Editura Litera lansează seria „Labirintul”

Salutare, dragi prieteni,

În luna martie, Litera publică mult așteptata serie de cărți „Labirintul”, bestseller New York Times. Cele trei volume ale seriei - „Evadarea”, „Încercările focului” și „Tratament letal” - se află printre preferințele tinerilor și adolescenților din România, mai ales după ecranizarea primului volum, la finele anului 2014. Celebrul scriitor american James Dashner și-a câștigat notorietatea odată cu inițierea acestei serii de cărți marcate de aventură, de prezența personajelor în situații-limită, elemente de science-fiction, toate surprinse într-o viziune realistă și dinamică ce îi oferă o lectură captivantă cititorului actual. Așa cum spune chiar el pe blogul personal, întotdeauna și-a dorit să poată vedea ecranizarea cărților sale pe marile ecrane.

Litera  pregătește o campani de încurajare a lecturii  în  rândul  tinerilor  printr-o caravană în mai multe licee din București în care redactorul cărților le va vorbi celor prezenți despre literatura science-fiction și personaje fantastice. Fanii seriei „Jocurile foamei” sau ai volumului „Împăratul muştelor” vor fi încântaţi să descopere în această serie o nouă aventură a cărei acţiune se petrece în viitor, sub oformă de opresiune socială în care memoria individuală este înlocuită sau ştearsă.

„Labirintul. Evadarea”. Când Thomas se trezește într-un loc necunoscut, nu-și amintește decât cum îl cheamă. Mintea îi este ca o foaie albă. În jurul lui se află mai mulți băieți ,care îi urează bun-venit în Poiană – un loc înconjurat de ziduri de piatră. La fel ca Thomas, Poienarii nu au nici o idee despre felul în care au ajuns acolo și nici din ce motiv. Tot ceea ce știu este că, în fiecare dimineață, porțile de piatră către labirintul care îi înconjoară se deschid și că în fiecare seară se închid la loc.

„Labirintul. Încercările focului”. O boală necruțătoare atacă lumea, făcând oamenii să se comporte sălbatic și fără milă. Vor face față eroii noștri „Arșiței”?

„Labirintul. Tratament letal” continuă  aventurile  Poienarilor  prinși  de  această  dată  în  iureșul  amețitor  al descoperirii tratamentului împotriva unui virus ce amenință să distrugă omenirea.

Nu știu cum sunteți voi, dar după ce am văzut prim parte din aceasă trilogie, eu ZĂU că nu mai am răbdare. Abia aștept să apară a doua. Abia aștept! Sunt sigur că nu voi fi dezamăgit. Ce îmi recomandați, să citesc cărțile sau nu?

Vă aștept părerile. Mult succes și o seară frumoasă!

„ONIX”, cartea a doua din Seria LUX - În curând la Editura Leda

O miză uriaşă, o chimie perfectă!

 

„E foarte greu să fiu conectată cu Daemon Black. Prin magia sa extraterestră, Daemon este hotărât să-mi demonstreze că ceea ce simte pentru mine e mai mult decât urmarea bizarei conexiuni dintre noi. Aşa că încerc să-l ţin la distanţă, deşi e mai aprins ca niciodată în aceste zile reci de iarnă. Dar noi avem probleme mai mari”.

 

Ceva mai rău decât arumii se află în oraş!

 

 „MA-ul este aici. Dacă descoperă ce poate face Daemon şi că există o conexiune între noi doi, atunci sunt terminată. La fel şi el. Iar la şcoala noastră a venit un băiat nou, care are un secret. Ştie ce s-a întâmplat cu mine şi mă poate ajuta, dar pentru asta trebuie să-l mint pe Daemon şi să stau departe de el. De parcă aş putea! Căci, în ciuda raţiunii, simt că mă îndrăgostesc de Daemon. Rău de tot.”

 

 Dar apoi totul se schimbă!

 

 „Am văzut pe cineva care nu ar trebui să mai fie în viaţă. Şi trebuie să-i spun lui Daemon, chiar dacă ştiu că nu va înceta să caute până ce nu va afla adevărul. Ce s-a întâmplat cu fratele lui? Cine l-a trădat? Şi ce vrea MA-ul de la ei – de la mine?”

 

Nimeni nu este cine pare a fi. Şi nu toată lumea va supravieţui minciunilor.

 

Romanul va fi disponibil din 25 martie 2015. Urmăriți site-ul Editurii, precum și pagina de facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.

„Axa Lupului”, de Sylvain Tesson- Recenzie

Din Siberia până în India, pe urmele evadaților din gulag!

Sylvain Tesson, născut în 1972, este geograf, ziarist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor francezi, îşi împarte viaţa între expediţii de amploare, scris şi realizarea de documentare de aventură. Numeroasele sale peripluri i-au inspirat în jur de zece cărţi, printre care „L’axe du loup” (Robert Laffont, 2004) şi „Eloge de l’énergie vagabonde” (Editions des Equateurs, 2007). „Aphorismes sous la lune et autres pensées sauvages” apare în 2008, la Editions des Equateurs, urmate de „Une vie à coucher dehors, Gallimard”, 2009, şi „Vérification de la porte opposée, Phébus”, 2010.

Sylvain Tesson a refăcut lungul drum din Siberia până în golful Bengal, pe care se spune că l-au străbătut, odinioară, evadați din gulag, lucru ce-l surprinde cu o adevărată tehnică a detaliului - care, în acest caz, nu plictisește, ci incită - pentru a le aduce un omagiu celor a căror sete de libertate și independență a depășit cele mai mari obstacole - atât naturale, cât și spirituale, politicie și fizice. Mergând pe jos, pe bicicletă sau călare, refuzând o mașină sau orice alt tip de transport ce presupune un motor, Sylvain străbate taigaua siberiană, stepa mongolă, deșertul Gobi, înaltele platouri tibetane, lanțul himalayan, până în India - Calcutta. Pe tot parcursul aventurii sale, Tesson se întâlnește cu oameni din diferite culturi, descoperă noi obiceiuri și tradiții luând parte la ele, mănâncă lucruri pe care nu s-ar fi așteptat vreodată să le mănânce și, în același timp, realizează un adevăr existențial: cât de mici suntem, de fapt, într-o lume atât de enormă și sălbăticită, plină de locuri ascunse, care așteaptă a fi descoperite. 

Cu toate acestea, timp de aproximativ opt luni, Sylvain a avut de înfruntat setea, foamea, frigul, primejdiile sălbatice, puterea nemărginită a naturii, pe parcursul celor șase mii de kilometri ai „axei lupului” - traseu urmat doar de evadații din gulag și de lupii aflați în căutare de pradă, care se depleasează de la nord la sud, spre deosebire de alte migrații care au urmat traseul est-vest.

Călător “by fair means”, cum îşi spune el, transformă kilometrii într-o proză aproape poetică. Sub pana lui taigaua siberiană, deşertul Gobi şi imensitatea Tibetului sunt mai puţin înfricoşătoare. Pe alocuri, povestea sa atinge neverosimilul prin ușurinţa cu care ne poartă prin ea. Pe de altă parte, există oboseala, frigul, frica de urşi şi alte vietăţi ale sălbăticiei, dar şi cea mai grea provocare – singurătatea. Însă, spre deosebire de evadaţi, el are marele avantaj al libertăţi, al asigurării că are să ajungă acasă unde îl așteaptă o familie căreia să-i împărtășească poveștile trăite în tot acest timp.

„Axa Lupului” este o carte, am putea spune, atipică. Poate fi încadrată în mai multe genuri, la o micuță analiză: se pliază pe un roman de aventură, merge și ca jurnal de călătorie - în special -, dar poate fi pusă și pe raftul de istorie, cu și despre literatura gulagului. Astfel, o îmbinare a toate trei nu are să dea greș, vă garantez.

Ca de fiecare dată, am selectat și niște pasaje descriptive și interesante, care mi s-au părut interesante:

„(...) Să pătimești pe un drum anevoios este cel mai frumos omagiu posibil adus celor care au suferit înaintea ta parcurgându-l (...) Călare, pe jos, pe bicicletă. Mi se pare lipsit de loialitate să te prezinți în fața geografiei înarmat cu un motor, căci știu că pasul omului și pasul calului sutn cele mai bune instrumente pentru a măsura imensitatea lumii.”

„Inepția oamenilor: să răstorni un munte în căutarea unor paiete! Mie nu-mi place aurul aceste care, desigur, înfrumusețează decolteurile femeilor, dar pentru care măruntaiele pământului sunt făcute praf și pulbere. De ce să-l aduci la lumină din mâlul fertil, ca să-l ascunzi de îndată în bezna seifurilor?”

„Stratul de fum de la incendii reține căldura. Cerșesc apă de la rarele camioane care trec și care mi-o aruncă, fără se se oprească, pe geam, ca unui câine. E o senzație ciudată să mergi să culegi de pe jos pomana care ți-a fost dată.”

„Redescopăr o lume-ntreagă de tinere vaporoase alergând pe pianele vieții lor gamele unor suflete neprihănite în compania unor dueliști florentini și a unor arhiducese slave, în pragul disoluției.”

Mi-a plăcut mult cartea, nu am considerat-o deloc plictisitoare - cum ar face-o mulți, cred - pe care am savurat-o până la ultima pagină, când ne-au fost oferite detalii privitoare la rucsacul domnului Sylvain Tesson, datorită faptului că cea mai mare dorință a mea este să călătoresc. Citind-o, pot să zic că am călătorit în toate locurile în care a fost Tesson, am trăit alături de el, parcă simțind vântul bâtându-mi în față, razele soarelui pârjolindu-mi pielea, iar strupii atârnându-mi grei de firele de păr.

Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat, pe care îi îmbrățișez cu drag, site-ul de unde puteți achiziționa numeroase cărți la reduceri și noi, pentru această frumoasă carte și pentru recomandare. De asemenea, pe pagina lor de Facebook găsiți noutățile privitoare la cărți și ofertele active - care nu sunt puține. Profitați de reduceri de până la 70%.

Editura Polirom

Traducere din limba franceză de Sorina Dănăilă

224 pagini

Călător “by fair means”, cum îşi spune el, transformă kilometrii într-o proză aproape poetică. Sub pana lui taigaua siberiană, deşertul Gobi şi imensitatea Tibetului sunt mai puţin înfricoşătoare. Pe alocuri, povestea sa atinge neverosimilul prin ușurinţa cu care ne poartă prin ea. Pe de altă parte, există oboseala, frigul, frica de urşi şi alte vietăţi ale sălbăticiei, dar şi cea mai grea provocare – singurătatea. Însă, spre deosebire de evadaţi, el are marele avantaj al libertăţii - See more at: http://www.cartepedia.ro/articol/axa-lupului-din-siberia-pana-in-india-pe-urmele-evadatilor-din-gulag-464.html#sthash.SxxyHPFb.dpuf

Concert în memoria unui înger, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Emoție, viață, sentimente, puritate, frumusețe, trădare, prietenie, destin, religie. Emmanuel Schmitt tocmai a devenit unul din scriitorii mei de suflet, deși aceasta este abia a doua carte scrisă de el pe care o citesc. Prima a fost „Oscar și Tanti Roz”, recenzia AICI.

Ne putem schimba destinul? Mântuirea poate fi ratată? Patru nuvele exemplare prin stil și tematică, în care personajele se confruntă cu multiplele și mereu surprinzătoarele măști ale Binelui și ale Răului, ale Luminii și Întunericului. Volumul „Concert în memoria unui înger a fost recompensat în anul 2010 cu Premiul Goncourt pentru nuvelă. 

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

În volumul „Concert în memoria unui înger”, apărut în 2010, Eric Schmitt surprinde patru nuvele, patru povești ale unor oameni relativ simpli, dar care poartă, fiecare, lecția unei învățături care nu este relevată decât la sfârșitul operei. Scriitorul își trăiește personajele, le înalță cu valori ascunse, le creionează cu viață în paginile cărții, încât ajungi să râzi alături de ele, să plângă, să suferi, să te zbați pentru adevărul și sentimentele lor.

Prima poveste - „Criminala”

Surprinde povestea lui Marie Maurestier, „o femeie de vreo șaptezeci de ani, înaltă, înceată, ridată, curată, greoaie și arțăgoasă”, despre care se spunea că și-a ucis toți soții și amantul, iar, din gelozie, și pe soția amantului. Dovadă a unui bun spirit, Marie Maurestier n-a fost găsită vinovată. Până la urmă, a fost oare ea vinovată de toate acuzațiile? Da, vă spun, a fost. Dar nu asta contează, autorul nu pune accentul pe acest lucru, ca într-un roman polițist când se caută criminalul. Ci pe zbuciumul interior al lui Marie Maurestier, pe contradicțiile din sufletul ei care iau viața când la biserica din sat apare un nou preot, „un peot tânăr, de o frumusețe purăp și indecentă, mai strălucitor decât altarul, mai atrăgător decât Christul de pe cruce, izvor de sunete subtile care urcau în volute până la cupolă, devenind centrul bisericii.” Preotul Gabriel devine noul păcat al lui Marie, devine un fel de obsesie pentru acesta. Căutându-i atenția, aceasta îi destănuie preotului toate crimele sale de care se face vinovată. Preotul, sub taina spovedaniei, nu are voie să dezvăluie adevărul din sufletul lui Marie, ci dorește să o întoarcă pe aceasta pe calea cea bună, s-o ajute să-și ispășească păcatele, să se purifice, să își îndrepte pașii - cât nu e prea târziu - pe drumul adevărului și al împlinirii. În momente cheie, Eric-Emmanuel Schmitt inserează personaje, întâmplări, ce dau peste cap destinul personajelor. Nu într-un mod, întotdeauna, așteptat. Căpătând o dimensiune religioase, sacră, persoanejele își îndeplinesc, sau nu, menirea, lăsându-se pradă puterii timpului - iertătoare sau, în genere, nemiloasă.

„- V-ați mărturisit păcatele lui Dumnezeu.

I-a strâns degetele.

- Acum trebuie să vă spuneți greșelile și oamenilor.

Marie și-a retras mâinile și a făcut un pas înapoi.

Preotul a insitat.

- Da, marie, trebuie să vă asumați crimele. Este mai bine pentru justiție. Este mai bine pentru familiile victimelor. Este mai bine pentr adevăr.

- Puțin îmi pasă de adevărat!

- Nu. Adevărul contează, de aceea mi l-ați spus.”

„- Sacrificiul este măsura oricărei iubiri.”

A doua poveste - „Întoarcerea”

Surprinde viața unui călător pe ape, a unui marinar, Greg, care primește un mesaj telegrafic prin care este anunțat că una din fiicele sale a murit. Care din ele, având în vedere că are patru? Din acel moment, Greg începe să mediteze asupra vieții, asupra condiției sale efemere pe un pământ al dorințelor, pe un pământ deșart, superficial. Un pământ pe care munca l-a absorbit cu orele, pe care timpul este măsurat prin faze care nu au niciodată aceeași lungime. Greg, chinuit de dorul alor săi, nerăbdător să se alăture iarăși în sânul familiei, strângându-și iubirile în culcușul protector al brațelor, descoperindu-i cât de mult îi iubește, se întoarce acasă alt om, alt suflet, trăind o piață mai plină de iubire.

„- Uite.

- Ce-i asta?

- Biblia mea. (...) Păstrreaz-o. Cine știe, poate vei găsi un text care te va ajuta.

- Nu citesc.

- Să deschizi Biblia nu înseamnă să citești, înseamnă să gândești.”

A treia poveste - „Concert în memoria unui înger”

Povestea minunată, plină de emoție, a lui Chris și Axel. Când erau mai mici, participând la un concurs, Chris l-a lăsat pe Axel blocat pe fundul unei bălți, crezând că acesta are să scape, Chris ieșind, în cele din urmă, în avantaj de timp. Nu a luat în calcul faptul că Axel aproape că a murit, în cele din urmă uitându-l. Intrat în comă timp de șase luni, Axel devine o legumă - este nevoit să reînvețe să numere, să scrie, să vorbească și să citească. Destinul îi pune față în față pe cei doi foști prieteni, însă Chris nu-l mai recunoaște pe Axel, până când acesta nu îi aduce aminte de cele petrecute. Pus față în față cu trecutul, Chris este plin de compasiune, de regrete, dorește iertarea lui Axel. Dar, în gândirea lui Axel, ce rost are iertarea? Ce e, ea, de fapt, în afară de două cuvinte? Iertarea nu avea să-i ofere posibilitatea de a se ridica din scaunul cu rotile și de a merge din nou, iertarea nu avea să-i șteargă din minte clipele în care fostul său prieten cel mai bun l-a părăsit pentru un amărât de concurs. O poveste despre viață, despre iubirea iertării, simetria omului în acest univers teluric, despre ideologia conform căreia omul nu se schimbă, ci se corectează. Sfârșitul poveștii m-a prins cu lacrimi în ochi.

A patra poveste - „O iubire la Elysée”

Ultima nuvelă din volum, pentru că oferă chei noi pentru conțiutul lui: ca și Henri și Catherine, oamenii se rătăcesc pe culoarele timpului, aproape niciodată nu trăiesc acest sentiment simultan al iubirii, ci suferă decalaje dureroare. Henri și Catherine sunt, dintru început, personaje puternice, spectaculoase. Virtuozi ai aparanțelor, purtători a numeroase măști, ai „iubirii exemplare”, au bogăția oamenilor care se controlează, suverința celor care tac. O poveste povestită dintr-un unghi care ne determină să simpatizăm o femeie singură care se simte părăsită, jignită, nedorită și, în cele din urmă, moartă.

Subiectiv - cred că e nuvela care mi-a plăcut cel mai mult, care m-a făcut să trăiesc alături de ambele personaje, aflate într-o luptă cu timpul, cu boala, cu societatea și cu sentimentele ce le încearcă. Recunosc, și aici mi-au stat lacrimile să dea - motiv pentru care știu că a fost o carte bună. 

„(...) Poate că bunul-simț are dreptate când spune că gelozia este o dovadă de iubire.”

„- Aceasta ste soarta mea... Mi-era scris să mor așa... acum...”

În frica de moarte, există trei tipuri de teamă: teama de a nu ști când vassurveni moartea, teama de felul în care vei muri și teama față de necunoscutul pe care moartea însăși îl reprezintă.”

„Viețile noastre sunt astfel create încât privirea pe care le-o aruncăm le face teribile sau minunate. Evenimente identice pot f i interpretate ca niște bucurii sau ca niște catastrofe. (...) Există destine asemenea unor cărți: lectura le conferă sens. Cartea închisă rămâne mută; nu va vorbi decât dacă va fi deschisă, iar limbajul pe care îl va folosi va fi al aceluia care se apleacă asupra ei, colorat de așteptările, dorințele, aspirațiile, obsesiile, violențele, tulburările lui. Faptele sunt ca frazele dintr-o carte, nu au sens prin ele însele, ci doar sensul care le este conferit.”

Rita, sfânta cauzelor disperate, sfânta imposibilului, se ivește în aceste povestiri ca un diamant cu multe fețe. Strălucirea sa este fie ironică, fie cinică, fie purtătoare de speranță. Recurența ei are ambigutitatea binelui: ceea cee ste bine provoacă răul celuilalt. Sfânta Rita este un obiect care nu povestește nimic, dar prin intermediul căruia se poate povesti. Acest laitmotiv nu este o explicație pe care o dă scriitorul, ci un nod misterios care trebuie să-l determine pe scriitor să reflecteze.

Printre însemnările sale de la sfârșitul volumului, Eric-Emmanuel Schmitt spune ceva care m-a impresionat cu adevărat: „Chiar în această dimineață am primit scrisori ale unor liceeni germani care au studiat „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, iar pintre complimente, unul dintre ei se plângea totuși: „De ce nu ați explicat motivul pentru care domnul Ibrahim repetă: „Știu ce e la mine în Coran”? Iar eu i-am răspuns printr-o frază:„Fiindcă voiam să găsești singur...” Oare nu e așa? Nu trebuie decât să cercetăm, pentru a înțelege viața, mecanismele ei? Într-adevăr, una dintre intimitățile esențiale ale condiției umane este să trăiască mai mult cu întrebările decât cu răspunsurile. Însă nimic nu este nou sub soare, știm la fel de bine.

Mulțumesc din suflet celor de la Bookia pentru posibilitatea de a citi această carte, libăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți la reduceri foarte bune. Puteți comanda „Concert în memoria unui înger” de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, la fiecare comandă primiți o carte cadou.

Editura Humanitas Fiction

Traducere din limba franceză de către Simona Brînzaru

216 pagini

Fetița care nu zâmbea niciodată, de Lola Lafon - Recenzie

Cel mai mare secret al vieții este că nu există un secret. Orice ți-ai propus, îl poți obține dacă ești dispus să lucrezi pentru asta, să îți aduni toate forțele pentru a-ți atinge idealul. Marile realizări nu sunt create din putere, ci din perseverență. Nu talentul, ci munca face diferența. Munca pusă în slujba împlinirii, nu a mândriei. Nu ai parte de succes atunci când îți dorești acest lucru - într-adevăr, acesta este primul pas - ci atunci când muncești pentru a-ți atinge idealul.

Cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată”, scrisă de Lola Lafon, scriitoare care s-a născut în 1975 și care face parte din mai multe grupări anarhiste, antifasciste și feministe a fost recompensat în 2012 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Quest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix, Prix de lecteurs de Levallois.

Departe de a fi o simplă biografie, cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată” descrie povestea legendarei gimnaste românce (ceea ce m-a atras extrem de mult este faptul că o poveste națională, a noastră, este văzută prin ochii unei franțuzoaice) Nadia Comăneci, prima sportivă care a obținut prima notă de 10,0 din istoria gimnasticii, o sportivă înstrăinată de ea însăși, care a trebuit să plătească pentru propria ei maturizare. Cartea Lolei Lafon analizează prețul succesului în lumea gimnasticii, o lume în care corporalitatea devine element cheie, exploatat la intens atât de către mass-media, cât și de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei sale imagini.

Stilul în care Lola Lafon descrie toate aceste lucruri este unul foarte natural, deloc înfloritor sau plin de metafore. Este un stil realist, întocmai cum trebuie să fie o carte ce are drept scop realizarea faptului că nu tot ce se vede dincolo de ecranele televizorului este ceea ce, de fapt, se întâmplă. Scriitoarea analiează într-un stil realist, uneori dur, felul în care sportivele românce, „fetițele din vara anului 1976”, „echipa de aur” - Nadia Comăneci, Mariana Constantin, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Luminița Milea, Gabriela Trușcă, Teodora Ungureanu, cunoscută ca Dorina - trebuiau să aibă o grijă perfectă de trupul lor, să respecte întocmai mesele și orele de antrenament, să doarmă la orele corespunzătoare. Vreau să mă feresc de cuvântul „exploatare”, mi se pare mult prea dur - până la urmă, din spusele Nadiei, plăcerea de a auzi cântându-se imnul național al țării era una imensă - însă ceea ce suportau aceste fete era dincolo de niște norme umane normale.

Romanul scriitoarei Lola Lafon propune un dialog imaginar între autoare și personajul legendar din lumea gimnasticii Nadia Comăneci, născută la Onești. Ideea scriitoarei de a scrie un astfel de roman s-a născut din fascinația acesteia pentru destinul miraculos al Nadiei, fetița care, la doar paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, o performanță incredibilă și nemaiîntâlnită: prima gimnastă din lume care a obținut o notă perfectă de 10, uluind întreaga planetă. În câteva zile, presa din toată lumea vorbea despre „minunea de aur, românca din Onești care a reușit să dea peste cap calculatoarele Jocurilor”. Împotriva voinței sale, Nadia Comăneci a devenit mândria unei națiuni: România, care în anii '80, sub stăpânirea comunismului, încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea anti-sovietică singulară din inima Balcanilor.

Nadia a fost idolul sportului din Vest și „cea mai tânără eroină comunistă” în Est. A fost „zeița de la Montréal”, copilul unei țări cunoscute din pricina lui Dracula și a dictatoruli care o conducea. Pentru prima dată, fetițele din țările capitaliste doreau să arate precum „fetița-minune” din Est, fetița „prea bătrână ca să fie tânără”. Doreau să-și poarte corpul prin aer și să atingă luna, așa cum gimnasta noastră a reușit s-o facă în anul 1976.

Cartea este nu numai o carte despre conștința propriei valori, ci este o carte despre un suflet încercat, care, deși a obținut prestigioase premii în cariera sa, parcă tot nu era fericită, tot „nu zâmbea niciodată”, ci era tristă, închisă în micuțul trup acoperit de costumul din latex, strâns pe sâni și pe fund, cu părul legat în codițe cu o fundă roșie și imensă. O carte ce combină istoria noastră, văzută din ochii franțuzoaicei Lola Lafon, cu literatura izvorândă din lumea reală. Cu siguranță are să vă placă!

Am selectat și niște citate care mi-au plăcut mult:

„S-ar putea spune că ea ține timpul în loc? Sau că pune stăpânire pe aer? Sau că-i poruncește mișcării să i se supună? La sfârșitul acelei după-amiezi, organizatorii demonstrației, al capătul nervilor, acceptă să lase pe Dorina și Nadia să evolueze la sol în mod oficial. Ai impresia că vezi limba unui ceas uriaș, un cursor, deplasându-se și declarând depășite aceste contururi de curbe nelalocul lor în costumul strâns pe viitorul viept al tinerelor prezente.

„La 25 de secunde de la începutul evoluției pe bârnă, încheieturile mâinilor ei se ondulează prin aerul care pare gros, labele picioarelor împreunate pe cei 10 centimetri de lemn, o mișcare îndrăzneață a șoldurilor la dreapta șii la stânga, o fetiță mimând un rock ca la carte, Nadia întinde mâinile în față și, fără să le pună pe bârnă, desenează un mare compas rapid cu picioarele ,funda albă care îi e legat părul devenind un punct de reper.”

„(...) Toată ziua îi aud ordinele: fă din nou, ia-o de la capăt. Au junghiuri, mușchii parilizați le fac să se clatine de la o acrobație la alta, ca niște bețivi, gâfâind din greu. Încheieturile mâinilor în echilibru cedează sub greutatea corpului. Au crampe care le țin treze noaptea, foamea care le trezește din ce în ce mai devreme, la ora 4 dimineața, el  le aude șușotind în dormitor.  La cină, mănâncă în tăcere, gesturi seci ca să-și ducă furculița la gură. Li se schimbă și lacrimile: la fiecare antrenament plâng din cauza imposibilității de a merge mai departe, pline de furie în fața unei construcții de tendoane și mușchi care cedează înaintea lor.”

„- Ați mai avut probleme de sănătate importante?

- O grămadă! Laba piciorului ruptă, umărul rupt și alte chestii de-astea. Îmi amintesc, la prima menstruație, infirmiera mi-a făcut o injecție și n-am mai avut timp de un an.”

„Nadia plonjează, piciorul în arabesc în urma ei, un lung suspin trasat cu pensula. Apoi, cu piciorul drept întins înante, își întoarce mintea de la cele moartea, de la cele bătute, de la lacrimile tuturor fetițelor fracturate și, calm, aliniază - plici-plici - cărțile nenorocului răstrunate, înfrânte și de astă dată, îi salută, ei sunt în picioare, îndrăgostiți nebunește, tulburați că au gustat din mirosul teribil al nenorocului pus pe fugă.”

„Un țipăt, un urlet de plăcere nbună țâșnește din masa celor 18.000 spectatori și punctează momentul în care picioarele în cipicii albi ating solul fără nicio oscilație. Cu spinarea arcuită ce desenează o virgulă până la degetele-i care gâdilă cerul, copila salută. Și computerul din nou afișează acel 1.00, în timp ce ea aleargă spre Bela, care îi întinde brațele.”

Sper că o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Le mulțumesc celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți, din diferite domenii - dezvoltare personală, psihologie, gastronomie, religie, literatură etc - la reduceri foarte bune, în diferite limbi. Transportul este gratuit! Puteți achiziționa cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată” de AICI, cu o reducere de 25%.

Editura TREI

296 pagini

Traducere din limba franceză de către Viorel Vișan