Billie, de Anna Gavalda - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970, în Boulogne-Billancourt. Mărturisește că își petrece în fiecare dimineață câte trei ore scriind „pentru adulții care trebuie treziți din somn”. În 1998 a câștigat trei premii întâi la mari concursuri de proză. Un an mai târziu i-a apărut volumul de povestiri Aș vrea să mă aștepte și pe mine cinneva (Polirom, 2006), vândut în Franța în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci și șase de limbi și distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. De asemenea, alte cărți ale autoarei au fost traduse la Editura Polirom, care îi păstrează un loc special în palmaresul ei.

Billie si Franck zac pe fundul unei prăpăstii, într-o văgăună din Munții Cevennes, iar Franck și-a pierdut cunoștința. Ca să-și salveze cel mai bun prieten, alături de care a trecut prin lungul șir de peripeții ce a fost viața lor de până atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: îi ține steluței sale norocoase o pledoarie însufletiță, dezarmant de sinceră și adesea ireverențioasă în favoarea prieteniei lor. Îi povestește cum au reșsit să se scoată unul pe celălalt de pe fundul prăpastiei care fusese copilăria lor din „lumea a patra”, marcată, pe de o parte, de un tată intolerant și cu idei extremiste și o mama abrutizată de băutura și, pe de alta, de mizeria unei vieți trăite lângă groapa de gunoi, într-o familie abuzivă și nepăsătoare. Ii descrie micile explozii de fericire și frumusețe aduse de muzică sau cărți, dar si rănile de nevindecat provocate de oameni, capriciile și greșelile fiecăruia și curajul de a-și lua viața în propriile mâini, construind, cu o tandrețe stângace și un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supraviețuire prin iubire.

Supraviețuire prin iubire. Exact așa aș descrie acest roman. Trebuie să recunosc, mi-am cumpărat cartea de față pentru că mi-a plăcut coperta foarte mult, m-a dus cu gândul la vară, la soare, la liniște, la natură și la ore petrecute într-o stare de echilibru permanentă. Aveam nevoie, drept să vă spun, eram în perioada examenelor, înainte de admitere, așa că am vrut să citesc ceva frumos, simplu, care să mă mai rupă din acea atmosferă grosolană și apăsătoare. Bleah. Am citit Billie cam în vreo două zile, asta pentru că mi-a plăcut foarte mult. Din câte am înțeles, părerile sunt împărțite, unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut, ba că n-a avut substanță, ba că a fost plictisitoare, ba că nu știu ce, ba că nu știu ce. Ei, bine, eu cred că le-a avut pe toate, chiar mi-a plăcut, mult, încât s-o recomand și celorlalți. Mi-a plăcut cum a scris Anna Gavalda, mai am vreo două cărți scrise de ea în bibliotecă, abia aștept să le încerc. Până atunci, să vă spun de ce mi-a plăcut această carte. 

În primul rând, cred că ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost visul, visul în care autoarea trăiește, steluța aceea sclipindă ca o speranță, steluța mea, speranța mea, dragostea mea, flacăra mea, deci pur și simplu mi s-a părut totul atât de pueril, atât de copilăresc, ca și cum adulții n-ar trebui să uite vreodată că încă sunt copii, că încă pot să aibă emoții, să aibă speranțe în sare aruncată peste umeri, în trifoi cu patru foi. Un roman plin de sensibilitate, simpatic, jucăuș și prietenos. Îl simți ca pe un prieten cu care ai vrea să vorbești tot timpul, să-l asculți, știi, ca și cum ai fi steluța despre și cu care Billie vorbește, steluța mea dragă, căreia îi spune tot ce-o macină și-o frământă. Totuși, uneori, până și ea are frica, are incertitudinea că acea steluță o ascultă, iar totul rămâne ca o speranță agățată în cer, undeva, departe, într-un întuneric continuu. Un roman delicat, parfumat cu anii copilăriei, care-ți dă speranță. Un roman tandru, precis, iar Anna Gavalda își tratează personajele cu un simț al abastractului, al detaliului, un amestec năucitor de nostalgie, melancolie și bucurie. Un echilibru între toatea asta, care pe mine m-a atras și m-a făcut să-i mulțumesc autoarei în singurul mod în care pot - iubind cartea și dându-i cele cinci steluțe meritate.

Bucuria de a trăi a personajelor, exuberanța lor aproape molipsitoare, Anna Gavalda creează niște circumstanțe irezistibile. Nu poți să citești cartea fără să zâmbești, uneori chiar să râzi, să-ți dai capul pe spate, să-ți pui carea pe piept și să te gândești la cât de frumoasă este, de fapt, această viață. N-am idee cum au perceput alții lectura acestei cărți, dar eu vă spun exact ce-am simțit: bucurie, simpatie, prietenie. M-am simțit cât mai aproape de personaje și de ceea ce le înseamnă. Nu, știți prea bine, nu o să vă spun ce se întâmplă în carte, este de prisos, aș strica din plăcerea unei eventuale lecturi. :) Acțiunea nu e complicată, este simplă, dar simplă prin întâmplare, nu prin însemnătate. Gavalda alege bine personajele și le tratează pe un picior de perfectă egalitate: ai impresia că-s verosimile, că-s adevărate, gata oricând să iasă din ale cărții pagini. Tocmai asta apropie cititorul de personaj. Tocmai asta apropie cititorul de autor. De carte.

„Billie, Billie a mea, această micuță prințesă a copilăriei spulberate care-și croiește drum prin viață cu o pușcă de vânătoare într-o mână și fluturând Cu dragostea nu-i de glumit în cealaltă, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața mea de scriitoare”, spune Anna Gavalda. Nu pot decât să o felicit, chiar dacă nu va citi vreodată ce scrie aici, că-i și franțuzoaică, deh, dar iubesc această carte, pur și simplu, când o deschid nu simt că am în față niște pagini peste care stă scrisă o poveste, ci că mi se deschide în față un întreg univers, o întreagă galaxie în care copilăria stă mână în mână cu fantezia și cu iubirea și cu prietenia și cu efervescența emoției. Și cu tot ce-i frumos în această lume: viața. Și unde e viața, e bucuria de a trăi! :) 

Vă recomand cu căldură acest roman, Billie, mie mi-a plăcut foarte mult, îl pun la loc de onoare în biblioteca mea, pe rafturile mele, alături de cărțile-mi dragi! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor! Aștept părerile voastre, dragi cititori! O zi răcoroasă! :)

 

În curând la Editura Litera

Primul volum al cărții My dilemma is you, de Cristina Chiperi!

O liceană din orașul Padova, născută în Moldova, a reușit să devină una din cele mai citite scriitoare ale tinerilor italieni. Istoriile sale, scrise cu ajutorul smartphone-ului și publicate pe o platformă web, au devenit foarte populare, astfel că au ajuns într-un final în librăriile din Italia, materializate într-o trilogie.

„Cristina Evans trăiește la Los Angeles și crede că are o viață perfectă, până în ziua în care părinții ei hotărăsc să se mute la Miami. Totul se năruie pentru adolescenta de șaisprezece ani, care se vede obligată să-și părăsească prietenii dintotdeauna și să ia totul de la capăt într-un alt oraș, la o altă școală. Deși Los Angeles-ul și cei mai buni prieteni de acolo rămân permanent în gândurile ei, Cristina reușește foarte repede să se acomodeze în noua casă și să se împrietenească cu câțiva dintre cei mai populari elevi ai liceului. Toți o primesc în cercul lor, mai puțin Cameron și Susan, iubita lui, care o privesc amandoi cu ostilitate. Și astfel, printre tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute, Cris reușește să-și facă o nouă prietenă, Sam, și se îndrăgostește de Matt. Deși lucrurile par să meargă din ce în ce mai bine în viața ei, ițele inimii ajung să se încurce tot mai mult când Cris și Cameron încep să-și dea seama că antipatia pe care o simt unul față de celălalt ascunde, în realitate, un sentiment complet diferit. Vor accepta oare cei doi tineri să privească în față această descoperire și să lupte pentru a fi împreună?”

„«My dilemma...» este senzația internetului și a librăriilor, deopotrivă. Cititorii și fanii au înnebunit complet: nimic altceva nu mai există” - La Repubblica

Patria mea A4, de Ana Blandiana - Recenzie

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 152

Rating: 5 din 5 steluțe

Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.
Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Dacă e să am o certitudine privitoare la poezia din ziua de astăzi, aceea este că Ana Blandiana nu mă va dezamăgi niciodată. Dacă mă credeți sau nu, am știut încă de la prima poezie citită de ea (undeva prin clasa a șaptea), că autoarea se va număra printre scriitorii mei preferați. Pentru că așa este poezia Anei Blandiana, îți ajunge la suflet încă de la primele cuvinte, încă de la primele sunete, imagini și culori. Am citit volumul de față, Patria mea A4, chiar în ziua de înaintea admiterii. Citeam și pur și simplu mă interiorizam, lumea din jurul meu dispărea, se estompa, tot stresul, toate grijile, simțeam că lirica Anei pur și simplu mă purifică și mă liniștește, calmându-mi spiritul. Deci, cum să spun, Ana Blandiana are o putere inedită de a transmite pace, echilibru prin ceea ce scrie. Imaginile ei artistice sunt de o splendoare impecabilă, aproape nejustificată: citești și te întrebi, de unde atâta talent? De unde? Jocul de cuvinte al Anei Blandiana surprinde o arhitectură impecabilă, simetrică, de o rigoare stilistică de necrezut, a versului, iar teme precum iubirea, moartea, dorința, comunismul, toate se regăsesc în poeziile-i crescânde din istorie și viață. Ana Blandiana nu scrie doar pentru a scrie, ci scrie pentru a trăi. Și, normal, pentru a simți realitatea.

Poezia Anei Blandiana subjugă realitatea între două pagini. Poeziile-i din volumul de față rar depășesc o pagină, patru strofe. Compoziția stilistică redă frumusețea interiorizată a realității, redă sensibilitatea vieții, și, în egală măsură, a morții. Proximitatea morții, conștiința implacabilă a existenței acesteia, este, pentru Ana Blandiana, mai mult decât un truism: este o certitudine din care poezia ei se naște, din care poezia ei filozofează. Este punctul, unghiul de vedere din care, ca niște haustori, poezia se naște. Pendulare între omogenul sufletul și eterogenul ființei, lirica, curgândă, plină de căldură, înseamnă pentru cititorul inițiat - pentru că, tind să cred, Ana Blandiana nu vorbește pentru oricine - universul existenței, în măsura în care este și universul morții. Pe cât vede imaginarul, poetul orbește realitatea în care trăiește, se dedublează într-un eu real și unul ficțional, de multe ori mult mai puternic decâr primul. Și mai curajos.

Vibram citind ceea ce scrie în carte. Versuri din suflet, versuri rupte din trăirile autoarei, din emoțiile ei, din grijile, istoria care o compune. NU ai, pur și simplu, cum să citești și să nu-ți placă. Nu există așa ceva. NU EXISTĂ! Credeți-mă. Citiți-o, fraților, pe Ana Blandiana! Mi-aș pune o etichetă în frunte și aș merge așa pe stradă. Fiindcă, la o adică, știu despre ce vorbesc. Și știu că Ana Blandiana merită citită. Poezia ei este uluitoare, atât de frumos construită, atât de echilibrată, aproape palpabilă. Stingând realitatea, ea învie visul, universul liric al frumuseții și al dorinței. Al iubirii și morții. Al cosmosului. Ana Blandiana știe ce face, și o face foarte bine. :) Eu mă declar unul dintre cititorii ei, unul dintre fanii ei. Nu știu cum sunt restul, dar știu ce pierd ei dacă nu fac asta! Hihi!

Vă recomand, așadar, volumul de față! :) Dacă vreți să citiți ceva frumos, ceva cu adevărat frumos. Cartea a apărut la Editura Humanitas, o carte care publică, de altfel, numeroși autori de seama de pe la noi. Ana Blandiana este unul dintre ei. Alături de Ioana Pârvulescu, Ileana Vulpescu, Ioana Nicolaie, Doina Ruști, Liliana Corobca, Svetlana Cârstean, ea se numără printre autoarele mele preferate. Și-o merită cu desăvârșire! Lecturi cât mai frumoase și cu spor, dragi cititori!

nu mă doare nimic doar lipsesc, de Marius Lăzărescu - Recenzie

Editura: Karth

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Poezie. 

Cât mai multă poezie.

Doar așa, vreau să cred, viața are o șansă să fie frumoasă.

nu mă doare nimic doar lipsesc este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ana Blandiana, Patria mea A4? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră. 

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar nu mă doare nimic doar lipsesc l-am primit de la o prietenă dragă, la un schimb. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Marius Lăzărescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc! 

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de învățăminte! Lecturi cu spor și cu drag! Mulțumesc pentru urmărire și o seară câââât mai plăcută! :)

Anndrei

Fata cu portocale, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 152

Rating: 3 din 5 steluțe 

După succesul avut cu Lumea Sofiei (recenzia, cât de curând), Jostein Gaarder continuă poveştile pline de întrebări şi enigme. La 15 ani, Georg află că, printr-o scrisoare, tatăl său îi lăsase moştenire o serie de întrebări la care să caute răspunsul şi un mister cu totul neobişnuit pe care băiatul va trebui să-l rezolve. Ceea ce întâi apare ca o datorie pentru părintele de care abia îşi aminteşte, devine pentru Georg o adevărată obsesie, concentrându-şi toate eforturile pentru a o descoperi pe enigmatica fată cu portocale. Citind scrisoarea lăsată de tatăl său, băiatul află o extraordinară poveste de dragoste, capabilă să învingă fricile vieţii şi inevitabilitatea morţii; emoţia trecutului ce transpare prin manuscrisul moştenit se transformă într-o meditaţie asupra sensurilor existenţei. Principala întrebare la care Georg trebuie să răspundă este dacă viaţa, fiind atât de scurtă, mai merită trăită. Parcurgând până la capăt povestea fetei cu portocale, băiatul va putea să găsească răspunsul şi va afla, împreună cu cititorul lui Gaarder, care este condiţia necesară şi suficientă pentru ca viaţa să fie cel mai frumos lucru din lume.

„Dacă alegi să trăiești, atunci alegi și să mori.”

Am tot auzit de această carte, de foarte multe ori. Nenumărați prieteni, despre care habar nu aveam că le place lectura, m-au întrebat dacă am Fata cu portocale. Răspundeam, oarecum surprins, că nu, nu o am. Așa că am zis, la insistențele celorlalți, plus curiozitatea mea, că trebuie să fac rost de ea, trebuie să văd de ce e atât de căutată, de ce e atât de citită și, din câte observ în lumea online și pe Goodreads, de ce este atât de iubită. Am primit cartea pentru recenzie de la Editura Univers, cărora le mulțumesc foarte mult, însă, drept să vă spun, așteptările mele au fost mult prea mari pentru a putea fi depășite. Sau, măcar, cofirmate. Cartea de față, Fata cu portocale, mi-a lăsat un gust amar. Nu știu de ce. Probabil am așteptat să mă dea peste cap și să mă ducă într-un loc în care alte cărți nu au reușit. Cred că am avut așteptări mari pentru că atunci când am luat-o în mână, am avut certitudinea că această carte o să-mi placă. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când merg într-o librărie, spre exemplu, și văd o carte pe care n-am văzut-o vreodată până atunci, știu, pur și simplu știu, am o bănuială care de multe ori este greșită, că o să-mi placă. Este ca un nou simț, nu știu cum să-l numesc. Ei bine, se pare că de data aceasta, acest nou simț m-a înșelat. Și-am să vă spun de ce.

În primul rând, ceea ce m-a enervat cel mai tare a fost faptul că mi-am dat seama, cam de la jumătatea poveștii, care este treaba cu această fată cu portocale. A fost previzibil, cred, sau doar pentru că pur și simplu am pus eu niște indicii cap la cap și, pam, iată rezolvarea misterului. În alte cărți, spre exemplu, fac asta, dar autorul îmi dă o palmă la sfârșitul romanului, o palmă care-mi confirmă mie faptul că habar n-am cu ce se mănâncă literatura de mister, care nu te lasă să cobești cum trebuie ceea ce are să se întâmple într-un roman. Nu până într-un punct final, vreau să spun. Cu toate acestea, povestea dintre cei doi, dintre fata cu portocale și tatăl lui Georg, este una pur și simplu fascinantă (care m-a făcut să sar de la două steluțe, la trei). M-a frapat, pur și simplu am văzut-o ca pe o piesă de teatru jucată pe marile scene ale lumii. Era vorba de căutare, de regăsire, de mister, uneori chiar și de o umbră de frică, de timiditate, și, sumându-le, am simțit puritatea unei povești de dragoste consumată într-un plan superior, al cosmosului. Dincolo de priviri, de atingeri, de respirații, se afla iubirea crescândă precum un miez în sufletul celor două personaje. Pentru amândouă, celălalt însemna universul, bucata de om pe care o caută fiecare, întru împlinirea și desăvârșirea telurică și cosmică a ființei. Mi-a plăcut asta chiar foarte mult, drept care ăsta cred că ar fi plusul cel mai mare al cărții lui Jostein Gaarder. 

„Cine era această ființă supranaturală? Îmi pusesem de multe ori această întrebare? Dar iată că se mai ivise încă o întrebare. De unde știa cum mă numesc? (...)

Era posibil ca fata cu portocale să fie într-adevăr grav bolnavă și de aceea făcea o cură intensivă cu portocale. Poate că trebuia să urmeze un tratament medical neplăcut în America sau în Elveția în următoarele șase luni, pentru că aici în țară nu era niimeni care să poată face ceva pentru ea. În orice caz, avea tot timpul lacrimi în ochi, și în special când se despărțea de mine. (...) 

Chiar dacă fata cu portocale nu ar fi fost niciodată atât de bolnavă și nu ar fi urmat vreun tratament, aceasta tot nu ar fi explicat de unde îmi știa numele. Și mai era ceva: de ce o apuca plânsul de fiecare dată când mă vedea? Ce aveam de o făceam să fie atât de tristă?”

Fata cu portocale manifestă un impact magic, uluitor, aproape ezoteric asupra personajului epistolar. Pur și simplu totul pare prins într-un cerc iluzoriu, nu știu de unde apare, nu știi unde dispare, iar acțiunile ei depășesc, de multe ori, limita normalului, având un grad imens de inadecvare logică. Acest personaj mistrios, pus sub lacătul rațiunii, este, deopotrivă, de o puternică plasticitate și efervescență. Este o eroină aproape lirică, care dansează pe sufletul moale și plin de emoție al personajului. Îi ridică întrebări, iar răspunsurile apar la micuțe colțuri, dar niciodată în totalitate, încât să fie definitorii și relevante. Parcă aș fi vrut să-mi placă mai mult, să mă atingă mai mult în locurile care mă fac să vibrez. A avut părțile ei bune, dar și părțile mai puțin bune. Trei steluțe nu-s, nicidecum, puține. Asta demonstreză că mi-a plăcut, că m-a prins în măsura în care să n-o citesc greu sau s-o las deoparte (cum, de altfel, urăsc s-o fac). 

„Tu crezi, Georg? Crezi că poți:

1) Să ghicești de ce cumpăra ea atât de multe portocale?

2) Să-mi spui de ce m-a privit adânc în ochi și m-a luat în acea cafenea fără să scoată un cuvânt?

3) Să lămurești de ce studia fiecare portocală în parte la piața din Youngstorget, penntru a evita poate să cumpere două portocale identice?

4) Să găsești o explicație la faptul că nu ne puteam vedea din nou decât după șase luni?

5) Și, mai ales, să dezlegi cel mai mare dintre toate misterele: de unde îmi știa numele?”

Întrebări care bântuie, de altfel, și cititorul. Încerci să afli, lectura te antrenează în tainele ei. Jostei Gaarder se pricepe, într-adevăr. :) Eu am fost subiectiv, am spus ce nu mi-a plăcut, am adus argumentele necesare. Fazual spus, necesare. Un strop de mister, un strop și mai mare de iubire, dezamăgire, și mai mult mister, întrebări fără răspnsuri: de ce? cum? când? unde? Cititorul se va simți prins de lectura romanului, iar la sfârșit, abia atunci, își va da seama cât de mult i-a plăcut. Sau, dimpotrivă, cât nu i-a plăcut.

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Fata cu portocale de AICI, la un preț convenabil, mic! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!