Editura: Junimea
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 230
Anul apariției: 2024
Titus Radu (născut în 1970, Orăștie) a studiat istoria în cadrul Universității din București, cu licență și master în domeniu. Activează ca profesor în învățământul preuniversitar bucureștean. A debutat în 2015 cu romanul Emigration Blues la Editura Alfa din Iași, carte care a obținut premiul pentru cel mai bun debut în cadrul Zilelor Recoltei Editoriale, ediția 2015. Doi ani mai târziu, publică la Editura Paralela 45 romanul Hornuri de argint, iar în 2018 va publica, la Editura Alfa, romanul Sclipitorii. Istoria celor cuminți, volumul de față, este cel mai recent roman al său, apărut în anul 2024 la Editura Junimea.
🌿DESPRE OAMENI & POVEȘTILE PE CARE LE AU DE SPUS & LECȚIILE PE CARE LE AVEM DE ÎNVĂȚAT & DESPRE ISTORIE ÎN FORME DINTRE CELE MAI SURPRINZĂTOARE🌿
Eu încă am încredere în autorii noștri, încă am încredere că pot reuși „să scape” de nevoia (să-i spun așa?) de a scrie despre comunism, cu tot ce a însemnat acesta. Într-adevăr, este necesar să citim despre respectiva perioadă - dar, vedeți, cam ți se ia la un moment dat. Înțeleg de ce mulți dintre cititorii actuali strâmbă puțin din nas și se gândesc de două ori (trei, patru, cinci...) înainte de a cumpăra o carte scrisă de un autor român. La rândul meu, fac exact la fel, doar dacă nu vorbim despre autori precum Dora Pavel sau Cosmin Perța, ale căror cărți le cumpăr fără ca măcar să știu despre ce sunt. În schimb, odată cu lecturarea romanului Istoria celor cuminți, am mai adăugat pe lista scurtă un autor ale cărui viitoare apariții le voi citi fără nicio reținere - Titus Radu. De ce? Pentru că romanul de față nu doar că m-a surprins prin sinceritate, prin emoție și profunzime, prin realitatea pe care a reușit să o reitereze, ci m-a surprins și prin construcția pe care a avut-o, prin talentul autorului de livra lecții de viață, scene amuzante, dialoguri credibile, personaje memorabile și, în cele din urmă, o poveste pe care n-ai cum să n-o așezi lângă sufletul tău. Cât de dragi mi-au fost toți și cât de mult am trăit alături de ei! Atât de mult încât, când am ajuns spre sfârșit, n-am putut decât să mă întristez că-mi voi părăsi prietenii și-i voi lăsa să-și ducă în continuare viețile pe alocuri nefericite, dar împlinite în simplitatea după care atât de mulți tânjim și de care atât de mulți dintre noi avem nevoie.
„(...) Îl cunoșteam pe Ovidiu de ceva timp, încă dinainte să înceapă să o curteze pe Irina, sora mea. De multe ori îmi părea nesuferit nu numai pentru că era cam fanfaron, dar și pentru că spunea adevărurile cu o satisfacție vecină cu răutatea. Îi plăcea adevărul care-i strivea pe alții. Acum era clar că voia să demonstreze că mă arunc cu capul înainte într-o acțiune negândită. Așa și era, dar impulsul meu de a lua lumea în piept, cu orice risc, nu putea fi stăvilit.”
În Istoria celor cuminți n-aș spune că Titus Radu mizează neapărat pe componenta istorică a timpului respectiv, în sensul în care n-aș crede că face „subiectul central”. Totuși, reușește să livreze o bucată de istorie care, de obicei, se strecoară tăcută printre paginile manualelor, dar care, sub lumina talentului și scriiturii de-a dreptul fascinante, reușește să devină vie, să devină colorată și, culmea, incredibil de captivantă. Autorul nu doar povestește, ci reușește să reînvie o lume - cea a satului românesc post-comunist - unde ceva cândva banal se transformă în ceva acum extraordinar, iar cotidianul fie capătă accente absurde, fie melancolice sau profund amuzante. Or, toate la un loc! Deoarece nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, voi fi relativ vag în cele ce urmează: romanul urmărește povestea lui Ștefan, un „orășean” ușor dezrădăcinat care, dintr-un impuls mai degrabă romantic decât practic, decide să-și schimbe viața și să se mute în satul Suienii de Sus, un loc pe care bunica lui îl descria cu drag și patos, dar pe care îl va descoperi, treptat, într-un mod cu totul și cu totul diferit. Hotărât să devină fermier, Ștefan va porni într-o aventură ce va scoate la lumină toate absurditățile fermecătoare ale vieții rurale, dar va descoperi și foarte multe lucruri privitoare la trecutul familial. În Suienii de Sus, te pregătești ca pe fiecare uliță să fii nevoit să mai poposești puțin, pentru că fiecare personaj are de spus câte ceva - mai mult sau mai puțin adevărat, că, până la urmă, orice poveste bună merită înflorită puțin.
„Gropile comune ale Transnistriei sunt pline de oasele oamenilor cuminți care, exact ca Anița, au crezut că morțile lor teribile au fost vegheate, cuminte, de Dumnezeu.”
Acțiunea se desfășoară la scurt timp după Revoluția din 1989. În satul în care se mută, Ștefan o întâlnește pe Călina, colega sa de la primărie (dada, este nevoit într-o primă instanță să se angajeze la primăria din sat). Evident, Cătălina devine în scurt timp interesul romantic al lui Ștefan. Dialogurile dintre cei doi sunt condimentate cu umor și profunzime, trecând de la discuții filosofice la tachinări amuzante, fără a cădea în clișeele romantice obișnuite (dar, uneori, atât de necesare). Personajele lui Titus Radu sunt atât de bine dezvoltate și atât de credibile, verosimile, încât ai impresia că, dacă te-ai plimba printr-un sat similar, i-ai recunoaște imediat pe la vreo poartă. Și ai fi oricând invitat la ei în casă, la un ceai sau o cafea sau un pahar de ceva tare, să ți se răspundă la întrebări pe care nu le-ai pus vreodată sau să asculți lecții de viață de care nu știai că ai nevoie. Dincolo de toate, ceea ce face ca acest volum să fie de-a dreptul memorabil este, fără îndoială, stilul narativ al autorului. Mi s-a părut absolut genial modul în care autorul a reușit să transforme evenimente și întâmplări aparent banale - o discuție la birt, o întâlnire cu un vecin, o ședință la primărie sau la un târg săptămânal - într-o scenă plină de umor, ironie fină, dar și profunzime, uneori emoționantă, cu observații sociale surprinzător de actuale. Dialogurile sunt, cum deja probabil am spus, savuroase, personajele vorbesc exact așa cum te-ai aștepta să vorbească oamenii unui sat autentic, iar contrastele dintre idealismul protagonistului și realitatea rurală post-decembristă sunt ilustrate într-un mod aparte.
„- Tu ești doar văcar-arhivar sau vacă de-a dreptul? s-a supărat Călina. Nu înțelegi că e o societate de întrajutorare? O chestie de solidaritate. Omul ăsta va scoate România din sărăcie. Vom fi ca o mare societate pe acțiuni, în care acționarii primesc de opt ori mai mult decât investesc. E capitalism, nu pricepi? Ăsta-i capitalismul. În sfârșit avem și noi capitalism și tu te uiți strâmb! Comunistule!- Poftim? m-am înfuriat de-a binelea. Ia ascultă, tu cu cine ai votat anul ăsta? Pun Pariu că ai votat cu Iliescu, comunisto!”
Istoria celor cuminți, pe lângă faptul că explorează și redă viața satului, valorifică și subiecte mai ample: tranziția socială și economică din România anilor '90, efectele regimului comunist, reminescențele mai mult decât „reminescente” ale acestui regim, dar și nevoia umană, intrinsecă, de a găsi un loc căruia să-i aparții. Romanul lui Titus Radu este un roman al identității, al memoriei - atât individuale, cât și colective. Și totuși, în mijlocul acestor subiecte destul de serioase, Titus Radu își păstrează tonul lejer, aproape ludic. Într-un moment citești despre întâmplările aproape mistice prin care unii au trecut, iar realitatea altora pur și simplu te izbește, iar mai apoi te trezești zâmbind la replicile acestora, la „perlele” pe care le spun. Romanul combină foarte frumos umorul cu introspecția și, în egală măsură, eu chiar cred că își păstrează valoarea de document istoric. Tocmai din acest motiv, pe de altă parte, cred că, în mâinile altcuiva, această poveste ar fi putut rămâne cenușie, seacă, poate doar cu valoare „informațională”, să zic așa. Totuși, talentul autorului a făcut ca povestea să strălucească prin autenticitate și prin efervescența aceasta narativă. Este genul de carte care te face să înțelegi istoria nu neapărat ca pe o succesiune de date și fapte, ci ca pe un spațiu viu, populat de oameni adevărați, oameni cu defecte, cu visuri, oameni reali. Poate istoria aceasta a României, scrisă de „oamenii cuminți”, dar deloc plictisitori, ar trebui cunoscută de către mai mulți dintre noi.
„(...) Începusem să înțeleg câte ceva, dar destul de nedeslușit, nu din cronologia vieții lui, pe care o știam destul de bine, era scurtă și înregistra doar evenimente folositoare unei arhive, de mai multe ori ea însăși inutilă, ci din felul lui de a trăi în echilibru cu semnele naturii, cu cilul zilei și al nopții ori cu cel al anotimpurilor, cu toanele oamenilor din jurul lui sau ale calului său (...). El trebuia să simtă noaptea - a bruscat-o cel mult cu lampa de gaz, dar i-a lăsat și ei loc în cămăruța lui, ceea ce un bec nu ar fi văzut -, să vadă stelele din pat și zorii de pe prispă, albiți în fumul țigării, să se scalde în lumina zilei și să primească răbdător ploaia, oriunde l-ar fi găsit. Machena era atent la semnele din jurul lui - indiferent că veneau de la cer, de la soare, de la șoaptele frunzișului, de la prima iarbă a primăverii sau de la oricare dintre miile de fețe ale naturii, încât părea un om foarte singur între oameni.”
În sfârșit, pentru că simt c-am spus multe fără să spun mare lucru, nu rămân decât cu dorința ca această carte să ajungă la cât mai multă lume. Chiar merită toată atenția cititorilor. Eu, la sfârșitul anului, obișnuiesc să-mi fac un top cu cel mult 10 cărți pe care le-am citit în anul respectiv și care mi-au plăcut. Iar cartea lui Titus Radu nu doar că mi-a plăcut și este inclusă în acest top, dar a fost o adevărată surpriză și mi-a întrecut toate așteptările. Chiar vorbeam cu o prietenă înainte de a citi cartea și îi spuneam că „voi încerca un nou autor român”, la care ea, deloc surprinzător, „(...) o carte despre comunism, cel mai probabil”. Dap, o carte și despre comunism (sau mai degrabă urmările acestuia), dar nu doar despre asta: este o carte despre viață, o carte amuzantă, o carte profundă, cu de toate. Armonios dozate, rezultatul final a fost de-a dreptul delicios. Tocmai din acest motiv, aștept cu nerăbdare să descopăr și celelalte cărți ale autorului pe care, sunt sigur, le voi devora. Chiar mi-ar plăcea să văd ecranizată această carte, nu știu de ce. Cred că are tot ce îi trebuie pentru a fi o adevărată reușită - pe planul acesta romanesc, chiar este. Dar nu cred că s-ar lăsa mai prejos nici pe plan cinematografic... Așadar, chiar recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să descopere, să zic așa, o altă față a istoriei recente a României, a celor care vor să aibă parte de o lectură efervescentă, antrenantă, care-ți provoacă mintea și, în același timp, curge de la sine. O carte care să ne mai descrețească frunțile în timpurile acestea bizare pe care le trăim...
