Anna în veșmânt de sânge - disponibilă în librării!

Salutare,

Anunțuri frumoase din partea Grupului Editorial Corint. „Anna în veșmânt” de sânge se poate achiziționa, de acum, din librării și de pe site-urile partenere:

Puteți comanda cartea de AICI. Nu-i așa că sună bine?

În țara norului alb, de Sarah Lark - Recenzie

Le mulțumesc enorm celor de la Bookia pentru șansa de a citi acest roman care îmi va rămâne în suflet mult timp după ce l-am terminat de citit. 

    Este minunat modul în care omul caută răspunsuri neștiind că, de fapt, își pune întrebări. Atunci când trebuie să alegem, avem la dispoziție mai multe opțiuni (aici aș putea da și definiția verbului „a alege”- selectarea unei anumite opțiuni, într-un mod liber și susținut de rațiune, dintr-o masă mare și variată de alte opțiuni). Le analizăm din punct de vedere logic și rațional, astfel încât să facem alegerea cea mai potrivită pentru noi. După ce alegem, ajungem într-un punct în care ne întrebăm „Dar dacă aș fi ales cealaltă variantă?”. Este inevitabil. Din acel moment, trăim cu anxietate, ca în povestea cu drobul de sare a lui Creangă- ne temem că adevărul ales de noi este nu cel corect, ne temem de un adevărul prezent, dar mai ales de faptul că acest adevărat ar fi putut fi schimbat de către alegerea noasră. Această întrebare „Dar dacă...?” creează o stare de permanentă îngrijorare, ce ne împiedică să ne găsim liniștea de care avem nevoie, liniște de care alergăm până când o întâlnim.

Sarah Lark este o scriitoare germană născută în 1958 la Bochum. Ea a studiat istoria și științele literaturii în care și-a dat doctoratul. A lucrat mulți ani ca ghid și și-a descoperit destul de repede pasiunea pentru Noua Zeelandă, de ale cărei peisaje spectaculoase se simte atrasă aproape magic. Astăzi locuiește în Spania și lucrează la alte romane cu și despre Noua Zeelandă și civilizația acelei țări, parcă desprinse din basme.

Am citit acest roman nu prea rapid, deoarece voiam să simt întocmai fiecare personaj, să trăiesc în fiecare spațiu descris de către Sarah Lark, atât de frumos este stilul acestei scriitoare. Deopotrivă, m-a atras intensitatea cu care autoarea reușește să surprindă emoțiile personajelor sale, creionându-le între pagini în așa fel încât simți că în fața ochilor ți se derulează o peliculă cinematografică pe un ecran dintr-ăla imens. Într-adevăr, cartea este destul de măricică, are șapte sute de pagini, iar mulți ar considera-o o pierdere de timp, că, deh, efortul este prea mare, ai să te saturi să tot citești despre aceleași personaje. Vă spun: nici gând de un asemenea lucru! Nu m-a plictisit nici măcar o pagină, aș citi până și lista de cumpărături a acestei scriitoare. Lectura romanului m-a făcut să-mi doresc să citesc și următoarea carte (care, totuși, nu știu dacă e o continuare - într-adevăr, „În țara norului alb” se termină puțin abrupt) a autoarei, și anume „Cântecul maorilor”. 

Personajele romanului mi-au adus aminte de acea epocă din romanele de dragoste englezești, când era o rușine, impersonal unei lady, să privească în ochii bărbatului de lângă ea, sau să stea picior peste picior - denotă o creștere nu prea bună. Povestea din roman este aceea a două femei care pornesc la drum, din Londra, în anul 1852, către Noua Zeelandă. Pentru ele, căsătoria reprezintă începutul unei fieți noi - ca viitoare a soții ale unor bărbați pe care ele nu-i cunosc: Gwyneira Silkham este „câștigată”, dacă nu e prea mult spus, la un joc de cărți, tatăl ei promițând-o celui cu care acesta joacă în cazul în care pierde, iar Helen Davenport, care se îndrăgostește de un bărbat datorită unei scrisori primite de la acesta, prin care îi dovedește faptul că este un om respectabil, un genitlom și un artist al cuvintelor, pasionat de frumosul din jur. Așadar, aceste două fete, devenite femei, sunt victime ale destinului și ale alegerilor pe care le fac - mai mult sau mai puțin. Viața lor începe să-și ramifice rădăcinile în toate direcțiile, cunoscând situații limită, pline de fericire, de eșec, de lacrimi sau de extaz. Cele șapte sute de pagini ale cărții prezintă istoria unor generații, a unor oameni care nutresc atracții pline de patos pentru caii, fân, viața la fermă și printre pământ, spații nelimitate ce nu-și mărginesc orizontul și aproape palpabile.

Firește, perspectiva din care este prezentată viața celor două femei, Helen și Gwyneira - care va fi trecută în carte simplu Gwyn, din cauza faptului că numele ei era prea greu de pronunțat de către cei din jur - este puternic romanțată, plină de dragoste și de trădare, de minciuni și lucruri spuse fățiș. Cu toate astea, autoarea nu se sfiește atunci când abordează teme precum violența conjugală, violul brutal, homosexualitatea, minciuna și abuzul, chiar ura față de proprii copii, tema iubirii interzise din cauza încorsetării sociale a secolului al XIX-lea.

Un roman extrem de frumos și cu o scriitură aparte, ce prezintă istoria unei lumi îndepărtate, sub familia patriarhală, în care viața se desfășoară cât e ziua de lungă, niciodată aceeași. Despre dragoste și ură, încrederea și dușmănia a două familii care se întrepătrund și, uneori, pun mai mare preț pe bunătatea omului, pe capacitatea acestuia de a face alegeri înțelepte, decât pe umanitate. O călătorie incitantă în această lume, pe care Sarah Lark o prezintă cu un aer de magie și înțelepciune, predestinând-o locului perfect pentru dezvoltarea armonioasă - spirituală și chiar fizică - a omului.

Se va împlini destinul fetelor în această țară străină, care le-a fost descrisă ca un paradis? Oare își vor găsi fericirea și dragostea în acest capăt al lumii, în care iubirea se întrepătrunde cu dorința de a crește în ierarhia socială, indiferent de mijloacele prin cae acest lucru ar deveni posibil? Nu vă rămâne decât să citiți această carte extrem de frumoasă, care se bate cu „Pe aripile vântului” pentru a ocupa locul de top în sufletul meu. Abia aștept s-o citesc și pe cealaltă.

Ca de obicei, am selectat niște pesaje interesante din carte, ca să vă dați seama, puțin, de stilul autoarei:

„Bărbații tot mai râdeau, dar Gwyneira era ferm hotărâtă. De ce avea ea pe cel mai bun câine de păzit oile din tot ținutul Powys, dacă nu chiar din toată regiunea Wales? Și de ce erau crescuți de sute de ani caii Cob spre a fi abili și cu pasul sigur? Gwyneira ardea de nerăbdare să le arate domnilor aceste lucruri. Aceasta era o lume nouă! Aici nu se va erija în rolul soțioarei bine educate, care ascultă fără împotrivire comenzile bărbaților.”

„- Dar astăzi mă puteți ajuta, explică ea. Puteți să-mi arătați cum se face.

- Ce cum se face? întrebă fata.

- Mulsul. Treaba cu vaca, suspină Helen.

- Tu nu știut cum muls?

Iar râsete.

- Ce tu făcut aici? se interesă băiatul zâmbind. Furat ouă? (...)

- Sunt noua doamnă O`Kefee, se prezentă ea. M-am căsătorit cu domnul Howard la Christchurch.

- Domnul Howard căsătorit wahine, care nu știe să mulgă?

- Ei, am alte calități, spuse Helen râzând.”

„- Poate că are dreptate, Gwyneira, spuse el. Probabil că nu va putea face altceva mai bun decât să dispară până se mai uită lucrurile. Într-un an, sau așa ceva, băieții de la cârciumă au uitat incidentul. Și între noi fie vorba, nu cred că Helen va urmări toată afacerea cu prea multă energie. Când se va întoarce Paul, se va face un proces. Dar atunci va putea să susțină mai credibil teoria autoapărării. Știți cum sunt oamenii, Gwyn! Mâine își amintesc că unul avea doar o armă veche, iar celălalt un revolver cu tambur. În trei luni se va povesti, probabil, că amândoi aveau pistoale...

Gwyneira încuviință din cap.”

„(...) Așa că am fluierat câinelui, iar acesat a alergat punându-se între el și animal și a mânat berbecul de acolo... Dar credeți că individul mi-a mulțumit? Vezi să nu, m-a ocărât! Tocmai observase un kea, mi-a spus, iar câinele îi alungase pasărea. Ori berbecul era să-l lovească, vă spun eu! Atunci ar fi avut în nădragi, și mai puțin ca acum!

Bărbații râseră în hohote.”

Vă recomand romanul cu tot dragul. Îl puteți comanda de AICI, coperta este foarte frumoasă și cartonată. Vă invit cu drag să urmăriți pagina de Facebook a site-ului, pentru a fi la curent cu toate noutățile, reducerile, ofertele și recenziile postate. Mulțumesc încă o dată, Bookia, vă îmbrățișez cu drag!

Editura RAO

704 pagini

Traducere din limba germană de către Ildikó Schaffhauser

Fii librar alături de Editura Litera

 

În cadrul programului „Școala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!”, desfășurat în perioada 6-10 aprilie, Litera invită clasele de copii din București să treacă pragul librăriei de pe Bulevardul Magheru nr. 8-10 pentru a-i învăța pe cei mai mici dintre cititori ce presupune meseria de librar.

 

Timp de o oră, elevii vor face parte din lumea poveștilor și vor învăță care este traseul unei cărți de la scriitor la cititor, cum sunt organizate cărțile într-o librărie, ce presupune meseria de librar. Fiecare își va putea alege câte o carte pe care să o recomande colegilor, așa cum face un adevărat librar.

 

Pentru elevii de liceu, Litera a pregătit în „Săptămâna altfel” o întâlnire cu prezentatorul și realizatorul de emisiuni radio și TV Andrei Gheorghe care le va vorbi copiilor despre literatura SF, fantasy și seria de cărți „Labirintul”. Aceasta va avea loc luni, 6 aprilie, ora 11.30 în sala de festivități a Colegiului Național „Gheorghe Lazăr”.

 

Programul „Școala altfel: Să știi mai multe, să fii mai bun!” este dedicat activităților educative extracurriculare și extrașcolare, care să le îmbogățească elevilor orizontul de cunoaștere.

Tare-mi pare rău că nu sunt din București. Frumoasă inițiativa celor de la editură, le mulțumim din suflet și-i felicităm pentru toate frumoasele activități inițiate. Profitați de ele!

Câștigătorii concursului „Comentează și câștigă”

Salutare,

Ce mai faceți, ce mai citiți? A venit timpul să anunț câștigătorul concursului „Comentează și câștigă” de luna aceasta, de AICI.

Nici nu mai era cazul să număr comentariile; câștigătoarea este Anca Ciochina. Felicitări, Anca, încă o dată. Îți mulțumesc pentru frumoasa-ți prezență de pe blog. Te rog să-mi spui ce cărți îți dorești din cele patru. Ți le poți alege pe oricare două din cele patru, iar ilinca2000, deși nu a postat patruzeci de comentarii, le va primi pe restul de două rămase. Vă rog să-mi trimiteți datele prin e-mail la andrei.cioata17@yahoo.com (adresă, cod poștal, nume și prenume - complete).

Mulțumesc încă o dată tuturor, vă aștept cu drag la un concurs viitor!
Mult succes și spor la lectură!

Despre prietenie

Prietenia, la o scurtă căutare în dicționarul explicativ al limbii române, se definește așa: „Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug”. „Prieteșug”, încă îmi sună amuzant aest cuvânt!

Prietenii sunt acei oameni cărora, cu adevărat, le pasă de ființa ta. Și acei oameni de care, la rându-ți, îți pasă. Înainte de a continua, simt nevoia de a clarifica un anumit lucru: eu vorbesc despre relațiile de prietenia apropiată, despre acel cerc restrâns de „cei-mai-buni-prieteni-care-mereu sunt-alături-de-mine.”

Prietenii sunt acei oameni cărora le poți spune cam orice, fără griji, având siguranța încrederii lor și acces la înțelegerea lor. Cu alte cuvinte, sunt acei oameni care sunt mereu acolo ca să te asculte, fără a te judeca și fără a-ți cere explicații. Dar, la rândul lor, sunt oamenii care se angajează în a-ți spune adevărul crud sau deranjant, cum o fi el, în defavoarea unei minciuni liniștitoare.

Sunt oamenii cu care chiar dacă nu-i vezi o zi, o lună, zece ani, îți continui poveștile din același punct în care le-ați lăsat, retrăind cu patos momentele trăite. Primul joc de-a v-ați ascunselea, primul șotron, baba oarba, prima julitură de la genuchi, când ai alunecat fugind după mingea crestată de timp, prima trântă făcută în glumă, prima piedică, primul îngeraș desenat în zăpada lăptoasă.

Prietenii adevărați sunt persoanele între care există o relație necondiționată de timp și spațiu, în cadrul căreia „eu” și „tu” devine „noi”, legătura dintre două suflete ce este mai puternică decât legătura dintre inimă și creier, într-o co-existență permanentă. O legătură care se bazează pe emoții și sentimente frumoase, și nu neapărat pe o proximitate fizică.

Prietenia reprezintă hrana zeilor, ambrozia, o stare născândă de frumusețe și dragoste, de ajutor reciproc și miere. Un sentiment dulce, infinit și nemărginit. Este apropierea de Dumnezeu, de perfecțiune. Este o stare de visare ce poate fi controlată.

Prietenii nu sunt ușor de găsit. Trebuie să căutăm în profunzimea acestui cuvânt, deoarece este greu să găsești o persoană cu care să-ți împarți sufletul, este greu să găsești o persoană care să nu-ți critice imperfecțiunile și să pună etichete- așa cum face toată lumea. E greu să găsești o persoană care să vadă dincolo de măștile pe care le-ai putea afișa și dincolo de aparențe. Dar, deși nu vreau să cred asta, cel mai greu este să găsești o persoană care să-ți vadă sufletul și gândurile așa cum sunt și să le potrivească cu ale ei. Din acest motiv, atunci când se întâmpla asta unii spun că este noroc, alții susțin că destinul este vinovat... Dar mie-mi place să cred că este iubire, sinceritate, loialitate, dar, mai ales, o inimă deschisă- și de o parte, și de cealaltă.

Cunosc extrem de multe persoane care își aleg oamenii cu care să ies, cu care vorbesc și cu care își petrec timpul, condiționat, din interes: pentru că se îmbracă „în vogă”, pentru că au o mașină care consumă foarte mult, pentru că au bani și o poziție socială, pentru că se învârt în anumite cercuri din care doar „șmecherii bazați” fac parte. Pentru că există posibilitatea de a-i ajuta cândva, pentru că le poate oferi ceva, pentru că ar putea face ceva pentru ei. „Poate cândva voi avea nevoie de niște bani, iar eu voi avea unde să mă duc!” I-n-t-e-r-e-s! Din păcate, acestea sunt relații interumane adevărate (nicidecum „prietenii”)... și superficiale. Urăsc superficialitatea, atât în gândire și vorbire, cât și în comportament. Oamenii sunt ancorați în astfel de relații de prietenie falsă, iar acest lucru duce la neglijarea prieteniilor adevărate, a persoanelor ce ne sunt gata să sară în ajutorul nostru oricând avem nevoie.

    Un adevărat general al prieteniilor: cu timpul, prieteniile ce nu sunt adevărate nu vor mai exista. E ca relația dintre o flacără și o lumânare aprinsă: după ce lumânarea se topește, flacăra mai arde puțin, după care se stinge, iar dacă nu există o flacară, nici nu poate fi vorba de o lumânare aprinsă. Încredere, sinceritate, o legătură de suflet și din suflet care nu poate fi ruptă de către nimeni și nimic. Cei care întâlnesc, de-a lungul vieții lor, o persoană pe care să o numească „prieten adevărat”, sunt cu adevărat norocoși. Prietenia e posibilă dacă înțelegem și deosebirile care ne unesc, dar și asemănările care ne despart.

E limpede că prietenia nu trebuie teoretizată: ea se trăiește și-atât.

Nu știu ce mi-a venit să scriu despre. Pur și simplu!