Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2023
Ștefan Mitroi s-a născut în anul 1956, la Siliștea, comuna Vitănești, județul Teleorman. Absolvent al Facultății de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. Cele mai multe, la Editura RAO (Biblia pentru furnici, Guantanamo, Jocuri de nenoroc, Bâlciul de argint, Dulce ca pelinul, Atunci când era mereu duminică, Goarna lui Tuturuz, Adu-ți aminte să nu uiți). În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. În 2011, Premiul pentru proză al Fundației NIRAM din Spania. În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare. În 2020, Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Literatură „Vasile Voiculescu”. În 2021, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveștile cerului, poveștile pământului. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză și bulgară.
💭 POVEȘTI CARE TE MÂNGÂIE, CARE ÎȚI PLAC & ÎȚI LASĂ UN GUST DULCE-AMĂRUI💭
Nu știam nimic despre această carte înainte de a o fi luat în mână - nici despre ce este (în afară de faptul că ar conține 12 povestiri), nici cine este Ștefan Mitroi. Din câte văd, foarte multe volume publicate, premii, așadar toate felicitările mele. Însă, ca urmare a faptului că nu am citit nimic altceva, decât volumul de față, mă voi axa strict pe acest lucru. Mi-a plăcut! Și mi-a plăcut mult! Niște povestiri de-a dreptul delicioase, pe care nu le-aș putea încadra neapărat într-un anumit registru; de fapt, cred că fiecare povestire este fundamentată pe ideea de a transmite o anumită stare - fie melancolie, fie o oarecare tristețe, fie ludicul, fie visul, fie poemul, fie fantasma. Basmul. Cu așa mare bucurie și tihnă am citit tot, încât nu m-am putut desprinde de lectură. Cred că acesta a fost, de fapt, și punctul forte: faptul că a fost o lectură care m-a făcut să simt într-un fel de care aveam nevoie atunci, o lectură care nu m-a solicitat, care parcă mi-a vorbit și mi-a oferit o anumită căldură. Din acest motiv, chiar aș vrea să mai citesc și altceva scris de Ștefan Mitroi, pentru că primul meu contact literar cu dumnealui a fost un adevărat succes. Și, nu ar trebui să-mi fac griji, că, din câte se pare, chiar am de unde alege; chiar vreau să mai citesc și altceva scris de autor.
„Totul se transformase în cenușă. În găurile din pământ, singurele ce mai rămăseseră neatinse, era cel mai bine. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri. Așa că moara aceea uriașă, care trecuse prin valțurile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni!”
Există 12 povestiri în carte, intitulate „Bâlciul”, „Ararat”, „Dragoste oarbă”, „Cealaltă (După o idee de Floarea Calotă)”, „Cântecul cucului”, „Decolare”, „Pisica surdomută”, „Armaghedon”, „Ziua recoltei” (ușor mai lungă decât celelalte), „Câinele-spectator”, „Cobilița”. Dacă ar fi să mă gândesc care mi-a plăcut mai mult, ar trebui să menționez, încât, că nu există niciuna care să îmi fi displăcut, respectiv toate mi-au plăcut într-o însemnată măsură. Totuși, aș spune că „Pisica surdomută”, în primă instanță, iar apoi „Bâlciul” și „Armaghedon” au fost preferatele mele. Cel puțin în „Pisica surdomută”, am putut resimți un sentiment ceva mai personal, mult mai apropiat sufletului meu - și nu doar bucuria de a citi ceva frumos scris, frumos prezentat. Avem de-a face cu povestiri scurte, bineînțeles, și deseori cred că este mult mai greu ca în proza scurtă să surprinzi viabil și eficient ceea ce vrei să transmiți - un roman îți oferă o scenă „mult mai largă” de deschidere, îți permite să te desfășori așa cum îți dorești. Într-o povestire, lucrurile sunt ceva mai complicate, însă Ștefan Mitroi cred că a reușit cu desăvârșire să își transmită ideile. Și, de fapt, nu că ar fi necesar ca întotdeauna să fie ceva de transmis - uneori, te bucuri doar de o poveste bună, care ți-a plăcut și te-a convins!
„Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.”
N-am să spun prea multe, pentru că nu are niciun sens. Nu are anvergura unui roman, așadar nu m-aș putea lega de alte eventuale aspecte importante pentru un viitor cititor. Vă spun doar că mie, unul, chiar mi-a plăcut, și-am citit-o cu plăcere, în tihnă, bucurându-mă de faptul că am parte de o lectură plăcută, o lectură care nu mă solicită, dar care în același timp nu este ca și cum nu are esență, nu are suflet. Fiindcă proza lui Ștefan Mitroi chiar are suflet, iar povestirile din carte chiar transmit, chiar te ating acolo unde trebuie - atunci când este cazul, bineînțeles. Că avem și scene amuzante, avem și scene profunde, avem și tristețe și fericire - că așa-i viața, nu? Făcută din toate, că ar fi prea plictisitor să fie la fel în mod constant, ar fi fără sare și piper, doar cu zahăr. Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri a fost o carte pe care cu mare drag am citit-o, și mă bucur că am avut ocazia să o fac. Așa-mi place uneori să descopăr cărți necunoscute, despre care nu am auzit și nu am citit nicăieri, și autori care promit și pe care vreau să-i descopăr și mai mult! Iar acest volum este exemplul perfect!
