Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 354

Colecția: Clasici Contemporani

„La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta este legea războiului. (...) Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil. Pentru că acolo toți luptau împotriva noastră: bărbați, femei, copii, bătrâni.”

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să calce unul dintre marile tabuuri ale imperiului sovietic: mitul Războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist”, care ajută un popor înapoiat să construiascp socialismul.

Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

Soldații de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Mă învăța cum să rămân în viață: 

- După ce ai ras, dă-te imediat vreo doi metri mai încolo! Ascunde țeava puștii după gard sau după vreo stâncă, să nu se vadă flacăra, să nu se observe! Când mergi, nu cânta, că n-ajungi departe. Când stai planton nu adormi, zgârie-te pe față, mușcă-te de mână! Parașutistul mai întâi fuge cât poate și apoi cât trebuie.”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl, care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

 

De la Svetlana Aleksievici încoace, vă pot spune că nu am reușit să citesc ceva care să mă doboare așa de mult, din punct de vedere emoțional și psihic. Sincer, am mai citit Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori, Războiul nu are chip de femeie și fiecare carte pur și simplu m-a doborât, mi-a smuls lacrimile și mi-a sfâșiat sufletul. Pentru că ceea ce scrie ea ascunde durere, suflete care nu-și găsesc pacea nici după zeci de ani de la război, pentru că ceea ce scrie Svetlana este întocmai istoria, dar nu neapărat istoria războiului, în stilul lui Tolstoi, nu, nu, ci istoria sufletului, a durerii pricinuită de boală, de masacru, de moarte. Doamne, nu știu cum să încep să fac recenzia aceasta, pentru că e de prisos să spun ceva despre o carte care, pur și simplu, trebuie citită. Și simțită. 

„Aveam un prieten... (...) S-a întors din Afganistan și după un an s-a spânzurat. Nu știu... Și n-a spus nimănui, nimeni nu știe de ce s-a spânzurat: din cauza războiului sau pentru că se convinsese ce jigodie e omul. La război nu-și punea asemenea întrebări, dar după război a început să se gândească.”

Recunosc, cred că această carte a fost una dintre cele mai „impenetrabile”, să spun așa. Dacă toate celelalte cărți m-au regăsit cu lacrimi în ochii, această carte m-a lăsat oarecum rece, povestind întocmai istoria războiului, cu toate planurile, schimbările de tactică. A fost mai mult ca o privire aruncată în trecut, în zilele apuse, pline de durere și de groază, în care moartea era ceva de o secundă, era singurul adevărat static al soldaților de zinc. Acolo unde moartea devine aproape o liniște, omul își pierde din dorința de a mai trăi. În cele din urmă, poate moartea este singura salvare eternă. Singurul mod de a adormi liniștit. 

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

„Am tras! Bineînțeles că am tras! Luam omul în cătare și... apăsam pe trăgaci... Acum sper că n-am omorât rea mulți, așa mi-ar plăcea să cred, pentru că și ei... ei... își apărau patria!”

Soldații de zinc nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Cât o să mai trăim? Cu durerea aceasta în suflet n-ai cum să supraviețuiești mult. Și cu atâtea supărări.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Le mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Soldații de zinc de pe site-ul lor de unde, de asemenea, găsiți numeroase cărți frumoase și la prețuri mici! :) Lecturi minunate să aveți!

Privilegiații, de Jonathan Dee - Recenzie

Editura: Litera

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288 

Colecția: Buzz Books

Prix Fitzgerald, nominalizat la Premiul Pulitzer 

„Seize the day”

Jonathan Dee s-a născut la New York, în 1962, și a studiat la Universitatea Yale. A scris șase romane, iar cel de față, Privilegiații, a câștigat Prix Fitzgerald și a fost nominalizat la Premiul Pulitzer - știm cu toții, așadar, ce înseamnă asta. Face parte din echipa de autori New York Times Magazine și publică, de asemenea, în Harper's. Predă cursuri de scriere creativă la Universitatea Columbia și la The New School. 

Un roman despre care nu știam nimic, recunosc, dar pe care l-am citit cu drag și cu atenție, pentru că am știut că nu va fi o lectură tocmai ușoară: conchizând, aș putea spune doar că lui Jonathan Dee îi place foarte mult, dar foarte mult psihologia umană. Îi place să se joace cu sufletele personajelor, să le pună probleme de conștiință, să le pună întrebări fără răspuns dar, mai ales, să introducă - cu o precizie chirurgicală, dar aparent banală - momente cheie în viața lor, momente care le vor da lumea peste cap. Este ca și cum o boală ar pune stăpânire, pe rând, dar cu o virulență scăzută, pe eroii lui Jonathan Dee. Cred că acesta este aspectul care mi-a plăcut cel mai mult în romanul de față, dar, pe de altă parte, două steluțe nu i le-am putut acorda pentru că unele pasaje nu mi-au confirmat și nici nu mi-au atins gusturile. Recunosc, poate n-a fost pentru mine, citind romanul n-am putut să nu mă gândesc (aproape până la epuizare), la alte două romane: Marele Gatsby și Revolutionary Road, care, de curând, a apărut la Editura Litera în colecția Mari Clasici. Abia aștept să pun mâna pe ea. 

Adam și Cynthia Morey sunt cuplul perfect. Inteligenți, fermecători, frivoli, trăiesc clipa, fără ca nimic să le stea în cale. Au puțin peste douăzeci de ani, și căsătoria li se pare ocazia perfectă pentru a rupe legăturile cu părinții. Adam este un băiat atrăgător, Cynthia este frumoasă și vanitoasă. Șase ani mai târziu, locuiesc într-un cartier de lux din Manhattan și au devenit cuplul tipic de aspiranți la un statut social la care mulți doar visează. El lucrează în domeniul investiţiilor de capital de dimineața până seara, este favoritul șefului (pe care îl disprețuiește) și a început să câștige o mulțime de bani, nu întotdeauna în mod legal. Ea stă acasă cu copiii, iar efortul de a petrece aceleași zile repetitive ce par să nu se mai sfârșească a ajuns să o obosească. Cei doi au o singură mare ambiție: să devină și mai bogați, să ajungă, prin orice mijloace, la o poziție socială și mai înaltă. Și norocul este de partea lor: într-o bună zi Cynthia și Adam câștigă o sumă uriașă de bani... Copiii, la rândul lor, învață să profite de tot ce-i înconjoară: dacă au probleme, știu că vor reuși întotdeauna să scape, ca toți bogații din lume.

Privilegiații este odiseea unui cuplu atins de noroc, schimbat de timp și călăuzit, mai presus de toate, de o dragoste nemărginită. Lirică, provocatoare și strălucit scrisă, cartea este o meditație de actualitate despre familie, avere și despre vremurile în care trăim.

Visul american - let me live my american dream. Ce să spun? Mi s-a părut un clișeu. Familia adorată de toți, familia cu bani, partide de sex târzii, familia cool care face tot ce vrea, pentru că banii, averea și bunăstarea gravitează în jurul loc. O atmosferă de Marele Gatsby într-un aer, totuși, mai de „mahala”, să-i spun așa (comparând, bineînțeles). Citești și parcă ești invidios, la o adică, pe viața celor doi. Carpe Diem. Live for the moment. Jonathan Dee inseră lucrurile într-un ambient definitoriu pentru personaje, le oferă confortul tuturor lucrurilor pe care acestea le vor. Și, totuși, oare totul poate fi cumpărat cu bani, iubirea, dragostea, fericirea? O amăgire continuă, aproape haotică, sufocantă și disperantă începe să domnească în familia Morey. Cum are să se sfârșească totul, nu vă spun, dar este fascinant de urmărit acest „regres” al romanului: în cele din urmă, banul va ajunge să distrugă umanitatea din omul dominat de voracitate. De lăcomia pusă în slujba înavuțirii.

Mi s-a părut remarcabil, de fapt (și o spun - punctul forte al romanului) faptul că Jonathan Dee are un talent extrem de mare și deosebit de a prezenta cu profundă empatie, atenție și grijă punctele de vedere ale personajelor sale. Le tratează cu o sensibilitate aparte, le dă viață proprie și gândire rațională, le pune în lumea sa pe propriile lor picioare, fără a se da înlături când vine vorba de al spune stop. El este un păpușar desăvârșit, căruia, parcă, uneori îi scapă sforile personajelor - sau poate, în cele din urmă, el vrea doar să ne lasă cu această impresie falsă. Jonathan Dee are un stil fermecător, prin excelență expresiv și plastic, de multe ori extrem de amuzant. Eleganța sa ar putea fi asemănată cu cea a lui Fitzgerald, deși cel din urmă ar părea mai incisiv și mai static, să spun așa; Dee este un scriitor plin de vitalitate, cu un stil complex și deosebit prin imaginile create, personajele născute care iau parte la acțiunea, deși aparent banală, cu un grad ridicat de efervescență stilistică. 

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Litera pentru această carte. V-o recomand cu drag dacă vreți să citiți ceva într-un stil diferit și nou. Pentru mine, asta a însemnat romanul. Nu regret că l-am citit, regret doar puțin că nu mi-a plăcut mai mult! :) Îl puteți comanda de pe site-ul celor de la Editură, unde găsiți, de asemenea, multe cărți la preț redus și mic. Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână minunat s-aveți!

 

Câștigătorii concursului „Comentează și câștigă”

Salutare,

Concursul de AICI a luat sfârșit. Câștigătorii sunt următorii: Robert Bădică și Forever Lost in Literature. Vă mulțumesc pentru participare, m-am bucurat să vă văd prezenți pe blog, printre recenziile mele. Cei care n-au câștigat, o să mai fie ocazii! :) Sincer, am făcut acest concurs doar pentru că voiam să dăruiesc două exemplare într-un mod foarte ușor (trei comentarii ar fi fost îndeajuns, haha - dacă nu avea nimeni mai mult), pentru ca povestea din Toate sfârșiturile sunt la fel să ajungă și la alții! Dacă doriți să achiziționați unul dintre cele două volume (cel de poezii și romanul), îmi puteți scrie un mesaj privat, aici, or pe Facebook!

Câștigătorii, vă rog să-mi trimiteți un e-mail cu datele voastre (nume, prenume, adresă, cod poșta, număr de telefon) la adresa andrei.cioata17@yahoo.com (unde mă puteți contacta, de altfel, și pentru alte lucruri; găsiți adresa și la Contact).

Să aveți o zi frumoasă și lecturi minunate! :)

Elizabeth a dispărut, de Emma Healey - Recenzie

Editura: Litera

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 286

Premii: Premiul Costa pentru romanul de debut

Colecția: Buzz Books

„Dacă poliția nu mă ia în serios, ce șanse mai am s-o mai văd vreodată pe Elizabeth?”

Dumnezeule, ce tocmai am citit? Habar nu am cum să încep această recenzie, pentru că, gândindu-mă la acest roman fabulos, nu-mi trece prin minte decât expresia aceea: oh my God, for real, I am shocked! I mean you too... Era dintr-un film, nu-mi aduc aminte cum se numea. Doamne, Elizabeth a dispărut pur și simplu m-a ucis, m-a dat peste cap, mi-a dat pumni, m-a pus la pământ, mi-a pus o talpă pe piept și mi-a spus: ține, ia și citește și tu ceva mai de calitate. Dumnezeule mare, vă pot spune cu toată sinceritatea, cred că tocmai am citit cel mai bun roman thriller-dramă-psihologic pe care l-aș fi putut citi vreodată. Dincolo de a fi subiectiv, Emma Healey este o autoare atât de inteligentă încât pur și simplu își țese scriitura cu un talent uimitor, că nici n-ai zice că acesta e romanul ei de debut, dar, din câte am înțeles, a scris prima sa povestire la vârsta de patru ani. Talent confirmat, așadar!

„Când am început să adun frunzele și florile, femeia a scos un sunet răgușit. Mama s-a aplecat pentru a-i desluși cuvintele, iar femeia, cu ochii ațintiți în ai mei, mi-a căutat mâna și mi-a băgat ceva în palmă. L-am luat fără să mă opun, simțind obiectul mic, delicat și fragil, însă nu m-am uitat la el.”

Romanul, în esență, n-aș spune că are un subiect tocmai nou or autentic: Emma ne spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței sale senile și care începe o căutare disperată, exacerbată pentru a-și găsi cea ma bună prietenă, Elizabeth, care, cică, a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani, în trecutul îndepărtat în care urme ale amintirilor îi joacă feste, și va avea consecințe cutremurătoare asupra personajului Maud. Intriga este potențată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu o crede însă pe Maud - nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici vecinii, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor al neputinței asupra faptului că Elizabeth are nevoie de ajutor, că Elizabeth a dispărut, Maud, eroina noastră tragică, dramatică, este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată - cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc  cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în descoperirea adevărului. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth? O poveste captivantă, pur și simplu sufocantă prin atmosferă, o istorie extraordinară despre, în esență, o tragedie obișnuită. 

„- Nu a dispărut...

- Atunci, unde este? Am fost acasă la ea.

- Ei bine, dragă, zice femeia privind grupul. Poate ai greșit casa. (...)

- N-am greșit casa, spun eu încet, cu fermitate, afirmația făcându-mă să mă simt ca un copil mic. Nu sunt proastă. Elizabeth a dispărut. În tăcerea lăsată, trag anevoie aer în piept. De ce nu vă pasă? De ce nimeni nu face nimic? Am impresia că încep să țip, dar nu mă pot abține. Ar fi putut să i se întâmple orice. Orice! De ce nu face nimeni nimic pentru a o găsi?”

Am citit acest roman extrem de rapid, odată ce l-am luat în mână nu am putut să-l mai las pentru că hrăneam din personaje, din viețile lor, nu puteam lăsa cartea deoparte fără a ști ce o să se întâmple mai departe, unde are să meargă totul, ce-are să se întâmple cu Maud și fiica ei, de ce este Peter atât de incisiv, atât de misterios, oare nu ascunde ceva?, de ce nu o crede poliția pe Maud, când toate indiciile chiar reliefează faptul că, într-adevăr, Elizabeth a dispărut, unde e Elizabeth și ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu răspunde la telefon, așa cum făcea de obicei ori de câte ori Maud o căuta. Vă spun, totul este sufocant și dincolo de granițele raționalului, unele lucruri, acțiuni ale personajelor sunt inadecvate logic, sporind, astfel, misterul a ceea ce se întâmplă în carte. Emma Healey a cobit bine ideea de nebunie a personajului principal, de neputință psihică, întrucât Maud are un început de Alzheimer și-i vine foarte greu să-și amintească anumite aspecte. Părerea mea este că, întocmai din datorită acestei boli, atmosfera de mister, de thriller a romanului este potențată la maximum. Pe deoparte, urmărești evoluția bolii mintale a lui Maud, iar pe cealaltă parte îi urmărești pașii - înceți, uneori nesiguri, în neant parcă - spre descoperirea dispariției lui Elizabeth. Totuși, ajungi într-un moment în care pur și simplu nu știi ce să mai crezi, pentru că totul este atât de efervescent, de nebunesc și haotic, încât chiar nu mai ai așteptări de la carte, știi doar că urmează ceva ce o să dea lumea romanului peste cap, iar atunci vei ști, cu siguranță, că acest roman chiar e un roman bun. Și, doh, chiar a fost un roman excepțional de bun!

„(...) În țin în el ochelarii de rezervă. În realitate, am nevoie de ochelari doar când citesc, dar, după ce ajungi la o anumită vârstă, te pun să-i porți tot timpul. Fac parte din uniformă. Altminteri, cum să știe că ești un bătrân senil? Vor să ai elemente distinctive corespunzătoare pentru a putea fi diferențiat de oamenii care au decența să nu fi împlinit șaptezeci de ani. Dinți falși, aparat auditiv, ochelari. Mi s-au dat toate astea.”

Pe mine m-a atras foarte mult ideea bolii. Vă spun, sincer, am urmărit cu tot interesul modul în care aceasta se răsfrânge asupra personajului principal și acțiunilor sale. Cu o precizie chirurgicală, Emma Healey inseră în mintea personajului simptome ale bolii, fără a-l exhausta însă: personajul uită, are pierderi de memorie, instabilități emoționale, se comportă inadecvat vârstei, și, trecând peste suferințele fizice, totul se constituie într-un tablou trist, tragic al unei boli căreia omenirea nu-i poate ține piept. M-am gândit, recunosc, la cartea pe care am citit-o anul trecut, Altfel... și totuși Alice, deși cea din urmă urmărește fix aspectul distructiv al bolii, reiterând-o cu o putere mult mai mare. Oricum, cărțile care vorbesc despre boli și redau consecințele acestora cred că întotdeauna vor atrage, este în firea omului să-și cunoască „dușmanul”, să spun așa, dat fiind și faptul că numeroase cărți laureate cu Nobel (sau autori) au scris despre personaje bolnave, și nu numai. E bine să știi să speculezi și să atingi cititorul, să-l faci, într-o măsură, să rezoneze, iar atunci când mai bagi și o urmă de mister, cu siguranță nu poți da greș. Și asta a făcut Emma Healey, a știut cum să echilibreze cele două aspecte, cum să le potențeze reciproc, fără a cădea însă într-o extremă. Elizabeth a dispărut este o scriitură detectivistă palpitantă, și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale, care stăpânește omul până în adâncimea minții sale; este de o expresivitate uluitoare, fantastică, fără să plictisească sau să epuizeze subiectul propus: cum am spus, echilibrul este punctul forte al acestui roman de debut fascinant.

Un alt lucru de urmărit este interferența planului trecut - cel în care Sukey este prezentă - și cel al momentului vorbit, realitatea căutării lui Elizabeth. Cele două se îmbină într-un mod armonios, special, aproape completându-se reciproc. Autoarea nu ne oferă lejeritatea unor indicii numite, ba, dimpotrivă, pare că ascunde toate acestea de cititor, pentru a ne lăsa pe noi să descoperim ceea ce, în cele din urmă, contează. Vă pot da un sfat: nu faceți asta. Zău! E de prisos, pentru că autoarea a ascuns bine ideea poveștii, a dispariției, iar ceea ce contează este momentul în care citiți: trăiți alături de personaje și simțiți-le frica, teama, minciuna, durerea și zbuciumul. Până la urmă, cartea lui Emma Healey, Elizabeth a dispărut, este despre viață, despre boală, despre secrete și încrederea în persoanele despre noi. Este, cum s-ar spune, despre lucruri adevărate care ne măsoară viața. Iar coperta este genială, recunosc, îmi place foarte mult și cred că e chiar expresivă, în raport cu acțiunea cărții. Îmi plac coperțile celor de la Editura Litera, deoarece nu divaghează de la subiectul cărții, trântind o poză pe copertă doar de dragul de a fi. :) 

Că această carte se citește, tho, o spun cifrele de pe Goodreads, nu-i așa? Eu v-o recomand cu drag, sunt sigur că merită să-i dați o șansă. Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Editura Litera pentru cartea aceasta, Elizabeth a dispărut, o puteți cumpăra de pe site-ul lor unde găsiți o groază de cărți super și la reducere. Lecturi frumoase și pline de spor!

Visele lui Mary (Vise ucigașe #1), de Alex Berindei- Recenzie

Editura: Celestium

Număr de pagini: 509 

Rating: 5 din 5 steluțe

Salutare! Revin pe blogul după o micuță vacanță pe litoral, unde am luat parte, alături de editură și de câțiva scriitori și prieteni minunați, la Târgul de Carte Gaudeamus. A fost o experiență uimitoare, plină de oameni frumoși, pasionați de lectură și de scris. Am dat spargere și în buget, întorcându-mă acasă cu vreo paisprezece cărți în plus; reducerile au fost de nerefuzat, pur și simplu. Tot la mare l-am cunoscut și pe Alex, autorul cărții Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigașe, căruia vreau și să-i mulțumesc pentru oportunitatea de a citi acest roman care, într-adevăr, m-a ucis, și să-mi cer scuze pentru întârzierea-mi, dar nu am avut, până acum, predispoziția necesară. Am așteptat ca lucrurile să se așeze de la sine și să mă lase să-mi converg ideile, părerile și trăirile care m-au încercat de-a lungul acestui roman.

Alex s-a născut şi a crescut în Drobeta Turnu Severin, dar acum locuieşte în Italia. Romanul său de debut este Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigaşe. Pe lângă citit şi scris, pasiunile lui sunt fotografia, modelingul, muzica şi actoria.

„Câteodată visele vor să-ţi arate ceva, mic şi neînsemnant sau un lucru mare şi important, o mică adunare în familie sau poate chiar o moarte crudă. Acestea sunt visele ucigaşe. Mary este o adolescentă obişnuită, cu puţini prieteni şi o familie normală. Sau, cel puţin, aşa credea ea. Într-o noapte însă, un coşmar pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Lumea cunoscută de ea se întoarce pe dos. Descoperă puteri paranormale, moştenite în urma unui vechi blestem. Şi nu e singura. Cei patru cei mai buni prieteni ai ei, care cât de curând vor rămâne trei, au aceleaşi puteri, dar niciodată n-au putut să vorbească despre ele cu Mary. Mary nici nu se simte confortabilă cu schimbările drastice din viaţa ei, şi deja o nouă ameninţare apare în peisaj. Liniştitul Cleveland o ia razna. În plus, iubirea mereu îşi face apariţia printre tineri, dar oare va rezista în ciuda acestui coşmar? Dramă, suspans, fantezie şi groază. Iar Mary nu ştie cum să scape de toate acestea şi să revină la viaţa ei obişnuită. Ceea ce este imposibil.”

Înainte de a începe să scriu despre Visele lui Mary, vă pot spune, chiar de pe acum – după cum majoritatea cititorilor mei deja o știu –, eu nu prea (spre deloc) citesc literatură fantasy. Nu că nu mi-ar plăcea, însă, după părerea mea, omul este cea mai fictivă creație a acestui univers, atât de ficțional și misterios, atât de fantasy, încât mi s-ar părea nedrept să citesc despre alte lucruri (roboți, vrăji, extratereștri) – dar chiar aici intervine un aspect care mi-a plăcut la cartea lui Alex: ceea ce scrie el nu ține pur de fantasy, ci autorul păstrează o limită a umanului, a terestrului, a reaționalului. Cu o tehnică deosebită a detaliului și foarte atent cu acțiunea, cu personajele și cu trăirile lor, Alex scrie un roman puternic nu doar din punctul de vedere al personajelor, ci și din punctul de vedere al istoriei cărora acestea li se circumscrie. Pentru că nu totul ține de momentul trăit, autentic, ci de trecutul care bântuie în spatele fiecărui personaj, iar momentul culminant, punctul de maximă încordare reiese fix atunci când acesta se unește cu prezentul. Și, Doamne, ce-are să iasă atunci, nici nu vreți să știți! Ah, ziceam de limita fantasy a cărții: vă spun, eu am rămas impresionat de elementele atât de interesante și atent selectate pe care Alex le-a surprins în povestea lui Mary. Zău! Nu știu, poate autorului îi place fantasy-ul foarte mult, dar mi s-au părut pur și simplu foarte bine alese, integrate ideile sale, nu știu, a fost cool, să zic așa, am simțit că într-adevăr în cartea aceasta se întâmplă ceva pe bune și nu se lălăie o acțiune degeaba; cu un ritm alert, Alex nu spune doar povestea, ci o și trăiește. Iar personajele sale fastuoase sunt dovada cea mai clară a acestui lucru.

De asemenea, un lucru cred că poate fi observat de la zeci de kilometri: prin ceea ce scrie, Alex arată cât de mult, DAR CÂT DE MULT, îi place să citească. Văzui eu că îi plac cărțile fantasy, Stephen King, scrituri de acest gen, Târgul Gaudeamus nu și-a băgat mâna doar în buzunarul meu, ci și al lui. Băiatului ăsta chiar îi place să citească, știe să-și aleagă cărțile și, mai ales, să-și urmărească interesele în domeniul literaturii. Are, de altfel, și un simț al detaliului foarte pronunțat – nu știu, eu, recunosc, la început am citit greoi, pentru că tot așteptam să se întâmple odată ceva, citeam, citeam, și tot ce se întâmpla era să aflu cât mai multe lucruri despre personaje – mai ales despre Mary –, despre ce fac ele, chestii de genul acesta. Când m-a prins acțiunea, vă spun, n-am mai putut să las cartea din mână, tot citeam, citeam, iar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, acele detalii contau enorm de mult pentru ceea ce avea să urmeze. Alex știe să își vizualizeze acțiunea în viitor, știe despre ce vrea să scrie, știe ce are să se întâmple cu personajele sale, le mânuiește cu un desăvârșit talent pe scena paginilor în derulare, iar scrisul nu este decât camera de developare a vieții acestora.  Și talentul, talentul său vine odată cu predilecția pentru literatură, dar mai ales pentru artă și creație.

Știți prea bine că nu-mi place să vorbesc despre acțiune. Nu, mi se pare nedrept, nepotrivit, nu vreau să fiu nemernic și să spun ce se întâmplă. Printre recenziile pe care le citesc, îmi place să mă interesez în legătură cu reacția cititorului, emoțiile sale din timpul parcurgerii cărții, trăirea sa subiectivă. De altfel, despre roman puteți citi și pe partea din spate a cărții, nu-i bai. Eu vă pot spune doar că, cu siguranță, o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fanii genului, chiar dacă nu vă place ficțiunea, habar n-am, mie chiar mi-a plăcut, și pot spune că-s destul de pretențios atunci când citesc, deoarece încerc, pe cât posibil să citesc cărți cât mai bune. Dar m-a dat pe spate ideea aceasta de moarte văzută ca o chestie de o secundă, de pericol iminent, de groază, terifiere, de nervozitate continuă. E ca și cum întreaga natură a romanului este într-o continuă mișcare dezordonată, browniană, iar un simplu pas făcut greșit, un simplu cuvânt nepotrivit are să aducă acel lucru de care se tem cu toții: visele. Universul este dominat de un dezechilibru cosmic, în care lumina, întunericul, viața și moartea se combină, se condensează în sufletului aceleiași opere, Visele lui Mary. Și atmosfera, Doamne, vă recomanda un singur lucru: nu citiți cartea aceasta seara. Oricând, numai nu seara. Cel puțin, nu dacă nu ați încuiat ușile și geamurile. Or, măcar cu lumina aprinsă. Imaginile șocante, încărnate din trupul întunericului sunt o nimica toată pentru autor. Teama plutește în aer, iar visele așteaptă să muște din viața personajului, precum lupii înfometați și sălbatici.

„(...) M-am pus pe plâns, un plâns de durere, un plâns pentru toată copilăria mea, pentru căminul meu. Plângeam pentr că tot corpul mă durea. Plângeam pentru că eram frustrată și obosită. plângeam pentru că tocmai îmi pierdusem casa și pentru că știam că niciodată nu voi mai fi la fel, precum fusese cu câteva săptămâni în urmă.

Plângeam pentru că habar n-aveam ce trebuie să fac în continuare.”

Acum să trec la o parte care mi-a plăcut până la epuizare: personajele. Bă, deci personajele m-au făcut să-mi doresc să citesc următorul volum și următorul volum și următorul volum cât mai rapid. Pentru că personajele, cercul de prieteni, m-au făcut să mă gândesc, vă jur, la prietenii mei, îmi imaginam că noi suntem de fapt Mary, Tracy, Anna, Fabian, Alex și restul, că noi o să mergem în casa aceea întunecată și o să căutăm cărțile pline de vrăji, că după noi o să vină ciorile și o să încercăm să ne ascundem fiecare în visul celuilalt, că noi o să luptăm contra răului, contra întunericului, noi o să ne înfruntăm fricile, o să ne apucăm de mâini atunci când vom cădea, o să ne încurajăm reciproc și o să ne încredințăm soarta luptei împotriva răului care domină universul. Chiar mi-au plăcut enorm, pentru că fiecare personaj are o poveste proprie, are un trecut care-i aparține, cu bune și cu rele, cu adevăruri și minciuni, dar, indiferent de situație, spiritul de solidaritate domnește în sufletul acestora. Personajele suferă împreună, trăiesc și respiră la unison. Unul fără celălalt, acestea ar fi incomplete, nu ar putea avea puterea necesară. Împreună, acestea alcătuiesc un supra-personaj, un personaj capabil să restaureze ceea ce, cândva, a fost dezechilibrat. Cum? Nu vă spun. De ce? Nici asta nu vă spun. Trebuie să citiți, să descoperiți ceea ce ascund aceste Vise ucigașe. Pentru că, în cele din urmă, unde fantezia se termină, unde paranormalul ia sfârșit, unde personajele își urmăresc destinul și luptă întru împlinirea lui – ei, bine, abia atunci începe viața.

Romanul mi se pare uimitor și sclipitor prin atmosfera pe care aceasta o creează. Un roman translucid, colorat, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, strigăte de groază și de ajutor. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Alex nu se ferește de mituri - încă o dovadă a talentului său - și calcă pe tărâmul lor cu un talent uimitor. Îi place forma, culoarea, dimensiunea și spațiul, iar universurile pe care le creează surprind prin veridicitatea lor aproape palpabilă. Surprind prin detaliu și verosimil.

„Eram pierdută în propriile-mi amintiri, trăiri sau sensimente, în zeci de momente din copilărie, până în prezent, sute de emoții de la începerea clasei întâi, până la balul sfârșit cu o seară în urmă. Nu știam dacă stăteam cu picioarele pe sol sau cu capul atârnându-mi în jos, dacă dormeam sau doar leșinasem, dacă existam sau dacă murisem.”

Mister, lumină, întuneric. Imaginând lumi aproape reale, în care tensiunea întinde elasticul fiecărei ființe care ajunge acolo, Alex Berindei, cu siguranță, și-a pus amprenta asupra unei bucăți, haide să-i spun mici, a literaturii noastre. Este, cu siguranță, nevoie de timp pentru a vedea cum evoluează lucruri, dar după părerea mea, această carte este una dintre cele mai bune cărți fantasy ever. Nu o spun într-un plan al subiectivității, deoarece-l cunosc pe autor - la o adică, ar fi drept atât pentru el, cât și pentru mine, cât și pentru voi. O spun deoarece eu sunt convins de talentul său, de dorința sa de a scrie în continuare, cât mai frumos și mai cu drag. Talentul îl are, să sperăm că și timpul va fi de partea lui. Nu știu ce-aș mai putea spune, deși simt că mai am de spus. V-o recomand cu drag, atât îmi rămâne, dați o șansă autorilor noștri pentru că, într-adevăr, am observat că avem autori buni, cu potențial și cu dorință de a scrie, pentru care literatura nu înseamnă o carte scrisă, ci un mod de viață și de exprimare, o șansă de a lăsa un nume în urmă, de a arăta că, într-adevăr, arta este o formă de manifestare a propriului eu, într-o formă viabil estetică, în pas cu credințele – să zic așa – fiecărui cititor, dar și scritor. Și atât timp cât totul iese frumos, nimic nu mai este de spus: ne rămâne doar să citim. Visele lui Mary mi-a demonstrat că, într-adevăr, un cititor pasionat, un cititor care-și dorește, cu siguranță va ajunge să scrie o carte, o confirmare a pasiunii sale. Și lui i-a ieșit și frumos, drept care nu pot decât să-l felicit cu mare drag și să-i spun că abia aștept să-i citesc următorul roman care, din câte mi-a spus, va fi la fel de incitant. Abia aștept!