Recomandare site de cărți

Reduceri de nerefuzat, cărți noi, cadouri și oferte!

Accesați site-ul lor AICI, precum și pagina de facebook a anticariatului. Cărțile sunt noi, în ciuda numelui de „anticariat”, atribuit datorită faptului că pe site găsiți nu numai cărți în vogă - gen John Green - ci și cărți vechi - Sandra Brown, Pușkin, Russo. Încercați!

„Olive Kitteridge” de Elizabeth Strout- Recenzie

V-ați gândit vreodată că timpul, de fapt, nu există? Că, pur și simplu, trăim într-o clipă? Într-o singură clipă etern. În clipa „asta”. Nicolae Iorga spunea „Pierdem ani în viață, iar la moarte cerșim clipe”, ca și cum ne-am amăgi, continuu, că suntem muritori și că niciodată nu va veni ziua în care ne vom opri din respirat, ne vom răci și vom muri, pentru a deveni, apoi, îngrășământ pentru narcisele crescânde pe un deal îndepărtat și rupt de viață. Da, poți trăi o viață lungă, zeci de ani, poate chiar o sută, dar asta nu înseamnă că ai trăit cu adevărat, înseamnă doar că ai avut o genă longevivă și, ta-da, (ne)norocul tău. Poți trăi o clipă, intensă, firavă, și să simți că ea a reprezentat întreaga ta viață. Indiferent la ce vârstă te afli acum, poți citi la nesfârșit o anumită pagină din cartea vieții tale, pagina în care ai simțit că trăiești din plin, pagina la care ți-a vibrat toată ființa iar respirația ți s-a tăiat și a cutreierat câmpiile sufletului. Pentru că în acel moment nu ai mai respirat aer, ci ai respirat însăși expirația divină.

Elizabeth Strout este o romancieră americană contemporană născută în 1956, în Portland, Maine. După un an de studiu la Oxford și studii de drept la Syracuse University College of Law, autoarea își publică primul text literar în revista New Letter, 1982. Apoi se mută la New York și continuă să publice în diverse reviste literare, timp în care lucrează (vreme de șapte ani) la primul său roman, „Amy and Isabelle”. Publicat în 1988, romanul se bucură de un mare succes în SUA și intră în selecțiile mai multor premii literare, printre care Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2000) și Premiul Orange (2000). „Abide with me” (2006) este al doilea roman devenit bestseller național. În 2007, scriitoarea predă cursuri de „creative writing” la Colgate University din Hamilton, Madison Country, New York. Lucrările ei sunt incluse în programa Facultății de Litere din cadrul Queens University în orașul Charlotte, Carolina de Nord. În prezent, autoarea locuiește în New York.

„Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate, un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită, regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri. Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne și plictiseam. 

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

Sincer, m-am îndrăgostit de personajul Olive. Nu știu de ce, dar mi-a plăcut să o asemăn, fizic, femeii de pe copertă. Poate că, de fapt, chiar se potrivesc. Bătrână - însă fizicul o trădează, capabilă să facă alegerile potrivite, dând greș în unele cazuri, melancolică, tristă, dorind să trăiască într-o lume mai bună, și deși a trăit în ea șaptezeci și doi de ani, simte că nu și-a îndeplinit scopul, că viața a trecut pe lânga ea precum un tren, iar ea nu a reușit să urce pentru că nu avea bilet. Este un caracter puternic, ce impresionează prin replici, prin rațiune și alegeri, prin concretețea sa de a fi unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din literatura contemporană. Tristă, regretând trecutul, regretându-și alegerile, finalul operei este pur și simplu uimitor, este explozibil, este exact ceea ce trebuia scris pentru ca un asemenea roman - din păcate - să se termine. Eh, cum se zice, toate lucrurile bune și frumoase au un sfârșit. 

Ca de fiecare dată, am selectat și niște citate care mi s-au părut frumoase, precum și unele secvențe care reflectă caracterul lui Olive Kitteridge:

„- Știi cum se spune, zise doamna Kitteridge. Psihiatrii sunt duși cu pluta, cardiologii au inima împietrită...

- Și pediatrii? se întoarse Kevin către ea.

- Niște tirani, completă doamna Kitteridge, ridicând din umeri.”

„(...) Angie își dădu seama că înțelesese ceva prea târziu și probabil că așa e viața - înțelegi ceva când e prea târziu.”

„- Înțeleg, spuse din nou Olive, de data asta foarte tare. Ce cuvinte urâte născocesc oamenii , Cynthia - proces, interiorizare, depresiv, toate prostiile astea. M-ar deprima dacă aș fi nevoită să pronunț cuvintele astea toată ziua.”

„- Ce s-a întâmplat? o întrebă Olive. N-ai mai văzut niciodată o bătrână plângând?

Nu-i plăcea să stea singură. Mai mult decât atât, nu-i plăcea să fie nici în prezența altor oameni.”

„Nu suntem toți atât de norocoși să murim în somn.”

 

„Olive Kitteridge” (2008), a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009 - o carte despre pierdere, despre neputința de a stabili sau de a reînnoda legăturile sufletești cu cei apropiați, dar și despre speranță și reînnoire. Ceea ce înseninează existența dureros de confuză, uneori lipsită de sens a personajelor sunt clipele fugare în care acestea înțeleg că viața vibrează totuși de frumusețe și că, în cele din urmă - cu bune, cu rele, așa e ea - merită trăită. 

Cărora le place literatura clasică, ușoară - dar profundă, plină se substrat, cu siguranță vor aprecia această carte. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a o citi, o puteți comanda de AICI. Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. 

Editura Litera - Colecția Clasici Moderni

Traducere din limba engleză de Ioana Opaiț

320 pagini

Noutăți de la Grupul Corint

Salutare,

Se pare că cei de la Grupul Corint revin cu noutăți. De data aceasta, cărți istorice, numai bune de citit și luat în seamă. Iată-le:

„Suntem nişte pigmei în comparaţie cu Puşkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumuseţe, ce vigoare are fantezia lui! Am recitit de curând „Dama de pică”. Ce fantezie!... Cu o analiză subtilă, el a urmărit toate mişcările lui Hermann, toate chinurile lui, toate speranţele şi, în sfârşit, neaşteptata şi îngrozitoarea lui cădere.” F. Dostoievski

 

„Când se pronunţă numele lui Puşkin, te gândeşti imediat la poetul naţional rus. Şi, într-adevăr, niciunul din poeţii noştri nu e mai mare şi nu poate fi numit cu mai multă dreptate naţional. În el, ca într-un lexicon, se află bogăţia, puterea şi flexibilitatea limbii noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a deschis graniţele şi a indicat imensitatea spaţiului său.” N. Gogol

 

„Puşkin este dragostea şi bucuria noastră. Este o minunată manifestare a Rusiei şi, într-un fel, chiar apoteoza sa.” M. Bulgakov

„Conectat în virtutea poziţiei de jurnalist la actualitatea raporturilor româno-chineze şi urmărind-o prin imediatul agendei derulate la Beijing, autorul analizează cu atenţie, cu acut simţ critic şi cu fulminante interogaţii, frecvent legitime, derularea evenimentelor. Fără ezitări, el pledează în multe din paginile sale în favoarea raporturilor româno-chineze de o manieră corectă, uneori pe tonuri justiţiare, dar mereu încrezător în valoarea acestor legături.” Ambasador Viorel Isticioaia-Budura

 

„Ca bun prieten al autorului, îl felicit pentru publicarea acestei cărţi. Sunt sigur că are o anumită valoare din care cititorii, chiar şi din comentariile uneori critice, în special cu privire la contactele româno-chineze, vor putea înţelege mai bine relaţiile dintre China şi România, dintre China şi Europa. Admir totodată efortul depus de autor pentru prezentarea unei Chine reale, pentru promovarea relaţiilor de prietenie dintre diferite ţări.” Şeful Secţiei de limba română, Radio China Internaţional, Wu Min

 

„După ştiinţa noastră, singur, jurnalistul sibian Dan Tomozei a dedicat în ultimii ani, cu subtilă înţelegere şi profundă analiză comparativă, trei volume de scrieri realităţilor în mijlocul cărora trăieşte China de azi. Să scrii temeinic, neostenit şi obiectiv despre o ţară în care trăieşti efectiv şi afectiv de câţiva ani de zile – iată o dovadă de probitate profesională!” Doctor în economie Emil David

 

Memoriile MAIORULUI VIONNET, 1812

 

Memoriile maiorului Louis Joseph Vionnet despre dezastruoasa campanie a lui Napoleon în Rusia din 1812 constituie o lectură atractivă, detaliată şi plină de anecdote personale şi aspecte interesante din viaţa de soldat din secolul al XIX-lea.

Relatarea lui se concentrează îndeosebi asupra retragerii din Moscova, dar el a participat la toate marile bătălii şi a urmărit întreaga campanie, de la primele manevre din iulie 1812 până la începutul anului 1813, când francezii au fost urmăriţi de cazaci prin întreaga Prusie. A fost prezent la distrugerea Smolenskului, a mers pe câmpul de luptă de la Borodino şi a fost martorul marelui incendiu din Moscova. Vionnet a fost maior în Regimentul de puşcaşi-grenadieri, un regiment al veteranilor din Garda Imperială, iar istorisirea sa oferă o perspectivă inedită asupra elanului, moralului şi coeziunii acestei forţe militare de elită.

 

Ei, sună bine, nu-i așa? Seară liniștită să aveți!

 

În lupta pentru frumos - Arta e salvarea!

Tocmai ce m-am întors de la Târgul de Carte Librex de la Iași, unde am văzut numeroși oameni antrenați în discuții legate de una dintre valorile noastre morale superioare - cititul. Oameni care criticau, care recomandau, oameni care apreciau o carte sau care, ei bine, se abțineau să comenteze. Ce-i drept, zău, mi-aș dori mai mulți astfel de oameni lângă mine. Mult mai mulți; iar ceea ce m-a surprins a fost momentul în care un om de la standul Editurii Univers i-a zis altuia „Vrei să îți arăt ce citesc?”, după care a scos din geantă volumul „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, cartea mea preferată, alături de „Pe aripile vântului”. Ce a urmat, ei, nu mai contează, doar că pentru câteva secunde m-am simțit într-o lume în care aș vrea să fiu. Pentru totdeauna.

 

Dacă ar fi să număr toți copacii de pe aceste pământuri verzi, să prind toate păsările cerului cu mintea, să sărut toate zâmbetele din această lume, tot nu mi-ar fi deajuns să descriu cât de frumoasă este lectura, cât de subtilă și rafinată este arta cititului, momentul în care realizezi că ai făcut o alegere bună citind acea carte. Pentru că o putem compara cu „arta de a trăi”, fiind, de altfel, aș spune că sinonim cu acest cuvânt. După cum și Jane Austen în „Mândrie și prejudecată” spune, m-aș simți, zău!, extrem de aiurea ca la vârsta bătrâneții să nu am, la casa mea, o bibliotecă mare, plină de volumele lui Eric-Emmanuel Schmitt, ale lui Alice Munro, Eliade, Austen, Hardy, sau orice alți scriitori care m-au făcut să trăiesc atâtea vieți. 

 

Deși îmi place să mă pierd printre metafore, să (de)scriu plastic, să înfrumuzețes - da, nu sunt un anticalofil - am să răspund întocmai întrebării puse. Mai citim, oameni buni, în ziua de astăzi? Ei bine, da, o facem. Dar prea puțini suntem cei care mai pledăm și pentru acest lucru. Păi, de ce, ne întrebăm? Chiar așa, de ce, revin cu întrebarea? E mai frumos și mai productiv să ne pierdem timpul într-un bar, cu prietenii, nu? Să scuipăm coji de semințe pe unde apucăm, e mai „cool”, așa-i? Să dansăm în club cu „băieții”, să mergem „la agățat”, să fim „șmecheri” și să nu citim - cititul e pentru cei care nu ai viață, nu-i așa? Da, nu-i așa că e mult mai bine să faci toate astea, decât să-ți liniștești sufletul și mintea între paginile unei cărți? Decât să simți că trăiești alături de personaje, că le cunoști secretele, având încredere în ele, iubindu-le, urându-le, plângând pentru dezamăgărilie și tristețile lor. Părerile îs împărțite, dar păcat că unii au păreri preconcepute - ca și cum ai judeca acea carte că, vezi Doamne, are o copertă „nașpa”, care nu place și nu atrage. Bine, oameni buni, dar nu știați că frumusețea vine din interior, și nu din exterior. De fapt, la ce se promovează pe la televizoare, n-ar fi cazul să comentez.

 

Recunosc, nu m-a pasionat dintotdeauna cititul, cred că această „dependență” - dacă nu e un cuvânt prea mare - a început de pe la șaisprezece ani. „Boboc în treburi de-aieste”, după cum Creangă îi atribuia lui Harap-Alb, am început să citesc cărți „micuțe”: Traian Tandin, Anthony King, Stephen King, adică genul de cărți pe care le citești mai mult pentru acțiune, pentru a te antrena în povestea cărții - polițiste, crime, horror. Într-adevăr, Stephen King e un geniu al horror-ului. Le împrumutam de la bibliotecă, începusem chiar să mă împrietenesc cu bibliotecara, vorbind despre cărți, recomandându-ni-le unul altuia. Totul era frumos, simțeam că am un prieten cu care pot vorbi asemenea lucruri - eram bucuros de acest lucru. Când intam în încăperea plină de cărți, simțeam că am atâtea de descoperit, am atâtea de învățat și trăit; cu alte cuvinte, mă simțeam precum un bob de mazăre într-o întreagă grădină. Și, cu toate astea, nu mă simțeam inferior. Știam că ele mă vor aștepta acolo, tot timpul, chiar dacă praful se mai așterne leneș peste ele. Aveam să vin să-l suflu, să deschid paginile și să le trăiesc. Unul din aspectele pe care le iubesc la cărți este că ele niciodată nu mor, ci în mintea fiecărui om personajele învie și trăiesc, creionate între pagini.

 

Oamenii citesc, chiar foarte mult - subtitrări la filme, etichetele produselor cumpărate, invitații la nuntă, la filme, la restaurante. Păcat că acestea nu-s scrise de Schmitt, spre exemplu, căruia zău că i-aș citi până și lista de cumpărături. Sunt și oameni care, cu adevărat, citesc. Citesc ceea ce înseamnă literatură. Nu consider că există o vârstă de la care ești „capabil” să citești. Poți citi și când abia ieși din burta mamei - poți citi în ochii celor care te privesc bucuria de a-ți fi alături când respiri pentru prima dată, poți citi, când abia începi să mergi, sclipirea din ochii mamei care te poartă în lume cu primii tăi pași, când ai zece ani poți citi literele alfabetului, pe care mai apoi le prinzi în cuvinte și, ei bine, de aici începe magia. Puterea cuvântului și a creației, a formei, a culorii - toate acestea reprezintă artă. Reprezintă salvarea frumosului într-o lume dominată de tot felul de non-valori, de publicitate inutilă, de mass-media, de viteză. De prost gust și de mediocritate. De superficialitatea trăirii și a ființei. De aspirații imprecise, confuze, iradiante. 

Printr-o simplă căutare pe Google poți afla „cum să faci bani”, „cum să îți dresezi mintea pentru a scăpa de nefericire”, „cum să obții un abdomen plat în 6 zile” sau „cum să îți cureți sângele cu urzici” și altele. Aproape fără să ne dăm seama, facem loc pe “musai list” unor obiective din ce în ce mai surprinzătoare. Dar de ce nu învățăm, spre exemplu „cum să citești cât mai multe cărți pentru că timpul e împotriva ta?”, „cum să fii al curent cu cele mai noi apariții”, „cum să ai parte de cele mai bune reduceri”, „cum să X”, „cum să Y”, X și Y aparținând domeniilor artei. Zău, încep să cred că nu mai există salvare, și că, încet, ne pierdem într-o mare de întrebări, atunci când la dispoziție ne sunt oferite zeci de răspunsuri, zeci de mâini întinse pentru a scăpa dintr-o confuzie plenară. Recunosc, mamei mele îi place foarte mult să citească basme - Creangă, Ispirescu, Petrescu, Grimm. Chiar îi plac. Nu o întreb „De ce?”, pentru că, cu siguranță, vrea să-și retrăiască copilăria, să se transpună în timpurile când bunica torcea lâna și eu mă jucam cu mașinuțele la piciorușele ei, acoperite cu niște ciorăpei călduroși, minute în șir. Fără a mă plictisi. Câteodată, privesc în trecut, când discurile 78 rmp ale bunicii fredonau melodiile copilăriei ei. Nu prea înțelegeam mari lucruri din aceste versuri, dar înțelegeam că înseamnă mult pentru bunica, când lacrimile îi brăzdau chipul încercat de timp. Câteodată, începeam și eu să plâng, iar atunci îmi luam o pernă și mă ascundeam rapid după ușa din cameră, prefăcându-mă că dorm, până când lacrimile mi se uscau iar ochii mi se limpezeau. Dar aici alunec în trecutul ineluctabil, din care simt nevoia să mă întorc.

Eram la citit. Adică, suntem la citim, pentru că vreau să cred că citesc ceea ce scriu aici? Da, pentru că suntem o comunitate frumoasă, iar eu nu vreau să vorbesc câte Soare, stele, către lună sau frunze, ci către voi. E frumos că citești - nu, nu, mă exprim total aiurea. Cititul este o stare, este o valoare, chiar dacă nu știu să se fi făcut vreodată o argumentare ex cathedra despre cât de frumos este să citești, să te porți prin locurile în care personajele își duc viața. Nu e cazul s-o lungesc; nu mă aștept să schimb mentalități, să reîntorc rătăciții pe calea cea dreaptă, să rescriu ceea ce deja a fost scris și criticat. Eu nu judec pe cei care nu citesc, pentru că știu că au un motiv întemeiat pentru care nu fac acest lucru - viața e o luptă contra timpului -, nici nu îi laud pe cei care citesc, pentru că fiecare își alege modul în care își trăiește propria viață, pentru că nu mai trăim în Evul Mediu - avem „liberul arbitru”, nu? Forța aceasta interioară poate face mai multe lucruri decât orice alt mușchi din organismul uman.

Ei, m-am lungit mai mult decât nu trebuie. Fir-ar! Oricum, sper că mesajul meu a fost înțeles, iar dacă nu, am să încerc să rezum: arta este singura modalitate prin care ne putem salva sufletul, prin care putem transcede timpul (dovadă numeroasele pictori din secole de mult apuse), prin care putem trăi alte vieți (Fernando Pessoa - „Citesc, pentru că viața mea nu-mi ajunge”), prin care putem înțelege mecanismele de funcționare ale acestei lumi, prin care putem să creăm și nu distruge. Prin care putem încerca să înțelegem că rostul omului pe acest Pământ nu este să adune, ci să iubească, să scrie, să cânte, să danseze, să își unească sufletul cu natura și să zâmbească spre cer, sub protecția sa. Încă învățăm să facem asta, dar totuși sper că nu va fi prea târziu când o vom face.

Concursul acesta a fost din inițiativa celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți în limbi diferite, din domenii variate - transport gratuit, semne de carte în colete, reduceri enorme la cărți online; ei, așa da - cărora le mulțumim frumos pentru problema propusă și pentru premiile frumoase. În speranța că, sper eu, veți citi cu drag ce-am scris, pentru că e scris din suflet, vă las pe mâinile cărților și le las în mâinile voastre. Ați înțeles voi, dragi cititori, că doar sunteți deștepți. Multe salutări și cărți bune!

PS. Acum, zău, trebuie să mă laud. Pisicul meu e tare atras de biblioteca mea; cu primul prilej, sare și răstoarnă totul. Hmmm, să fie, oare, invidios pe „Pisicile aristocrate”? Încă-s în dilemă, dar dacă aflu, vă anunț. 

 

 

Care este genul vostru preferat?

Bună dimineața,

Am o curiozitate de cititor. Vouă ce genuri de cărți vă plac, după ce genuri vă dați în vânt, pe care le citiți mai des? Bineînțeles, nu cred că citiți doar același gen - cel puțin, eu nu fac asta - dar cu siguranță este unul care vă atrage mai mult decât altul. Crime, fantasy, distopic, horror, thriller, romance, young fiction?

Eu vă voi spune ce se află pentru mine pe primul loc, iar apoi pe ultimul loc: îmi plac enorm dramele cu final neașteptat. Mă atrag, probabil din dorința de a învăța din ele să prețuiesc viața așa cum trebuie ea prețuită. Aici, am ca exemple „Să nu mă părăsești”, de Kazuo Ishiguro, câteva din nuvelele lui Alice Munro din „Dragă viață”, „Prea multă fericire”, „Proscrisul” de Sadie Jones și lista continuă, „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge. Apoi, la același nivel, îmi plac foarte mult thrillerele-psihogolice. Mereu mi s-au părut că dezvăluie părți nebănuite și ascunse din mintea umană, din sufletul unei persoane; e frumos să descoperi că, ei bine, nu doar tu ești cel ciudat. Aici, ca exemple, „Apartamentul” scris de Hakan, „Drumul înfometat”, de Ben Okri, „Înainte să adorm” - deși aici este și puțină dramă, cu un caracter memorial. Pe locul al doilea, se află jurnalele de memorii. Că sunt puține lucruri mai frumoase decât să înveți din viața unui om. „Jurnalul Annei Frank”, „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, toate cărțile lui Elizabeth Gilbert - „Eat, pray, love”, „Semnătura tuturor lucrurilor”, „Am spus da. O poveste de iubire”-, „Jurnalul Oanei Pellea”, „Perfecțiune”, de Julie Metz, „Jurnal trist”, Katherine Mansfield.

La polul opus, se află cărțile SF, sau cărțile cu romance de umplutură, clișeice. Oricum, urăsc cărțile cu vampiri, cu vârcolaci, cu teleportări, cu săbii strălucitoare, cu maeștri broască dintr-ăia și cu călătorii intergalactice. Da, da, urăsc seria „Star Treck”, „Star Gate”. Da, da, eu exist. Singurul roman SF pe care l-am citit a fost „Jumper- oriunde, oricând”, în care se povestea despre un băiat ce se putea teleporta. Ecranizarea am văzută de curând la televizor - m-a plictisit mai rău decât cartea. Mi s-a părut prea clișeică: băiatul ales care salvează lumea și își antrenează forțele pentru înfrângerea răului. Meh, mă lipsesc.

Iar legat de vampiri, cred că am citit o singură carte, pe jumătate, ceva din „Semnul” - din câte îmi amintesc - dar zău că era să adorm. Nu mă atrăgea deloc, stilul mi se părea prea comercial, lipsit de esență și gust, ca și cum trebuia doar să-mi umplu timpul cu ceva fără a învăța nimic. Ca un serial de cu un rate de patru pe cinemagia. Am dat cartea înapoi celui care mi-a dat-o; evident, nici gând să mi-o fi cumpărat eu.

În concluzie, rămân la romanele mele cu oameni. Chiar dacă uneori mă dezamăgesc, chiar dacă uneori mă fac să plâng, să râd, să vibrez de emoție, să fiu supărat pe ele, să le urăsc, să le iubesc, ei sunt cei de la care pot învăța lucruri despre viață - deși niciodată nu voi învăța îndeajuns, pentru că viața e schimbătoare, e inevitabil surprinzătoare. Măcar încerc.

Ce gen preferați și de ce? Abia aștept să văd dacă găsiți plăcere în aceleași genuri ca și mine. Iar, dacă nu, îmi recomandați să încerc și alt gen? 

Mulțumesc, o zi superbă și călduroasă, cu un început de week-end liniști!