Editura: Corint
Colecția: Leda Edge
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 272
Traducere: Ionel Ghiragosian
„- Să ții la oameni aduce și suferință, nu-i așa?”
Mindy McGinnis este bibliotecară în departamentul de cărți pentru tineri, trăiește în Ohio și își conservă sârguincios mâncare la borcan. Este absolventă magna cum laude a Otterbein University, fiind licențiată în literatura engleză și în religie. Mindy are un heleșteu în curtea din spatele casei, însă nu a împușcat niciodată pe nimeni. O puteți vizita online la www.mindymcginnis.com.
Regretul este doar pentru cei care nu au nimic de apărat, pentru aceia care nu au apă. Lynn cunoaște toate amenințările posibile asupra heleșteului ei: seceta, o iarnă lipsită de zăpadă, coioții și, mai ales, oamenii care sunt în căutarea apei de băut. Tânăra face tot ce îi stă în putință ca oricine se apropie de heleșteu să plece însetat sau să nu mai plece deloc. Încrezătoare în forțele proprii, Lynn nu are nevoie de lumea care se întinde dincolo de câmpuri și de pădure. Pentru ea, viața înseamnă doar lupta pentru supraviețuire și grija continuă de a avea lemne și apă. Odată cu șansa de a avea heleșteul ei, vine și necesitatea de a-l apăra cu mult curaj, ceea ce a învățat bine de la mama ei în toate orele pe care le-au petrecut cățărate pe acoperișul casei, cu puștile în mână. Însa fuioarele de fum ițite la orizont nu pot însemna decât un lucru: străini. Urmele misterioase din jurul heleșteului, amenințările din toiul nopții și gloanțele care răsună dovedesc că străinii nu se vor opri până nu obțin ceea ce își doresc. Cu un limbaj sugestiv și bogat, abundând de dramatism incredibil, de pericol și de romantism, romanul de debut al lui Mindy McGinnis descrie aventura unei fete într-o lume aridă, nu foarte diferită de a noastră.
„Cu ani în urmă, mama îi arătase fotografii ale morților însetați. Pielea le atârna pe oase ca tapetul coșcovit de pe pereții unui hol nefolosit de la etaj, oamenii împingându-și limbile umflate peste buzele crăpate și sângerânde. Ochii erau atât de adânciți în orbite, încât conturul craniilor era evident.- Așa vrei să mori? era întrebarea pe care i-o tot adresase mama în fiecare noapte, chiar și astăzi.- Nu, răspundea întotdeauna Lynn.Replica mamei devenise deja rugăciunea lor de seară.- Atunci, va trebui să ucizi.”
Știam că are să-mi placă acest roman încă de dinainte de a-l citi. Numai cum am văzut coperta, de fapt - extrem de sugestivă pentru conținutul cărții. De fapt, cred că de multe ori am, așa, un feeling, o intuiție, ceva care-mi spune că „dacă e bună coperta, clar e bună și cartea” (și, de multe ori, am avut dreptate, deși am avut și rateuri - dar n-a fost cazul acum). Nicio picătură de băut mi-a provocat, cum îmi place să spun, „stări”, deoarece mi-au plăcut mult de tot anumite întâmplări, iar unele m-au lăsat rece și m-au enervat (ceea ce nu face ca romanul să nu fie unul bun, ci să fie unul în care n-aș fi vrut să se întâmple unele lucruri - deși, de-a lungul lecturii, am găsit justificarea acestor întâmplări, dovedindu-se a fi necesare pentru destinul protagonistei noastre, a eroinei Lynn). N-am să vă spun ce întâmplări, n-are sens să vă stric (ne)plăcerea de a le afla singuri.
Romanul e un fel de distopie (cred, fiindcă nu prea mă pricep la încadrarea cărților în această multitudine de genuri) - dar, presupun că e una. Într-o lume în care apa este un lucru sfânt (cum e și în lumea noastră, de altfel, dar nu ne dăm încă seama, întrucât curge la robinetul oricărei persoane dintre noi), oamenii fac orice pentru o „picătură de băut” - ucid, fură, calcă peste cadavre, fiind dominați doar de dorința de supraviețuire (una perfect justificabilă, ne stă scris în gene să facem orice pentru a ne asigura continuitatea speciei) - de-aici până la a ucide, nu este vorba decât de un singur glonte tras exact unde trebuie. Lynn, protagonista, deține alături de mama sa un heleșteu care-i asigură această supraviețuire; tot ce trebuie ele să facă este să-și asigure rezervele de hrană precum și sursa de căldură (lemnele din pădurea neprietenoasă, în care oricine ar putea pândi după „aurul lichid pe care ele îl dețin). Ce trebuie ele să facă? Să apere heleșteul, această comoară care le ține în viață și le oferă siguranța zilei de mâine, precum și speranța anului următor. Dar nu este ușor, deoarece apa nu este curată, ci, pentru a se feri de diferite boli, aceasta trebuie purificată înainte de a fi băută - într-o lume a cadavrelor descompuse sub razele soarelui, nu e lucru ușor să rămâi „sănătos”. Dincolo de acestea, dincolo de ceilalți care încearcă să facă rost de o picătură de apă, Lynn și mama ei știu că, pentru a-și asigura supraviețuirea, nu trebuie să împartă, nu pot face acest lucru. Nu-și pot face prieteni și nici nu se pot încrede în altcineva, decât în armele pe care le au (cum era, ce-i în mână, nu-i minciună, nu?).
„- Am văzut oameni murind.- Nu i-ai văzut murind lent. Nu oameni care știu că sunt pe moarte și că-i așteaptă ce este mai rău, zise mama, continuând să lucreze, fără ca mâinile-i calme să fie tulburate de imaginile pe care le evoca. Nu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat să renunț. Nu după ce i-am văzut.”
Bun. Ideea e că, după cum v-am zis, la un moment dat se-ntâmplă ceva. Și altceva. Și altceva. Ei, de fapt, cartea este un cumul de se-tot-întâmplă-ceva, ceva care face ca acțiunea să devină, la un moment dat, extrem de alertă, neașteptată, dinamică, și asta mi-a plăcut la nebunie. Trebuie să recunosc că tot citeam și mă gândeam, vai, ce film fain ar ieși și din această carte. Chiar îmi imaginam situațiile, locurile, coioții urâți și periculoși, cadavrele uscate ale oamenilor, aveam o percepție fizică a personajelor și a dinamicii acțiunii. Nu știu dacă va fi ecranizată, dar eu chiar sper, fiindcă e o idee interesantă care ar putea fi pusă cu ingeniozitate pe ecrane. Atmosfera este una cu adevărat dramatică, sincer să fiu, deoarece - și-aici revin - se întâmplă anumite situații la care nu te-aștepți și care, ca cititor, te lasă puțin să te gândești; e posibil, oare, așa ceva? Se va ajunge, cândva, în viitor - poate nu în secolul acesta, nici în cel viitor - să ducem o luptă între noi, ca oameni, pentru rezervele de apă? Știm că pământul este acoperit de apă în proporție de aproximativ 70% - din care, cam 96% este apa sărată (care nu poate fi băută), iar restul o reprezintă apa dulce, cea pe care, zi de zi, o bem (nu știu cât de viabile sunt procentele, îs scrise din ce îmi amintesc eu că am citit cândva). Populația crește. Resursele scad. Există o proporționalitate directă între creșterea numărului de persoane și scăderea resurselor de care această planetă dispune. E și logic, de altfel! În fine, nu vreau să pic în această polemică - spun doar că, în cele din urmă, Nicio picătură de băut nu e departe de un (posibil) adevăr al viitorului acestei lumi. Dar să fim zen & pașnici și să zicem că, ei bine, nu se va întâmpla asta vreodată (disclaimer, că nici eu nu mă cred).
Chiar mi-a plăcut cartea. I-am acordat totuși patru steluțe pentru că aș fi vrut mai mult, nu știu. Aș fi vrut să se mai întâmple ceva, acțiunea să meargă mai departe, să-mi mai aducă în față niște scene, niște personaje, niște situații. Aș fi vrut ca totul să ajungă, în cele din urmă, la un consens, să se conchidă situațiile într-un „și-au trăit fericiți având apă câtă au vrut și lemnele pentru foc nu mai erau o problemă și fiecare era mulțumit cu ceea ce avea, deci nu mai trebuiau să se războiască la cuțite, nu mai existau morți și lumea a redevenit firească, așa cum era înainte de criza apei”. Dar, na, romanul s-a terminat și eu am rămas cu un gust amar pe care mi l-am cumințit gândindu-mă că, na, mai există o carte scrisă de autoare. Dar nu există, deși mai are o carte scrisă care o are drept protagonistă tot pe Lynn (deși nu cred că are legătură cu Nicio picătură de băut).
„(...) Știu că nu ești obișnuit cu modul în care trăim aici. Ai învățat multe, dar următoarea lecție va fi grea. Trebuie să apărăm ce este al nostru; altfel, o să murim.”
Vă recomand maxim romanul dacă vreți să pătrundeți într-un univers în care moartea înseamnă ceva de-o clipă, în care dorința de supraviețuire domină gândurile și acțiunile fiecăruia, într-o lume în care nu știi în cine poți avea încredere și în cine nu. Și, totuși, într-o lume în care, în cele din urmă, umanitatea reprezintă salvarea, iar prieteniile se leagă nu doar pe principii de interese, ci din sinceritate și iubire - într-o astfel de lume, în cele din urmă, nimeni nu se salvează singur. Și totuși pare atât de greu să ai încredere în oricine altcineva în afară de tine însăți.
Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Nicio picătură de băut, scris de Mindy McGinnis, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu