrația robotică și, în unele pasaje, parcă încremenește doar ca trăirile bătrînului să fie mai intense, mai grăitoare și profunde. Mi-a plăcut romanul foarte mult, motiv pentru care i-am dat pe Goodreads patru steluțe. O, da, de acum - adică de alaltăieri, dar în fine - am și eu cont Goodreads. Mă găsiți AICI, că am văzut că este și o rubrică pentru ”friends”.

Le mulțumesc mult celor de la Librăria Jovis pentru acest volum. Vi-l recomand cu drag, îl puteți achiziționa de AICI. De asemenea, pe site puteți găsi numeroase cărți practice care, cu siguranță, vă vor ajuta în domeniile de activitate în care profesați (mai multe detalii AICI). Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate noutăție și ofertele. Lecturii plăcute!

Editura Polirom
176 pagini
Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo
 

12 comentarii:

  1. Dirigintele meu mi-a recomandat cartea când a auzit ce fel de cărţi îmi plac, cred că mi-ar plăcea să o citesc şi aş continua să citesc de la Hemingway, deci de la mine cartea asta e deja pe wish-list :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cred că o să-ți placă. Poi, atunci, nu îți doresc decât s-o citești cât mai curând și să revii cu o părere. Pupici!

      Ștergere
  2. Binenţeles că ai citit-o înaintea mea... dar o citesc şi eu acuşi şi revin cu comentarii. Oricum, te-ai prins în mod cert, treaba cu alegoria era şi în manualul de literatură universală :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. So proud of me! :)) Hehe. Te aștept cu păreri; oricum, se citește rapid. Pupici!

      Ștergere
    2. Tocmai am terminat-o şi.... pfff.... nu, tot nu ştiu ce să spun. Aş începe prin a-ţi atrage atenţia că numele băiatului este menţionat de două ori în carte, odată la pagina 29 odată la sfârşit. (probabil nu băgam de seamă dacă nu ziceai tu că nu este menţionat, dar asta nu mă opreşte să mă dau mare) Apoi, careta. Ufff, cred că partea cu semnificaţia reală m-a trăznit undeva pe la jumătate şi atunci am rămas cam 5 minute uitându-mă în gol.... E ciudat, e o carte atent narată, cu multe detalii şi întâmplări destule şi totuşi îmi pare imposibil de povestit. E o carte aşa scurtă şi aşa lungă.. nici nu ştiu ce să zic despre ea. Clar, m-a impresionat şi - nu ştiu dacă asta e de bine sau de rău, dar - m-a făcut să mă întreb cât de "nebună" sunt eu şi în ce măsură fiecare din noi seamănă cu acel bătrân care vrea să câştige o luptă deşi ştie că partea de care luptă nu e aia care ar merita victoria.

      Ștergere
    3. Am să-i caut mâine numele. Clar, știam eu că em menționat pe undeva, dar mi se părea irelevant pentru a mă agita prea tare. Da, și mie mi s-a părut că Ernest narează foarte atent și așa, tăios, până la os, dar asta nu m-a făcut decât să mă apropii și mai tare de bătrân și nu am putut să nu observ, de asemenea, cât de de folosește „bătrânul”, „bătrân”. Nu cred că e din cauza traducerii, totuși.
      Și, da, zău că ai dreptate, fiecare dintre noi luptă pentru o ceva dar, de fapt, luptăm pentru ce trebuie să luptăm, sau ducem o luptă din orgoliu, cu morile de vânt? E ceva de reflectat.

      Ștergere
    4. E foarte clar că se pune accentul pe faptul că Santiago e bătrân, cred că vârsta lui şi mai ales experienţa lui şi aşteptările pe care el le are de la el în baza trecutului şi pe care crede că trebuie să le atingă pentru a-şi păstra poziţia şunt puternic influenţate de vârsta lui. Şi modul în care e prezentat în contrast cu "băiatul", cât doarme fiecare, ce visează, cine pe cine ajută, cine de la cine învaţă, vârsta este clar un factor definitoriu al personajului. Poate în original se foloseau sininime care nu pot fi traduse în română, deşi nu îmi vine nici unul în minte, dar clar despre asta era vorba.

      Ștergere
    5. Dap. Așa-i, am observat și e antiteza dintre băiat și bătrân care pronunță drama trăită de cel din urmă. Aș mai citi ceva de Ernest Hemingway, cred că am să citesc ”Adio arme!”, mai ales că autorul s-a inspirat din experiențele sale din Războiul civil din Spania și cele din al doilea Război Mondial.

      Ștergere
    6. Da, şi eu o să mai citesc câte ceva scris de el, nu m-am gândit ce dar tot ce a scris sună intersant.

      Ștergere
    7. Exact. :)) Drama cititorului!

      Ștergere